FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

MANAGEMENT ȘI AUDIT IN ADMINISTRAȚIE ȘI AFACERI

PROIECT LA DISCIPLINA: ECONOMIE EUROPEANĂ

TEMA: „Rațiunea economică a extinderii Uniunii Europene”

Masteranzi: Ionuț DELEANU

Florin LEONTE
Anul 1, grupa 1

1
 CUPRINS

1. REZUMAT .......................................................................................................................pag. 3
2. CUVINTE CHEIE ............................................................................................................pag. 3
3. INTRODUCERE ..............................................................................................................pag. 3
4. CE REPREZINTĂ UNIUNEA EUROPEANĂ? .............................................................pag. 3
5. MOMENTE CE AU STAT LA BAZA FORMĂRII U.E. .............................................. pag. 4
5.1. ÎNCEPUTURILE IDEII EUROPENE (1945-1952) ………………………………..pag. 4
5.2. TRATATUL DE LA ROMA (1957–1992) …………………………………………..pag. 5
5.3. TRATATUL DE LA MAASTRICHT (1992–2007) ..................................................pag. 5
5.4. TRATATUL DE LA LISABONA (2007–PREZENT) ...............................................pag. 6
6. CONTEXTUL ACTUAL ...............................................................................................pag. 7
7. UNIUNEA ÎN CURS DE EXTINDERE .......................................................................pag. 9
8. EFECTELE ECONOMICE ÎN CADRUL U.E. ...........................................................pag. 11
8.1. COMERȚUL ........................................................................................................pag. 11
8.2. INVESTIȚIILE .....................................................................................................pag. 12
8.3. MIGRAŢIA ŞI PIAŢA MUNCII ............................................................................pag. 12
8.4. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ ...........................................................pag. 13
9. CONCLUZII ...............................................................................................................pag. 15
10. BIBLIOGRAFIE .........................................................................................................pag. 16

2
 1. REZUMAT
Elaborarea unei politici adecvate în ceea ce privește extinderea a reprezentat o provocare
majoră pentru decidenții comunitari. Analiza dinamicii acestui proces până în prezent este un
exercițiu pe cat de provocator pe atât de util. Uniunea Europeană, a fost ea insăși, pe parcursul
anilor ’90 protagonista unor transformări semnificative. Inexistența unei politici anterioare în
acest domeniu (combinată cu caracterul net diferit al extinderii către est față de extinderile
anterioare) a necesitat un înalt grad de invocare, creativitate și acțiune strategică. În plus
perspective unei lărgiri la o asemenea scară fără precedent a pus în discuție întreaga configurație
a demersului integraționist European atât în ceea ce privește structura instituțională, cât și
celelalte politici comunitare. Practic, extinderea depinde de trei factori:
 Pregatirea interna a statelor candidate
 Pregatirea interna U.E
 Negocierile de aderare propriu-zise

2. CUVINTE CHEIE
 Impactul extinderii U.E
 Fondul de Coeziune
 Pandemia de Coronavirus
 Tratatul de la Maastricht

3. INTRODUCERE

Extinderea este proiectul cel mai ambiţios întreprins de UE: el reprezintă, de fapt,
reunificarea continentului european, divizat în urma ultimului război mondial. Au existat în
trecut şi alte valuri ale extinderii într-o Europă divizată, dar actualul proces de extindere ajută la
îndeplinirea visului părinţilor fondatori ai UE: o Europă unită şi liberă.

În consecinţă, extinderea Uniunii Europene este, după părerea noastră, împlinirea unei
viziuni – o viziune care este mult prea uşor dată uitării atunci când securitatea şi prosperitatea în
Europa sunt considerate a fi ceva de la sine înţeles. Dar dacă ne luăm răgazul necesar pentru a
reflecta, vom vedea că această viziune se confundă cu însuşi scopul urmărit de UE şi de
extinderea sa: reunificarea popoarelor din Europa într-un cadru constituţional care să le
încurajeze să muncească împreună în condiţii de pace şi stabilitate.

Pentru popoarele din Europa Centrală şi de Est, Europa simboliza valorile la care cei care
au trăit, mai bine de o generaţie, în perioada Cortinei de Fier şi a Războiului Rece, aspirau să se
reîntoarcă.

Dar reîntoarcerea în Europa a fost mai mult decât un simbol pentru aceste popoare:
perspectiva aderării, ca membru, la UE le-a ajutat să transforme în ireversibilă opţiunea lor
pentru o democraţie pluralistă şi o economie de piaţă şi le-a încurajat să meargă mai departe pe
calea reformei. Perspectiva acestei ancore de stabilitate a fost o condiţie prealabilă a refacerii
prosperităţii economice, care la rândul său reprezintă fundamentul stabilităţii pe termen lung în
regiune.

4. CE REPREZINTĂ UNIUNEA EUROPEANĂ?

Uniunea Europeană (UE) este o uniune politică și economică a 27 de state
membre situate în principal în Europa. Are o suprafață de 4.233.262 km 2 și o populație estimată
de aproximativ 447 milioane. UE a dezvoltat o piață unică internă printr-un sistem standardizat

