Sunteți pe pagina 1din 12

Aspecte tehnologice și economice în arheologie

I. Folosirea forţei – viatehnologia

Procedeul tehnologic în cadrul căruia se foloseşte forţa sau energia


mecanică în scopul prelucrării materialelor poartă, de asemenea, denumirea de
viatehnologie.
În vederea prelucrării în această categorie sunt cuprinse rocile care
clivează, adică se despică: silex, obsidiană, quarţ, quarţit, japs, roci vulcanice,
pietre de prundiş, prelucrarea: osului, cornului, fildeşului, scoicilor, dinţilor de
animale, şlefuirea pietrei, prelucrarea lemnului şi a scoarţei, împletirea crengilor
şi a fibrelor, precum şi prelucrarea prin ciocănire a metalelor.
1. Silexul, obsidiana şi piatra
a) Prelucrarea silexului
Dintre toate materialele brute, rocile au deţinut cea mai largă folosire în
realizarea uneltelor, deoarece acestea prezentau avantajul de a se tăia normal,
prin despicare. Tot atât de bine se taie prin spargere quarţul şi quarţitul. Primele
unelte realizate de către hominizi erau rudimentare, din bolovani de râu (mai
mari ori mai mici) rotunjiţi prin rostogolire, putând fi ţinuţi în mână. La un capăt
aveau o muchie tăioasă pentru lovit, tăiat, răzuit şi scobit. Pe lângă aceste unelte
se foloseau şi unele aşchii anume cioplite, întrebuinţate în diferite munci.
Prin subţierea bazei se puteau folosi şi drept vârfuri de lănci. Răzuitoarea,
o unealtă în forma literei „D”, era întrebuinţată pentru răzuirea pieilor din care
se lucra îmbrăcămintea şi în procesul de cojire a lemnului verde. Toporaşele de
mână serveau pentru lovit, tăiat, cioplit, despicat, găurit.
În paleoliticul superior tehnica cioplirii silexului se perfecţionează, astfel
că apare desprinderea lamelară. Bulgărele de cremene – nucleul – se descojeşte
şi apoi, printr-o lovire în curmeziş, capătă un plan de lovire din marginea căruia
se scot apoi, prin loviri verticale de jur împrejur, aşchii înguste şi lungi – lame
cu două laturi tăioase. Apar o serie de unelte uşoare, potrivite la tot felul de
munci: răzuitoare, lucrate pe aşchii şi lame sau frânturi de lame, dăltiţe (de
diferite tipuri), străpungătoare, vârfuri de săgeţi.
În epoca neolitică se generalizează tehnica nouă a şlefuirii, pe care
oamenii începuseră să o cunoască din a doua parte a mezoliticului. Acolo unde
silexul nu se găseşte, acesta este înlocuit cu obsidiana. Se lucrează lame din
silex mărunte ori trunchiate cu urme de lustru şi lame mari cu marginea lustruită.
În epoca bronzului au existat cuţite, seceri, dar locul silexului va fi luat,
încetul cu încetul, de către metalul – bronz.
Încă din paleolitic silexul cunoaşte: tehnica tăierii sau bicefală şi tehnica
aşchierii sau unicefală ori debitajul.
Pentru prima tehnică menţionată bulgărele de silex era lovit cu un
percutor dur de piatră (bulgăre din silex) realizându-se un tăiş, apoi urmau loviri
alternative şi astfel se amenaja suprafaţa piesei respective.
În tehnica aşchierii se obţineau aşchiile şi lamelele, dar şi de data aceasta
se folosea tot percuţia, însă era o percuţie indirectă, adică între nucleu şi
percutor se aşeza o aşchie de os pentru a anula şocul de lovire.
Se mai folosea şi tehnica numită: cioplirea pe nicovală, prin procedeul
numit în arheologie „bloc contra bloc”. Aceasta consta în lovirea cu putere a
nucleului sau a unui bulgăre pe un percutor fix.
b) Obsidiana
Este o rocă mai rară în raport cu silexul, cu un aspect de sticlă naturală de
culoare neagră.
Se găseşte restrânsă şi din această cauză a fost mai puţin folosită.
Înlocuieşte silexul acolo unde acesta lipseşte.
c) Exploatarea silexului şi a obsidianei
Exploatarea silexului şi a rocilor care clivează îşi are începutul în
