Sunteți pe pagina 1din 6

MARUŞCA ŞI CELE DOUĂSPREZECE LUNI – POVESTE SLOVACĂ

Volum: Cele mai frumoase poveşti Poveşti populare

Editura: Litera – Jurnalul Naţional Bucureşti

Povestitor A fost odată ca niciodată o femeie care avea două fete. Una era fata ei bună,
iar cealaltă îi era fiică vitregă. Prima, pe care o chema Olena, îi era dragă ca ochii din cap, dar pe
cea vitregă nu o avea deloc la inimă, numai şi numai pentru că ea, Maruşca, era mai frumoasă. Fata
însă nu-şi dădea seama de frumuseţea ei şi nici prin cap nu-i trecea că e frumoasă. Şi când mama
vitregă o împungea cu privirea, îndată se posomora şi credea că, pesemne, nu-i făcuse pe plac cu
ceva. În timp ce Olena ba se gătea şi se dichisea cât era ziua de lungă, ba prin casa cea mare
învârtindu-se ori prin curte răcorindu-se, ba pe uliţă plimbându-se, Maruşca făcea toate treburile din
gospodărie: curăţa prin casă, pregătea de mâncare, spăla, împletea, ţesea, cosea iarbă pentru
dobitoace, mulgea vaca, în fine, tot ce era mai greu. Iar mama cea vitregă nu făcea alta decât s-o
dojenească şi s-o ocărască toată ziua. Şi cu cât Maruşca răbda mai fără crâcnire, cu atât mai
neînduplecată rămânea răutatea de babă. Şi se purta tot mai rău şi mai rău cu biata fată, căci
Maruşca pe zi ce trecea devenea tot mai frumoasă, iar Olena, tot mai slută. De la o vreme, ce-i veni
babei în minte?

Baba Ce nevoie am să ţin la casa mea o fiică vitregă aşa de frumoasă? A venit vremea
să ne vină flăcăii în peţit şi îndată o vor îndrăgi pe Maruşca şi nu se vor mai uita la Olena.

Povestitor Într-o bună zi, cam după Anul Nou, pe un ger de crăpau pietrele, Olena zise că
are chef de toporaşi şi îi porunci surorii vitrege:

Olena Du-te, Maruşca, în pădure şi adu-mi un buchet de toporaşi, să mi-l prind la brâu.
Că nu mai pot răbda o zi fără ei

Marusca Vai de mine, surioară dragă, ce ţi-a trăsnit prin cap? Unde s-a mai auzit
vreodată să crească toporaşi sub zăpadă?

Olena Taci, obrăznicătură ce eşti! . Cum de îndrăzneşti să vorbeşti cu mine aşa, când
eu îţi poruncesc? Pleacă tot acum! Şi dacă nu-mi aduci toporaşi, e vai şi-amar de tine!

Povestitor Porni fata spre pădure, plângând în hohote. Iar când ajunse, acolo erau numai
troiene de zăpadă, de nestrăbătut, şi nu se zărea nici ţipenie de om. Multă vreme rătăci Maruşca prin
pădure, îndurând foamea şi gerul cumplit. Deodată, cum mergea ea aşa, zări în depărtare o luminiţă.
Se porni fata spre firul acela de lumină şi aşa ajunse pe o culme de deal. Şi ce să vezi? Acolo ardea
un foc mare, iar în jurul lui, aşezaţi pe doisprezece bolovani mari de piatră, şedeau doisprezece
oameni. Trei dintre ei aveau bărbile albe de tot, trei, mai tineri, le aveau doar puţin albite, alţii trei
erau încă mai tineri, iar trei dintre ei erau tineri de tot. Şedeau cu toţii, privind neclintiţi la
foc.Acestea erau cele douăsprezece luni ale anului. Ianuarie, cu părul şi barba albe ca neaua, sta pe
bolovanul cel mai înalt, iar în mână ţinea un toiag.
La început, Maruşca se sperie şi înţepeni de frică. Apoi prinse curaj, se apropie de ei şi zise:

Marusca Oameni buni, îngăduiţi-mi şi mie să mă încălzesc lângă voi, că tremur toată de
frig.

