Bioanorganica

clinica
Intrebări/Raspunsuri

1. Ce sunt
elementele
esenţiale majore
şi în urme pentru
sistemele vii?
R: Elementele sunt
considerate esenţiale numai
dacă absenţa lor totală din
organism duce la distrugerea ireversibilă
a organismului. Frecvent, noţiunea a
început să se folosească şi în cazurile în
care funcţionalitatea optimă este alterată. în aceste cazuri elementele respective ar trebui numite
mai corect benefice.Cantitătile neglijabile de elemente neesenţiale din corpul uman ca Rb, Zr, Sr,
Br, Al sau Li. Aceste elemente sunt introduse (probabil) datorită similarităţii chimice cu
elementele esenţiale corespunzătoare (Li+, Rb+, Cs+ Na+, K+, Sr2+, Ba2+Ca2+, Br-Cl-, Al3+,
Zr4+Fe3+). Elementele ca As, Pb, Cd care sunt cunoscute pebtru toxicitatea lor merită o atenţie
specială. Recent s-a pus problema existenţei unui efect pozitiv al urmelor (limita de detecţie)
acestor elemente, subliniindu-se ambivalenţa multor elemente în urme şi problema valorilor de
prag. Probabil, că pentru fiecare element apărut în evoluţia vieţii s-a dezvoltat o funcţie
fiziologică, fie ea esenţială sau nu.

2. Care sunt elementele benefice şi care sunt elementele toxice pentru un

anumit organism? Care sunt simptomele deficientei unor elemente?
R: Din cele 35 de metale 23 sunt metale grele: antimoniu, arsenic, bismut, cadmiu, ceriu,
crom, cobalt, cupru, galiu, aur, fier, plumb, magneziu, mercur, nichel, platina, argint, teluriu,
taliu, staniu, uraniu, vanadiu si zinc.
Nu toate metalele sunt sunt daunatoare organismului uman. Anumite metale sunt esentiale in
desfasurarea proceselor metabolice. Metalele sunt diferite fata de celelalte toxine din mediu prin
faptul ca organismul nu are capacitatea de a elimina metalele grele prin metodele uzuale.
Ele raman in stare solida in organism si se acumuleaza in rinichi, ficat, oase, unghii, creier si
par si duc la diferite boli ale rinichilor, probleme de dezvoltare cum ar fi autismul, Parkinson,
Alzheimer, cancer si in unele cazuri provoaca moartea organismului.
Metale grele benefice

1
 In cantitati mici, anumite metale grele sunt esentiale in desfasurarea proceselor
metabolice.
Aceste metale sunt: fierul, cuprul, magneziul si zincul. Aceste metale sau diferite forme ale lor se
gasesc in mod natural in alimente, fructe si legume si in diferite suplimente nutritive.
Aceste elemente se gasesc si in produse industriale cum ar fi: baterii, aliaje, componente
electronice, vopsea, otel etc.
Metale grele toxice
Dupa cum am mentionat mai sus, multe metalele grele devin toxice atunci cand
organismul nu poate elimina surplusul. Acestea pot intra in organism prin intermediul apei,
aerului, prin contactul direct cu pielea sau prin intermediul alimentelor.
Cele mai toxice metale grele sunt: aluminiul, cadmiul, mercurul, plumbul si arsenicul.
Tabelul 2.2. Câteva simptome caracteristice ale deficienţei unor elemente esenţiale la om.

Element deficitar Tipuri de simptome de deficienţă

Ca Întârzierea sreşterii scheletului

Mg Crampe musculare

Fe Anemii, dezordini ale sistemului imunitar

Zn deteriorări ale pielii, nanism, retardarea maturării sexuale

Cu Slabirea sistemului arterial, dezordini ale ficatului, anemii secundare

Mn sterilitate, creşteri defectuase ale scheletului

Mo Întârzierea creşterii celulare, predispoziţia la carii

Co Anemie pernicioasă

Ni dermatite, încetinirea creşterii

Cr simptome de diabet

Si dezordini ale cresterii scheletului

F Carii dentare

I dezordini tiroidiene, metabolism încetinit

Se slăbirea musculară, în special cardiopatii

As creşteri defectuase (la animale)

Tabelul 2.3. Elementele esentiale în alimente pentru adulţi si copii.

Constituenţi anorganici dozele recomandate (în mg)

pentru adulţi

2
 K 2000-5500

Na 1100-3300

Ca 800-1200

Mg 300-400

Zn 15

Fe 10-20

Mn 2-5

Cu 1,5-3

Mo 0,075-0,250

În ciuda complexitătii, câteva simptome ale deficienţei anumitor elemente anorganice au

devenit deja familiare, în special pentru organismul uman (Tabelul 2.2). Nimărul elementelor
esenţiale în organismele adulte este mai mic decât cel din perioadele de creştere.

Conform Figurii 2.3. nu există numai simptome ale deficienţei elementeloresenţiale, ci şi

efecte toxice ale acestora datorită excesului lor, fie datorită unei excreţii insuficiente fie datorită
unui exces de element introdus prin alimentaţie.

3. Care sunt funcţiile biologice ale elementelor anorganice? Daţi exemple.

R: Eforturile mari ale organismelor de a prelua, acumula transporta şi stoca elementele
anorganice sunt justificate de funcţiile lor importante, deşi nu întotdeauna garantate. Pentru
organismele vii, distribuţia arbitrară între compuşii organici şi anorganici este irelevantă,
deoarece această discuţie are doar o bază istorică. Totuşi, există funcţii pentru care compuşii sau
ionii metalici sunt deosebit de potrivite.

a) Funcţii structurale ca
- biomineralizarea ansamblului de structuri dure ce formează endo şi exo scheletul;
- menţinerea integrităţii membranelor celulare prin formarea unor legături (cros-link)
intre elementele “materialului de umplutură” organic prin intermediul ionilor
metalici;
- menţinerea structurii de elice a ADN (un polianion) cu ajutorul cationilor mono- şi
divalenţi care reduc semnificativ forţele de repulsie electrostatice dominante dintre
grupele fosfatice nucleotidice încărcate negativ.
Funcţiile structurale sunt îndeplinite în special de cationii divalenţi (Ca şi Mg) şi de
lementele ca P, O, C, S, Si, F (care sunt constituenţi ai anionilor).

b) Transportori de sarcină pentru transfer de informaţie foarte rapid

3
 Canalele de ioni servesc la creearea prin difuzie (adică, cu viteza maximă) a unor unităţi
de informaţie sub forma unor salturi de potenţial electric. Pentru travercarea canalelor este
necesară menţinerea activă cu ajutorul pompelor de ioni a unui gradient de concentraţie
transmembranară. Impulsurileelectrice ale nervilor ca şi mecanismele de comutare (trigger) mai
complexe, de exemplu în controlul contracţiilor muşchilor sunt iniţiatecu cel mai rapid efect
posibil prin fluxuri bruşte (controlate de difuzie) de ioni anorganici de diferite sarcini şi
dimensiuni (Na+, K+, Ca2+).

c) Formarea, metabolismul şi degradarea compuşilor organici.

Aceste funcţii necesită în general cataliza acidă sau bazică. Pentru că pH-ul fiziologic
este limitat la valori în jur de 7 (excepţie câteva compartimente speciale ca de ex. stomacul),
mărimea vitezei acestor reacţii necesită cataliză de tip acid Lewis/gază Lewis, implicând ioni
metalici. De aceea multe enzime hidrolitice conţin ioni metalici relativ mici încărcaţi pozitiv Zn 2+
şi Mg2+.

d) Transferul de electroni
Procesul este esenţial pentru conversia de energie e durată scurtă şi depinde în principal
dar nu exclusiv de centrele metalice active redox. S-au descoperit o serie de perechi redox, dintre
care câteva implică stări de oxidare destul de neobişnuite (îngroşate în cele ce urmează) la pH-ul
fiziologic. Pentru stabilirea unor asemenea stări de oxidare neobişnuite sunt responsabile în cea
mai mare parte modificările specifice induse de “bioliganzi”. Următoarele stări de oxidare ale
metalelor active redox sunt biologic relevante: FeII/FeIII/FeIV, CuI/CuII, MnII/ MnIII/MnIV,
MoIV/MoV/MoVI, CoI/CoII/CoIII, NiI/NiII/NiIII.

e) Activarea unor molecule mici, înalt simetrice cu energii de legătură mari.

Capacitatea metalelor tranziţionale de a furniza electroni neîmperecheaţi şi de a accepta şi

dona simultan sarcini electronice (-back-bonding) permite organismelor de a efectua reacţii
dificile energetic la pH-ul fiziologic, ca de exemplu:

- preluarea rebversibilă, transportul, stocarea şi conversia (Fe, Cu) generarea (Mn) de

molecule paramagnetice de dioxigen 3 O2;
- fixarea moleculei de azot şi conversia ei la NH3(Fe, Mo, V)
- reducerea CO2 cu H2 pentru formarea CH4 (Ni, Fe)
f) Reactivitatea de tip organometalic ca de exemplu alchilarea reductivă sau generarea cu
uşurinţă a radicalilor pentru rearanjările rapide ale moleculelor de substrat care au loc în
coenzimele cobalaminei care conţin o legătură σ între Co şi grupările alchil primare.