paleolitic, la acea vreme fiind valorificate de la suprafaţa solului sau prin gropi
nu prea adânci.
Încă din paleoliticul superior, anumiţi „meşteri” ai comunităţilor ce
locuiau în apropierea zăcămintelor din silex, fiind stăpâni pe tehnica prelucrării
uneltelor, se deplasau sezonier în preajma respectivelor zăcăminte şi lucrau atât
pentru grupul din care făceau parte, cât şi pentru schimb, care se realiza cu totul
întâmplător.
2. Osul, cornul, fildeşul
Prin caracterul perisabil al acestor materii prime folosite de către om în
vederea lucrării unor unelte nu putem cunoaşte ponderea pe care acestea au
avut-o în raport cu piatra, varietatea lor ca unelte şi nici începuturile folosirii lor.
Utilizarea acestora a fost cu totul întâmplătoare, atunci când omul le spărgea
spre a extrage măduva din oase.
Munca normală pentru os şi corn comportă, aşadar, spargerea şi răzuirea
lor. Materialul respectiv fiind relativ moale, despicarea acestuia se făcea cu o
unealtă din piatră.
În paleoliticul superior se constată prelucrarea curentă a acestor materii
prime cu o tehnologie adecvată şi instrumente speciale: răzuitoare şi dăltiţe.
Continuitatea folosirii osului, cornului şi fildeşului este însemnată şi
pentru epoca neolitică, menţinându-se şi în epoca metalelor, prin micile
ustensile: ace, sule, împungătoare, unelte (undiţe, harpoane, săpăligi, picuri,
seceri), figurine (în epoca neolitică se dezvoltă arta gumelniţeană), obiecte de
podoabă sau de port (ace de prins, brăţări: spre exemplu la începutul neoliticului
în cadrul culturii Dudeşti).
3. Scoica, dinţii de animal, ouăle de struţ
Colectate în musterian, scoicile fosile încep în epoca paleoliticului
superior să constituie o marfă de schimb, la mari distanţe, sub forma unor
podoabe (perle, brăţări, inele, pandantive) sau ca materie primă.
Dinţii de cerb, câine şi colţii de porc mistreţ s-au întrebuinţat în coliere,
fiind perforaţi.
Dinţii de cerb erau asociaţi cu ideea de regenerare sau de fecunditate.
Colţii de mistreţ sunt legaţi de forţa masculină de rang social.
În unele culturi nord-africane au fost descoperite recipiente din ouă de
struţ, împodobite în exterior prin decorări geometrice, realizate în tehnica
inciziei.
4. Piatra şlefuită
Epoca nouă a pietrei sau neoliticul (de la gr.: neos „nou” şi lithos „piatră”)
a urmat după epoca mezolitică
Tehnica şlefuirii uneltelor de piatră pe care începuseră abia s-o cunoască
oamenii din a doua parte a mezoliticului se perfecţionează mult şi se
generalizează în neolitic. Procesul tehnologic al finisării uneltelor de piatră prin
şlefuire a însemnat un mare progres. Numărul uneltelor a crescut considerabil.
Sunt întrebuinţate în continuare silexul, obsidiana, cornul, osul.
În procesul muncii, perforarea în vederea fixării uneltelor în coadă a
contribuit mult la sporirea eficacităţii acestora. Această nouă tehnică, a
perforării, a implicat folosirea unor unelte speciale (dăltiţe, răzuitoare), dar şi a
nisipului şi apei, în vederea netezirii suprafeţelor.
O categorie importantă de obiecte lucrate din piatră şlefuită o constituie
vasele de diferite forme (boluri, vase zoomorfe, pahare etc.).
5. Lemnul şi scoarţa
Încă de la originile umanităţii este sigur că lemnul a reprezentat o materie
primă importantă, dar faptul că acesta are o mare perisabilitate în pământ explică
existenţa numărului redus de obiecte realizate din această materie primă, care se
păstrează numai în medii lacustre şi turbării sau într-un climat extrem de rece ori
cald, lipsit însă de umiditate.
În cazul lemnului de esenţă moale (conifere, alun, mesteacăn) se foloseşte
tehnica cioplirii cu ajutorul topoarelor din piatră şi al dălţilor ascuţite la un
capăt.
Lemnul de esenţă tare (stejarul) se lucra prin tehnica cioplirii, la care se
