Sangele

Sângele este un ţesut lichid, compus dintr-o parte lichidă (plasmă - 55%) şi una solidă(elemente
figurate – 45 %), care circulă într-un sistem închis (sistemul circulator). Faţă de alte ţesuturi, celulele
sângelui nu sunt imobilizate, ci ele “plutesc” într-un lichid vâscos (plasma). Datorită acestui fapt, sângele
este un ţesut mobil care reuşeşte să se strecoare în toate părţile corpului.

Sangele este un ţesut mezenchimal, origine mezoblastică, se diferenţiază în primele două luni
ale dezvoltării embrionare, în cordoanele Wolff şi Pander si Este format dintr-un compartiment periferic
(sângele periferic) şi un compartiment central (organele hematopoietice).

Caracteristica principală a sângelui este menţinerea constantă a compoziţiei şi proprietăţilor mediului

intern. Pe de altă parte, compnentele sângelui sunt foarte mobile şi ele pot indica rapid, orice modificare
anormală în organism. Acesta este motivul pentru care sângele este unul dintre cele mai investigate
lichide bilogice din organism.

În medicină, disciplina care se ocupă cu studiul sângelui se numeşte hematologie.

Sângele este un ţesut lichid de origine mezenchimală, format dintr-o substanţă fundamentală
interstiţială, plasmă, în care se găsesc elementele figurate. Raportul dintre volumul plasmei şi cel al
elementelor figurate se determină cu ajutorul hematocritului.

În practică, termenul de hematocrit exprimă relaţia procentuală dintre volumul elementelor

figurate şi cel al plasmei, sau doar volumul procentual al elementelor figurate. La om, media valorilor
hematocritului este de 46 / 54 ( sau 46% ).

III.1. Hematopoieza ( formarea sângelui )

Reprezintă procesul de formare a elementelor figurate sanguine: hematii (eritrocite), leucocite,

trombocite pornind de la celula stem şi are rolul de a menţine homeostazia elementelor sanguine.
Opusă hematopoiezei este hemoliza sau funcţia marţială, fenomen care se petrece în mod normal în
splina şi care constă în distrugerea globulelor roşii îmbătrânite

Presupune proliferarea (proliferarea mitotică a celulelor în organele hematopoietice),

diferenţierea (maturaţia precursorilor celulelor sanguine mature) şi punerea în circulaţie (trecerea din
organele hematopoietice în sânge).

Celulele, înainte de a se definitiva au o serie de etape intermediare. Celulele sangvine provin din
celulele stem din măduva hematopoietică. Celulele stem nu au pe suprafaţa lor determinanţi antigenici.
De aceea celulele stem sunt folosite pentru a introduce în organism anumite gene care sunt absente în
diverse maladii.

Hematopoieza este procesul care asigura formarea şi reînnoirea continuă a celulelor sângelui
periferic. În general se păstrează un număr relativ constant de celule circulante iar hematopieza permite
şi ajustarea necesitaţilor organismului de anumite tipuri celulare la un anumit moment dat. Astfel, în
hemoragii este crescută sinteza de hematii, în infecţii este crecuta sinteza de granulocite etc.

Fiecare celulă matură din sânge provine dintr-un precursorcomun -celula stem pluripotentă (CSP).

Cuprinde la rândul ei mai multe procese:

- eritropoieza → formarea eritrocitelor;

- leucopoieza → formarea leucocitelor;

- trombocitopoieza → formarea trombocitelor.

Aceste procese presupun mai mule etape:

a). Prenatal are loc:

- embrion de câteva săptămâni → în celulele sacului vitelin;

- în lunile II-III de viaţă fetală → diferenţiere în cordoanele Wolf şi Pander (primele insule de ţesut
sanguin ). Până în această lună se numeşte etapa mezoblastică ( mezodermica ).

- în lunile III–VI de viaţă fetală → ficatul şi splina devin organe hematopoietice. – lunile VI – IX → are loc
dezvoltarea măduvei osoase hematogene (prezenţa în toate oasele în acest stadiu) iar în luna a IX
dispare rolul ficatului şi splinei în hepatopoieza ).

b). Postnatal:

- imediat postnatal → măduva hematogenă este prezentă în toate oasele;

- treptat restrângându-se astfel că până la 18 ani este prezentă în epifizele proximale humerus, tibie şi
femur, oasele scurte şi plate iar la adult numai în oasele scurte şi plate (coxale, stern, oasele late ale
craniului, corpurile vertebrelor), în celalalte oase fiind prezenţa măduva osoasă galbenă.