3
de legi care se aplică în toate statele membre. Politicile UE vizează asigurarea liberei circulații a
persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor în cadrul pieței interne, adoptarea legislației în
domeniul justiției și afacerilor interne și menținerea unor politici comune privind comerțul,
agricultura, pescuitul și dezvoltarea regională. Pentru călătoriile în spațiul Schengen, controlul
pașapoartelor a fost eliminat. O uniune monetară a fost înființată în 1999, a intrat în vigoare în
2002 și este compusă din 19 state membre ale UE care utilizează moneda euro.
Cetățenia UE și cea europeană au fost înființate odată cu intrarea în vigoare a Tratatului
de la Maastricht în 1993. Uniunea Europeană își are originea în Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Oțelului (CECO) și în Comunitatea Economică Europeană (CEE), înființate în
1951 prin Tratatul de la Paris, respectiv în 1957 prin Tratatul de la Roma. Membrii inițiali ai
Comunității Europene au fost: Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda și Germania de Vest. În
anii următori Comunitatea s-a lărgit prin aderarea unor noi state membre și și-a crescut puterea
prin adăugarea de domenii economice, sociale și politice în competența sa. Tratatul de la
Maastricht a înființat Uniunea Europeană sub prezenta denumire în 1993. Cea mai recentă
modificare majoră a bazei constituționale a UE, Tratatul de la Lisabona, a intrat în vigoare la 1
decembrie 2009. Regatul Unit a semnalat intenția de a părăsi Uniunea în urma unui referendum
din iunie 2016. Astfel, pe 31 ianuarie 2020 Regatul Unit a părăsit definitiv Uniunea Europeană.1
Acoperind 7,3% din populația lumii UE a generat în 2017 un produs intern brut nominal
(PIB) de 19.670 miliarde de dolari SUA, reprezentând aproximativ 24,6% din PIB nominal
global și 16,5% măsurată în termeni de paritate a puterii de cumpărare. În plus, toate cele 27 de
țări ale UE au indicele dezvoltării umane foarte ridicat conform Programul Națiunilor Unite
pentru Dezvoltare. În 2012, UE a primit Premiul Nobel pentru Pace. Prin politica externă și de
securitate comună, UE a dezvoltat un rol în relațiile externe și apărare. Uniunea întreține misiuni
diplomatice permanente în întreaga lume și este reprezentată în cadrul Națiunile
Unite, Organizația Mondială a Comerțului, G7 și G20. Datorită influenței sale globale, Uniunea
Europeană a fost descrisă ca o superputere emergentă.
Prin intermediul extinderilor succesive, Uniunea Europeană a crescut de la cele șase state
fondatoare (Belgia, Franța, Germania de Vest, Italia, Luxemburg și Țările de Jos) la cele 27 de
state actuale. Țările care au aderat la Uniune au devenit parte la tratatele fondatoare, supunând
astfel la privilegiile și obligațiile aderării la UE. Acest lucru presupune o delegare parțială a
suveranității instituțiilor în schimbul reprezentării în cadrul acestor instituții, o practică numită
adesea "împărțirea suveranității".
Pentru a deveni membru, o țară trebuie să îndeplinească criteriile de la Copenhaga,
definite la reuniunea din 1993 a Consiliului European de la Copenhaga. Acestea necesită o
democrație stabilă care respectă drepturile omului și statul de drept, o economie de piață
funcțională și acceptarea obligațiilor de membru, inclusiv a legislației UE. Evaluarea îndeplinirii
criteriilor de către o țară este responsabilitatea Consiliului European. Regatul Unit s-a retras din
Uniunea Europeană la data de 31 ianuarie 2020 iar Groenlanda (o provincie autonomă a
Danemarcei) s-a retras în 1985. Tratatul de la Lisabona conține acum o clauză în temeiul
articolului 50, care prevede că un membru poate să părăsească UE.
Există șase țări candidate la aderare: Albania, Islanda, Macedonia, Muntenegru, Serbia și
Turcia. Islanda a suspendat negocierile în 2013 iar Bosnia și Herțegovina a depus o cerere de
aderare.
Cele patru țări care formează Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) nu sunt
membre ale UE, ci s-au angajat parțial la politicile și reglementările economice ale
UE: Islanda, Liechtenstein și Norvegia, care fac parte din piața unică prin Spațiul Economic
European și Elveția, care are legături similare prin tratate bilaterale. UE are de asemenea relații

1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_Europeană
4
cu micro-statele europene Andorra, Monaco, San Marino și Vatican, care folosesc moneda unică
și cooperează în unele domenii.

5. MOMENTE CE AU STAT LA BAZA FORMĂRII U.E.

5.1. Începuturile ideii europene (1945-1952)

După Al Doilea Război Mondial, integrarea europeană a fost văzută ca un antidot al
naționalismului extremist care a devastat continentul. Într-un discurs ținut la 19 septembrie 1946
la Universitatea din Zürich, Elveția, Winston Churchill a mers mai departe și a promovat apariția
Statelor Unite ale Europei. Congresul de la Haga din 1948 a reprezentat un moment esențial în
istoria federală europeană, deoarece a dus la crearea Mișcării Europene și a Colegiului Europei,
unde viitorii lideri ai Europei vor trăi și vor studia împreună.
De asemenea, a condus direct la înființarea Consiliului Europei în 1949, primul mare
efort de a aduce împreună națiunile Europei, inițial zece dintre ele. Consiliul s-a concentrat în
primul rând pe valori - drepturile omului și democrația - mai degrabă decât pe probleme
economice sau comerciale și a fost întotdeauna considerat un forum în care guvernele suverane
ar putea alege să colaboreze fără autoritate supranațională. Aceasta a generat mari speranțe de
integrare europeană și au existat dezbateri aprinse în cei doi ani care au urmat în privința
modului în care acest lucru ar putea fi atins.
Dar în 1952, dezamăgit de ceea ce au văzut ca lipsă de progres în cadrul Consiliului
Europei, șase națiuni au decis să meargă mai departe și au creat Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Oțelului, care a fost declarată a fi „un prim pas către o Europă federală". Oameni
vizionari precum Alcide De Gasperi din Italia, Jean Monnet și Robert Schuman din Franța
și Paul-Henri Spaak din Belgia au înțeles că oțelul și cărbunele erau cele două industrii esențiale
pentru ducerea unui război și că prin legarea industriilor naționale, un viitor război între națiunile
lor ar fi fost imposibil. Acești bărbați și alții sunt oficial creditați ca părinți fondatori ai Uniunii
Europene.

5.2. Tratatul de la Roma (1957–1992)

În 1957, Belgia, Franța, Italia, Luxemburg, Țările de Jos și Germania de Vest au
semnat Tratatul de la Roma, care a creat Comunitatea Economică Europeană (CEE) și a stabilit o
uniune vamală. De asemenea, au semnat un alt pact de creare a Comunității Europene a Energiei
Atomice (Euratom) pentru cooperarea în dezvoltarea energiei nucleare. Ambele tratate au intrat
în vigoare în 1958. CEE și Euratom au fost create separat de CECO. CEE a fost condusă
de Walter Hallstein (Comisia Hallstein), iar Euratom a fost condusă de Louis Armand (Comisia
Armand) și apoi de Étienne Hirsch.
În anii '60, au început să apară tensiuni, Franța urmărind să limiteze puterea
supranațională. În 1965, s-a ajuns la un acord și la 1 iulie 1967 Tratatul de fuziune a creat un
singur set de instituții pentru cele trei comunități, denumite colectiv Comunitățile Europene. Jean
Rey a prezidat prima comisie fuzionată (Comisia Rey).
În 1989, Cortina de fier a căzut, permițând Comunității să se extindă. În 1973,
Comunitățile au fost extinse pentru a include Danemarca (inclusiv Groenlanda, care ulterior a
părăsit Comunitățile în 1985, ca urmare a unui litigiu privind drepturile de
pescuit), Irlanda și Regatul Unit. Norvegia a negociat să se alăture în același timp, însă alegătorii
norvegieni au respins aderarea prin referendum. În 1979, au avut loc primele alegeri directe în
Parlamentul European.

