Iacob (1988) –regia Mircea Daneliuc

Acţiunea din „Iacob“ se petrece în România anilor 1930, într-o colonie de mineri
din Munţii Apuseni, însă suspiciunile permanente, percheziţiile asupra ortacilor la
ieşirea acestora din ture, menite a depista eventuale furturi de aur din mină, precum
şi obligaţia ca aceştia să fie prezenţi seara acasă pentru a răspunde la „apel“, pot fi
interpretate şi ca „săgeţi“ aruncate regimului comunist.
Iacob, un miner din Transilvania, căsătorit cu văduva unui sinucigaş, este bănuit pe
nedrept că ar fi furat aur. Drept pedeapsă, Iacob e transferat la o altă mină, mai
îndepărtată de casă. Efortul este epuizant, drumul spre casă fără sfârşit. De Crăciun,
pentru a scurta timpul ajungerii la familie, Iacob se urcă pe furiş în funicularul
minei. Dar se întrerupe curentul electric - de sărbători, pentru două zile, mina a
oprit curentul electric, pentru că minerii primiseră liber de la lucru – iar Iacob
rămâne suspendat la 200 de metri deasupra prăpastiei, pe vreme de noapte și ger.
Se opune din răsputeri tragicului sfârşit care-l aşteaptă, face tot ce-i omeneşte
posibil pentru a-şi salva viaţa, dar toate disperatele sale încercări sunt zadarnice.
Partizan constant al „filmului de autor”, regizorul Mircea Daneliuc şi-a axat opera,
prioritar, pe scenarii personale. La fel stau lucrurile şi cu filmul „Iacob”. Regizorul
porneşte de la nuvela scriitorului Geo Bogza, „Moartea lui Iacob Onisia”. Din
această nuvelă însă Mircea Daneliuc a preluat doar faptul brut de viaţă.
Faptul divers din nuvelă constituie doar ultima jumătate de oră a filmului, în rest
Daneliuc creând un personaj nou, care îi aparține în întregime (interpretat
excepțional de Dorel Vișan). Filmul „Iacob” este, în fapt, filmul Ţării de Piatră.
Sunt strânse în scenariu mărturii de infern din viaţa  subterană a Munţilor Apuseni
(de odinioară şi nu numai de odinioară!): asistăm la ora exploziilor, când
străfundurile se cutremură, participăm la momentul unic al descoperirii filonului de
aur, sigilat imediat pentru a nu fi prădat, ne sunt arătate tragice accidente de muncă,
devenim martorii umilitoarelor percheziţii corporale efectuate la fiecare ieşire din
şut, urmărim aventurile nocturne ale holongărilor (hoţii de aur), trăim codidianul
cenuşiu, de închisoare, al vieţii din colonia de mineri, asistăm îngroziţi la truda
sisifică de zi şi de noapte din adîncuri, unde oamenii-spectre sfredelesc muntele cu
cele mai rudimentare mijloace tehnice, stropind cu sudoare şi sânge fiecare grăunte
de aur. În universul cinematografic simţim şi spiritul reportajelor bogziene din
tăbăcăriile de altădată, aflăm siluete din alte scrieri ale autorului, în timp ce
principalele personaje ale conflictului sunt înzestrate cu o semnificativă biografie şi
viaţă personală. Iacob este minerul cu suflet de ţăran care-şi poartă crucea cu
demnitate şi înverşunare, un personaj tonic prin definiţie, dăruit muncii şi crezului
său până la uitarea de sine, un învingător în lupta nedreaptă cu viaţa care-l învinge.
Pentru Dorel Vişan, Iacob a devenit un personaj de suflet, cu care s-a identificat pe
toată aria complexă de trăiri şi stări sufleteşti ale eroului, în secvenţele finale, când
personajul îşi strânge spaimele, bucuriile şi supliciul într-o memorabilă rugăciune,
încărcată de o ultimă fărâmă de speranță. Celelalte personaje dobândesc, de
asemenea, identităţi aprofundate (în spiritul sugestiilor bogziene): o soţie încă
tânără, văduvă cu doi plozi, Aspazia, căreia Maria Seleş îi evidenţiază simplu, dar
cutremurător, condiţia de martiră; o soacră cu apucături „băbeşti” (Livia Baba, o
compoziţie substanţială); un ortac, tovarăş de trudă şi suferinţă (Tripon, căruia Ion
Fiscuteanu îi evidenţiază, savuros, firea de „moţ”; în sfârşit, o fetişcană ca o
căprioară, cu zâmbet inocent, care-i taie mereu calea eroului (interpretată de Cecilia
Bârbora). Mai joacă în film Horea Murgu, Ion Besoiu, Dinu Apetrei şi – într-o
zguduitoare secvenţă-prolog – Florin Zamfirescu.
Regizorul Mircea Daneliuc  îşi prefaţează filmul cu o secvenţă-şoc care anunţă,
prefigurează deznodământul tragic. Filmul debutează, la propriu şi la figurat,
exploziv: un miner, ajuns la capătul puterilor, îşi pune capăt zilelor, printr-un gest
extrem, care sparge liniştea  în cioburi de durere. Operatorul Florin Mihăilescu,
acest mare artist al imaginii, transformă secvenţa într-un „film în film”. Întreaga
desfăşurare a intrigii, a conflictului, susţin riguros şocul iniţial, pregătind
deznodământul, cea de a doua „copertă tragică”, prin argumente de tot felul –
morale, sociale, filosofice, psihologice, etice şi estetice – esenţiale, la conturarea
cărora contribuie în mare măsură ceilalţi colaboratori ai acestui film-eveniment,
compozitorul Anatol Vieru, scnografa Magdalena Mărăşescu, autoarea costumelor
Svetlana Mihăilescu, inginerul de sunet Horea Murgu, monteuza Maria Neagu.
Deznodământul transformă un „caz” în drama unei colectivităţi. Într-un anume fel,
Iacob este şi un film premonitoriu: explozia din film prefigurează şi explozia din
decembrie ’89.
Pentru spectatorul anului 1988, permanentul conflict dintre mineri și autoritățile
care conduc exploatarea, luptă surdă în care trebuie să fii de-o parte sau de alta (cei
mai radicali sunt „hoangării”, hoții de minereu, veritabili outlaws ai acestei lumi),
putea purta un evaziv mesaj antidictatorial, „șopârla” pe care acel spectator o
aștepta ca pe încă o gură de aer proaspăt.
În acest conflict, Iacob Onisia alege mult timp să stea de-o parte, așa că accidentul
cumplit căruia îi cade pradă nu mai pare întâmplător, ci poate fi considerat drept o
consecință firească a unei existențe marcate de obediență și teamă.
Filmul poate fi citit ca o parabolă despre lașitate și conformism sau, pe un plan mai
larg, ca un „apolog” al destinului. Dincolo de toate posibilele interpretări, rămâne
un film foarte bine făcut, foarte bine jucat și care poate fi considerat și film social,
realist, și film parabolă, metafizic, și, de ce nu, film politic (în sensul bun al
cuvântului, de data aceasta). Și chiar un film de dragoste, fiindcă singura rază de
lumină în infernul existenței sale îi este adusă lui Iacob Onisia de o fetișcana cu
care schimbă cuvinte întâmplătoare.