Sunteți pe pagina 1din 2

Ioana Pârvulescu – „Inocenții”

Ca o neîncetată hârjoană este cartea „Inocenții”a Ioanei Pârvulescu. Vădit autobiografic, volumul are
extracții din pliurile ațipite ale timpului când lumea era simplă.
„Inocenții” este articulată în capitole rânduite predilect cronologic, capitole care – introduse de un titlu
scurt și un subtitlu cu verb zglobiu – comunică între ele prin informații reluate oportun și cu subtilitate,
girând cursivitatea narațiunii.
Plecarea pe parcurs este dată de semnalul recunoașterii contemporane că „asta am învățat eu toată viața
– că nimic nu-i deloc așa”. O colecție de pățanii care nu rămân atârnate stingher și neutru de un fundal
infantil, ci cară cu sine, fiecare, un tâlc. Nu o povață îmbibată de inevitabila trufie ușoară arogată superior
de un adult, ci un miez de înțeles. Acest nucleu își pierde, cu vremea, staniolul „metaforei” și ajunge să
reflecte, dar cu alte culori, același crâmpei de viață.
Patru copii trăiesc peripeții care, cu vremea, devin importante, semnificative, Ioana Pârvulescu având să
spună, la maturitate, că întâmplările mici de tot cresc odată cu subiecții lor, „așa cum cresc întâmplările
importante alături de tot ce avem în noi”. Lumea copiilor este despărțită de cea a adulților, marcată prin
dragoste și moarte. Copiii înțeleg absolut totul, în afară de dragoste.
Peripețiile au loc când în Brașov, când în Kronstadt, când în Brassó, când în Stalin și iar în Brașov, după
caz. Copiii cresc într-o casă profund antropomorfizată, cum toate cele înconjurătoare – bradul cel vechi,
care sângerează rășină, de pildă – au în diferite măsuri suflet și însușiri omenești. Dacă fiecare are câte-un
Humulești al său, cel al Ioanei Pârvulescu are profil urban, cu Tâmpa – „un nor verde de pe cerul
orașului”– ca piază bună. De fapt, și dealul ăsta, felurit colorat de anotimpuri, are singur grijă „să nu
semene cu el însuși, ca o femeie cochetă”.
De altfel, nestatornicia e călăuza picilor prin viață: paradisul se redefinește iute, permanent,
caleidoscopic, jocul vieții e mai pasionant decât jocul de domino, se experimentează toate visurile,
culminând – logic, nu? – cu levitația, se caută cu lumânarea ca realitatea să fie conformă oricând cu
născocirile infinite. Întâmplările trăite sunt tot atâtea plăcinte cu răvașe, mesaje pe care copilul le
descifrează cumva, în timp ce adultul le va găsi alte sensuri.
Semnale din ce în ce mai concludente ale maturizării trimit corpul și… metafora. Primul e supus
transformărilor fiziologice, dar mai cu seamă hormonale, metaforizându-se din ce în ce mai pronunțat, iar
metafora face gradual drumul invers în imaginația mititeilor: „ți-am mai spus că până la o vârstă destul
de înaintată nu înțelegeam metaforele, iar asta făcea ca lumea celorlalți, plină de explicații logice și
banalitate, să devină, pentru mine, copleșitor de puternică și, nu de puține ori, supranaturală”, defect de
percepție care a făcut scriitor din Ioana Pârvulescu; după ce, în primii ani ai copilăriei, nu înțelege nicio
metaforă, ajunge treptat să cadă în extrema cealaltă, luând totul la figurat, pentru ca la maturitate să facă
invers decât în copilărie, când „metaforele erau lucruri concrete. Acum transform lumea în metaforă”.
Ioana Pârvulescu stăpânește meșteșugul de a priponi cititorul. O știam din eseul „Întoarcere în
Bucureștiul interbelic”, o confirm acum, după ce am citit acest imn al copilăriei generice. Prin stilul său
simplu, degajat, autoarea face ca năzbâtii îndepărtate-n ani, puse cu delicatețe în boabele rășinii emoției,
să aibă dulceața calmă a translucidului. Din loc în loc sunt plantate, orientativ, borne temporale: „…
trecuseră deja șapte ani de la moartea nemuritorului (Stalin – n.n.)”, „… la un an după invadarea
Cehoslovaciei” ori, cum spuneam, anul misiunii Apollo 11. Relatarea e adesea și mai cuceritoare prin
umorul stenic: aselenizarea din iulie 1969 este văzută în mod adecvat la un televizor alb – negru, întrucât
nici Dumnezeu nu făcuse „exces de culoare pe Lună”, iar autoarea recunoaște că a trebuit să crească
pentru a se întreba „ce căuta tocmai Apollo, adică Soarele, pe Lună, iar americanii într-un televizor
rusesc”, fapt admis atunci ca firesc, fiindcă „eram, cu toții, niște copii cosmici, pentru care totul e încă
posibil și egal, în viață”.