ROLUL DIFERITELOR ELEMENTE IN SISTEMELE BIOLOGICE

3. Care este rolul sodiului in organism si unde este concentratia lui mai
mare in spatiul extracelular sau intracelular?

4
R: Sodiul este principalul cation al lichidului extracelular, clorura de sodiu fiind esenţială pentru
menţinerea presiunii osmotice a sângelui şi a lichidului interstiţial. Organismul conţine 55-60
mmoli sau mEq de Na+/kg, dintre care 85% extracelular. Concentraţia serică fiziologică a
sodiului este de 135-145 mEq/L, iar cea a clorului de 96-106 mEq/L. Ingestia zilnică de clorură
de sodiu, prin alimentaţia obişnuită, este de 5-12 g, aceeaşi cantitate eliminându-se, în principal,
prin urină.
Ionii de Na+ intervin în:
-menţinerea volemiei, prin reglarea presiunii osmotice

-echilibrul acido-bazic

-excitabilitatea musculară.

4. Care este rolul potasiului in organism si unde este concentratia lui mai
mare in spatiul extracelular sau intracelular?
R: Potasiul
Organismul uman conţine circa 3400 mmoli sau mEq, respectiv 134 g potasiu, dintre care
aproximativ 98% intracelular şi 2% extracelular. Nivelul seric al potasiului, în condiţii
fiziologice, este de 3,5-5 mEq/L. Aportul alimentar zilnic este de 2-4 g. Eliminarea se face
predominant prin rinichi, care au un rol major în echilibrul potasiului.
Ionii de K+ intervin în:
-contracţia musculaturii cardiace
-excitabilitatea neuromusculară
-menţinerea polarităţii membranei celulare
Între concentraţia ionului de Na+ (extracelular) şi aceea a ionului K+(intracelular) există
un echilibru ce se realizează printr-un mecanism de transport activ la nivelul membranelor
celulare, aşa numita "pompă Na+- K+".
Importanţa celor doi cationi rezultă şi din faptul că dezordinile în metabolismul acestora
afectează sever starea de sănătate.
5. Cum se poate realiza transportul prin membrane?
R: Transportul prin membrane este dependent de permeabilitatea membranelor biologice,
însuşire fundamentală de care depind schimburile metabolice şi diversele manifestări vitale:
excitaţia şi conducerea excitaţiei, transmisia sinaptică, secreţia şi excreţia. Permeabilitatea este
selectivă şi dinamică, variind în funcţie de modificările ce survin în metabolismul celular şi de
condiţiile mediului.Transportul ionilor poate fi pasiv (fără consum de energie) sau activ (cu
consum de energie). Transportul pasiv se realizează în virtutea unui gradient (gradientul de
potenţial electrochimic, ce reuneşte gradientul de concentraţie şi gradientul de potenţial electric;
gradientul de presiune osmotică; gradientul de presiune hidrostatică). Transportul activ este
mecanismul de bază prin care se asigură diferenţa de concentraţie între spaţiul intracelular şi cel
extracelular, utilizându-se energie pentru un transfer contra gradient.

5
Sistemul de transport ionic membranar are trei componente: canale de ioni, transportori şi
pompe de ioni. Canalele de ioni şi transportorii intervin în transportul pasiv, iar pompele de ioni
în transportul activ.

Fig. 3.Componentele sistemului de transport ionic membranar

CANALELE DE IONI

Canalele de ioni sunt formate din proteine membranare ce asigură difuzia unor anumiţi
ioni, viteza fluxului fiind de 106 ioni/s. Canalul este "străjuit" de o "poartă" cu fazele "deschis"
sau "închis". Canalele ionice sunt selective, iar "poarta" poate fi controlată de o diferenţă de
potenţial (canale voltaj dependente). Alte canale se deschid la stimulare mecanică sau sunt
deschise de o substanţă ce poartă numele de ligand. Există 50 de tipuri de canale ionice, deosebit
de importante fiind canalele rapide de Na+ şi canalele de K+.

6
 Fig. 4.Canale de ioni

6. Care este implicarea ionilor de Na+ şi K+ în transportul membranar?

Canalele rapide de Na+seîntâlnesc în plasmalema neuronală, a fibrei musculare cardiace şi
scheletice. Deschiderea acestora determină depolarizarea membranelor, iar închiderea permite
revenirea, respectiv repolarizarea.
Canalele de K+au rol în menţinerea potenţialului transmembranar de repaus şi în reglarea
excitabilităţii celulare, determinând repolarizarea membranelor după marile depolarizări.
Datorită importanţei fiziologice deosebite a canalelor de ioni, controlul extern al porţilor ion-
selective cu ajutorul unor inhibitori adecvaţi ("blocanţi") sau al unor agenţi de stimulare
reprezintă la ora actuală un domeniu de cercetare foarte activ, cu rezultate farmaceutice şi
medicale importante. În anul 1991 a fost acordat Premiul Nobel pentru medicină pentru metoda
"patch-clamp" (petec-clemă) care permite prepararea segmentelor de membrană care conţin doar
un singur canal de ioni. Această metodă a făcut posibile studii privind conductibilitatea electrică,
timpul de deschidere şi reacţiile canalelor de ioni faţă de stimulenţii externi.
În proteinele canal porţile sunt normal închise şi garantează menţinerea gradientului de
concentraţie. Deschiderea acestor porţi poate fi influenţată de compuşi endo- şi exogeni cu masă
moleculară mică (liganzi, de exemplu neurotransmiţători, nucleotide), de alte proteine sau prin
modificarea diferenţei de potenţial electric (voltaj) între pereţii membranei. Canalele controlate
de diferenţa de potenţial sunt elemente biologice de comutare care servesc la transformarea
semnalelor electrice în semnale chimice. O ţintă a modelării moleculare o constituie obţinerea
unor compuşi organici specifici pentru anumiţi receptori pentru a bloca diferite canale de ioni.
Blocarea canalelor de K+ în receptorii gustului de către H+ este responsabilă, se pare, pentru
senzaţia de acru.
Alt exemplu este blocarea canalelor în celulele cu bastonaşe ale retinei care conţin discuri. Ele
sunt permeabile pentru ionii Na+ în starea lor de repaus. Blocarea canalelor este o etapă esenţială
pentru transformarea stimulului luminos în impulsuri nervoase (electrice).

7
 Fig..Canale de Na+ în celulele cu bastonaşe din retină
Celulele cu bastonaşe, foarte sensibile pentru vederea alb/negru, conţin un pigment membranar,
rodopsina, format din retinal (o aldehidă polienă) şi o proteină, opsina. Retinalul este legat la
opsină prin funcţiunea azometină protonată C=NH+ şi poate suferi o izomerizare indusă de fotoni
la o singură dublă legătură (Z-11,12 E-11,12). Prin câteva etape consecutive deplasarea de
sarcină duce la degradarea cicloguanozin-monofosfatului (cGMP). Curgerea continuă a ionilor
Na+ prin membrana internă a bastonaşelor are loc doar în prezenţa cGMP. Degradarea cGMP
duce la blocarea canalelor de Na+ şi la o hiperpolarizare ionică marcată care, în final, crează un
semnal electric în aceste celule senzoriale.
POMPE DE IONI
Fenomenul de deplasare a ionilor împotriva potenţialului electrochimic se numeşte transport
activ. Energia necesară acestui transport provine din metabolismul celular.
Pompa de ioni face ca potenţialul de membrană să se menţină constant şi să se restabilească
atunci când este modificat prin excitaţie.
Pompele de ioni sunt sisteme de proteine complexe, foarte sensibile. Datorită consumului mare
de energie sub formă de echivalenţi ATP hidrolizabili, ele aparţin grupului enzimelor ATPaze.
Pentru un ion individual există de obicei câteva tipuri de pompe de ioni. O alternativă este
procesul "simport", prin care cationii şi anionii sunt transportaţi simultan în aceeaşi direcţie. Pe
de altă parte, în procesul "antiport" ionii cu sarcină de acelaşi semn sunt schimbaţi prin mişcarea
în direcţii opuse. La echilibrarea sarcinilor, protonii formaţi în hidroliza ATP-ului trebuie luaţi de
asemenea în calcul, ceea ce permite existenţa unor procese "uniport", care implică numai un ion
anorganic şi H+.
Cea mai cunoscută pompă de ioni este Na+/K+-ATPaza, o componentă majoră a sistemului de
pompe Na+-K+ care, pe baza energiei furnizate de hidroliza unei molecule de ATP scoate trei ioni
Na+ din celulă şi introduce doi ioni K+.

8
9
 Fig. 5.Pompa Na+/K+-ATPază
Proteina membranară Na+/K+-ATPază este alcătuită din două subunităţi proteice: α (catalitică) şi
β (reglatoare). Funcţia pompei constă dintr-un schimb de ioni de Na + şi K+ în mod antiport faţă
de gradienţii respectivi de concentraţie. Acest proces necesită hidroliza ATP catalizată de Mg 2+ şi
are loc conform ecuaţiei de ansamblu:
3Na+(ic) + 2K+(ec) + ATP4- + H2O  3Na+(ec) + 2K+(ic) + ADP3- + HPO42- + H+
(ic – intracelular; ec – extracelular)
Pompa Na+/K+-ATPază este principalul mecanism care asigură homeostazia celulei (menţine
potenţialul de repaus şi asigurară refacerea potenţialului transmembranar după depolarizare).
Pompa este singura cale de expulzare a ionilor Na + din celulă şi principalul mecanism de
înlăturare a excesului de K+ extracelular.