adăuga focul dirijat. În evoluţia tehnologiei lemnului, un moment important l-a
reprezentat, în epoca bronzului, inventarea fierăstrăului.
Utilizarea lemnului trebuie reţinută şi pentru lucrarea: monoxilelor,
bărcilor, corăbiilor, săniilor, schiurilor şi a carelor. Tot din lemn se asigurau
drumuri şi punţi.
Instrumentele de tâmplărie şi dulgherie ale grecilor şi romanilor sunt
asemănătoare cu cele folosite astăzi.
6. Prelucrarea pielii
Unul din cele mai vechi materiale folosite de către om a fost pielea
animalelor.
Problema care s-a pus din totdeauna în legătură cu folosirea acesteia a fost
conservarea şi trăinicia ei realizate prin sistemul de tăbăcit, pentru care au fost
întrebuinţate zeama sau fructele unor plante (coaja de anin, fructul de rodie,
ghinda).
Ştirile cele mai veridice pentru antichitate asupra tăbăcitului le avem din
descoperirile făcute în atelierele respective de la Pompei (picturi sau instrumente
originale ca: răzuitorul din bronz cu mâner din lemn, concav ori drept).
Vopsirea pielii la antici a avut în vedere atât conservarea, cât şi
înfrumuseţarea ei. Nuanţele de culori ca roşu stacojiu şi negru (cele mai
preferate) aveau la bază calaicanul.
7. Împletirea
Împletitura este lucrată dintr-un material perisabil. Pentru epoca
paleolitică din categoria împletiturilor fac parte: plasele şi coşurile din răchită.
Plasele lucrate cu ochiuri rare sunt cele mai primitive.
Coşurile din răchită împletită apar mai târziu în Europa cu o climă
temperată. Acest gen de coşuri au fost descoperite din abundenţă în staţiunile
bronzului final din Elveţia.
8. Textilele
A. Fibrele de urzică întrebuinţate în general pentru realizarea textilelor
se foloseau şi în alimentaţie în vederea obţinerii unor medicamente.
Asupra felului de a prepara şi folosi fibrele de urzică, datele au putut fi
culese numai pe baza cerinţelor întreprinse asupra grupurilor primitive.
S-a observat că oamenii recoltau toamna urzicile, crescute vara în jurul
locuinţelor. Ei le smulgeau din rădăcini, apoi le legau în mănunchiuri pe pereţii
exteriori ai caselor, spre a le usca. Firul era tras din epiderma tijelor, apoi se
curăţa cu ajutorul unor foarfeci din os sau lemn, în prealabil înmuind în apă
urzicile uscate. Fibrele obţinute se zdrobeau prin batere sau erau pisate într-o
copaie din lemn. Apoi se frecau în mâini, se torceau pe un fel de fus, obţinându-
se firele din urzică, care, ţesute, dădeau stofe fine.
B. Inul, plantă cultivată, adesea a jucat un rol deosebit în Europa
preistorică.
Principalele operaţii de recoltare şi pregătire a inului, precum şi uneltele
întrebuinţate sunt cunoscute ca neschimbate până în zilele noastre.
Problema esenţială a fost aceea ca tijele să fie ţinute drepte şi netede şi de
aceia există explicaţia de ce planta era smulsă din pământ cu mâna. Astfel
smuls, inul era legat în mănunchiuri puse la uscat. Spre a fi îndepărtate capsulele
tijelor se folosea un pieptene cu dinţii groşi. După această operaţie tijele sunt
scufundate în apă spre obţinerea procesului de descompunere bacteoriologică,
prin care se despart fibrele de miezul lemnos. Urmează o nouă spălare şi apoi
întinderea acestora pe o piatră, fiind bătute cu un ciocan. O a doua întindere are
loc pe o planşetă din lemn şi astfel fibrele sunt pregătite pentru împletire.
C. Lâna. Asupra uneltelor folosite datele sunt sărace. Examinarea unei
stofe din lână fragmentară găsită în Danemarca, datând din epoca bronzului,
duce la concluzia folosirii unui război de ţesut vertical cu greutăţi. Descoperirea
greutăţilor din lut face dovada utilizării războiului de ţesut vertical cu greutăţi.
În Egipt, însă, s-a întrebuinţat şi războiul de ţesut orizontal.