III.2. Funcţiile sângelui

Sângele, sub influenţa forţei de contracţie a inimii, circula în toate organele şi ţesuturile, îndeplinind o
serie de funcţii.

Funcţiile sângelui se împart în două grupe mari :

A. Vehicularea tuturor elementelor necesare vieţii celulare.

a). Funcţia respiratorie → transportarea oxigenului necesar oxidărilor biologice şi a CO2 rezultat din
oxidări.

b). Funcţia de nutriţie → sângele transportă substanţele nutritive, cum sunt glucoza, aminoacizi, acizi
graşi, vitamine, care rezultă ca produşi finali ai etapei digestive a trofinelor, de la nivelul intestinului
subţire, prin capilarele sanguine, vena portă, la ficat şi apoi prin vena suprahepatică în circulaţia
generală şi prin aceasta la ţesuturi.

c). Funcţia de excreţie → se realizează prin mecanismul de transport a produşilor finali de catabolizare în
cadrul metabolismului intermediar.

Tot aici vorbim despre deseurile eliminate ce celule si epurarea sangelui.

Dacă sângele din sistemul circulator nu ar reuşi să îndeplinească un rol epurator satisfăcător, ţesuturile
şi celulele din care sunt alcătuite ar fi ucise în câteva zile de către otrăvuri. Ajunge ca circulaţia într-o
anumită zonă a corpului să încetinească sau să se oprească pentru o perioadă scurtă de timp, ca mediul
local să devină acid şi toxic. Însă organismul posedă capacităţi uimitoare prin care reuşeşte să purifice
sângele, ajutându-se de două perechi de organe fundamentale: plămânii şi rinichii.

Străbătând plămânii, sângele se descarcă de dioxidul de carbon precum şi de o serie de compuşi rezidual
volatili (alcooli, corpi cetonici, etc.). Rinichii, filtrează sângele şi selectează acele substanţe indispensabile
(mai ales săruri saruri minerale), pe care le redă sistemului circulator, eliminând, pe cale urinară,
reziduurile.

d). Funcţia de apărare a organismului → sângele are capacitatea de a transporta substanţele ce intervin
în reacţiile specifice şi nespecifice de apărare. Prin proteinele anticorpi, limfocitele T şi B, macrofagele şi
plasmocite, sângele asigura desfăşurarea proceselor imune faţă de agenţii infecţioşi – virusuri şi bacterii
– sau proteine străine.

e). Funcţia de realizare a hemostazei → trombocitele pot determina oprirea sângerării la nivelul unui vas
sanguin mic sau mijlociu.

B. Reglarea şi mentinerea constantă a echilibrelor fizico – chimice ale mediului intern, după cum
urmează:

- izoionia → păstrarea constanta a concentraţiilor şi raporturilor ionice şi a echilibrului acido – bazic.

- izotonia → menţinerea la un nivel constant a presiunii osmotice a sângelui. Presiunea osmotică →

echilibru dinamic în cadrul celulelor vii, menţinând constant raportul moleculelor de apă ce intră şi ies
din celulă. Osmoza → difuziunea (amestecarea, pătrunderea) solventului (apei) în general printr-o
membrană (semi) permeabilă ca de exemplu celulele vii datorită permeabilităţii membranei celulare şi
poate fi simplă sau facilitată.

- izotermia → menţinerea constantă a temperaturii corpului prin circulaţia constantă a sagelui.

III.3. Volumul sanguin total ( volemia )

Reprezinta cantitatea totală a sângelui circulant care ocupa la un moment dat toate componentele
aparatului cardiovascular: cavităţi cardiace, artere, vene şi capilare.

Cantitatea totală de sânge din organism este de 1/12 din greutatea corpului (5–7,5 %). Un adult cu o
greutate de 70 kg are în medie 5 – 5,5 L de sânge din care aproximativ 2/3 sunt în circulaţie, restul de
1/3 sub formă de rezervă în ficat, splina, glande endocrine, etc., la care se apelează :

- în condiţii fiziologice pentru asigurarea unui aport crescut de O2 , în cazul efortului fizic crescut;
- patologic, în pierderi masive de sânge.

Hipervolemia → creşterea cantităţi de sânge circulant. Se întâlneşte în retenti hidro – saline, post
transfuzional, consum excesiv de sodiu. Se manifestă prin creştere în greutate, edeme locale sau ascita.

Hipovolemia → scăderea volumului sanguin întâlnită în deshidratări puternice (transpiraţii), vărsături,

diaree, arsur întinse, anemii severe, hemoragii masive, apor insuificent de lichide.

