Sunteți pe pagina 1din 4

Istoria unităților de măsură

Nu ne putem imagina istoria și nici prezentul umanității înafara unităților și


instrumentelor de măsură ale diferitelor mărimi cu care oamenii au lucrat sau care le-au
condiționat existența. Primele nevoi de masuratoare au fost cu privire la raportarea lungimilor,
greutaților și timpului. Oamenii au început prin a-și folosi membrele ( palma, degetul mare,
cotul, piciorul, brațul etc. – care, deşi erau imprecise, aceste unităţi prezentau avantajul de a fi
disponibile oriunde, în orice moment), au continuat prin a-și construi siteme de masurare cu
raspândire regională și au sfarșit prin a avea astăzi un Sistem Internațional unanim folosit.

Măsurarea greutății apare bine conturată în istorie odată cu comerțul produselor agricole,
având ca scop inițial corectitudinea schimburilor între triburi si bresle. Astăzi standardizarea
mărimilor si instrumentelor este subînțeleasă în comerțul internațional. Timpul a fost măsurat
imediat ce oamenii au sesizat ciclicitatea unor evenimente (răsăritul soarelui, anotimpurile,
mersul Soarelui, Lunii și Planetelor pe bolta cerească) relevante pentru viața lor. Nevoia primară
de hrană, implicit vorbim despre agricultură, este catalogată ca fiind primul impuls serios pentru
a măsura lucruri si a fabrica instrumente de masurare.

Metrologia este știinta auxiliară a istoriei care are drept obiect studiul măsurilor fixe sau
variabile. Numele provine de la cuvantul grecesc metron = masură, iar logos = vorbire, studiu.
Așadar, altfel spus, metrologia se ocupă cu ,,vorbirea despre masură”
Cea mai complexă definiție a metrologiei istorice se intalnește în Dicționarul știintelor speciale
ale istoriei: ,,metrologia istorică, disciplină specială a istoriei care se ocupă cu studierea
sistemelor de masura din trecut, oglindite în izvoare documentare, cu evolutia acestora de-a
lungul istoriei, cu adaptarea lor la sistemul de masură modern, precum și cu cercetarea vechilor
masuăatori, în raport cu sistemul utilizat pe regiuni, în anumite perioade, în vederea stabilirii
datei probabile si a locului de creare a unor izvoare nedatate sau nelocalizate”.
Cea mai veche terminologie din domeniul măsurătorilor s-a cunoscut in Chaldeea
(regiune în sudul Babiloniei), este una simpla și se întalnește și la alte popoare și zone, aceasta
aparând, așa cum am mai spus, odată cu relațiile de schimb (negoțul). Dezvoltandu-se comerțul
și transportul, s-a simțit nevoia unor cuvinte si expresii noi, potrivite unor noi activități
economice.
În epoca antică, aproape toate popoarele au adoptat măsuri plecând fie de la membrele
corpului omenesc, fie de la produsele necesare traiului zilnic. Apoi, acestea au fost multiplicate,
după timp si după loc, și s-au aplicat tuturor genurilor de măsuri: de lungime, de suprafată, de
capacitate, de greutate etc.

În procesul cunoașterii, omul a avut nevoie de masurări si implicit de unitați de masurare


pentru a efectua masurările, el fiind singurul purtator constient al principalelor unitati de masură
utilizate astazi: metrul (înaltimea), kilogramul (masa) si secunda (puls).