9. Prelucrarea metalelor
În cazul producerii forţei mecanice, metalele se pot prelucra prin:
ciocănire la cald ori la rece a metalului brut în foaie sau fir şi se poate aplica
asupra: aramei, aurului, argintului şi plumbului; tehnica au repoussé (decor
realizat prin apăsare cu o dăltiţă a părţii dorsale a foii de metal).
Altă metodă este obţinută prin presarea foii cu spatula, ori baterea ei cu un
ciocan din aramă pe o matriţă din piatră pe care se află imprimat decorul.
Între alte tehnici ar mai trebui amintită aceea a ajurării decorului cu o
dăltiţă (specifică perioadei imperiului roman târziu).

II. Folosirea focului-pirotehnologia

1. Focul
În procesul de realizare a unor obiecte se foloseşte ca tehnică de lucru
focul: pirotehnologia.
Pentru început focul era aprins direct pe sol, fără vreo amenajare specială,
iar, mai apoi, pe o vatră realizată printr-o adâncitură în pământ câteodată
protejată de un zid scurt de lut ori piatră, vetrele din această a doua categorie
sunt pavate cu cioburi sau cu pietre lipite cu lut şi sunt caracteristice neoliticului
când se inventează şi cuptorul pentru copt pâinea, care cunoaşte o largă folosire
din China până în Europa – regiunea Balcanilor. Aceste cuptoare sunt amplasate
în interiorul sau exteriorul locuinţelor.
După tehnica construcţiei, cuptoarele pot fi: cuptoare săpate în bloc de lut
cruţat, în general, situat într-un colţ al locuinţei; cuptoarele construite din piatră,
fără folosirea vreunui liant (cu vatra podită cu lespezi de piatră, specific culturii
Ipoteşti-Cândeşti – Ciurel), cuptorul cu vetre succesive, din lut şi prundiş cu o
cupolă construită din piatră şi lut (ex.: cuptorul descoperit la Sitagroi – Tracia
greacă).
Focul descoperit de către om a însemnat o mare înlesnire şi un progres,
răspândindu-se în viaţa de toate zilele şi anume în: prepararea hranei,
pătrunderea în adâncul peşterilor, apariţia, dezvoltarea şi perfecţionarea în
tehnica de lucru a omului unde focul juca un rol principal (pirotehnologie); de
asemenea, focul constituia armă de apărare şi de hăituire a animalelor; la fel el a
servit omului pentru iluminat şi încălzit, în religie, ritualuri şi chiar în anumite
practici funerare.
2. Ceramica
Se bazează pe arta dirijării focului.
Asupra originii ceramicii sunt discuţii. În orice caz, în epoca neolitică, o
dată cu sedentarizarea omului, când se dezvoltă o serie de meşteşuguri casnice:
tors şi ţesut, apare şi olăria, arsă pentru început în gropi deschise, apoi în
cuptoare special.
La începutul neoliticului, în tehnica ceramicii se realizează un adevărat
progres. Se foloseşte procedeul amestecului, în pastă, cu pleavă şi paie tocate,
cioburi pisate şi nisip ca „degresant” pentru ca vasele să nu crape în timpul
arderii. Folosind la început (neoliticul vechi) procedeul arderii primitive a
vaselor de lut în gropi deschise, nu se putea obţine o temperatură înaltă şi nici o
ardere oxidantă.
Arheologul trebuie să aibă în vedere anumite elemente, care îi stau la
îndemână în studierea vaselor din lut din punct de vedere tehnologic:
1) În primul rând, trebuie stabilit dacă recipientul respectiv a
fost modelat cu mâna ori la roată.
2) Un alt aspect al ceramicii care trebuie avut în vedere este
acela de a observa felul în care a fost tratată suprafaţa exterioară a
pereţilor vasului.
3) Trebuie avută în vedere şi arderea (vasele cu pereţii roşcaţi,
cu pete de culoare închisă sau arse la foc liber, în contact direct cu
flacăra.
4) O altă problemă este aceea a temperaturii, astfel că fiecare
fază de creştere a acesteia este în interdependenţă cu schimbarea
nuanţei sau culorii recipientului.
5) La acestea se adaugă analiza morfologică a ceramicii (formă,
raportul dintre diversele părţi ale vasului, modelarea fundului şi a
marginei, tipul toartelor, orificii de scurgere, poziţia decorului pe
suprafaţa vasului).
6) Decorul de asemenea trebuie amănunţit studiat din punct de
vedere al tehnicii utilizate
În pământul acestor recipiente, romanii amestecau minereu de fier, în
particule microscopice, cu un rol deosebit de important în procesul arderii.
Pământul cernut era bine frământat în apă, fiind amestecat şi cu minereu fin de
fier magnetic. Vasele, imediat după modelare la roată, nearse sau foarte slab
arse, erau unse în exterior cu o pastă argiloasă, cu scopul de a le da luciul
strălucitor metalic-roşu, ce constituia o angobă. Urma procesul de lustruire a
recipientelor, cu perii speciale, finalizat cu încă o ardere pentru a întări angoba.