7. Care este rolul Magneziului în organism ?

R: Deşi este prezent în organism în cantitate mai mică decât sodiul, potasiul sau calciul,
rolurile biologice ale magneziului sunt multiple şi foarte importante. În primul rând, sinteza
compuşilor în care este acumulată energia, de tipul ATP-ului, necesită prezenţa obligatorie a
magneziului. Datorită acestui fapt, carenţa lui poate genera perturbarea circulaţiei energiei în
corp. Alte roluri, nu mai puţin importante ar fi: intervine în mai mult de 300 de reacţii enzimatice
(în cadrul  metabolismului glucidic, lipidic şi protidic); are rol în menţinerea echilibrului acido-
bazic; în metabolismul calciului, vitaminei C, fosforului, sodiului, potasiului; protejeză
vitaminele de la a fi oxidate, în special vitaminele C şi E; participă la sinteza ADN-ului şi a
ARN-ului; este indispensabil pentru atenuarea sindromului premenstrual; reglează echilibrul
psihic (acţiune antistres), este sedativ al sistemului nervos (favorizează somnul) şi antidepresiv;
este stabilizator al membranei celulare şi al diferitelor organite intracelulare; menţine potasiul în
interiorul celulelor, pentru ca acesta să poată participa la procesele celulare; creşte adaptabilitatea
la frig în caz de traumatisme, intervenţii chirurgicale, emoţii; este necesar formării structurii de
rezistenţă a scheletului şi dinţilor împreună cu calciul şi fosforul; asigură o bună receptivitate
pentru vitamina D, care intervine în metabolismul calciului osos; stimulează metabolismul
energetic şi protejează celulele în condiţii de anoxie (lipsa oxigenului); stimulează creşterea
numărului de leucocite (dacă acesta este scăzut) şi face posibilă sinteza de imunoglobuline; are
acţiune antispastică asupra musculaturii pereţilor vasculari, digestivi şi a aparatului urinar;
previne formarea calculilor renali şi biliari; este protector hepatic; este indispensabil pentru
exercitarea normală a acţiunii vitaminei B1; combate procesele de îmbătrânire ale pielii, părului
şi unghiilor; reglează temperatura corpului; stimulează motilitatea spermatozoizilor; pe uter are
efect tocolitic (antispastic uterin) - deficitul de Mg putând favoriza avortul; protejează mucoasa
gastro-intestinală; favorizează sinteza insulinei; reglează secreţia de hormoni paratiroidieni
pentru menţinerea concentraţiei normale a calciului în sânge; împreună cu Zn, are efecte benefice
în intoxicaţia cu plumb; deficitul de Mg favorizează retenţia de plumb în organism (factor
incriminat în neuropatia optică la alcoolici, asociat cu tabagismul); este antiacid; antianafilactic;

10
antialergic; anticancerigen; antiinflamator; antitoxic; antiviral; colagog; laxativ; purgativ;
hipocolesterolemiant.
Ĩn cazul sistemului nervos Mg favorizează pătrunderea vitaminei B6 în celula nervoasă; modifică
sinteza mediatorilor chimici şi scade excitabilitatea neuromusculară. În cadrul aparatului cardio-
vascular Mg ajută inima să se contracte; este antiaritmic; anticoagulant; hipotensiv; împiedică
acumularea calciului şi sodiului la nivelul pereţilor vasculari; limitează efectele nefaste ale
spasmelor arterelor coronariene, care apar pe fond nervos, datorită stresului. Toate rolurile
acestui element sunt la fel de importante pentru fiinţa umană.Alte reacţii la fel de importante sunt
cele de reglator natural al calciului prin care, magneziul dirijează transmiterea impulsurilor
nervoase către plăcile motorii ale neuronului motor şi ale fibrei musculare, dar şi cele de
activator în cadrul unor reacţii prin care energia eliberată este condusă către muşchi.

În felul acesta, conţinutul de magneziu, prin acţiunea de stabilizare a membranei,

influenţează direct activitatea celulelor nervoase. De aceea, magneziul este elementul mineral
implicat de la relaxarea muşchilor la contracararea rolului calciului în coagularea sângelui.
Magneziul susţine reglarea conţinutului de potasiu intracelular şi ţine, în limite normale, nivelul
acestuia din sânge. Fără prezenţa magneziului, potasiul nu poate fi reţinut în celule, ci este
eliminat din corp. Împreună, magneziul şi potasiul, sunt implicaţi în absorbţia creatinei în ţesutul
muscular, unde combinată cu acidul fosforic (CP) devine un constituent de bază al contracţiei
musculare prin care se furnizează energie pentru resinteza moleculei de ATP.

8. Care este rolul calciului în organism?

R: Calciul este cel mai abundent element mineral din organismul uman. Calciul provenit din
alimentaţie aste absorbit la nivelul intestinului subţire cu ajutorul unor proteine specifice (calciu
dependente) care înlesneşte trecerea prin membrana intestinului în funcţie de necesitate
organismului.
Absorbţia calciului este inhibată de calcitonină.
Este excretat prin fecale. La nivelul rinichiului calciul este resorbit.
În organism calciul îndeplineşte numeroase funcţii şi are un rolstructuralneuromuscular în
controlul excitabilităţii, în eliberarea neurotransmiţătorilor.
enzimatic
hormonal (ca mesager secund intracelular) mediind răspunsurile celulare la un număr mare de
stimuli.
Ionii de Ca2+ joacă un rol central în multe procese fiziologice fundamentale începând cu:
diviziunea celulară prin secreţia hormonală ( de exemplu , provizia de insulină)
coagularea sângelui
reacţiile anticorpilor
fotosinteza
funcţii senzoriale
generarea de energie (defosforilarea ATP, degradarea glicogenului, contracţia musculară).

11
 Cea mai mare cantitate de calciu (în medie 99%) se găseşte la nivelul oaselor şi în structura
dinţilor, iar restul de calciu este răspândit în ţesuturile moi şi sânge. El asigură rezistenţa
scheletului, care sub formă de depozite din săruri de calciu, întăreşte considerabil matricea
organică solidă şi conferă acestor ţesuturi dure consistenţa necesară.
Calciul din sânge se găseşte fie legat de proteinele plasmatice (în special, albumine şi
globuline), fie liber, cunoscut ca şi “calciu ionic”, ceea ce îl face reactiv şi implicat în diferite
procese de la nivel celular cum ar fi: contracţia musculară, inclusiv cea cardiacă şi în secreţia
celulară.
Pe lângă susţinerea oaselor, calciul ajută în funcţionarea anumitor procese ale sistemului nervos,
cu rol esenţial în transmiterea impulsului nervos, joacă un rol decisiv în contracţia şi relaxarea
muşchilor, fiind implicat în contractilitatea musculară, dar şi a inimii, intervine în coagularea
sângelui, în numeroase reacţii enzimatice, în permeabilitatea capilarelor şi membranelor celulare,
este utilizat de sistemul endocrin şi asigură funcţiile multor organe, alături de alte elemente
esenţiale.
În decursul vieţii, deşi pare că are o structură stabilă, osul este un ţesut care se transformă
continuu. Acest lucru este vizibil în mod evident în perioada de creştere şi dezvoltare a copilului,
dar şi după ce acest proces se încheie, deoarece osul continuă să se remodeleze.
Remodelarea cuprinde două procese: unul de resorbţie şi altul de formare de noi ţesuturi
osoase prin depunerea de calciu. Ambele procese au loc continuu pe toată perioada vieţii şi
rezultă din acţiunea armonizată a osteoclastelor (care dizolvă osul în zonele de remodelare) cu
cea a osteoblastelor (care sintetizează osul nou), dar echilibrul dintre ele se modifică odată cu
vârsta.
În timpul copilăriei formarea de ţesut osos este mai intensă decât resorbţia. La adulţii tineri,
ambele procese sunt relativ egale, dar odată cu avansarea în vârstă şi, în special la femeile după
menopauză, resorbţia depăşeşte formarea de ţesut osos şi creşte riscul apariţiei osteoporozei.
De menţionat că, masa osoasă continuă să crească şi după încheierea procesului de creştere în
lungime a oaselor (până la aproximativ 30 de ani, vârstă la care se atinge vârful maxim al masei
osoase), iar aportul necesar de calciu şi vitamina D în perioadele de copilărie şi adolescenţă este
esenţial (alături de efectuarea unor exerciţii fizice adecvate) pentru a maximiza rezistenţa şi
densitatea osoasă şi a se preveni instalarea timpurie a osteoporozei.
Calciul - un mineral necesar pentru toată viaţa
Calciul constituie aproximativ 2% din greutatea corpului unui adult, marea majoritate
găsindu-se în componenţa oaselor şi dinţilor.
Funcţia principală a calciului este de a construi şi menţine scheletul corpului, fiind
responsabil de rezistenţa oaselor, activitatea muşchilor, sănătatea dinţilor, a părului şi a unghiilor.