Povestitor Ianuarie dădu din cap şi o întrebă cu blândeţe:

Ianuarie Ce vânt te-a adus pe la noi, fată frumoasă? Ce cauţi pe aici?

Marusca Am venit să culeg toporaşi.

Ianuarie Acum nu-i vremea de cules toporaşi, căci peste tot e numai zăpadă.

Marusca Ştiu, dar soră-mea Olena şi mama vitregă m-au trimis să le aduc din pădure
toporaşi. Şi dacă nu le duc, va fi vai şi amar de mine! Oare unde aş putea găsi, rogu-vă, nişte
toporaşi?

Povestitor Atunci, Ianuarie coborî de pe bolovanul de piatră, se apropie de cel mai tânăr
dintre fraţi şi, înmânându-i toiagul, îi spuse:

Ianuarie Frăţioare Martie, acum urcă tu în locul meu. Martie urcă pe bolovan şi
învârti toiagul deasupra focului. Flăcările îndată se ridicară învârtejite şi zăpada începu să se
topească. Copacii se acoperiră cu muguri, sub fagii cei tineri înverzi iarba, iar din ea răsăriră
primele flori gingaşe.Venise primăvara. Prin tufăriş, ascunşi pe sub frunze, înfloriră toporaşii.
Atunci Maruşca văzu că tot pământul era parcă acoperit cu o năframă albastră.

Martie Haide, Maruşca, culege degrabă.

Povestitor Fata nu mai putea de bucurie. Adună şi tot adună toporaşi, până ce strânse
un buchet mare-mare. Le mulţumi apoi frumos celor douăsprezece luni şi se grăbi spre casă. Când o
văzu sosind acasă cu ditai mănunchiul de toporaşi, Olena tare se mai miră. Dar şi mai tare se miră
mama vitregă. Îi deschiseră uşa şi pe dată se umplu casa de parfumul florilor.

Olena Da’ cum de i-ai găsit?

Marusca Cresc sus pe culme, sub tufişuri. Sunt câtă frunză şi iarbă.

Povestitor Soră-sa îi smulse din mână buchetul, îi dădu şi mamă-sii să-l miroasă şi îl
prinse apoi la cingătoare, fără să-i spună o vorbă de mulţumire Maruşcăi.A doua zi, pe când şedea
pe cuptor, Olenei îi veni poftă de fragi şi căpşune.

Olena Du-te, Maruşca, şi adu-mi fragi şi căpşune din pădure.

Marusca Vai de mine, surioară dragă, ce ţi-a trăsnit prin cap? Unde s-a mai auzit să
crească fragi şi căpşune sub zăpadă?

Olena Haida-de, obraznică ce eşti! Cum îndrăzneşti să vorbeşti cu mine aşa,


când eu îţi poruncesc? Pleacă tot acum, şi dacă nu-mi aduci îndată fragi şi căpşune, o să fie vai şi
amar de tine.
Povestitor Porni fata spre pădure, plângând în hohote. Iar când ajunse, acolo erau
numai troiene de zăpadă, de nestrăbătut, şi nu se zărea nici ţipenie de om. Multă vreme rătăci
Maruşca prin pădure, îndurând foamea şi gerul cumplit.Deodată, cum mergea ea aşa, zări iar în
depărtare aceeaşi luminiţă. Şi iarăşi, mergând spre firul de lumină, ajunse la un foc mare. În jurul
focului şedeau cele dousprezece luni ale anului şi mai sus decât toate stătea Ianuarie, alb şi bărbos,
cu un toiag în mână.

Marusca Oameni buni, îngăduiţi-mi şi mie să mă încălzesc puţin, că tremur toată


de frig.