1. Metalurgia
Desigur că o anumită specializare a triburilor care se ocupau în regiunile
muntoase bogate în zăcăminte de minereuri de aramă cu extragerea şi reducerea
acestora se va fi produs destul de timpuriu.
Deşi acest fenomen constituie premisa separării meşteşugurilor de restul
activităţilor productive, în procesul muncii nu se poate încă vorbi de o astfel de
despărţire, întrucât nu erau încă create condiţiile social-economice.
Un al doilea aspect al meşteşugului metalurgiei este acela al prelucrării
metalului brut, prin topire şi turnare în tipare, sau numai prin ciocănire la cald,
în scopul obţinerii unor piese finite (unelte, arme, podoabe).
a) Arama
La începutul mileniului VII î. Hr. pe baza unor descoperiri arheologice de
la Ergani (Anatolia), Asia Mică, s-a stabilit existenţa unor obiecte care implicau
prelucrarea metalelor (plumbul, arama, aurul, argintul). De altfel, arama a fost
primul metal folosit de către om, iar fierul ultimul.
Topirea minereului de cupru datează, ca şi procesul de ciocănire, din
mileniul VII î. Hr., iar turnarea în forme s-a dovedit că nu este mai veche de
mileniul VI î. Hr., datorată tot comunităţilor din Asia.
În orice caz, cuprul (arama) este folosit la început de către om în stare
nativă. Din el s-au putut ciocăni podoabe şi obiecte de cult. Raritatea îl făcea
scump. Pe baza cuprului nativ, deci a metalului aflat în natură, nu s-ar fi putut
naşte o metalurgie.
Desigur că experienţa căpătată prin practicarea olăritului, mai ales prin
arderea vaselor în cuptoare, a stat la baza prelucrării minereurilor de cupru,
precum şi la inventarea bronzului, aliaj alcătuit din cupru (aramă) şi cositor.
În centrul Medzamorului exista o colină pe suprafaţa căreia oamenii au
săpat o reţea de şanţuri şi gropi. Cu ajutorul acestora ei separau minereul de
steril, iar după ce acesta era pisat, se trecea la spălarea şi antrenarea lui cu apa.
Acest amestec era numit de către metalurgişti „pulpă”, din care, printr-o serie de
baraje şi cuve, se decantau minereurile mai grele, care erau reţinute, iar restul se
scurgea pe pantă în jos. Minereul brut astfel obţinut era pus în cuptoare în
amestec cu os pilit şi argilă, care avea rolul de a coborî punctul de topire al
amestecului.
b) Bronzul
În etapa următoare evoluţiei metalurgiei sunt găsite noi metode de
înnobilare a cuprului prin alierea cu alte metale – cositor, plumb, antimoniu –,
deci prin inventarea bronzului.
Faţă de cupru, bronzul prezintă o serie de avantaje: se topeşte la o
temperatură mai scăzută şi poate fi foarte uşor turnat în forme. Totuşi, arama
poate fi prelucrată prin ciocănire sau prin turnare în forme, pe când bronzul nu
poate fi lucrat decât la cald.
Printre avantajele pe care le mai prezintă bronzul este şi faptul că are o
duritate mai mare comparativ cu arama curată, ceea ce a permis realizarea unor
unelte şi arme mai durabile. De asemenea, bronzul, spre deosebire de cupru, dă
la topire o masă mai fluidă, care umple mai bine tiparul şi nu se răceşte atât de
repede, uşurând astfel turnarea şi obţinerea unor piese mai complicate, unele
realizate prin procedeul „ceară pierdută”.
Rapid, comparativ cu epocile anterioare, tehnologia prelucrării bronzului
ajunge în culmi înfloritoare pentru acea epocă. Astfel, se inventează procedee de
turnare în forme închise şi deschise. Tehnologia cea mai completă, dar şi cea
mai perfecţionată, era cea numită „cu ceară pierdută”, folosită şi astăzi. Ea se
realiza astfel: se modela din ceară obiectul ce urma să fie turnat. Modelul se
acoperea cu pastă de lut fină, în care se făceau orificii spre a se turna bronzul, iar
ceara topită să se poată scurge.
După turnarea şi răcirea bronzului se spărgea forma de lut, iar obiectul
turnat se modela.