5
 Grecia s-a alăturat în 1981, Portugalia și Spania au urmat în 1986. În 1985, Acordul
Schengen a pregătit calea pentru crearea frontierelor deschise fără controale de pașapoarte între
majoritatea statelor membre și unele state ne-membre. În 1986, steagul european a început să fie
utilizat de CEE, și a fost semnat Actul Unic European.
În 1990, după căderea Blocului de Est, fosta Germanie de Est a devenit parte a
Comunităților ca parte a unei Germanii reunite. Încercările de a rezolva problemele și de a face o
UE mai eficientă și mai coerentă au avut un succes limitat.

5.3. Tratatul de la Maastricht (1992–2007)

Moneda euro a fost introdusă în 2002, înlocuind monedele naționale în 12 state membre.
Astăzi, zona euro include 19 țări.
Uniunea Europeană a fost înființată în mod oficial când Tratatul de la Maastricht — al
cărui principali arhitecți au fost Helmut Kohl și François Mitterrand — a intrat în vigoare la 1
noiembrie 1993. Tratatul a dat EEC denumirea de Comunitatea Europeană, chiar dacă a fost
menționată ca atare înaintea tratatului. Odată cu extinderea planificată pentru a include fostele
state comuniste din Europa Centrală și de Est, precum și Cipru și Malta, criteriile de la
Copenhaga pentru aderarea la UE au fost convenite în iunie 1993. Extinderea UE a introdus un
nou nivel de complexitate și dezacorduri. În 1995, Austria, Finlanda și Suedia au aderat la UE.
În 2002, bancnotele și monedele euro au înlocuit monedele naționale în 12 state membre.
De atunci, zona euro a crescut și cuprinde 19 țări. În 2004, UE a înregistrat cea mai mare
extinderecând Cipru, RepublicaCehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovac
ia  și Slovenia au aderat la Uniune.

5.4. Tratatul de la Lisabona (2007–prezent)

În 2007, România și Bulgaria au devenit membre ale UE. În același an, Slovenia a
adoptat moneda euro, urmată în 2008 de Cipru și Malta, de Slovacia în 2009, de Estonia în 2011,
de Letonia în 2014 și de Lituania în 2015.
La 1 decembrie 2009 a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, care a reformat multe
aspecte ale UE. În special, a schimbat structura juridică a Uniunii Europene, reunind sistemul de
trei piloni al UE într-o entitate juridică unică, prevăzută cu personalitate juridică, a creat un
președinte permanent al Consiliului European, primul dintre ei fiind Herman Van Rompuy și a
consolidat poziția Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate.
În 2012, UE a primit Premiul Nobel pentru Pace pentru că "a contribuit la promovarea
păcii și reconcilierii, a democrației și a drepturilor omului în Europa". În 2013, Croația a devenit
cel de-al 28-lea membru al UE.
De la începutul anilor 2010, coeziunea Uniunii Europene a fost testată de mai multe
aspecte, inclusiv o criză a datoriilor în unele țări din zona euro, creșterea migrației din Orientul
Mijlociu și retragerea Regatului Unit din UE. Un referendum a avut loc în 2016 în Regatul Unit
privind apartenența la Uniunea Europeană, 51,9% dintre participanți votând pentru părăsirea
Uniunii. La 29 martie 2017, Regatul Unit a notificat în mod oficial Consiliul European decizia sa
de a părăsi UE inițiind procedura oficială de retragere, angajând Regatul Unit să părăsească UE
la 29 martie 2019. În urma votului negativ al Parlamentului britanic față de Acordul negociat
între UE și guvernul condus de Theresa May, această dată a fost extinsă până la 31 octombrie
2019. Regatul Unit a părăsit Uniunea Europeana la 31 ianuarie 2020, ora 23:00 (CET).

6
 6. CONTEXTUL ACTUAL

Extinderea are loc într-un moment în care UE se confruntă cu provocări majore în ceea ce
priveşte performanţa sa economică, coeziunea internă şi rolul său extern.

Economia mondială trece prin momente dificile. Motorul dezvoltării în Europa aproape
că s-a oprit, cel puţin în actualele state membre, iar şomajul se încăpăţânează să rămână la cote
ridicate. În strategia de la Lisabona, liderii Uniunii Europene şi-au declarat obiectivul de a
deveni cea mai competitivă şi cea mai dinamică economie din lume bazată pe cunoaştere, dar
până în prezent aceste cuvinte nobile nu au fost însoţite de reformele structurale necesare pentru
o creştere stabilă petermen lung şi pentru un răspuns dinamic la globalizare.
Lumea nu stă în loc să ne aştepte. În politicile sale interne, date fiind lipsa de voinţă
politică şi dificultatea procesului decizional, UE nu reuşeşte să răspundă în mod corespunzător
preocupărilor cetăţenilor, într-un număr de domenii.
Cel mai stringent factor la ora actuală îl reprezintă Pandemia de Coronavirus care a
devenit o problemă globală. Ne-am putea gândi că o problemă globală ar trebui să genereze și o
soluție globală. Dar în Europa și în alte regiuni nu se prea poate observa mare lucru. În schimb
asistăm nu doar la o "distanţare socială" ci la o adevărată "distanţare naţională". Izolarea
națională la nivel politic și economic, care se poate constata deja de câţiva ani, este tot mai
pronunțată.
În interiorul Uniunii Europene ajutorul reciproc și măsurile coordonate pentru
combaterea pandemiei de coronavirus sunt sporadice și ezitante, fiind deja umbrite de disputa
privind coronabondurile. Închiderea unilaterală a granițelor, interdicțiile de pătrundere în țară sau
interdicția adoptată de Germania, de exportare a echipamentului medical, demonstrează că statul
național le este oamenilor mai aproape decât comunitatea europeană. Libera circulație a
cetățenilor, a mărfurilor și serviciilor, speranța într-o politică de sănătate comună - toate acestea
par apuse în vremuri de coronavirus. Ministrul luxemburghez de Externe, Jean Asselborn,
avertizează pe drept cuvânt că Europa riscă să jertfească ceea ce a realizat deja pe altarul
COVID-19.
Unele țări acționează mult mai altruist, fapt ce se poate constata în Italia. Ele înțeleg mai
bine decât UE forța imaginilor. Chiar dacă guvernele lor sunt pe drept cuvânt criticate, Rusia,
China și Cuba au trimis echipament medical și delegații de medici în Europa. Desigur, aceste țări
pot fi acuzate că desfășoară manevre de PR, dar această abordare în vremuri extraordinare,
contrară proprii noastre politici, ar trebui să ridice următoarea întrebare: cât de bine înțelege
Europa, atât de ocupată cu propriile sale probleme, dinamica geopoliticii? De ce stă Europa și se
uită în vreme ce inimile și mințile italienilor, spaniolilor, ale celor din Europa Centrală și de Est
sunt cucerite de guvernele de la Moscova sau Beijing și nu de instituțiile de la Bruxelles.
De câțiva ani politica europeană de Externe și de Securitate este deficitară. Acest fapt este
valabil nu doar pentru propria vecinătate, deturnată prin criza datoriilor Greciei, rebeliunile din
lumea arabă, Brexit și refugiați, ci și pentru conștiința sa globală. Coronavirusul a fost declarat în
Taiwan deja din decembrie o posibilă pandemie, iar China a recunoscut totuși la mijlocul lunii
ianuarie că maladia trebuie luată în serios. În Germania și Europa s-a acționat cu întârziere, când
coronavirusul pătrunsese deja pe continent.
Și recenta agravare a crizei din Siria, la finele lunii februarie, a demonstrat cât de puțin s-
au ocupat Germania și UE în ultimii ani de problemele internaționale fundamentale. Se poate
mereu spera în existența unor parteneri curați ca lacrima, dar acum și în perioada post-corona
trebuie ajuns la o înțelegere și cu vecini nedemocratici. Criza generată de coronavirus va provoca

