Biochimia Sangelui

Sângele este un ţesut lichid, compus dintr-o parte lichidă (plasmă - 55%)

şi una solida in proportie de 45 %), care circulă într-un sistem închis (sistemul
circulator).
Faţă de alte ţesuturi, celulele sângelui nu sunt imobilizate, ci ele “plutesc”
într-un lichid vâscos (plasma). Datorită acestui fapt, sângele este un ţesut mobil
care reuşeşte să se strecoare în toate părţile
Caracteristica principală a sângelui este menţinerea constantă a
compoziţiei şi proprietăţilor mediului intern. Pe de altă parte, compnentele
sângelui sunt foarte mobile şi ele pot indica rapid, orice modificare anormală în
organism. Acesta este motivul pentru care sângele este unul dintre cele mai
investigate lichide bilogice din organism.
În medicină, disciplina care se ocupă cu studiul sângelui se numeşte hematologie
În practică, termenul de hematocrit exprimă relaţia procentuală dintre
volumul elementelor figurate şi cel al plasmei, sau doar volumul procentual al
elementelor figurate.  La om, media valorilor hematocritului este de 46 / 54

Componentele sângelui

Plasma sanguină reprezintă 55% din întreaga cantitate de sânge. Aceasta

este compusă din 90% apă, 9% substanţe organice (proteine, lipide, glucide) şi
1% substanţe anorganice (săruri de sodiu, potasiu, calciu, magneziu etc).
Elementele figurate sunt celulele propriu-zise ale sângelui, care plutesc în
plasma sanguină. Acestea sunt de mai multe tipuri: hematii, leucocite şi
trombocite.

Hematiile
Hematiile, denumite şi globule roşii, au rolul de a vehicula oxigenul (O 2) şi
dioxidul de carbon (CO2). Hematiile sunt celule anucleate (fără nucleu), ele nu se
divid, formându-se în măduva osoasă. Acestea conţin un pigment numit
hemoglobină, care dă culoarea roşie sângelui. Hemoglobina este alcătuită
din hem (un colorant roşu, care conţine fier şi care are rolul de a fixa oxigenul)
şi globină (o proteină din grupa albuminelor). Unele specii au pigmenţi care nu
conţin fier, ci cupru, şi astfel culoarea sângelui lor este albastră. Hematiile se mai
numesc şi eritrocite.

1
 Leucocitele
Leucocitele sau globulele albe au rol în imunitate (apărarea organismului).
Ele sunt celule ,,foarte agresive’’, care fagocitează (înglobează în masa lor)
bacterii, virusuri, celule distruse. Există mai multe familii de leucocite (numite
clone), fiecare clonă acţionând doar împotriva anumitor agenţi infecţioşi.

Trombocitele
Trombocitele mamiferelor provin din megacariocit, o celulă mare cu
nucleu polilobat, şi nu sunt celule propriu-zise, ci fragmente celulare care au rol
în coagularea sângelui. Ele corespund plachetelor sanguine de la celelalte
vertebrate.

Plasma → lichid limpede de culoare galben pai. Noțiune care

desemnează fracțiunea lichidă a sangelui si limfei. Plasma servește ca vehicul atât
pentru elementele celulare sanguine, cât și pentru diverse substanțe biologic
active ( hormoni, anticorpi, etc.) Compozitie chimica a plasmei:
  90 %  apa;
  10 %  substante organice si anorganice:
  9 % substante organice:

- azotate proteice - proteine plasmatice (8g %):   – albumine 3g %;

- globuline 4.5g %;
- fibrinogen 0.3 %.

- azotate neproteice ( 25 – 35 mg % ):     – uree;

- acid uric;
- creatina si creatinina;
- amoniac;
- indican;
- aminoacizi si polipeptide,

- neazotate: - glucide (0.1g %) → glucoza, acid lactic, acid etilic, acid citric;
- lipide (0.6 g %) → lipemia, trigliceridele, colesterol, fosfolipide
  1% substante anorganice (saruri minerale):  - cloruri;
- fosfati de Na+ ,K+ ,Ca+2 ,Mg+, Iod, Brom, Fier, Cu, elementele minerale
( electrolitii ).