III.4. Componentele sângelui

1. Plasma → lichid limpede de culoare galben pai. Noțiune care desemnează fracțiunea lichidă a sangelui
si limfei. În plasmă se află în suspensie celulele sanguine (hematii, leucocite si trombocite). Este formată
din apa, substanțe anorganice dizolvate (săruri minerale) si diverse substanțe organice (protide, lipide,
glucide, combinații ale acestora etc.). Plasma servește ca vehicul atât pentru elementele celulare
sanguine, cât și pentru diverse substanțe biologic active ( hormoni, anticorpi, etc.)

Compozitie chimica a plasmei:

§ 90 % apa;

§ 10 % substante organice si anorganice:

§ 9 % substante organice:

- azotate proteice - proteine plasmatice (8g %): – albumine 3g %;

- globuline 4.5g %;

- fibrinogen 0.3 %.

- azotate neproteice ( 25 – 35 mg % ): – uree;

- acid uric;

- creatina si creatinina;

- amoniac;

- indican;

- aminoacizi si polipeptide,

- neazotate: - glucide (0.1g %) → glucoza, acid lactic, acid etilic, acid citric;

- lipide (0.6 g %) → lipemia, trigliceridele, colesterol, fosfolipide;

§ 1% substante anorganice (saruri minerale): - cloruri;

- fosfati de Na+ ,K+ ,Ca+2 ,Mg+, Iod, Brom, Fier, Cu, elementele minerale ( electrolitii ).

2. Elementele figurate → 40 – 45 % din volumul sanguin.

a). Eritrocitele (hematii sau globulele roşii) → prescurtat RBC (Red Blood Cell) este o celulă anucleata
transporatoare de pigment respirator (hemoglobină). Hemoglobină (Hb, HGB) este pigemtul sanguin de
natura heteroproteica care prin proprietăţile sale fizico – chimice asigura funcţia elementară a
eritrocitului de transportor de gaze (O2 şi CO2) între plămân şi ţesuturi.

Patologia eritrocitului se poate exprima fie printr-un deficit eritrocitar, fie hemoglobinic sau global
(anemii) fie print-un exces de producţie eritrocitara (poliglobulii).

O caracteristica importanta a eritrocitelor o reprezinta elasticitatea foarte mare deoarece hematiile se

pot deforma astfel incat pot trece prin capilare (acestea avand diametrul mult mai mic decat al lor, iar
cand ajung in vasele mari isi pot reveni la forma initiala).
b). Leucocitele (celulele albe) → prescurtat WBC (White Blod Cell) sunt celule nucleate cu roluri
deosebit de importante în procesele de apărare, prin fagocitoza, producere de anticorpi şi distrugerea
toxinelor de origine microbiană.

În sângele unui adult sănătos numărul lor este de 6500/mm3 sange. Valorile normale sunt cuprinse între
4000–8000/ mm3 de sânge, numărul lor prezintă varietăţi fiziologice în funcţie de vârstă.

Creşterea acestora peste valoarea de 8 mii de mmm3 de sânge se numeşte leucocitoza, iar scăderea sub
4 mii mm3 de sânge se numeşte leucopenie.

Leucocitozele permanente sunt manifestări ale unor stări patologice precum (bolii în afecţiuni ca
scarlatina, septicemia encefaliza, holeră, etc). Când leucocitoza permanenta se produce într-o înmulţire
anarhică ale leucocitelor se produce boala leucemie (este o creştere necontrolata a leucocitelor aprox 1
milion/mm3 de sânge).

Leucopenia se manifestă în unele boli infecţioase precum febră tifoidă, gripă, intoxicaţie cu substanţe
chimice sau prin acţiunea razelor X.

Clasificarea leucocitelor

Pe baza structurii, originii şi funcţiilor lor, leucocitele se împart în mai multe categorii:

A. Leucocite mononucleare – agranulocitele

Monocitele → cele mai mari din leucocitele mononucleare; se formează în organe care au în structura
lor ţesut reticuloendotelial cum sunt: măduva osoasă, splină, ficatul, şi reprezintă formele circolante ale
celulelor macrofage. Se găsesc în sângele circulant în proporţie de 5 %. Ele au rolul să fagociteze resturi
celulare şi macrobiene, diferite particule străine, lipsite de viaţă; Nu fagocitează germeni virulenţi şi mai
au rolul de a elabora anticorpi
Limfocitele → celule mici care se formează în sistemul limforeticular (timus, măduva osoasă, ganglioni
limfatici, splină, ţesutul limfatic al tubului digestiv, amigdale). Ajung în circulaţie pe cale limfatică. Ele
recircula (organe limfatice – limfa – sânge – ţesut – limfa). Există două tipuri de limfocite :

- limfocite T (65 – 80 %) → maturarea se face în timus, de unde vine şi denumirea. Sunt principalele
celule ale sistemului imun participând direct la răspunsul iumun celular. Ele reprezintă baza morfologică
a memoriei imunologice. Mediază imunitatea împotriva virusurilor, resping grefele de organe
incompatibile săi cooperează cu limfocitele B în producerea de anticorpi.