c) Fierul
Primul fier folosit de către om a fost cel meteoric; bucăţile de fier
meteoric se prelucrau precum cuprul şi aurul prin: încălzire şi ciocănire.
Ca şi la alte popoare, chinezii obţineau lupe de fier, pe care le lucrau prin
ciocănire. Ulterior, chinezii inventează primele cuptoare înalte de mici
dimensiuni. Datorită unui curent de aer suflat continuu cu ajutorul unor foale
acţionate manual, în cuptor temperatura se ridica într-atât, încât minereul se
reducea, iar fierul se topea, devenind fontă (aliaj de fier şi carbon).

2. Prelucrarea metalelor preţioase


a) Aurul
Se putea strânge din nisipurile râurilor atunci când firişoarele lui erau
strălucitoare.
La început, se credea că în prelucrarea lui, pe lângă depozitele aluvionare,
se exploatau şi zăcămintele aflate la suprafaţa solului.
Aurul cunoscut şi prelucrat încă din neolitic (bijuterii, aplice, idoli aflaţi în
cimitirul neolitic de la Varna) ajunge în epoca bronzului să aibă rolul de a
sublinia diferenţele sociale.
Atunci când aurul se scotea din galerii, se fărâmiţa în bucăţele de mărimea
unui bob de mazăre. Acest pietriş se măcina apoi cu ajutorul unor pietre de
moară, tăiate din rocă dură. Praful obţinut se spăla într-un jghiab de scânduri
căptuşit cu o stofă de lână miţoasă, peste care se trecea curentul de apă încărcat
cu pulberea auriferă.
Făina de piatră fiind mai uşoară, era luată de şuvoi, pe când firele de aur
mai grele cădeau la fundul jghiabului, de unde metalul se strângea cu ajutorul
unor bureţi.
Aurul astfel obţinut avea multe impurităţi şi de aceea se topea amestecat
cu plumbul care ajuta la separarea lui de elementele străine. Urma o a doua
retopire în care aurul se amesteca cu sare de bucătărie. În această ultimă operaţie
se separa aurul de argint. Operaţia se realiza în creuzete mari. Apoi metalul
obţinut se turna în bare.
Exploatarea materiilor colorante ca: spre exemplu, ocrul roşu, este
documentată încă din paleoliticul inferior, la Terra-Amata. Folosirea acestor
materiale pe scară largă în paleoliticul superior a impus exploatarea lor.
Chihlimbarul era recoltat în depozite superficiale de-a lungul coastelor Mării
Nordului şi ale Mării Baltice.

3. Obţinerea sării
Sarea folosită de către om, încă din epoca neolitică, s-a folosit în
alimentaţie fiind obţinută: 1) prin evaporarea apei de mare şi a apei din izvoare
sau lacuri sărate; 2) sau, în unele situaţii, sarea era adusă la suprafaţa pământului
în stare gemă, fiind apoi dizolvată în apă proaspătă, fiartă şi în final se proceda
la presarea ei în forme tip.
a. Sarea obţinută prin evaporare
Sistemele de evaporare a apei sărate sunt diferite. Astfel, cel mai primitiv
sistem era acela de a arunca în apa sărată pietre înroşite spre a grăbi evaporarea.
Alt sistem, mai complicat, constă în amenajarea unor podele din lut pe care se
aşezau, la distanţe relativ egale, suporţi cilindrici sau în formă de trunchi de
piramidă. Deasupra acestora erau puse recipiente cu apă sărată, care urma să se
evapore. Focul era aprins între suporţi.
Un procedeu mai simplu era acela de a turna apa sărată în vase aşezate pe
vetre deschise până ce se obţinea un grad înaintat de condensare. După această
operaţie, conţinutul era vărsat în cupe egale aşezate în cenuşă fierbinte până ce
sarea se usca complet.
În unele schimburi se pare că sarea avea o importanţă deosebită, fiind un
mijloc de plată sau ţinând locul monedei - folosită, deci ca monedă primitivă.
b. Exploatarea sării în stare gemă
Accesul în puţuri se făcea cu ajutorul unor trunchiuri de copaci. Uneltele
erau alcătuite din: picuri de corn de cerb sau din metal, icuri, ciocane, lopeţi din
lemn, cute pentru ascuţit, rucsacuri din piele de capră, torţi din coajă de salcie,
brad, molid.