Page 1 of 2
Orizontul spiritual al unor minți permeabile – cum sunt, prin definiție, cele ale copiilor – este împins și
mai mult în mediul cult din casă, părinții, bunicii, unchii și mătușile provocându-i constant pe năzdrăvani
la jocuri de perspicacitate. Lectura e ca un traseu montan de pe care marcajele mai dispar câteodată, însă
revin la țanc, aproape de instalarea sentimentului de nesiguranță, momente când, silit, o iei „de-a-n
boulea”, căci„grijile vieții nu fac bine poveștilor”. Înțelegerea și indulgența sunt stimulate într-un spațiu
eterogen etnic, multicultural și cu bogată istorie negustorească. Importanța cărții revine
periodic: „Mintea crește, la fel ca piciorul, dar, întrucât cărțile nu-ți jucau în mână ca picioarele în
ghete, nu se vedea când îți sunt prea mari și nici când îți rămân mici”, tatăl induce apetitul pentru lectură
– „N-am văzut pe nimeni din casă citind cu atâta poftă ca tata. Cum avea un ban, cum își lua sau ne lua
o carte, pe care o deschidea de parcă ar fi vrut să se mute cu totul acolo, înăuntru”.
Într-o Românie damblagită de comunism, copiii fac trocuri, schimburi de timbre, citesc Pif le
chien,  rodciungă și Cavit, patentează istorii cu spioni, bucuroși de consistența efemerului, fără să le pese
de statisticile oficiale: în țara noastră de atunci, „Așa, în cifre, lucrurile nu dor prea tare”. E multă
informație utilă, corectă, ambalată în hârtie sclipicioasă care nu mai poartă urmele lipsurilor, e suspans, e
umor, toate trecute prin puterea de transfigurare a metaforelor nelămurite. Ritmul e sacadat, interzis
tărăgănării, puștii sunt fericiți fără pretext, evenimentele se leagă printr-o enigmă combinatorie, se
fantazează într-o bucurie. Copiii nu se mai satură de fericirile trecătoare, se hrănesc cu grăunțele gustoase
ale oricărei întâmplări. Fleacul e capital, banalul e abolit cu candoare. E o „Antologie a inocenței” de
care autoarea mărturisește că nu s-a despărțit niciodată.
După nenumărate pânde și ocolișuri, se ițesc ușor – ușor banii, dragostea, politica, iar cei mici sunt
scuturați între repezeala de-a fi mare și încetineala de-a fi mititel. Cât despre corp, „Repari sufletul
omului și i se repară și trupul. Dacă e bine trupul, se repară și umbra, singură, așa cum își revin iarba și
florile când plouă. Trebuie să plouă din suflet pe trup și din trup pe umbră”. Copiii înțeleg absolut totul,
în afară de dragoste, deci hotarul spre maturitate e călcat „când corpul îți intră în corp”.
Surghiuniți între șaradele cerului, „Speram, cel puțin, că Dumnezeu e opusul zarului”, și precaritatea
pământului, „Pădurea e jocul de direcții cel mai înșelător, labirintul perfect!”, protagoniștii au parte, pe
lângă instrucția intelectuală, și de acțiuni de cooptare într-o intrigantă societate de îndreptare a lumii,
prilej pentru fundarea caracterului fără de care inteligența nu face doi bani. Asimilând virtuți precum
cumpătarea, curajul, prudența și dreptatea, copiii încep îndreptarea lumii cu ei înșiși, împrumutând din
nesfârșita morfologie a curiozității.
De ce povestește Ioana Pârvulescu? Pentru că „trecutul trebuie să rămână, în viețile noastre, la fel de
plin de posibilități ca viitorul. Depinde de fiecare pe ce cale a viitorului e în stare să-și plaseze viața și
în ce variantă a trecutului, din o mie, e în stare să-și găsească urma”.
Amintirile sunt ca turtițele dulci care „începeau prin a fi tari ca piatra și se înmuiau odată cu trecerea
zilelor”, se modelează jucăuș în ani ca plastilina.
Și ți-aș mai zice unele sau altele, dar Ioana Pârvulescu are cu siguranță altceva „despre care o să-ți
povestesc mai târziu”…

Page 2 of 2