- limfocitele B → maturarea se produce în măduva osoasă. Asigură producerea de anticorpi.

B. Leucocitele polinucleare – granulocitele

Au citoplasma cu propietati acidofile iar numărul lor reprezintă 70 % din totalul leucocitelor din sângele
circulant. Se formează în mod obişnuit în măduva osoasă. În stări patologice ele se mai pot forma şi în
splină, ganglioni limfatici sau chiar în organele unde are loc hematopoieza.

Leucocitele polinucleare pot fi de mai multe feluri:

Neutrofile → au durata de viaţă de 6 ore în sânge după care trec în ţesuturi şi au o medie de viaţă de 4
zile. Sunt responsabile pentru răspunsului imunitar împotriva fungilor (ciupercilor) şi a infecţiilor
bacteriene, precum şi a anumitor infecţii virale. Neutrofilele reprezintă în jur de 54 – 62 % din numărul
total de leucocite şi peste 99 % din numărul total de granulocite. Numele lor provine de la faptul că
aceste celule au afinitate atât pentru coloranții acizi (eozina), cât şi pentru coloranţii bazici, dând o
coloraţie roz neutră. Neutrofilele au prioritatea de a fagocita şi distruge prin digerare germenii virulenţi
precum şi resturile celulare şi microbiene.

Acidofile (eozinofile) → celule mobile, cu originea în măduva osoasă, urmând acelaşi model de
proliferare, diferenţiere, maturare şi eliberare în sânge ca şi granulocitele neutrofile.
La indivizii sănătoşi se găsesc în număr mic în sânge, dar devin predominante în sânge şi ţesuturi în
asociere cu diferite boli alergice, parazitare sau boli maligne. Prezintă un nucleu bilobat şi au o durată de
viaţă în sângele circulant de aproximativ 12 ore. Principalul rol al eozinofilelor este cel antiparazitar,
având şi rol în catabolizarea complexelor antigen anticorp. Ele intervin de asemenea în reacţia de
hipersensibilitate de tip 1 (anafilaxie), unde au rol de catabolizare a histaminei.

Bazofile → cele mai puţin numeroase dintre leucocite în proporţie de 0,5% conţin heparină şi histamina
(rol în anticoagulare,substanţe vaso dilatatoare) numărul lor creşte în stadiile tardive ale infecţiilor.
Bazofilele apar în majoritatea reacțiilor inflamatorii, în special cele care implică alergiile. Heparină,
conținută de bazofile, este un anticoagulant care previne coagularea prea rapidă a sângelu

Anticorp → moleculă de natură proteică (globulină), produsă în organitele limforeticulare sanguine

denumite limfocite, capabilă să recunoască o particulă străina de organism, denumită antigen, şi să
declanşeze o reacţie imunologică, care are ca rezultat îndepărtarea respectivei particule.

Persoanele care au grupa sanguină 0, A sau B prezintă anticorpi faţă de alte grupe sanguine. Grupa
sanguină AB, denumită şi primitor universal, nu fabrică anticorpi faţă de celelate grupe sanguine.

c) Trombocitele (plachetele sanguine) → sunt cele mai mici elemente sanguine, anucleate, ce iau
naştere în măduva osoasă hematogena. Funcţia ei este de a participa la hemostaza prin elaborarea
factorilor de coagulare. Au o durată scurtă de viaţă de aprox. o săptămână.

III.5. Grupa sanguină

Termenul de grupă sanguină este folosit pentru a caracteriza sangele unui individ în funcţie de prezenţa
sau absenţa unui antigen pe suprafaţa eritrocitelor acestuia. Deşi aceste antigene sunt prezente şi pe
leucocite (nu şi pe trombocite), în mod curent se consideră că doar eritrocitele prezintă importanţă
pentru stabilirea grupelor sanguine.
Sangele este constituit din plasma si din trei feluri de celule sangvine: leucocite (globulele albe),
eritrocite (globulele rosii) si trombocite (plachete sagvine, celule cu rol in coagularea sangelui).

Grupa sanguina a unei persoane depinde de antigenii (substanţe care stimulează răspunsul sistemului
imunitar) prezenţi la suprafaţa globulelor roşii. Când o persoana primeşte sânge, antigenii anunţă
organismul că este vorba de un corp străin. Aceştia determină dacă o transfuzie de sânge va fi acceptată
sau nu.