4. Faianţa, smalţul, emailul


Obiectele lucrate pe loc au un miez format din quarţ pisat, cimentat cu o
cantitate mică de alcalin sau oxid de calciu, peste care s-a aplicat un înveliş
compus din carbonat de calciu, oxid de calciu, quarţ şi diverşi coloranţi sub
formă de pudră, transformat prin fuziune într-o peliculă albă şi friabilă. Într-o
perioadă mai recentă, tehnica s-a perfecţionat, obţinându-se un smalţ pe bază de
plumb, iar culorile devin diverse.
După secolul IV scade interesul pentru ceramica smălţuită pentru ca, o
dată cu veacul IV, să apară ceramica bizantină smălţuită.
Emailul. Este un proces de aplicare a sticlei sau a unei paste vitroase pe un
suport de metal (aur electronum), argint aurit, mai rar argint, dar niciodată
numai argint.
Pe un suport de aur, electron, argint aurit sau aramă erau montate celulele
descriind diferite motive (figuri şi busturi de persoane sacre, motive geometrice
şi florale, acoperite de emailuri de diverse culori – alb, verde, albastru, purpuriu,
roşu, cenuşiu, galben, brun) obţinute prin folosirea unor oxizi metalici.
Producerea faianţei şi smalţului este importantă pentru inventarea sticlei,
aşa după cum producerea sticlei a pregătit tehnica emailului.

5. Sticla
Începuturile producerii sticlei se plasează în perioada predinastică din
Egipt, sticla fiind încă din mileniul IV î.Hr. folosită pentru turnarea unor mici
podoabe.
Se presupune că inventarea sticlei s-a produs în Sidon, unde în apropierea
oraşului exista un nisip de o mare faimă.
De la scriitorii antichităţii aflăm că au existat două tipuri de cuptoare
folosite din antichitate până în epoca bizantină: cuptorul cu jumătatea superioară
compartimentată în trei camere şi cuptorul cu două camere şi acoperişul în
cupolă.
Astfel, sticla a fost obţinută prin topirea la o temperatură ridicată a unui
amestec de nisip silicios şi un silicat de metal alcalin, distribuit în vase de
pământ puse în interiorul unui cuptor.
Răcind această masă lichidă, ea devine pentru început o pastă, iar în final
aspectul ei este solid. Oxizii metalici conţinuţi în nisipurile întrebuinţate în
fabricarea sticlei dădeau culoarea „naturală” a sticlei.