Povestitor Ianuarie dădu din cap şi o întrebă cu blândeţe:

Ianuarie Ce vânt te-a adus pe la noi, fată frumoasă? Ce cauţi pe aici?

Marusca Am venit să adun fragi şi căpşune.

Ianuarie Apoi acum este iarnă, iar pe zăpadă nu cresc fragi şi nici căpşune.

Marusca Ştiu, dar soră-mea Olena şi mama vitregă mi-au poruncit să le strâng
fragi şi căpşune. Şi dacă nu le aduc o să fie vai şi amar de mine. Oare unde aş putea, rogu-vă, să
culeg fragi şi căpşune?

Povestitor Atunci Ianuarie coborî de pe bolovanul de piatră şi, apropiindu-se de


fratele ce stătea în faţa sa, zise:

Ianuarie Frăţioare Iunie, aşază-te tu acum în locul meu.

Povestitor Iunie se aşeză pe bolovan şi învârti toiagul deasupra focului.


Flăcările îndată se înăltară de trei ori mai sus şi, cât ai clipi, zăpada se topi, copacii se acoperiră cu
frunze, păsările începură să ciripească şi peste tot florile îşi desfacură petalele.Venise vara . Îndată,
pe sub tufişuri se întinse covor alb, de parcă cineva presărase acolo steluţe albe. Şi acestea pe loc se
prefăceau în fragi şi căpşune, care iute se coceau, înroşindu-se.

Iulie Culege mai repede, Maruşca, mai repede.

Povestitor Maruşca nu mai putea de bucurie şi culese şi culese, până umplu


şorţul.Apoi le mulţumi frumos celor douăsprezece luni şi se grăbi spre casă.Când o văzu sosind
acasă cu şorţul plin de fragi şi căpşune, tare se mai miră Olena. Dar şi mai tare se miră mama
vitregă.

Olena Da’ cum de le-ai găsit ?

Marusca Cresc sus pe culme şi sunt câtă frunză şi iarbă.

Povestitor Olena luă fragii şi căpşunele şi mâncă pe săturate. Se ghiftui şi


mama vitregă, dar pe Maruşca nu o poftiră să guste şi ea, măcar una.A treia zi, după ce îşi
astâmpără pofta de fragi şi căpşune, Olene îi veni cheful de mere.

Olena Du-te, Maruşca, şi adu-mi mere rumene din pădure.


Marusca Vai de mine! Dragă surioară, ce ţi-a trăsnit prin cap? Unde s-a mai
auzit să se coacă merele iarna?

Olena Obraznică ce eşti! Îndrăzneşti să vorbeşti aşa cu mine, când eu îţi


poruncesc?

Povestitor Pleacă tot acum în pădure şi dacă nu-mi aduci mere rumene, o să
fie vai şi amar de tine. Mama vitregă mai zise şi ea câte vorbe grele şi, alungând-o din casă pe
Maruşca, trânti uşa după ea şi o încuie cu cheia.Porni fata spre pădure, plângând tot drumul în
hohote. Iar acolo când ajunse, erau numai troiene de zăpadă, de nestrăbătut, şi nu se zărea nici
ţipenie de om. Multă vreme rătăci Maruşca prin pădure, îndurând foamea şi gerul cumplit.Deodată,
cum mergea ea aşa, zări iar în depărtare aceeaşi luminiţă. Şi iarăşi, mergând spre firul de lumină,
ajunse la un foc mare. In jurul lui şedeau neclintiţi doisprezece oameni. Erau cele douăsprezece luni
ale anului şi mai sus decât toate stătea Ianuarie, alb şi bărbos, cu un toiag în mână.

Marusca Oameni buni, îngăduiţi-mi şi mie să mă încălzesc puţin, că gerul


m-a secătuit cu totul.

Ianuarie Ce vânt te-a adus iarăşi pe la noi, fată frumoasă?

Marusca Am venit după mere rumene.

Ianuarie Apoi, e iarnă! Crezi că e cu putinţă să se coacă merele iarna?