2
 PROTEINELE PLASMATICE
Dozarea proteinelor plasmatice

Pentru dozarea proteinelor totale s-au elaborat o serie de metode care se pot împărţi în
două mari grupe:
- metode fizico-chimice (densimetrică, refractometrică)
- metode chimice (volumetrică, gravimetrică, colorimetrică)

Metoda refractometrică

Determinarea proteinelor plasmatice totale prin metoda refractometrică se bazează

pe observaţia lui Reiss că indicele de refracţie al serului este proporţional cu cantitatea de
proteine pe care le conţine. Prin refracţie se înţelege schimbarea direcţiei pe care o suferă
o rază de lumină când traversează suprafaţa de separaţie dintre două medii transparente
cu densităţi diferite.
Se numeşte indice de refracţie raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă al
razei faţă de verticală şi sinusul unghiului de refracţie. Indicele de refracţie este o
constantă fizică caracteristică pentru o substanţă dată, depinzând de cantitatea, mărimea
şi structura fizică a particulelor dizolvate.
Proteinemia are valori normale cuprinse între 6-8 g/100 ml ser sanguin. O scădere
sub 6 g/dl se numeşte hipoproteinemie, iar creşterea peste 8 g/dl se numeşte
hiperproteinemie.
Hipoproteinemia se poate produce prin:
- inaniţie: stare în care organismul nu primeşte o cantitate suficientă de proteine
- absorbţie redusă – datorată unor tulburări gastro-intestinale
- îmbolnăviri ale organelor producătoare, afecţiuni hepatice cronice
- pierderi excesive de proteine în hemoragii sau albuminurii
Scăderea proteinemiei sub 5,5 g/dl se însoţeşte de edeme, datorită scăderii presiunii
coloidosmotice a sângelui (edeme hipoproteice).
Hiperproteinemiile se întâlnesc mult mai rar şi anume în stări de hiperimunizare şi în
tumori cu plasmocite.

ELECTROFOREZA

Electroforeza este o metodă de separare fractiunilor proteice din serul sanguin si

evaluarea concentratiei componentilor prin metoda fotometrica. Proteinele totale din ser
sunt descompuse in 5 categorii de substante numite fractiuni proteinice in procesul
electroforezei: albumină, alfa 1, alfa 2, beta şi gamma.
Grupul beta poate fi împărţit în beta 1 şi beta 2. Albumina, care este produsă în
ficat, reprezintă aproape 60% din proteinele din sânge, iar globulinele reprezentand restul
de 40%. În afara imunoglobulinelor şi a câtorva proteine complementare, majoritatea
globulinelor sunt produse în ficat.

3
 Electroforeza proteinelor se efectuează când se doreşte investigarea unor
simptome ce pot sugera mielom multiplu, dureri articulare, anemie, oboseală, fracturi,
infecţii repetate.

Analiza electroforezei este utilizată pentru a identifica prezenţa sau absenţa

proteinelor anormale, producerea excesivă a imunoglobulinei specifice şi pentru a
determina când diferite grupe de proteine au valorile crescute sau scăzute în ser.

Electroforeza proteinelor serice se poate testa cand simptomele indică o afecţiune

inflamatorie, o boală autoimună, o infecţie acută sau cronică, o dereglare a rinichilor sau
a ficatului sau pierderi de proteine.

 Valori normale
Fractiunea proteica a Proportii (%) Proportii (g/dl)
serului
Albumine 53-65 3,64-4,34
Globuline 35-47 2,66-3,36
din care:
alfa-1-globuline 2,8-4 0,31
alfa-2-globuline 7-10 0,48
beta-globuline 9-13 0,55-1,11
gamma-globuline 13-18 0,64-1,28

Raportul albumine/globuline (A/G), daca se imparte valoarea albuminelor la

valoarea globulinelor se obtine un raport care la oamenii sanatosi este de 1,2-1,5. 

Cresterea raportului A/G nu are importanta prea mare, dar scaderea acestui raport
sub cifra 1 arata ca este vorba fie de boli care scad sinteza de albumina sanguina, fie de
boli care cresc sinteza de globuline. 

Cauzele care fac sa scada albuminele serului sunt aceleasi care produc si scaderea
proteinelor totale. Scaderea proportiei de albumine duce la o crestere relativa a proportiei
de globuline. 