7
o schimbare de epocă și trebuie să ne capaciteze să gândim neconvențional și realist în fața
situației economice care ne așteaptă.
Această situaţie este inacceptabilă pentru cetăţenii Europei. Ponderea economică a UE
trebuie să fie dublată şi de afirmarea vocii sale pe plan politic, în afacerile internaţionale. Aceste
trei provocări majore – pe plan economic, intern şi extern – însoţesc procesul de extindere al UE.
Uniunea europeană trebuie să îşi recâştige dinamismul şi competitivitatea economică, să
răspundă în mod efectiv cerinţelor cetăţenilor şi să îşi definească rolul politic în lume.
Dacă în Germania strategia Turciei de combatere a coronavirusului poate fi calificată
drept autoritară, aceasta denotă o oarecare disperare. Și în alte țări din Europa industria este silită
de guverne să producă echipamente medicale iar guvernele controlează informațile despre virus.
În plus, Turcia a introdus mult mai devreme decât alte țări teste și limitarea libertății de
circulație. În multe domenii guvernul lui Erdogan poate fi criticat, dar strategia sa de combatere a
coronavirusului nu se deosebește prea tare de strategiile altor guverne europene.
Ce ar fi ca Turcia să fie cooptată între partenerii strategici pentru combaterea pandemiei
de coronavirus? Puternica industrie textilă din Turcia, în care lucrează mai bine de patru
milioane de oameni, între care numeroși refugiați sirieni, ar putea, de exemplu, contribui la
depășirea penuriei de costume și măști de protecție cu care se confruntă țările UE. După
întreruperea unor importante lanțuri de aprovizionare între China și Europa, din cauza crizei
generate de coronavirus, și după ce a devenit clar că eficiența și optimizarea cu orice preț au
făcut vulnerabil sistemul nostru economic, readucerea acasă a industriei devine un trend. Pentru
Europa Turcia redevine o piață atractivă, iar după depăşirea pandemiei, Turcia va avea nevoie de
UE ca piață de desfacere. În toiul crizei de coronavirus se deschid noi perspective pentru a așeza
pe noi baze și dificilul dialog cu Erdogan. Rolul strategic important al Turciei la flancul sudic al
UE trebuie onorat, fără a fi date uitării pârghiile economice de care dispune Europa.
În loc să ne concentrăm asupra problemelor noastre proprii sau să arătăm cu degetul spre
alții, tocmai această situație ar trebui să atragă atenția Europei asupra responsabilității sale
globale. Pe termen scurt și lung consecințele politice și economice vor fi enorme. Pentru a le
combate va fi necesară o cooperare politică realistă cu parteneri internaționali, și pentru a întări
propria suveranitate. În context va fi probabil inevitabilă o modificare a atitudinii noastre sociale
și de politică externă la ușa de intrare în Europa.
Europa este, vrând nevrând, o mare putere economică și politică și poartă răspundere
pentru cei mai bine de 500 de milioane de cetățeni ai săi. Din această răspundere face parte mai
mult decât oricând un dialog critic dar și pragmatic cu parteneri inconfortabili, atât politic cât și
economic, fiindcă, din perspectivă geopolitică ne aflăm în aceeași barcă.
Rezultatele Convenţiei privind Viitorul Europei vor fi cruciale. Avem nevoie de un
sistem de guvernare care să realizeze un echilibru mai bun între cele două cerinţe înrudite:
eficienţă şi legitimitate democratică. UE trebuie să se reinventeze. Climatul actual însă este
departe de a fi ideal pentru noile ambiţii sau marile idei. În rândul cetăţenilor Europei, există un
sentiment tot mai puternic de nesiguranţă şi o teamă crescândă de necunoscut.

8
 7. UNIUNEA ÎN CURS DE EXTINDERE
Politica de extindere a UE urmărește să unească țările europene într-un proiect politic și
economic comun. Călăuzită de valorile Uniunii și fiind supusă unor condiții stricte, extinderea s-
a dovedit a fi unul dintre cele mai eficiente instrumente pentru promovarea reformelor politice,
economice și sociale și pentru consolidarea păcii, a stabilității și a democrației pe întregul
continent. Politica de extindere consolidează, de asemenea, prezența UE pe scena mondială.

Condițiile de aderare

Orice stat european poate solicita să devină membru al Uniunii dacă respectă valorile
comune ale acesteia și se angajează să le promoveze (articolul 49 din TUE). Criteriile de la
Copenhaga, stabilite de Consiliul European din 1993 de la Copenhaga, sunt esențiale în orice
proces de integrare în UE a unei țări candidate sau potențial candidate. Acestea includ:
-stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului,
respectarea și protecția minorităților;
-o economie de piață funcțională și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor
pieței din cadrul Uniunii;
-capacitatea de a-și asuma obligațiile care decurg din calitatea de membru, inclusiv de a adera la
obiectivele uniunii politice, economice și monetare și de a adopta normele, standardele și
politicile comune care constituie corpusul dreptului UE (acquis-ul comunitar).
În decembrie 2006, Consiliul European a convenit asupra unui „consens reînnoit cu
privire la extindere”, bazat pe „consolidare, condiționalitate și comunicare” și pe capacitatea UE
de a integra noi membri.