Din această cauză, organismul are nevoie de acest element esenţial începând cu dezvoltatea
intrauterină şi până la adânci bătrâneţi. Ţesutul osos începe să se formeze din viaţa intrauterină,
motiv pentru care în perioada de sarcină, viitoarea mămică trebuie să-şi asigure zilnic, necesarul
optim de calciu pentru dezvoltarea normală a fătului. În copilărie şi adolescenţă calciul este vital
pentru formarea şi dezvoltarea armonioasă a întregului sistem osos. Ulterior, până la vârsta de 30

12
ani organismul are nevoie de o cantitate optimă de calciu zilnic, astfel încât, densitatea osoasă
construită să devină maximă, din care, pe măsură ce trec anii, se va pierde progresiv. De aceea,
ţesutul osos nefiind o masa inertă, ci într-o continuă remodelare, are nevoia de calciu zilnic,
indiferent de vârstă.
În cursul vieţii, pierderea de masă osoasă este mai accentuată la femei după menopauză ca
urmare a reducerii nivelului de estrogen. De aceea, după menopauză, femeile au nevoie de un
aport considerabil de calciu pentru a preîntâmpina efectele nedorite ale osteoporozei.
De fapt, calciul susţine procesele care furnizează energie întregului organism. Lipsa de calciu din
organism duce la afecţiuni precum anemie, rahitism, osteomalacie (rahitism la adulţi),
spasmofilie, tulburări ale ciclului menstrual, carii dentare, unghii şi păr fragile.
Calciul are nevoie de susţinători
Pentru un ţesut osos puternic calciul nu acţionează singur, ci are nevoie de alte vitamine şi
minerale, ca:
 vitamina D3 care reglează circuitul calciului şi conferă împreună cu acesta rezistenţă
oaselor şi forţă muşchilor, contribuie la menţinerea unei concentraţii normale de calciu în
sânge;
 magneziul este un alt element important în sănătatea sistemului osos. El se regăseşte în
oase şi dinţi, în proporţie de 50-60% din cantitatea totală din organism şi contribuie la
mineralizarea acestora.
 vitamina B6 controlează echilibrul sistemului muscular şi osos, precum şi buna
funcţionare a măduvei osoase, are un rol important în formarea hemoglobinei, din care
cauză prin aportul ei este benefic în anemie;
 vitamina C intervine în formarea colagenului (din oase, cartilaje, gingii) şi protejează
celulele de acţiunea nocivă a radicalilor liberi;
 vitamina K1 este implicată în mineralizarea osoasă, fiind responsabilă de sinteza
osteocalcinei, proteină cu rol în fixarea calciului în oase;
 zincul intră în structura enzimelor cu funcţii în metabolism la nivelul ţesutului osos
(fosfataza alcalină), fiind esenţial pentru integritatea oaselor şi diviziunea celulelor, pentru
desfăşurarea funcţiilor sistemului imunitar, ajutând organismul în perioadele de efort fizic şi
intelectual.
Satisfacerea necesităţilor de calciu ale organismului, fie că acesta provine din alimente, fie că
aportul alimentar este completat cu suplimente alimentare, este o condiţie obligatorie pentru
menţinererea unui ţesut osos puternic şi de calitate, pentru desfăşurarea normală a unor procese
metabolice importante. Aşadar, doza zilnică recomandată de calciu (mg/zi) în funcţie de vârstă
este: de la naştere până la 3 ani: 210-500 mg; de la 4-10 ani:500-800 mg; de la 10-18 ani:1000-
1200 mg; de la 19-65 ani:1000 mg; în sarcină şi alăptare necesarul de calciu este de 1000-1200
mg.

13
 Cu toate aceste, studiile statistice din numeroase ţări ale lumii au arătat că majoritatea
populaţiei (64% din băieţii şi 87% din fetele între 12-19 ani şi, 55% din bărbaţii şi 78% din
femeile peste 20 ani) nu consumă doza zilnică recomandată de calciu.

Consecinţele deficitului de calciu

Nivelul normal al calcemiei este de 10-12 mg%, iar cantitatea de calciu din muşchi este,
în medie, de 15 mg%. Nivelele de calciu sunt foarte strict reglate de organism, excesul sau
deficitul de calciu fiind rapid corectate prin fixarea sau extragerea de calciu din oase.
Astfel, absorbţia de calciu prin membrana celulară este favorizată de prezenţa vitaminei
D şi variază în funcţie de persoană, vârstă şi stare fiziologică. În acest fel, el este asimilat mai
uşor în perioadele de creştere rapidă (copilărie), în timpul sarcinii şi perioadei de alăptare, în
timp ce repausul îndelungat la pat antrenează o pierdere accentuată de calciu şi fosfor prin urină.
Există, totuşi, numeroşi factori care pot conduce la reducerea asimilării calciului în
organism. Carenţa de vitamina D, absorbţia defectuoasă a grăsimilor la nivelul intestinului,
fumatul (cadmiu din fumul de ţigară este un antagonist al ionilor de calciu) împiedică absorbţia
calciului, ceea ce face ca organismul să fie privat de cantitatea de calciu necesară
metabolismului, în general şi, să determine apariţia unor tulburări fiziologice, în special, uneori
chiar grave.
Atunci când organismul nu primeşte suficient calciu, există riscul dezvoltării deficitului
de calciu, oasele fiind primele afectate, ele devenind moi şi fragile. Deficienţa îndelungată de
calciu duce la osteoporoză, o afecţiune care se manifestă prin deteriorarea oaselor.
În cazul copiilor, care nu dispun de suficient calciu au în general probleme de creştere, iar în
stadiile mai avansate poate să apară rahitismul, oasele nu mai fixează corect calciul şi se
deformează.
Adulţii prezintă o scădere a concentraţiei de calciu din oase (osteomalacie) care se
asociază cu creşterea riscului de producere a fracturilor osoase.Degradarea dinţilor, depresia şi
spasmele musculare la nivelul membrelor inferioare, lipsă de energie, surescitare, oboseală,
digestie lentă sunt alte simptome ale deficitului calciu.

9. Care sunt functiile pe care le indeplineste Fierul in organism?

R : Fiecare celula din organism contine si are nevoie de fier, un mineral care este necesar
pentru toate functiile organismului. Astfel, depozitele de fier sunt pazite cu strasnicie de
organism si cand saracesc, provoaca diverse simptome.
Transportul si stocarea oxigenului.
Aproximativ 75% din continutul de fier al organismului se afla in globulele rosii
(hematii) din sange, sub forma hemoglobinei, un compus proteina-fier responsabil de transportul
fierului de la plamani spre toate celelalte parti ale corpului. Aproximativ 5% din fierul din
organism se afla intr-o substanta numita mioglobina. Aceasta proteina, o forma a hemoglobinei
care se gaseste in muschi, transporta si pastreaza oxigenul, pe care apoi il elibereaza in scopul
utilizarii pentru fiecare celula din corp.

14
 Producerea de energie
Fierul este prezent intr-o varietate de enzime, catalizatori care ajuta ca transformarile chimice sa
aiba loc, peste tot in organism. Multe dintre enzimele care contin fier sunt implicate in
producerea de energie.
Sistemul imunitar
Fierul are de asemenea de o importanta capitala in mentinerea multora dintre functiile sistemului
nostru imunitar. In timp ce prea mult sau prea putin din acest mineral poate crea neplaceri, cele
mai mari probleme se datoreaza carentei de fier.
Bolile cardiovasculare
Studiile au aratat ca nivelurile ridicate ale fierului, alaturi de alti indicatori ai alimentarii cu fier
care sunt ridicati, pot deveni factori de risc pentru bolile cardiovasculare. Fiecare om ar trebui sa-
si monitorizeze aceste niveluri sub control medical.
RDI si simptomele carentei
Principala boala datorata carentei de fier este anemia hipocromica, a celulelor
microcitice, denumita in mod obisnuit anemia carentei de fier. In aceasta forma de anemie,
hematiile sunt mai mici decat normal si palide la culoare, datorita continutului scazut de
hemoglobina din sange. Din cauza continutului scazut de hemoglobina din sange, tesuturile
organismului devin avide de oxigen, lucru care conduce la aparitia unor probleme cum ar fi lipsa
de atentie, oboseala, irascibilitatea, dificultati la inghitire, paloare, palpitatii in timpul efortului si
o stare generala de rau.In orice caz, din cauza ca simptomele anemiei apar numai dupa ce toate
depozitele de fier ale organismului au fost epuizate, analizele obisnuite pentru anemie sunt
nesatisfacatoare pentru depistarea lipsei de fier. Mai mult inca, numeroase studii au aratat ca si in
cazul lipsei anemiei, carenta de fier poate avea un efect daunator sanatatii asupra capacitatii de
invatare, rezistentei si a starii generale de bine. De exemplu, cand au fost studiate femeile cu
oboseala cronica, cercetatorii au concluzionat ca unele dintre aceste femei sufereau de carenta de
fier, chiar daca hemoglobina lor se afla intre limitele acceptabile. Aparent, limita lor normala
pentru hemoglobina era mai ridicata decat media. In alte studii, femeile care prezentau o carenta
evidenta de fier si care aveau un nivel al hemoglobinei scazut pana la normal, au fost gasite cu o
slaba rezistenta la raceala, care s-a imbunatatit cand au primit suplimente cu fier. S-a constatat ca
alergatorii, care au carenta de fier fara sa fie anemici, au o rezistenta mai scazuta. Cand subiectii
studiului au fost studentii, s-a constatat ca procentul scazut de fier poate juca un rol in atentia
defectuoasa. Un alt studiu a indicat ca suplimentarea cu fier a copiilor cu carente de fier,
imbunatateste capacitatea lor de a invata. In sfarsit, atat copiii cu anemie, cat si copiii care
prezinta semne ale carentei de fier fara a fi anemici, au aratat o imbunatatire semnificativa in
dezvoltarea mentala, cand au fost suplimentati cu fier.
Pentru ca fierul joaca rol in functionarea sistemului imunitar, alte simptome ale carentei
includ o crestere a susceptibilitatii la infectii, reducerea numarului de globule albe si producerea
alarmanta de anticorpi. Apar mereu alte semne ale unei posibile carente de fier. Zabaluta, o
inflamatie a colturilor gurii, a fost deseori vazuta in cazul carentelor de vitamina B. In orice caz,
conform unui raport, carenta de fier a fost prezenta la un procent mult mai mare de indivizi.