Cresterea reala a globulinelor serice se intalneste intr-o serie de boli microbiene

acute si cronice, in bolile virotice si parazitare, in bolile de ficat si de rinichi, in bolile
tumorale, in reumatism, boli de sange, dupa vaccinari etc. 

In unele boli pot sa creasca numai anumite fractiuni ale globulinelor asa cum se
intampla in hepatita cronica, cand cresc mult gamma-globulinele si imunoglobulinele A
(Ig A). Dupa tratamentul cauzei care a produs perturbarea fractiunilor proteinice, valorile
electroforezei serului revin la normal.

4
Proteina Cresteri patologice Scaderi patologice
Albumină deshidratare - malnutriţie sau malabsorbţie
 - sarcină
- boli renale
- boli hepatice
- inflamatii
- sindromul pierderii de proteine
Globulină alfa boli inflamatoare acute sau - emfizem congenital (deficienţă de
1 cronice alfa 1-antitripsină)
- boli cronice ale ficatului
Globulină alfa - boli renale (Sindromul - hipertiroidism
2 nefrotic) - boli grave ale ficatului
- boli inflamatorii cronice sau - hemoliză
acute
Globulină beta - hipercolesteromia - malnutriţie
- anemia feripiva (deficienţa de - ciroză
fier )
- in anumite cazuri de mielom

Globulină ·         boli cronice - dereglări genetice

gamma inflamatorii - deficienţă imună secundară
·         artrită reumatoidă  
·         ciroză
·         boli cronice ale
ficatului
·         infecţii acute sau
cronice
·         mielom multiplu

În cadrul modificărilor patologice ale proteinelor plasmatice, deosebim mai multe tipuri:
1. Tipul inflamaţiilor acute – caracterizat prin proteinemie aproape normală, cu o
scădere uşoară a albuminelor şi o creştere marcată a alfa2-globulinellor, mai rar a
alfa 1 globulinelor. Se întâlneşte nu numai în infecţiile acute, dar şi postoperator,
în procese tumorale distructive şi în infarct miocardic. Creşterile alfa-2
globulinelor se întâlnesc numai în infecţiile acute bacteriene, nu şi în cele virale.
2. Tipul inflamaţiilor cronice – caracterizat prin normoproteinemie, scăderea uşoară
a albuminelor şi o creştere a gama-globulinelor. Se întâlneşte în stări
postinfecţioase, inflamaţii cronice şi tumori maligne.
3. Tipul nefrozei renale – datorită pierderilor renale de proteine, se remarcă o
hipoproteinemie cu scăderea marcată a albuminelor şi o creştere a alfa2-
globulinelor şi a beta-globulinelor.
4. Tipul din enteropatia exudativă – exagerarea patologică a procesului fiziologic de
eliminare în tractul digestiv al proteinelor plasmatice determină hipoproteinemie,

5
 fără o creştere marcată a alfa2-globulinelor şi beta-globulinelor, cu o scădere a
albuminelor şi o creştere uşoară a gama-globulinelor.
5. Tipul distrucţiilor difuze ale parenchimului hepatic – caracterizat prin
hipoproteinemie cu scădere marcată a albuminei datorită insuficienţei de sinteză
de către ficat şi a pierderii lor în lichidul de ascită şi o creştere marcată a gama-
globulinelor.

6. Tipul paraproteinemiilor – se întâlneşte în cadrul bolilor ce determină sinteză

exagerată a unei proteine plasmatice care poate migra în fracţiunea beta sau în
fracţiunea fama. Se caracterizează prin hiperproteinemie cu creşterea marcată a
fracţiunilor respective. În cazul mielomului multiplu, creşterea fracţiunii gama-
globulinice este foarte marcată.
7. Tipul hipogamaglobulinemiei – proteinemie normală, dar gama-globuline mult
scăzute.

6
 Bibliografie

https://graduo.ro/cursuri/farmacie/proteinele-plasmatice-425845

https://ro.wikipedia.org/wiki/S%C3%A2nge

https://www.scientia.ro/biologie/37-cum-functioneaza-corpul-omenesc/1892-sangele-
compozitie-rol-boli-asociate.html

https://www.scribd.com/doc/141498058/Compozitia-Chimica-a-Sangelui

https://sites.google.com/site/biochimiemg1c/curriculum/c4-3/sangele