Capacitatea de integrare a UE: adaptări instituționale

Extinderile succesive au constituit o parte substanțială a negocierilor instituționale care au

dus la adoptarea Tratatului de la Lisabona. UE a trebuit să-și adapteze instituțiile și procesele
decizionale la sosirea noilor state membre și să facă în așa fel încât extinderea să nu-i afecteze
eficiența și responsabilitatea în elaborarea politicilor. Tratatul de la Lisabona a introdus
schimbări majore privind structura și activitatea principalelor instituții ale UE. Unele dintre
aceste schimbări au reflectat necesitatea unui set de reglementări durabile, care să nu presupună
efectuarea de noi modificări odată cu fiecare nouă extindere.

Procesul

O țară care dorește să adere la Uniunea Europeană adresează o cerere Consiliului, care
solicită Comisiei să prezinte un aviz. Parlamentul European este notificat în legătură cu această
cerere. În cazul în care avizul Comisiei este favorabil, Consiliul European poate decide – în
unanimitate – acordarea statutului de țară candidată. În urma recomandării Comisiei, Consiliul
decide – din nou, în unanimitate – dacă deschide sau nu negocierile. Totalitatea legislației UE
(acquis-ul comunitar) este împărțită în peste 30 de capitole de politici. Înainte de a începe
negocierile propriu-zise, Comisia întocmește un raport de „screening” (examinare) pentru fiecare
capitol. Pe baza recomandărilor Comisiei, Consiliul decide în unanimitate dacă deschide sau nu
noi capitole de negocieri. Ori de câte ori progresele sunt considerate satisfăcătoare, Comisia
poate recomanda „închiderea provizorie” a unui capitol. Din nou, Consiliul decide în
unanimitate. După ce negocierile privind toate capitolele au fost încheiate, termenii și
condițiile – inclusiv eventuale clauze de salvgardare și dispoziții tranzitorii – sunt încorporate
într-un tratat de aderare între statele membre ale UE și țara candidată. Tratatul de aderare se
poate semna numai după aprobarea Parlamentului European și după obținerea acordului unanim
al Consiliului. Acesta este apoi supus ratificării de către toate statele contractante, în
9
conformitate cu propriile cerințe constituționale (și anume, ratificare în parlament sau
referendum).

Balcanii de Vest

Relațiile cu țările din Balcanii de Vest se desfășoară în cadrul procesului de stabilizare și

asociere, lansat în 1999. Acesta se bazează pe acordurile bilaterale de stabilizare și de asociere.
Aderarea Croației la UE, la 1 iulie 2013, constituie un stimulent important pentru alte țări din
regiune. Pe baza experienței cu Croația, Comisia a propus în „strategia de extindere” din 2011-
2012 noi îmbunătățiri ale metodei de negociere, inclusiv acordarea unei atenții mai mari
chestiunilor legate de statul de drept. Prin urmare, capitolul de negocieri privind reforma
sistemului judiciar și drepturile fundamentale (capitolul 23) și cel privind justiția, libertatea și
securitatea (capitolul 24) sunt deschise chiar din fazele inițiale ale tuturor negocierilor viitoare și
sunt ultimele care sunt închise.
În concordanță cu această „nouă metodă”, deschiderea capitolelor 23 și 24 a fost o
prioritate de prim rang în negocierile cu Muntenegru și cu Serbia. Până la sfârșitul anului 2019,
Muntenegru a deschis 32 de capitole din 35 (dar închise doar trei), iar Serbia a deschis 18
capitole din 35. În februarie 2018, Comisia a publicat o nouă strategie pentru Balcanii de Vest, în
care se afirmă că Muntenegru și Serbia, în calitate de „țări din prima linie”, ar putea adera la UE
până în 2025, recunoscând totuși că această perspectivă este „extrem de ambițioasă”.
Nu au fost încă deschise negocierile cu celelalte două țări candidate din Balcanii de Vest.
În cazul Macedoniei de Nord, căreia i s-a acordat statutul de țară candidată în 2005, la baza
nedeschiderii negocierilor stă în principal litigiul cu Grecia legat de folosirea numelui de
„Macedonia”. Acest diferend a fost soluționat cu succes prin „Acordul de la Prespa” cu privire la
noul nume al țării – Macedonia de Nord – care a intrat în vigoare în februarie 2019. Din 2009,
Comisia recomandă în mod constant deschiderea negocierilor cu această țară. Albania a primit
statutul de țară candidată în iunie 2014. Având în vedere progresele realizate de această țară,
Comisia a recomandat deschiderea negocierilor cu Albania în 2016, 2018 și 2019. În iunie 2018,
Consiliul a aprobat eventuala deschidere a negocierilor de aderare cu Republica Macedonia de
Nord și cu Albania în iunie 2019, presupunând că sunt îndeplinite condițiile necesare. Cu toate
acestea, Consiliul nu a dat undă verde deschiderii negocierilor de aderare nici în iunie 2019, nici
în octombrie 2019. După reuniunea Consiliului European din octombrie 2019, Franța a prezentat
un document neoficial cu propuneri privind o nouă metodologie de extindere. Comisia s-a
angajat să-și prezinte propriile propuneri până la sfârșitul lunii ianuarie 2020.
Bosnia și Herțegovina și Kosovo sunt țări potențial candidate. Așa-numita „abordare
reînnoită“ pentru Bosnia și Herțegovina, cu accent special pe guvernanța economică, a permis
intrarea în vigoare a Acordului de stabilizare și de asociere (ASA) cu UE la 1 iunie 2015. La
15 februarie 2016, această țară și-a depus cererea de aderare. În mai 2019, Comisia și-a publicat
avizul, ce conține o listă de 14 priorități-cheie pentru Bosnia și Herțegovina, pe baza
răspunsurilor Bosniei și Herțegovinei la un chestionar cuprinzător. ASA dintre UE și Kosovo a
intrat în vigoare la 1 aprilie 2016. De asemenea, Kosovo poartă un dialog cu Serbia, care este
facilitat de UE și ar trebui să conducă la un acord global de normalizare a relațiilor dintre aceste
țări obligatoriu din punct de vedere juridic, condiție obligatorie pentru integrarea reușită în
Uniune atât a Serbiei, cât și a Kosovo.