15
 Experientele pe animale sugereaza ca lipsa de fier poate contribui la cresterea nivelurilor
grasimilor in sange si in ficat. In plus, noi date indica faptul ca nevoia excesiva de sare poate fi
un semn de carenta a fierului.
Dintre toti nutrientii, fierul este cel mai dificil de obtinut din alimentatie, lata de ce carenta de
fier este cel mai obisnuit tip de carenta in lume. Un mare numar de indivizi devin deficitari de
fier la un moment dat in viata lor si segmente numeroase de populatie sufera de o lipsa cronica
de fier.
In timp ce carenta de fier este departe de a fi neobisnuita la barbati, copii si persoane in
varsta, categoria cu riscul cel mai ridicat o prezinta femeile, din cauza menstruatiei. Barbatii
sanatosi au rezerve de fier de 1 000 mg si pierd in medie 1,5 mg si uneori pana la 2,4 mg pe zi.
Intr-un studiu efectuat pe studente, numai 6 din 74 de femei (aproximativ 12%) respectau
recomandarile pentru fier. Alte studii au aratat ca 10 -30% dintre femei prezinta carenta de fier.
In 2001, un studiu national a gasit ca din 5 300 de copii, intre 6 si 16 ani, carenta de fier era mai
intalnita la fete (aproape 9%) si ca numarul copiilor cu carenta de fier era de doua ori mai mare
decat numarul copiilor cu niveluri normale de fier. RDI pentru fier este de 18 mg pentru toti
barbatii si femeile. Totusi femeile si fetele au cerinte calorice mai scazute si drept urmare nu-si
pot acoperi necesarul de nutrienti, chiar daca tin un regim cu alimente alese cu grija.
Femeile insarcinate sunt supuse unui risc ridicat al nivelului redus de fier, cu carente de 60%. Se
recomanda in mod normal, suplimente pentru aceste femei, deoarece nevoile lor nu pot fi
acoperite printr-un regim alimentar mediu. Deseori, ele au o doza de fier limita dinainte de a
ramane gravide.
De aceea, depozitele de fier se afla sub limita optima, expunandu-le pe ele si pe copiii lor
la risc. Unii cercetatori si-au manifestat ingrijorarea ca femeile vegetariene s-ar putea sa fie
supuse unui risc chiar mai ridicat al carentei fierului decat cele nevegetariene. Pe baza unei
analize a regimurilor lor alimentare, doza medie este de 11 - 14 mg pe zi pentru lacto-
vegetariene. Desi se situeaza sub limita RDI, nonvegetarienele par sa aiba doze la fel de scazute.
Chiar si atunci cand fierul este suficient, factori variati pot afecta absorbtia fierului. Aciditatea
scazuta din stomac, extirparea unei parti din stomac si sindromul de malabsorbtie, s-a aratat ca
toate reduc absorbtia fierului. In plus, fosfatul de calciu, acidul tanic din ceai si antiacizii tind sa
interfereze cu absorbtia. Fitatii, substante aflate in graul integral, pot interfera cu absorbtia
fierului. In orice caz, dovezile in acest sens sunt neconcludente.

10.Prezentati pe scurt modul de absorbtie si transportul fierului in

organism (vezi material curs).

11.Ce fel de metal este Zn perntru organismul uman si care sunt functiile
biologice ale acestuia.
R: Zincul este un microelement cu propietăţi antioxidante şi intră ca element activ în constituţia
a circa 60 de enzime, prezintă un rol important în:
- menţinerea acuităţii vizuale;

16
 - metabolismul proteinelor;
- activitatea pancreasului şi a organelor sexuale;
-grăbirea vindecării arsurilor şi a ranilor;
- stimularea procesului de asimilare a unor vitamine ;
- formarea leucocitelor;
- activarea sistemului imunitar ;
- favorizarea sintezei acizilor nucleici şi a proceselor de regenerare
Zincul controlează şi conduce procesele de metabolism în organism, este una din componentele
insulinei. Întreţine integritatea celulelor, este indispensabil în sinteza proteinelor, în producerea
ADN-ului.Este cel mai important microelement cu rol antiinfecţios şi de protectie a pielii şi
unghiilor. Există în rezerve relativ mici in organism, fiind necesar un aport permanent.Zincul
este un constituent important al enzimelor, care, împreună cu flavonoizii, protejează organismul
faţă de efectele dăunatoare ale radicalilor liberi.
Iată câteva dintre proprietăţile sale esenţiale:
- elimină petele albe de pe unghii.
- este adjuvant în tratamentul sterilităţii.
- preintampina afectiunile prostatei.
- favorizează creşterea şi capacitatatea mentală.
- ajută la diminuarea depunerilor de colesterol.
- îndeplineste în organism rolul unui agent de circulaţie, dirijând şi supraveghând buna
desfaşurare a proceselor fiziologice si întretinerea sistemelor enzimatice si celulare.
- este necesar pentru sinteza proteinelor.
- controlează contractibilitatea muşculaturii.
- ajută la formarea insulinei.
- important pentru stabilitatea chimică a sângelui şi în mentinerea echilibrului acido-
bazic al organismului.
- exercită un efect de normalizarea a activităţii prostatei; deţine un rol important în
dezvoltarea tuturor organelor de reproducere.
- accelerează procesul de vindecare a rănilor interne şi externe.

14. Care este rolul Co in organism, unde se întâlneşte în organism?

R: Cobaltul are rol in:
- reglarea tensiunii arteriale
- mentinerea in parametri optimi a sistemului nervos, in special a celui vegetativ-simpatic.
- lipsa cobaltului poate avea drept consecinta disfunctii ale sistemului nervos, anemie, dar si
dezvoltari nefiresti in cresterea celulara. Aceste simptome pot fi tratate si cu ajutorul vitaminei
B12, nu doar cu administrarea suplimentelor de cobalt.
 Joaca un rol decisiv in buna functionare a sistemului nervos, ajutand la formarea tecii de
melanina ce inveleste fibrele nervoase, esentiale pentru transmiterea de impulsuri nervoase in tot
corpul. Datorita acestei functii, vitamina B12 constituie un aliat pretios in mentinerea acuitatii

17
 simtului tactil si auditiv, in perceptia durerii, in echilibru, ca si pentru sporirea capacitatii de
invatare, impiedicarea pierderilor de memorie si pastrare aplombului mental.
 Participa la procesul de reinnoire celulara, la sinteza ADN-ului, a fierului, a vitaminei C, a
acidului pantotenic, folic si la sinteza vitaminei B15.
 Intervine in procesul de maturizare a globulelor rosii, inlaturand astfel oboseala si anemia.
 Un studiu realizat de expertii de la Universitatea Oxford confirma faptul ca vitamina B12 ajuta la
mentinerea unei memorii "de elefant".
 Cercetatorii au testat 107 de oameni perfect sanatosi timp de cinci ani studiul aratand ca doi din
cinci oameni au deficiente de B12 în organism. Studiul a mai aratat ca oamenii în vârsta cu
carenta a vitaminei B12 sunt de sase ori mai expusi la dezvolarea anumitor afectiuni ale
creierului.

15. Care este rolul Ni in organism?

R: Nichelul este un element esenţial care este necesar doar în urme, în organism, dar are
un număr important de efecte la nivel celular. Absorbţia sa în organism este afectată de factori
ca: consum exagerat, aciditate a intestinului, prezenţa unor elemente ca Fe, Mg, Zn, cu care poate
intra în competiţie. Se regăseşte predominant în plămânI, rinichi şi ţesuturi cu activitate
secretorie hormonală şi poate activa sau inhiba enzime care în mod normal funcţionează cu alţi
ioni metalici ca şi cofactori.

Este de asemenea, implicat în sinteza şi activitatea unor anumiţi hormoni, cum ar fi

adrenalina, noradrenalina, prolactina şi aldosteronul. Intracelular, Ni afectează proprietăţile
membranelor, şi sistemele redox din celulă. S-a descoperit faptul că are o afinitate foarte mare
pentru structurile celulare (cromozomi, canale ionice), dar influenţa lui exactă asupra acestor
structuri nu este cunoscută încă.

16. Prezentaţi circumstanțele de expunere la o substanţă toxica.

R: Există numeroase variabile legate de modul în care organismele sunt expuse la toxice
substanțe. Un alt factor important este concentrația de substanță toxică, care poate varia de la
substanta pura (100%) până la o soluție foarte diluată de o otravă extrem de puternic. Atât durată
de expunere per incident de expunere și frecvență de expunere sunt importante. rată de expunere,
invers proporțională cu durata per expunere, iar perioada de timp total peste care organismul este
expus sunt atât de important variabile situaționale. Expunerea loc și traseu afecta puternic
toxicitate. Efecte toxice sunt în mare măsură rezultatul unor procese metabolice privind
substanțele care apar dupa expunerea, și o mare parte din restul din această carte se ocupa cu
aceste tipuri de procese.
Este posibil să se clasifice expunerile pe baza acute vs cronice și local vs sistemic
expunere, oferind patru categorii generale. Acute locale expunerea are loc într-o locație specifică