Cel mai vechi etalon de lungime cunoscut, a provenit din vechiul leagan de civilizatie al
Mesopotamiei în perioada când se elabora 'Epopeea lui Ghilgames' (sec. XXI i.e.n.). El era
reprezentat de piciorul statuii printului Gudea din Lagos (în prezent se află la Muzeul Luvru)
care avea lungimea de 26,45 cm si era impartit in 16 țoli. În jurul anului 1050 î.e.n., ca o dovadă
a creșterii importanței exactității măsurarilor a aparut 'Cotul lui Nipur' materializat printr-o
vergea de cupru de 110,35 cm împartită in 4 picioare, la rândul lor împarțite în 16 țoli.
La jumătatea mileniului I î.e.n., egiptenii au introdus 'cotul faraonului Amenhotep I' cu
lungimea de 52,35 cm divizat în 28 degete. Nivelul apei Nilului se măsura prin intermediul unor
franghii cu noduri. Thales din Milet (circa 624-546 i.e.n.) a introdus ca unitate de masura
'stadia' = 188 m. El a măsurat distanța dintre navele aflate în largul mării și a calculat înalțimea
piramidelor egiptene masurând lungimea umbrelor acestora. Dimensiunile Marii Piramide din
Gizeh, construită de mii de muncitori care aveau cunoştinţe arhitectonice minime, prezintă laturi
ce variază cu sub 0,05% din lungimea medie – mai precis, o eroare de numai 11,5 centimetri la o
lungime totală de 230,12 metri. Romanii au preluat de la greci unitățile de masură și au realizat
etaloane din piatră ce erau păstrate în Capitoliu. În secolul II le-au impus și în Dacia.
În China secolului II exista ca unitate de masură 'degetul'; nu se cunoaște echivalentul actual al
degetului chinezesc. Inscripționarea pe un cilindru metalic pastrat la Beijing din timpul domniei
lui Wang Mong conduce la o valoare a lui 'pi' de 3,1547.
În anul 789 apare ideea unificării sistemelor de unități de masură. Edictul dat la Aix la Chappele
de Împaratul Carol cel Mare (768-814) se referă la unitățile ponderale si monetare pe teritoriul
Franței. Cu această ocazie a fost introdusă ca unitate de lungime 'piciorul regelui'.
În anul 1215, Magna Carta stabilește în Anglia un sistem de măsuri si greutați. Faimosul 'inch'
este fixat in anul 1324 printr-o ordonanta a regelui Eduard al II-lea (1284-1327) la trei boabe de
orz uscat. Piciorul este fixat la 20 inch. Așa cum am menționat în introducere, pentru lungimi,
unitățile de masură s-au raportat în general la corpul omenesc: piciorul, palma, degetul, linia.
Pentru lungimi mai mari au fost alese: cotul, stânjenul, prăjina. Astfel, fathom-ul (stanjenul),
yard-ul, inch-ul sunt unitati de masura care se mai folosesc si azi (1 fathom = 1,8288 m; 1 yard
= 0,9144 m; 1 foot = 0,3048 m; 1 inch = 25,4 mm etc.) In secolul XVI, 'palma' era definita ca
fiind distanța dintre capătul degetului mare si capătul degetului mic, la deschiderea maximă. În
Moldova palma avea 0,279 m, în Muntenia 0,245 m, iar 'palma domnească' avea 0,275 m.
Cotul era definit ca fiind distanța dintre cot si vârful degetului mijlociu. In Moldova cotul avea
0,637 m iar în Muntenia 0,677 m. În secolul XVIII în Franța, cotul avea 0,677m la Metz, 1,188m
la Paris si 1,432m la Laval.

Francezii au fost primii care au introdus un sistem rațional si coerent de unități de


masură. Astfel, la 8 mai 1790, ca urmare a propunerii lui Talleyrand Perigord, Adunarea
Nationala a Frantei a legiferat drept unitate fundamentală pentru masurarea lungimilor, lungimea
pendulului care bate secunda. Ulterior, comisia formată din Lagrange, Leplace, Condorcet,
Broda si Monge au arătat ca lungimea pendulului care bate secunda nu poate fi considerată o
constantă deoarece ea depinde de accelerația gravitației, marime care variază in diferite puncte
ale globului. Pe baza măsurarilor efectuate asupra lungimii arcului meridianului dintre
Dunkerque si Barcelona, metrul a fost definit ca fiind 'a patruzecea milioană parte din lungimea
meridianului care trece prin Paris'. După această definiție s-a construit metrul etalon de platină,
și prin această unitatea de masură fundamentală pentru lungimi, Țara noastră a adoptat sistemul
metric în septembrie 1864 prin 'Legea pentru adoptarea sistemului metric, de greutăți și măsuri în
Principatele Unite Române, intrând în vigoare din iunie 1866. Este de menționat, că în această
perioadă, președinte al Consiliului de Miniștri a fost Mihail Kogalniceanu.
 Istoria unitătilor de masură este foarte strans legată de istoria comerțului, și, prin
urmare, cunoașterea unităților de măsură, prezentarea lor valorică într-un anumit interval de
timp, într-un loc, determină cunoașterea produselor care se realizează într-o societate, valoarea
acestora, raporturile care există între diferite produse, puterea de cumparare a membrilor
societatii respective.

Cunoașterea înseamnă putere iar măsurarea este un vector al cunoașterii !