III. Schimbul. Căi de comunicații și mijloace de transport


1. Schimbul
Schimbul a inclus atât materii prime, cât şi diferite obiecte finite; a apărut
în mezolitic, pentru ca în neolitic şi epoca metalelor să devină mai divers şi mult
mai dezvoltat.
Printre cele mai vechi obiecte comercializate, cercetările arheologice au
dovedit existenţa scoicilor perforate, a mărgelelor, brăţărilor, precum şi a altor
obiecte prime, necesare în realizarea uneltelor şi armelor.
De asemenea, metalul întrebuinţat ca materie atât în vederea
confecţionării obiectelor de podoabă, cât şi a uneltelor a constituit un important
mijloc de schimb. La aceasta se adaugă şi alte materii prime, necesare de
asemenea pentru realizarea uneltelor şi armelor.
Dar chestiunea schimbului a pus dintotdeauna o serie de probleme.
În primul rând s-a avut în vedere distanţa efectivă dintre sursa propriu-zisă
şi diversele aşezări, elemente de bază, ale relaţiilor de schimb. În legătură cu
acest aspect trebuia să se ţină seama de energia necesară transportului de bunuri,
de modalităţile de transport, ca şi de o serie de factori naturali.
Pentru perioada miceniană se adaugă ca monedă primitivă întrebuinţarea
lingourilor de aramă şi a unor bare din fier descoperite în cadrul săpăturilor
arheologice.
Privitor la Europa din epoca bronzului, este posibil ca inelul din aur, în
egală măsură, să fi fost folosit în procesul schimbului; la fel brăţările ori
colierele, dar în aceeaşi vreme acestea erau şi obiecte de podoabă.
Cele mai sigure etaloane au fost stabilite însă prin lingourile din aramă şi
topoarele duble aflate pe teritoriul actual al Franţei şi Germaniei, având
greutatea de 5-600 grame.
Pasul următor l-a cunoscut inventarea monedei, bătută pe matriţă în
conformitate cu anumite norme: greutate, dimensiuni, iconografie.
Moneda apare în regatul lidian, în cetăţile greceşti, asiatice şi în insulele
din apropierea ţărmului (ex. în insula Lesbos îşi face apariţia în secolul VII
î.Hr.) Moneda devine etalonul de schimb, copiată sau reprodusă cu timpul şi în
alte medii: celtice, dacice, illirice, care imitau moneda grecească, macedoneană
şi romană.
La început, în special în Orient, schimbul se baza pe iniţiativă particulară.
Cu timpul, chiar în aceste state el devine o sarcină de stat, deci suveranul
este principalul producător sau proprietar al mărfurilor şi chiar organizator al
întregii activităţi.

2. Căi de comunicaţii şi mijloace de transport


În neolitic se pun bazele unor drumuri comerciale, conturându- se clar
caracterul preferenţial şi direcţional al schimbului.
Atunci când statul va fi organizatorul întregii activităţi, se va ocupa şi de
întreţinerea căilor de comunicaţii.
În orice caz, în preistorie transportul mărfurilor se realiza mai ales pe apă,
de unde şi folosirea în mezolitic a bărcii monoxile.
În Europa nordică, unde iernile erau lungi, singurul mijloc de transport
sau de voiaj erau săniile, schiurile şi chiar patinele, făcute din femurele
animalelor.
Din aceeaşi perioadă de timp există puţine informaţii privitoare la
existenţa unor instalaţii portuare, consemnate totuşi pe coasta feniciană. Desigur
că în cadrul, civilizaţiei cretane şi miceniene, unde a existat un schimb peste
mări au existat şi porturi, dar până în prezent nu au fost descoperite.
Pentru Europa cu o climă temperată încă înainte de epoca bronzului, deci
de la sfârşitul neoliticului, calul este folosit pentru transport.
Vehiculele cu roţi apar la început în Orientul Apropiat, apoi se utilizează
de asemenea în Grecia şi Creta – abia în epoca miceniană, fiind întrebuinţate cu
precădere în războaie şi vânătoare.
Comerţul terestru a cunoscut o deosebită înflorire prin folosirea cămilei pe
drumuri caravaniere.
Un drum caravanier lega Mesopotamia cu Ecbatana, Porţile Mării
Caspice, apoi prin Alexandria făcea joncţiunea cu Asia Centrală – drumul
mătăsii.
Succesele militare ale Romei care au cuprins trei continente au determinat
dezvoltarea schimbului, astfel că romanii au acordat o atenţie deosebită
drumurilor administrativ-comerciale şi de natură militară.
Romanii au aplicat principiul trasării unor drumuri drepte, la care lucrau
sclavii şi populaţiile supuse. Existau organe permanente, tehnice, administrative
şi militare, în seama cărora cădea sarcina întreţinerii căilor de comunicaţie.
Drumul în linie dreaptă micşora parcurgerea distanţelor şi economisea
cheltuielile de construcţie. Ei săpau tunele, ridicau viaducte, întindeau poduri
peste mlaştini.
Aceste drumuri erau denumite via. Astfel Legea celor 12 Table dispunea
ca o via în linie dreaptă să nu fie mai îngustă de opt picioare, iar la cotituri
lăţimea ei să fie dublă. În unele regiuni, începând cu secolele III d.Hr., termenul
via îl aflăm înlocuit în inscripţii cu cel de strata (drum pavat).