18
pe o perioadă de timp de la câteva secunde la câteva ore și pot afecta situl de expunere, în special
pielea, ochi, sau membrane mucoase. Aceleași părți ale corpului pot fi afectate de cronice locale
expunere, dar intervalul de timp poate să ajungă până la mai mulți ani. Acut sistemic Expunerea
este o scurtă expunere sau expunerea la o doză unică și are loc cu substanțe toxice care pot intra
in organism, cum ar fi prin inhalare sau ingestie, și afectează organe cum ar fi ficatul, care sunt la
distanță de pe site-ul de intrare. Sistemică cronică. Expunerea diferă în care are loc expunerea pe
o perioadă de timp prelungită.
17.Prezentaţi princupalele porti de intrare a toxicelor in organism,
barierele intalnite in functie de tipul toxicului si functie de
cartacteristicile individuale ale subiectilor.
R: Principalele rute și site-uri de expunerea, distribuția și eliminarea toxicelor din corp
sunt: pielea (Traseu percutanată), plămâni (inhalare, respirație, traseu pulmonară) și gura (orala
trecere); mijloace minore de expunere sunt rectale, vaginale, precum și rutele parenterale
intravenos sau intramusculară, un mijloc comun pentru administrarea de medicamente sau
substanțe toxice în cazuri de testare). Modul în care o substanță toxică este introdusă în sistemul
complex al unui organism depinde de proprietățile fizice și chimice ale substanței. Sistemul
pulmonar este cel mai probabil implicat în cazul gazelor toxice sau al particulelor solide sau
lichide foarte fine, respirabile. In alta decât o formă respirabilă, un solid, de obicei, intra in
organism pe cale orală. Absorbția prin piele este cel mai probabil intalnită în cazul lichidelor,
substanțelor dizolvate în soluție, și semisolide, cum ar fi nămoluri.
Barierele defensive care o substanță toxică le poate întâlni variază în funcție de calea de
expunere. De exemplu, mercurul elementar este mai ușor de absorbit, de multe ori cu efecte
devastatoare, prin alveole in plamani decât prin piele sau tractul gastrointestinal. Cele mai multe
expuneri la testare pe animale sunt prin ingestie sau prin gavaj (introducerea în stomac printr-un
tub. Toxice poate intra în pielea prin intermediul celulelor epidermice, celulele glandei sebacee,
sau foliculii de par, celulele din pereții foliculare și în glandele sebacee sunt mult mai permeabile
decât celulele epidermice. Bariera majoră la absorbția cutanată de substanțe toxice este stratului
cornos. Permeabilitatea pielii este invers proporțională cu grosimea acestui strat, care variază în
funcție de locație de pe corp în următoarea ordine: tălpi și palmele> abdomen, spate, picioare,
brate> genital (perineu) domeniu.
Sistemul pulmonar este site-ul de intrare pentru numeroase substanțe toxice. Exemple
de substanțe toxice inhalat prin plamani umane includ cenusa zburatoare și ozon din atmosfera
poluată, vapori de volatile produse chimice utilizate la locul de muncă, fumul de tutun, gaz radon
radioactiv, și vapori de vopsele, lacuri, și materiale sintetice folosite la construcția clădirii.
Principala funcție a plămânilor este schimbul de gaze între sânge și aerul din plămâni. Schimbul
de gaze are loc într-un număr mare de alveole în plămâni, unde un țesut grosimea unei singure
celule separă sânge din aer. Natura subțire, fragilă din acest tesut face plamani deosebit de
sensibile la absorbția de substanțe toxice și la daune directe de substanțe toxice. Mai mult decât
atât, pe cale respiratorie permite fiind toxice care pătrund în corp a organelor de bypass care au

19
un efect de screening (ficatul este principalul "organul de screening" în organism și acționează la
detoxifierea
numeroase substanțe toxice). Aceste substanțe toxice pot intra in fluxul sanguin direct și să fie
transportate rapid la site-uri receptorilor cu intervenție minimă de mecanismele de aparare ale
organismului.

Există mai multe părți ale sistemului pulmonar, care pot fi afectate de substanțe toxice.
Tractului respirator superior, format din nas, gât, traheea, bronhiile și, reține particulele mai
mari, care sunt inhalate. Particulele reținute pot provoca tractului respirator superior iritare.
Tractul gastro-intestinal:
Cele mai multe substanțe nu sunt ușor absorbite in gura sau esofag; una din mai multe
excepții este nitroglicerina, care este administrat de anumite disfuncții cardiace și absorbit dacă
este lăsat în contact cu țesut oral. Stomacul este prima parte a tractului gastrointestinal unde
absorbția substanțială și translocarea in alte parti ale corpului poate avea loc. Stomacul este unic,
deoarece de ei conținut ridicat de acid clorhidric și pH scăzut consecutivă (aproximativ 1,0). Prin
urmare, unele substanțe care sunt ionic la valori ale pH-ului in apropiere 7 și mai sus sunt neutre
în stomac și ușor traversa peretii stomacului. În unele cazuri, absorbția este afectată de diferite
de HCl conținutului stomacului.
Intestinul subțire este eficient în absorbția și translocarea substanțe toxice. PH-ul
conținutul intestinului subțire este aproape de neutru, astfel încât baze slabe care sunt încărcate
(HB +) În mediu acid din stomac sunt neacoperite (B) și absorbabilă în intestine subtiri.
Intestinul are o suprafață mare care favorizează absorbția.
Ficatul servește ca organ de screening pentru xenobioticelor, pentru unele substanțe,
există mecanisme de excreție activ în bilă în care substanțele sunt concentrate.
Este important să se ia în considerare statutul genetic dintre subiecți. De masă corporală,
sexul, vârsta și gradul de maturitate sunt factori în toxicitate. Starea imunologică este importantă.
Un alt domeniu implică bunăstarea generală a subiectul. Acesta include boala si a prejudiciului,
dieta, starea de hidratare, și psihologic subiectului de stat ca fiind afectate de prezența altor
specii și / sau membri de sex opus, aglomerarea, de manipulare, de odihnă, și de activitate. Altă
clasă majoră constă în factorii de mediu. Printre acestea se numără atmosfera ambiantă condiții
de temperatură, presiune și umiditate, precum și compoziția atmosferei, inclusiv prezența de
poluanți atmosferici, precum ozonul sau monoxid de carbon. Lumină și zgomot și tiparele în
care apar sunt importante.

18.Intoxicatia cu Al: surse, efecte.

Aluminiu. (cuvinte cheie ce denota rolul aluminiului: alaun, folie de aluminiu, hrana pentru
animale, antiacide, aspirina, auto, praf de copt, bere, faina albita, cutii de conserve, ceramica,
brânza, filtre de tigara, aditivi de culoare, materiale de constructii, vase, cosmetice, amalgamele
dentare, deodorante, apa potabila, agenti de uscare, praf, cabluri izolate, compusi medicamentosi,

20
produse lactate, spray nazal, pesticide, poluare, sare, apa de la robinet, fumul de tutun, pasta de
dinti, apa tratata, praf de vanilie. Cu alte cuvinte este un metal omniprezent.
Efecte: ALS, boala Alzheimer, anemia, pierderea poftei de mâncare, probleme de comportament,
carii, raceli, colita, confuzie, constipatie, dementa, gura uscata, piele uscata, pierderea de energie,
transpiratie excesiva, flatulenta, dureri de cap, arsuri la stomac, hiperactivitate, inhibarea
sistemelor enzimatice, disfunctii renale, reducerea functiei imunitara, dizabilitati de invatare,
spasme musculare la picioare, disfunctie hepatica, pierderi de memorie, tulburari
neuromusculare, amorteala, osteoporoza, paralizie, boala Parkinson, ulcer peptic, psihoza,
reducerea activitatii intestinale, senilitate, probleme ale pielii, dureri de splina, dureri de stomac
si dureri musculare slabe.

19.Intoxicatia cu Pb: surse, efecte, toxicitate.

Plumb: frasin, gaze de esapament, baterie de fabricatie, faina de oase, conserve din fructe si
suc, baterii auto, fumul de tigara, arderea carbunelui, cerneluri colorate, intoxicatii congenitale,
cosmetice, tacâmuri, galvanizare, praf de uz casnic, din productia sticlei, vopsele de par, emisiile
industriale, tevi de plumb, geamuri de faianta ceramica lustruite cu plumb, ficat, rimel, metal
lustruit, lapte, ziare, carne de organe, vopsea, creioane, pesticide, produse aproape de drumuri,
chituri, apa de ploaie, pvc containere, rafinarii, topitorii, ninsoare, cutii de conserve cu plumb de
etansare sau lipit (cum ar fi sucuri, legume), tutun, pasta de dinti, jucarii, apa, vin.
Efecte: dureri abdominale, insuficienta suprarenala, alergii, anemie, anorexie, anxietate,
artrita (reumatoida si osteo), deficitul de atentie, autism, dureri de spate, tulburari de
comportament, orbire, boli cardiovasculare, distrugerea cartilajului, pierderea coordonarii,
pierderea de concentrare, constipatie , convulsii, surditate, depresie, dislexie, instabilitate
emotionala, encefalita, epilepsie, oboseala, guta, halucinatii, dureri de cap, ostilitate,
hiperactivitate, hipertensiune arteriala, hipotiroidie, impotenta, supresia sistemului imunitar,
scadere de IQ, indigestie, infertilitate, insomnie, iritabilitate, dureri articulare, tulburari renale,
dificultati de învatare, disfunctie hepatica, pierderi de memorie (pe termen lung), problem
menstruale, modificari ale dispozitiei, dureri musculare, slabiciune musculara, distrofie
musculara, scleroza multipla, mielopatie (patologia maduvii spinarii), nefrita, greata, cosmaruri,
senzatie de amorteala, boala Parkinson, neuropatii periferice, psihoza, disfunctie psihomotorie,
disfunctie renala, neliniste, retard, schizofrenie, convulsii, sterilitate, nascuti morti, pentru sugari
sindrom de moarte brusca, furnicaturi, carii dentare, vertij, scadere în greutate neintentionata.
În natura plumbul se gaseste mai ales sub forma de sulfuri, dar si sub forma de carbonati,
sulfati si cromati. În zonele rurale necontaminate concentratia plumbului în sol este mai mica de
50 mg/kg. Ca urmare a poluarii antropogene concentratia acestuia în sol poate atinge 1000 mg/kg
sol. Sursele de contaminare ale solului sunt utilizarea deseurilor ca fertilizanti, emisiile
industriale si auto. Transferul sol-planta este relativ scazut, iar transferul de la radacini în alte
organe ale
plantei este limitat. Concentratia mare de plumb în plante este în majoritatea cazurilor rezultatul
contaminarii solului sau prin depunerea de praf pe legumele cu frunze. Nivelul plumbului în apa
de baut si în apele de adâncime în majoritatea tarilor europene este sub 20μ/L. Concentratii mai
mari pot fi observate în zone cu apa moale si în cazul utilzarii tevilor din plumb. Apa potabila