Turcia

Turcia a depus o cerere de aderare în 1987 și a fost declarată țară candidată în 1999.
Negocierile au fost deschise în octombrie 2005. Opt capitole sunt blocate și niciun capitol nu va
fi închis provizoriu până când Turcia nu aplică „Protocolul adițional la Acordul de asociere de la
Ankara” în relațiile cu Cipru. Unele state membre ale UE s-au opus deschiderii de noi capitole.
După o stagnare de peste trei ani, a fost deschis un nou capitol de negociere în noiembrie 2013.
10
Un alt capitol a fost deschis după mai bine de doi ani, în decembrie 2015. La 18 martie 2016,
Turcia și UE și-au reafirmat angajamentul față de aplicarea planului lor comun de acțiune menit
să oprească fluxul de migranți în situație neregulamentară care se îndreaptă înspre UE, precum și
față de relansarea procesului de aderare. Aceasta a dus la deschiderea unui alt capitol în iunie
2016. Având în vedere deteriorarea dramatică a statului de drept în Turcia, în special în urma
tentativei de lovitură de stat din iulie 2016, se poate afirma că procesul de aderare a Turciei este,
în momentul de față, blocat de facto.

Islanda

Islanda a solicitat aderarea la UE în iulie 2009, iar negocierile au fost deschise în iunie
2010. Fiind o democrație consolidată și un membru al Spațiului Economic European (SEE),
Islanda a înregistrat progrese rapide în negocierile cu UE. În ciuda acestui fapt, alegerile
generale din 2013 au adus la putere un nou guvern, care a înghețat negocierile de aderare. În
martie 2015, autoritățile au solicitat UE să nu mai considere Islanda drept țară candidată, fără a
retrage totuși oficial cererea de aderare a acestei țări. Din momentul respectiv, guvernele care s-
au succedat au menținut această abordare.

8. EFECTELE ECONOMICE ÎN CADRUL U.E.

Capitolul de faţă prezintă ceea ce s-a realizat până acum în vederea integrării economice
în UE a viitoarelor ţări membre şi ce a mai rămas de făcut în continuare pentru ca extinderea să
fie un succes. Capitolul abordează întrebările cel mai des întâlnite referitor la modul în care
extinderea UE va afecta dezvoltarea economică, piaţa muncii şi finanţele UE.

Atât pentru statele membre cât şi pentru cele ce vor dobândi acest statut, se impune
gestionarea atâta oportunităţilor economice, cât şi a riscurilor pe care le presupune extinderea,
succesul extinderii depinzând de cât de bine se realizează această gestionare. Măsura în care
ţările, firmele şi oamenii vor câştiga sau vor pierde în urma extinderii va depinde de propriilor
lor decizii şi nu de extinderea ca atare a UE. Cu toată importanţa pe care o au politicile UE,
succesul economic al ţărilor membre a stat şi va sta în continuare în propriile lor mâini2.

În termeni strict economici, viitoarea extindere a UE înseamnă integrarea unui grup de

ţări care constituite o economie mare şi bogată cu 375 de milioane de locuitori, cu un grup de ţări
mult mai puţin bogate, cu o populaţie totală de 75 de milioane de locuitori. Atât teoria cât şi
experienţa trecută ne pot ghida în evaluarea consecinţelor economice posibile.

8.1.Comerţul

Integrarea economică extensivă între actualele şi viitoarele state membre a fost înfăptuită
deja ca parte a procesului de pre-aderare.

Deoarece schimbul de mărfuri cu UE s-a liberalizat în mare măsură în cursul anilor 90,
apartenenţala UE înseamnă trecerea la uniunea vamală de la zona de liber schimb preexistentă.
Aceasta va avea, pe termen scurt, doar un impact imediat redus asupra comerţului de mărfuri cu
noile state membre, urmând ca avantajele să apară doar pe termen mediu şi lung, ca efect al
creşterii investiţiilor şi al specializării continue a producţiei.

Cu toate acestea, rămân domenii în care comerţul încă nu s-a liberalizat complet, cum ar
fi sectorul automobilelor, iar comerţul cu servicii, inclusiv servicii financiare, este limitat. Nici

2
Boeri, T. and Brücker, H., The Impact of Eastern Enlargement on Employment and Labour Marketsin the EU
Member States, Final Report, European Integration Consortium, Berlin, 2002, pag.101-103.
11
comerţul agricol nu este complet liberalizat, deşi comerţul cu produse agro-alimentare a crescut
substanţial în perioada de pre-aderare. Comentatorii remarcă faptul că este posibil ca extinderea
să conducă la o creştere a volumului schimburilor comerciale între noile state membre, mai ales
între cele din Europa Centrală şi de Est3.

Pentru noile state membre, economiştii sunt cu toţii de acord că este posibil ca, în cazul
lor, câştigurile să fie proporţional mult mai mari, ca o reflectare a faptului ca 70% din exporturile
acestor ţări merg către actuala UE (doar 4% din exporturile UE merg, în prezent, spre noile state
membre) şi a faptului că economiile lor sunt mult mai mici. O recentă sinteză întocmită pe baza
literaturii de specialitate ajunge la concluzia că: „simulările care au ca punct de plecare relaţiile
comerciale demonstrează că, de regulă, ţările candidate, ca grup, câştigă undeva între 1.5 % şi
8% sau chiar 10% din PIB, pe termen scurt şi mediu”4.

8.2. Investiţiile

Deoarece există deja schimburi comerciale libere substanţiale, iar mobilitatea forţei de
muncă s-ar putea să rămână limitată timp de câţiva ani după extindere, investiţiile sunt cheia
creşterii economice viitoare în noile state membre.

Investiţiile Străine Directe (ISD) au fost deja încurajate în viitoarele state membre în
perspectiva aderării la UE. Este dificil de estimat însă gradul în care acestea vor creşte în viitor.
După extinderile precedente, s-au înregistrat salturi considerabile în fluxul investiţiilor străine,
mai ales în Portugalia şi Spania; dar acest lucru nu s-a întâmplat în toate cazurile, iar creşterea
ISD depinde de politicile de ajustare sănătoase şi de o bună guvernare la nivel naţional. Unii
comentatori sugerează că, ţinând cont de nivelul ISD deja mare, de eliminarea facilităţilor fiscale
speciale şi de încheierea procesului de privatizare, nu se întrevede o creştere a ISD după
extindere. Pe de altă parte, se argumentează că integrarea efectivă în UE va duce la o creştere
semnificativă a fluxului investiţional, presupunând că situaţia locală este încurajatoare în acest
sens.