Importanţa grupelor sanguine rezidă în indicarea compatibilităţii sau incompatibilităţii dintre donator şi
primitor în cazul transfuziilor.

Datorită faptului că reactia antigen-anticorp la care participă antigenele de grup sanguin şi anticorpii lor
specifici este una de aglutinare (se soldează cu aglutinarea hematiilor) antigenele se mai numesc şi
aglutinogene, iar anticorpii şi aglutinine.

În practica medicală curentă prezintă importanţă sistemele AB0 şi Rh.

1. Sistemul AB0 → se bazează pe existenţa a două aglutinogene, notate A şi B, şi a două aglutinine

specifice: α (anti A) şi respectiv β (anti B). Astfel, s-au descoperit patru grupe sanguine diferite: A, B, AB
si 0. Diferenta acestora era data de prezenta antigenilor la suprafata globulelor rosii. Exceptia o
constituie grupa 0 (denumire provenita de la faptul ca nu contine antigeni), ale carei globule rosii contin
totusi o substanta cu rol de antigen, denumita aglutinogen.

La romani, frecvenţa este:

Grupa 0

34%

Grupa A
41%

Grupa B

19%

Grupa AB

6%

În populaţia globală, frecvenţele sunt:

Grupa 0

46%

Grupa A

40%

Grupa B

10%

Grupa AB

4%
 2. Sistemul Rh → clasifică sangele uman după prezenţa sau absenţa unor proteine specifice pe
suprafaţa hematiilor. Acesta se bazeaza pe prezenta a cinci antigeni: D, C, E, c si e. Persoanele cu Rh
pozitiv sunt cele care poseda antigenul D. Cine are aceasta substanta are Rh + (pozitiv), cine nu prezinta
are Rh – (negativ).

Statutul Rh se asociază obligatoriu grupei din sistemul AB0, astfel că “grupa sanguină” este exprimată
prin adăugarea semnului + sau – la grupa AB0; de exemplu: A+, B+, 0+, 0- etc. Aceste informaţii
reprezintă minimul necesar în practica medicală pentru realizarea unei transfuzii. Potrivit statisticilor,
aproximativ 85% din populatie au Rh pozitiv, in timp ce restul de15% au Rh negativ.

Grupa de sange este o caracteristica moştenită de la părinţi, care determină compatibilitatea cu alte
persoane în situaţia unei transfuzii de sânge.

Pentru a preveni accidentele, transfuzia se face respectând cu strictete anumite legi. Astfel, indivizii cu
grupa sanguinã AB pot primi sânge, fãrã nici un risc, de la toate celelalte grupe, motiv pentru care sunt
denumiti “primitori universali”. Ei nu pot însã dona sânge decât persoanelor care au grupe AB.

Sângele din grupa 0 poate fi transfuzat tuturor indivizilor, indiferent de grupã, detinãtorii grupei 0 fiind
denumiti si “donatori universali”. In schimb, ele nu pot primi sange decat de la grupa lor de sange 0.
Grupa A doneazã grupelor A si AB si primeste sânge de la grupa A sau de la 0. Grupa B doneazã grupelor
B si AB si primeste numai de la grupele B si 0. In transfuzie avem doua posturi, a celui care doneaza si a
celui care primeste. Avem astfel :

a). Postura celui care primeste → persoanele cu Rh+ pot primi sange de la persoane cu Rh+ cat si cu Rh-,
insa persoanele cu Rh- nu pot primi sange decat de la persoanele cu Rh- si NU de la persoanele cu Rh+.
Persoanele cu Rh negativ vor avea o reactie la transfuzie daca vor primi sange tip Rh pozitiv. Reactiile la
transfuzii cauzate de incompatibilitate Rh pot fi grave.

b). Postura donatorului → sângele Rh+ poate fi donat doar indivizilor Rh+, pe când cel Rh- se poate dona
la Rh- şi Rh+ fără nici o problemă, deoarece în sistemul Rh nu există anticorpi în absenţa factorului
antigenic.
Organismul unei persoane, cu Rh negativ pe hematii care primeste o transfuzie cu sange care are Rh
pozitiv va reactiona ca si cum ar lua contact cu un corp strain (la fel cum reactioneaza la bacterii, virusuri
sau alti corpi straini cu care organismul intra in contact). In consecinta, va incerca sa distruga acest Rh,
insa Rh-ul fiind atasat hematiilor, organismul le va distruge si pe ele. Astfel apar accidentele
postransfuzionale, care se manifesta asemanator unei anemii (boala în care scade numărul globulele
rosii din sânge)