21
care contine carbonati acizi de calciu si magneziu si sulfati solubilizeaza plumbul când este
fierbinte sau când a stat în tevi mai mult timp. Fierberea apei nu va îndeparta plumbul, dar
îndepartarea apei care stationeaza pe tevi prin lasarea apei sa curga câteva minute înainte de
utilizare si utilizarea apei reci pentru baut reduce expunerea. Concentratia plumbului în apa
marilor este mai mica decât în apele dulci fiind între 0,003-0,4μg/L. Plumbul se gaseste sub
diferite forme în apa marina si apa dulce, iar majoritatea plumbului gasit în pesti este legat de
proteine.
Limita admisa în prezent este de 50 μg/L apa si va fi progresiv redusa la 10 μg/L. Alimentele pot
fi contaminate cu plumb si în timpul productiei, procesarii si ambalarii. Toxicitatea plumbului.
toxicitatea plumbului depinde de numerosi factori, cum ar fi vârsta, nutritia, starea fiziologica,
doza, marimea particulelor, forma sub care se gaseste (organica sau anorganica), calea de
patrundere. Aportul calciului prin ratie pare sa influenteze si el absorbtia plumbului. Perioada de
înjumatatire a plumbului în sânge este de aproximativ 30 de zile. Plumbul se gaseste aproape în
exclusivitate în hematii (99%). La adulti, aproximativ 94% din plumb se gaseste în oase. La copii
acest procent este de doar 73%. Plumbul nu este distribuit uniform în oase, ci se acumuleaza în
acele regiuni ale osului, în care procesul de calcifiere este mai activ la momentul expunerii.
Metabolismul plumbului anorganic consta în formarea unor complecsi cu o mare varietate de
liganzi proteici si neproteici. Fiind un cation divalent, capacitatea mare de legare a acestuia la
proteinele sulfhidril creeaza interferente cu enzime si proteine structurale. Indiferent de calea de
patrundere, plumbul absorbit este eliminat în primul rând prin urina si fecale.
Toxicitatea plumbului. Plumbul este un toxic cumulativ, care produce numeroase efecte toxice,
dar în special în sistemul hematopoetic, sistemul nervos si în rinichi. Simptomele initiale,
timpurii ale intoxicatiei acute cu plumb, întâlnite la muncitorii expusi profesional sau la indivizi
expusi la nivele ridicate de plumb, sunt cele gastrointestinale si anume colica de plumb. Aceasta
este caracterizata de combinatia urmatoarelor simptome: dureri abdominale, constipatie, crampe,
voma, greata, anorexie si scaderi în greutate.
Efectul plumbului asupra sistemului nervos. Având în vedere posibila expunere înca din stadiul
prenatal prin placenta si apoi prin lapte sau apa utilizata pentru refacerea laptelui praf,
simptomele neurotoxice pot fi observate înca de la vârste mici. Deoarece plumbul afecteaza
procesele de dezvoltare nervoasa întreruperea acestor procese poate conduce la alterari
permanente ale functiei cerbrale. Una dintre cauzele majore ale efectelor neurotoxice ale
plumbului este faptul ca este în competitie cu calciul sau mimeaza actiunea acestuia.
Efecte musculo-scheletice. La persoanele expuse la cantitati mari de plumb, fie profesional, fie ca
urmare a consumului de whisky contaminat cu plumb se constata
slabiciune musculara, crampe si dureri articulare. Efecte renale. Nefrotoxicitatea plumbului este
caracterizata prin nefropatii tubular proximale, glomerulare, scleroze si fibroze interstitiale. La
oamenii expusi la exces de plumb s-a constatat proteinurie, transport deficitar al anionilor
organici si ai glucozei si rata de filtrare glomerulara scazuta.

22
 20.Intoxicatia cu Hg: surse, efecte, toxicitate.

Mercur: adezivi, filtre de aer conditionat, antiseptice, fabricarea bateriilor, pudre de corp,
termometre sparte, arderea de ziare si materiale de constructie, lotiuni calomel, cereale,
intoxicatii congenitale, cosmetice, amalgamele dentare, diuretice, emolienti pentru tesaturi, ceara
de podea, fungicide, germicides, cereale, deseuri industriale, insecticide, laxative, cherestea,
fabricarea hârtiei si a clorului, medicamente, mercurochrome, vopsele, produse din hârtie,
pesticide, fotogravura, apa poluata, unguent pentru psoriazis, produse de mare (în special tonul si
pestele-spada), eliminare prin canalizare, creme pentru iluminat pielea, solutie pentru lentile de
contact moi, supozitoare, tabacirea pielii, tatuajul, apa (contaminata), conservarea lemnului.
Efecte: disfunctia suprarenalelor, alergie, alopecie, anorexie, anxietate, malformatii congenitale,
inrosire, leziuni cerebrale, cataracta, paralizie cerebrala, coordonare saraca / miscari sacadate,
surditate, depresie, dermatita, descurajare, ameteli, somnolenta, eczeme, tulburari emotionale,
exces de saliva, oboseala, sângerare si durere, dureri de cap (tip banda), pierderea auzului,
hiperactivitate, hipotiroidism, uitare, disfunctii ale sistemului imunitar, insomnie, iritabilitate,
dureri articulare, leziuni renale, pierderea auto-controlului, pierderi de memorie, retard mintal,
gust metalic, migrene, nervozitate, degenerarea fibrelor nervoase, amorteala, dureri la nivelul
membrelor, eruptii cutanate, schizofrenie, retinita, timiditate, tulburari de vorbire, tendinte
sinucigase, furnicaturi, tremuraturi (pleoape, buze, limba, degete, extremitati), pierderea vederii,
slabiciune.
Niciun alt metal nu ilustreaza mai bine diversitatea efectelor cauzate de diferitele forme
biochimice. La baza caracteristicilor toxicologice sunt 3 forme ale mercurului: elementala,
anorganica si organica. Sursa majora de mercur provine din degazarea naturala a crustei
pamântului. Mercurul metalic din atmosfera reprezinta principala cale din transportul global al
mercurului.
Toxicocinetica. Toxicitatea diverselor forme sau saruri ale mercurului este data de mercurul
cationic pe când solubilitatea, biotranformarea si distributia în tesuturi sunt influentate de starea
de valenta si de componenta anionica. Mercurul metalic sau elemental volatilizeaza la
temperaturi ambientale si majoritatea expunerilor de la oameni se fac prin inhalare. Vaporii de
mercur difuzeaza de-a lungul membranei alveolare si este liposolubil încât are o afinitate pentru
celulele rosii si pentru sistemul nervos central. Mercurul metallic poate fi inghitit dintr-un
termometru spart si este absorbit foarte lent de tractul gastrointestinal si este deseori considerat a
nu avea vreo consecinta toxica. Sarurile de mercur anorganic pot fi divalente (mercurice) si
monovalente (mercuroase). Absorbtia gastrointestinala a sarurilor de mercur anorganic din hrana
reprezinta mai putin de 15% la soareci si aproximativ 7% într-un studiu la oameni voluntari pe
când absorbtia metilmercurului este de ordinul a 90-95%. Distributia între celulele rosii si plasma
difera de asemenea.
Rinichii contin cea mai mare concentratie de mercur ca urmare a expunerii la sarurile
anorganice ale mercurului si mercur vapori, pe când mercurul organic are o afinitate deosebita
pentru creier, în special pentru cortexul posterior. Cu toate acestea mercurul sub forma de vapori

23
are o mai mare predilectie pentru sistemul nervos central decât are mercurul anorganic dar mai
mica decât mercurul organic.
Excretia mercurului din organism se face prin intermediul urinei sau fecalelor, în functie
de specia de mercur, doza si timpul de expunere. Expunerea la vapori de mercur este urmata de
eliminarea unei parti mici prin expiratie, dar excretia reprezinta partea majora si este
predominanta initial dupa expunerea la mercur anorganic. Excretia renala creste cu timpul.
Aproximativ 90% din metilmercur este excretat dupa expunerea acuta sau cronica si nu se
modifica cu timpul.
Toate formele mercurului traverseaza placenta ajungând la fat. Mercurul elemental este
oxidat la mercur divalent dupa absorbtia la tesuturi în organism, mediat de catalaze. Vaporii de
mercur inhalati si absorbiti de celulele rosii sunt transformati în mercur divalent dar o portiune
este de asemenea transportata ca mercur metalic la mai multe tesuturi distale, în mod particular
creierul unde se pot produce biotransformari. Similar o fractiune din mercurul metalic absorbit
poate fi transportat prin placenta pâna la fat. Mercurul oxidat divalent este apoi acumulat de
aceste tesuturi.
Alchilmercurul este de asemenea supus biotranformarii la compusi mercurici divalent în
tesuturi prin clivarea legaturii carbon-mercur. În interiorul celulelor, mercurul se poate lega de
diferite sisteme enzimatice printre care si cele ale microzomilor si ale mitocondriei producând
afectarea nespecifica a celulelor si chiar moartea lor. Are o afinitate particulara pentru liganzii ce
contin grupari sulfhidril. În celulele din ficat metil mercurul formeaza compusi complecsi
solubili cu cisteina si glutationul care sunt secretate în bila si reabsorbite din tractul
gastrointestinal. Efectele majore ce apar la expunerea cronica la vaporii de mercur sunt la
nivelul sistemului nervos central. Clorura mercurica (HgCl2) este cea mai cunoscuta sare a
mercurului anorganic si numele sau sugereaza efectul sau aparent toxicologic la ingerarea în
concentratii mai mari de 10%. Efectele ingerarii acestei sari sunt: ulceratii corozive, sângerari si
necroza tractului gastrointestinal. Acestea sunt însotite de obicei de soc si colapsul circulator.
Daca pacientul supravietuieste daunelor gastrointestinale, blocajul renal apare în 24 de ore
datorita necrozei epiteliului tubular proximal. Regenerarea celulelor de aliniere tubulare poate fi
posibila daca pacientul poate fi mentinut în viata de dializa. Compusii mercurosi ai mercurului
sunt mai putin corozivi si mai putin toxici decât sarurile, probabil din cauza solubilitatii mai
scazute.
Metilmercurul este forma cea mai importanta în termeni de toxicitate, iar efectele din
expunerea din mediul înconjurator si multe efecte produse de lanturile scurte de alchil sunt unice
în termeni de toxicitate a mercurului dar sunt nespecifice în aceea ca pot fi gasite în alte stari ale
bolilor. Deoarece metil mercurul din peste si produse din peste reprezinta pâna la 85% din
aportul total de mercur prin ratie, pentru a asigura protectia consumatorilor au fost stabilite
nivele maxime admise pentru mercur în peste. Limita maxima admisa pentru mercur în pestii
nerapitori este de 0,5 mg/kg, în timp ce pestii rapitori pot contine pâna la 1 mg/kg. Limita fixate
de Comisia Europeana pentru Furaje este de 0,1 mg/kg pentru toate animalele, cu exceptia
animalelor de companie, în ratia carora se tolereaza pâna la 0,4 mg/kg. Pentru apa de baut, limita
maxima este de 1 μg/l.