Creşterea siguranţei legislative pe care o impune calitatea de membru UE şi eliminarea

“clauzelor protecţioniste” din actualele acorduri dintre ţările candidate şi UE, care au limitat, se
pare, exporturile acestor ţări, vor constitui tot atâţia factori favorizaţi. Comentatorii din cercurile
de afaceri consideră că multe companii au pregătite noi proiecte de investiţii în aşteptarea
finalizării extinderii UE, ceea ce sugerează că ne putem aştepta la o creştere a investiţiilor. Se
poate observa că NAFTA a avut ca efect creşterea considerabilă a investiţiilor în producţie, în
Mexic. În cazul aderării la UE, efectul „deblocării” accesului la piaţă, reglementările comune şi
orientarea economică ar trebui să aibă un efect şi mai puternic.

8.3.Migraţia şi piaţa muncii

Organizaţia Internaţională pentru Migraţie (OIM) consideră migraţia drept o mişcare a

unei persoane sau a unui grup de persoane, fie peste o frontieră internaţională, fie în interiorul
unui stat. Migraţia este o formă de mobilitate a populaţiei şi include orice fel de deplasare a
populaţiei, indiferent de durata, scopul sau forma acesteia. În această categorie sunt incluse:
migraţia refugiaţilor, migraţia economică, precum şi migraţia persoanelor care se deplasează
pentru alte scopuri sau sub influenţa altor factori, cum ar fi reîntregirea familiei.

3
Grabbe, H., The prospects for new members to join the euro, CER, London, 2003, pag.72.
4
Pelkmans, J., Economic Implications of Enlargement, Bruges European Economic Policy (BEEP)Series Briefing
No. 1, Bruges, 2002, pag.25.
12
 Organizația Națiunilor Unite (ONU) definește migrantul ca fiind o persoană care a
domiciliat într-o țară străină pe o perioadă de mai mult de un an, indiferent de cauzele care au
stat la baza schimbării domiciliului și de mijloacele folosite pentru a migra. Sub o astfel de
definiție, cei care călătoresc pentru perioade mai scurte, ca turişti sau oameni de afaceri, nu sunt
consideraţi migranți. Cu toate acestea, în utilizarea curentă, termenul de migrant include anumite
categorii de persoane care-şi schimbă domiciliul pe termen scurt, precum lucrătorii sezonieri din
agricultură, care călătoresc pentru perioade scurte de timp pentru a lucra la însămânţarea sau
recoltarea de produse agricole.5

Deoarece migraţia lucrătorilor duce la câştiguri economice în ţările gazdă, ea ar putea fi

unul din avantajele majore ale extinderii UE. Majoritatea cetăţenilor din viitoarele state membre
pot deja circula liber (fără viză) pe teritoriul UE. Peste 850.000 sunt rezidenţi UE, reprezentând
0,2% din populaţia acesteia. Migraţia (cel mai adesea, a muncitorilor sezonieri) se concentrează
mai mult către ţările şi regiunile vecine; două treimi din cei care migrează se stabilesc în
Germania şi aproximativ 14% în Austria6.

Există o preocupare generală la nivelul UE privind o eventuală migrare masivă a

lucrătorilor din noile state membre, după extindere, cauzată de diferenţa mare de venituri. Aceste
temeri însă nu se vor adeveri probabil în realitate.

Experienţa aderărilor anterioare a ţărilor cu venituri mici este edificatoare. Migraţia netă
dinspre Spania şi Portugalia, după aderarea lor la UE, a fost aproape zero în a doua jumătate a
anilor 80. În perioada respectivă, au existat restricţii asupra migrării populaţiei, care s-au
menţinut pe o perioadă de tranziţie de şapte ani. Chiar şi după eliminarea restricţiilor, care a
coincis cu recesiunea de la începutul anilor 90, migraţia dinspre aceste ţări a fost
nesemnificativă.

Trebuie remarcat faptul că, dacă politica economică va încuraja creşterea ratei angajărilor
şi dezvoltarea economică în noile state membre, perspectivele optimiste îi vor determina pe
lucrătorii din aceste ţări să rămână la ei acasă. Per total, aşadar, migraţia dinspre noile state
membre va fi probabil limitată.

Lucrătorii calificaţi care migrează dinspre viitoarele state membre acoperă deja lipsa de
forţă de muncă în sectorul serviciilor şi al meseriilor. Aceştia au un nivel de pregătire relativ
ridicat, însă adeseori calificarea lor se pierde prin migrare, întrucât aceştia tind să lucreze în
aceleaşi sectoare ca şi alţi lucrători străini, cum ar fi în construcţii, salubrizare şi manufactură.
După extinderea UE, o creştere a aprovizionării cu mână de lucru necalificată – inclusiv a muncii
„la negru” – ar putea avea un impact asupra salariilor şi ocupării forţei de muncă necalificate din
actualele state membre, mai ales în regiunile din vecinătatea noilor state membre.

8.4.Uniunea economică şi monetară

Uniunea economică și monetară reprezintă un pas important în procesul de integrare a

economiilor statelor membre ale UE. Lansată în 1992, uniunea presupune coordonarea politicilor
economice și bugetare, aplicarea unei politici monetare comune și utilizarea unei monede unice,
euro. Toate cele 28 de state membre ale UE fac parte din uniunea economică, dar unele dintre ele
și-au aprofundat și mai mult integrarea și au adoptat moneda euro. Împreună, aceste țări

5
http://europedirectbucuresti.ier.ro/wp-content/uploads/Brosura-ED-Politica-de-migratie-a-UE.pdf
6
Boeri, T. and Brücker, H., The Impact of Eastern Enlargement on Employment and Labour
Marketsin the EU Member States, Final Report, European Integration Consortium, Berlin, 2002,
pag.63
13
alcătuiesc zona euro. Moneda unică prezintă avantaje incontestabile: reduce costurile
tranzacțiilor financiare, facilitează călătoriile și consolidează rolul UE la nivel internațional.

În cadrul uniunii economice și monetare, Banca Centrală Europeană stabilește o politică

monetară unică, iar aceasta este completată de politici economice coordonate și de politici
bugetare armonizate. În acest context, nu există o instituție unică responsabilă de politica
economică. În schimb, această responsabilitate este împărțită între statele membre și diferitele
instituții ale UE.

Uniunea economică și monetară reprezintă pentru UE un pas înainte pe drumul integrării

economice, proces care a început în 1957. Prin integrare economică, atât economia UE, cât și
economiile statelor membre luate separat dobândesc dimensiuni sporite, eficiență pe plan intern
și robustețe. Apar astfel mai multe oportunități de a asigura stabilitatea economică, de a accelera
creșterea economică și de a crea un număr mai mare de locuri de muncă, toate acestea aducând
beneficii directe cetățenilor UE.

Uniunea economică și monetară nu este un scop în sine, ci doar un instrument menit să

ajute la atingerea obiectivelor Uniunii Europene și să îmbunătățească viața cetățenilor din țările
UE. Prin urmare, elaborarea unor politici economice sănătoase devine o chestiune de interes
comun pentru toate țările UE. Pentru a asigura buna funcționare a economiei UE în ansamblul
său, este important ca toate țările să își coordoneze politicile economice și bugetare, cu
obiectivul comun de stabilitate și creștere economică.

`Pe lângă faptul că stabilizează economiile, uniunea economică și monetară și moneda

euro favorizează buna funcționare a pieței unice, în beneficiul cetățenilor și al întreprinderilor.

Noile state membre sunt hotărâte să adopte moneda euro, dar încă nu a fost stabilit un
calendar în acest sens. Adoptarea monedei euro va duce la creşterea integrării comerciale a
noilor state membre cu economiile din zona euro, la eliminarea riscurilor cauzate de ratele de
schimb asupra investiţiilor şi la scăderea pe termen lung a ratelor dobânzii.

Cu toate acestea însă, calendarul în care trebuie să se încadreze noile state membre pentru
adoptarea monedei euro un este deloc clar. Există o divergenţă între criteriile „Maastricht”, care
au în vederere ducerea inflaţiei şi limitarea deficitelor bugetare, şi nevoia de investiţii din bugetul
public a economiilor aflate în tranziţie. Această cheltuială publică include sumele necesare
punerii în practică a acquis-ului comunitar7 şi co-finanţării proiectelor de infrastructură, ca o
condiţie pentru ca aceste state să primească fonduri din bugetul UE, precum şi nevoile mai mari
de investiţii în modernizarea infrastructurii şi a serviciilor publice.

Economiile în tranziţie înregistrează şi creşteri a ratelor de schimb reale, care duc la

creşterea inflaţiei, sau aprecieri ale ratei de schimb nominale (sau ambele), şi aceşti factori pot să
vină în conflict cu cerinţele de stabilizare a ratei de schimb şi de scădere a inflaţiei, obligatorii
pentru adoptarea monedei euro.

În acelaşi timp, actualii membri ai zonei euro vor trebui să respecte propriile reguli,
inclusiv limitele impuse de Pactul de Dezvoltare şi Stabilitate în ce priveşte deficitele bugetare
excesive, pentru a putea păstra avantajele stabilităţii macroeconomice din UE pe care moneda
unică le-a generat deja.

9. CONCLUZII
7
Murray, A., The Lisbon Scorecard III: The Status of Economic Reform in the Enlarging EU,
CER,London, 2003,pag.101
14
 În vederea extinderii, politicile europene şi naţionale trebuie să acorde prioritate creşterii
economice şi convergenţei reale între actualele şi viitoarele state membre; aceasta înseamnă o
rată a creşterii globale mai mare pentru UE-25, şi chiar mai mare, dacă este posibil, pentru noile
state membre. Pe termen lung, acest lucru va reduce diferenţele sociale şi economice şi va
stimula creştere economică în vechile state membre, ca urmare a dinamismului noilor state
membre.

Terenul trebuie pregătit deja pentru deciziile importante care urmează a fi luate cu privire
la cadrul bugetar viitor:

 Extinderea dă posibilitatea reconsiderării componenţei asistenţei structurale, pentru o mai

bună relaţionare între finanţare şi promotorii creşterii economice. Experienţa a demonstrat
că subvenţiile nu ajută dacă sunt folosite pentru a amâna şi nu pentru a ajuta restructurarea.
Se impune reanalizarea modului în care se cheltuiesc fondurile structurale, pentru a
identifica aceledomenii în care cheltuielile respective pot contribui cel mai eficient la
creşterea economică dinnoile state membre şi mai ales la integrarea regională a Europei
Centrale şi de Est prin dezvoltarea infrastructurii transfrontaliere.
 Politica agricolă comună trebuie să continue să se orienteze înspre transferarea asistenţei
dinspre segmentul preţurilor şi cantităţilor spre o politică a calităţii şi de dezvoltare rurală
dinamică, menită să sprijine, şi mai puţin să controleze, migraţia forţei de muncă inspre
sectorul agricol din noile state membre. Aceasta politica trebuie să fie animată de grija faţă
de oameni şi de comunităţile acestora, ceea ce înseamnă deschiderea de noi posibilităţi şi
pentru ţările în curs de dezvoltare, prin comerţul cu produse agricole.
 Mobilitatea forţei de muncă va fi factorul cheie în procesul de adaptare care va urma după
extindere. Asigurările temporare de şomaj şi sprijinirea celor care caută de lucru vor facilita
mult mai eficient schimbarea, decât o legislaţie destinată protejării forţei de muncă ocupate.
Extinderea va forţa o redistribuire a forţei de muncă între industrii şi ţări, mai ales în statele
membre şi în regiunile învecinate cu noile state membre, şi va constitui încă un impuls în
sensul realizării unor asemenea reforme.

Actualele şi viitoarele state membre au nevoie de politici de ocupare a forţei de muncă,

care să contribuie la eficientizarea politicii socio-economice şi implicit la succesul extinderii.
Migraţia forţei de muncă, impusă de piaţă, ca urmare a liberei circulaţii a persoanelor pe
teritoriul pieţei comune, este unul din factorii care generează creşterea economică. Actualele
state membre trebuie să-şi deschidă pieţele şi să primească forţa de muncă din noile state
membre, cât mai repede posibil.

10. BIBLIOGRAFIE

15
 1.Boeri, T. and Brücker, H., The Impact of Eastern Enlargement on Employment and
Labour Markets in the EU Member States, Final Report, European Integration Consortium,
Berlin, 2002
2.Grabbe, H., The prospects for new members to join the euro, CER, London, 2003
3.Kiljunen, Kimmo (2004). Constituția europeană în devenire. Centre for European
Policy Studies
4.Murray, A., The Lisbon Scorecard III: The Status of Economic Reform in the Enlarging
EU, CER, London, 2003
5.Pelkmans, J., Economic Implications of Enlargement, Bruges European Economic
Policy (BEEP) Series Briefing No. 1, Bruges, 2002
Infografie
1. http://europa.eu/index_ro.htm

2. http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_European%C4%83

3. http://ue.mae.ro/node/167

4. https://www.europarl.europa.eu
5. http://europedirectbucuresti.ier.ro/wp-content/uploads/Brosura-ED-Politica-de-
migratie-a-UE.pdf

16