24
 21.Intoxicatia cu Cd: surse, efecte, toxicitate.

Cadmiu: contaminanti industriali din aer, baterii, bomboane, ceramica, fumul de tigara, cola,
intoxicatie congenitala, rafinarii de cupru, aliaje de cupru, aliaje dentare, apa potabila,
galvanizare, îngrasaminte, produse alimentare din sol contaminat, fungicide, incinerarea de
anvelope / cauciuc / plastic, cafea instant, acoperisuri de fier, rinichi, ficat, marijuana, carne
procesata, lapte evaporat, ulei de motor, stridii, vopsea, pesticide, tevi zincate, alimentele
procesate, cereale rafinate / cereale din faina, cauciuc, covor suport din cauciuc, produse de mare
(cod, eglefin, stridii, ton), canalizare, argint rafinat, topitorii, apa moale, suduri (inclusiv în cutii
de alimente), tutun, masina ambulanta de bauturi racoritoare, unelte, lampi cu vapori, apa (oras,
dedurizata, bine), metal de sudura.
Efecte: alcoolism, alopecie, anemie, artrita (osteo si reumatoida), boala osoasa, dureri osoase
în mijlocul de oase, cancer, boli cardiovasculare, carii, hemoragie cerebrala, ciroza, diabet
zaharat, tulburari digestive, emfizem, inima marita, simptome asemanatoare gripei, insuficienta
de crestere, dureri de cap, colesterol ridicat, comportament hiperkinetic, hipertensiune,
hipoglicemie, impotenta, inflamare, infertilitate, boli de rinichi, tulburari de învatare, leziuni
hepatice, boli pulmonare, migrene, leziuni ale nervilor din celule, osteoporoza, disfunctii de
prostata, tulburari de reproducere, schizofrenie.
Cadmiul si compusii sai (oxid, clorura, sulfit sau sulfura de cadmiu) determina aparitia de
sarcoame locale la sobolani. Expunerile profesionale la cadmiu (mai ales oxidul de cadmiu) cresc
riscul aparitiei cancerului de prostata la om.
Cadmiul este un metal moale, ductil, alb-argintiu foarte toxic care este prezent în cantitati mici în
mediul înconjurator, incluzând alimentele, apa si solul si în majoritatea substraturilor biologice
desi nu are nici un rol biologic cunoscut. Din acestea caile primare de expunere sunt prin
alimentatie si contact dermal dupa expunere ocupationala sustinuta. Solul se contamineaza prin
depunerea particulelor de cadmiu din atmosfera. Cadmiul din sol poate fi clasificat în 3 categorii
distincte în ceea ce privesc efectele asupra sanatatii omului. Acestea cuprind solurile neagricole,
solurile agricole si caderile de pamânt controlate. Metalul se gaseste în concentratii mai mari în
anumite plante de exemplu în frunzele de tutun si se acumuleaza tesutul moale al animalelor,
ajungând la nivele potential toxice. Aportul alimentar si fumatul sunt astfel principalele surse ale
expunerii umane la cadmiu. Faptul ca din populatia generala, fumatorii sunt în special în pericol
a fost demonstrat prin nivele semnificativ de ridicate de cadmiu masurate în sânge si fluide
seminale în comparatie cu valorile corespondente gasite la nefumatori. O tigara contine între 0,5-
2 μg Cd aproximativ 10% din continut fiind inhalat atunci când se fumeaza o tigara.
DL50 dupa injectarea unui compus solubil al cadmiului este între 2,5-25 mg/kg. DL50 orala este
de 10-20 de ori mai mare decât cea prin administrare parenterala. Doza letala estimate este între
350-8900 mg, corespunzatoare la doze între 20-130 mg/kg pentru un adult de 70 kg.

25
 Absorbtia pe cale respiratorie. Expunerea pe aceasta cale se realizeaza prin inhalarea
particulelor de cadmiu. Absortia pe cale orala. Cadmiul ingerat este slab absorbit si totodata
absorbit în proportii diferite dependent de speciatia acestuia, specia de animal, doza si frecventa
administrarii, statusul nutritional si interactiunile cu diversi nutrienti. Absorbtia acestui metal
creste în cazul deficientei de fier si calciu si scade în prezenta zincului si creste si cu
coadministrarea de cupru. Eliminarea. Mare parte din cadmiul ingerat este eliminat nemodificat
prin fecale, iar cel absorbit este eliminat din organism mai ales prin urina, dar si prin bila, saliva
si transpiratie. Proportia de cadmiu eliminata zilnic prin urina este totusi foarte mica,
reprezentând doar 0,005- 0,01% din totalul din corp. La subiectii expusi profesional la cadmiu
excretia urinara este de 2μg/g creatinina.
Simptomele clinice ale toxicitatii cadmiului includ, în general, manifestari hepatice si
renale, anemie, piele solzoasa. Efecte neurotoxice. Cadmiul este cunoscut ca altereaza
concentratia neurotransmitatorilor din creier si poate inhiba intrarea calciului în neuroni. Efecte
cardiovasculare si hematologice. S-a concluzionat ca dovezile de toxicitate cardiovasculara
rezultate în urma expunerii orale sunt neconcludente la om, iar intensitatea oricarui efect al
cadmiului asupra presiunii sangvine este mica în comparatie cu alti determinant ai hipertensiunii.
Cresteri ale tensiunii alteriale au fost observate la animale expuse la doze de 0,008-1,6 mg
Cd/kg/zi si 0,01-1,7 mg Cd/kg/zi dupa o expunere intermediara, respectiv cronica. Efecte
asupra gonadelor, reproductive si de dezvoltare. În urma expunerilor acute si
subacute la cadmiu au fost observate efecte testiculare, constând în necroza si atrofii ale
epiteliului tubulilor seminiferi, greutate crescuta a testiculelor si scaderea numarului si motilitatii
spermatozoizilor (castrare chimica). Aceste efecte apar la doze de 5,8 mg Cd/kg/zi si mai mari.
Efectele testiculare ale cadmiului pot fi datorate interferentei acestuia cu complexele
zincproteine, care controleaza transcriptia ADN, ducând ulterior la apoptoza. Doze similare la
femei induc hemoragii si necroze ovariene. Efecte mutagene si teratogene. Genotoxicitatea
cadmiului a fost studiata atât la oameni, cât si la animale si in vitro. În timp ce genotoxicitatea a
fost observata în unele studii pe oameni expusi la cadmiu si în unele teste in vitro, concluziile
sunt confuze si contradictorii. Studiile de genotoxicitate nu asigura dovezi complete ca efectele
genotoxice se datoreaza mai ales actiunii cadmiului; genotoxicitatea pare sa fie doar unul dintre
mecanismele de actiune care contribuie la toxicitatea cadmiului.
Efecte asupra imunitatii. S-a observat ca efectele imunologice induse de cadmiu sunt
diverse în studiile pe animale, în unele cazuri constatându-se supresie, iar în altele stimularea
raspunsului imun. Cadmiul s-a observat ca supreseaza imunitatea umorala si este citotoxic pentru
limfocitele splenice. De asemenea, cadmiul a determinat mortalitate crescuta în leucemiile
induse viral, sugerând ca imunosupresarea este un posibil mecanism de actiune în ceea ce privesc
efectele tumorigene ale acestuia. Pe de alta parte, administrarea cadmiului a determinat rezistenta
crescuta la infectiile virale si imunitate mediata-celular crescuta.
Efecte cancerigene. Studiile epidemiologice ale actiunii cancerigene ale cadmiului au fost
realizate mai ales în cazurile de expunere prin inhalare la locul de munca, costatându-se cresterea
procentului de cancer pulmonar si de prostata printre astfel de muncitori.

26
Efecte asupra metabolismului calciului si oaselor. Cel mai cunoscut eveniment cu privire la
toxicitatea cadmiului asupra omului este probabil boala itai-itai. Într-un district al Japoniei dupa
cel de-al doilea razboi mondial si pâna pe la începutul anilor 1970, s-a descoperit ca multi
oameni sufereau din cauza unei boli care provoca durere si suferinta si chiar si moarte. S-a
descoperit a fi rezultatul poluarii apei râurilor cu reziduri continând Cd ce proveneau din
activitatile de minerit.

27