Marusca Ştiu, dar Olena şi mama vitregă m-au ameninţat că dacă nu le


aduc mere rumene din pădure o să fie vai şi-amar de mine. Vă rog cu plecăciune, unchiaşilor, să mă
ajutaţi încă o dată.

Povestitor Atunci, Ianuarie, apropiindu-se de unul dintre fraţii mai în vârstă,


îi dădu toiagul în mână şi zise:

Ianuarie Frăţioare Septembrie, aşază-te în locul meu.

Povestitor Septembrie se urcă pe bolovan şi învârti toiagul. Flăcările se


ridicară învârtejindu-se, iar zăpada se topi îndată. Iute prinseră copacii să înverzească, să înflorească
şi degrabă să rodească. Şi tot iute, apoi, prinseră frunzele a se îngălbeni şi a pica la pământ.Venise
toamna. Maruşca nici nu apucase să se bucure de frumuseţea florilor, căci se uita mai mult la
copaci. Şi deodată văzu în vârful unuia, sus de tot, atârnând mere rumene.

Septembrie Scutură-l, Maruşca, scutură-l mai repede!

Povestitor Maruşca scutură pomul şi din el căzu un măr; mai scutură o dată
şi mai căzu unul.

Septembrie Strânge-le, Maruşca, strânge-le mai repede şi fugi acasă!

Povestitor Luă fata cele două mere şi, mulţumind frumos, se grăbi spre
casă.Când o văzu pe Maruşca venind cu cele două mere în mână, tare se mai miră Olena. Dar şi mai
tare se miră mama vitregă.
Olena Da’ cum de le-ai găsit?

Marusca Cresc sus pe culme şi sunt câtă frunză şi iarbă.

Povestitor Auzind câte se găsesc acolo, Olena se năpusti asupra ei:

Olena Vai, obraznico! De ce nu ai adus mai multe? Le-ai mâncat pe


drum!

Marusca Dragă surioară, eu nici nu le-am gustat. Când am scuturat o dată


pomul, a căzut numai un măr. A doua oară când l-am scuturat, a mai căzut unul.

Povestitor De ciudă, Olena se repezi s-o bată. Mama vitregă apucă şi ea


reteveiul. Maruşca însă nu se lăsă prinsă, ci fugi la bucătărie, ascunzându-se după sobă. Atunci,
hapsâna de Olena se potoli din ocară şi începu să muşte hulpav dintr-un măr. Aşa mere dulci nu mai
mâncase la viaţa ei!

Olena Mamă, dă-mi desaga, că am să mă duc eu în pădure. Dacă o


trimitem tot pe netrebnică, de bună seamă o să le mănânce iar. Am să găsesc eu singură locul acela
şi am să scutur toate merele.

Povestitor Aşa striga Olena şi în zadar mamă-sa încerca s-o facă să se


răzgândească. Puse desaga pe umăr, îşi acoperi capul cu o broboadă şi, înfofolind u-se bine, porni
spre pădure.Când ajunse, acolo erau numai troiene de nestrăbătut şi nu se zărea nici ţipenie de om.
A mers fata şi a tot mers, căci pofta de mere îi dădea pace. Deodată zări în depărtare o luminiţă.
Atunci porni spre firul acela de lumină şi ajunse la un foc mare, în jurul căruia şedeau doisprezece
oameni. Erau cele douăsprezece luni. Ea însă nici bineţe nu le dădu şi nici nu-i rugă să-i îngăduie a
se apropia de foc . Întinse doar mâinile să se încălzească, de parcă focul fusese aprins anume pentru
ea.

Ianuarie Ce vânt te-a adus pe la noi ?.

Olena Cine eşti tu, să mă iscodeşti, bătrân prost? Nu-i treaba ta unde mă
duc şi nici de ce mă duc!

Povestitor Şi porni spre culme, de parcă merele doar pe ea o aşteptau.


Ianuarie se posomorî şi învârti toiagul deasupra capului. Şi pe dată, cerul se acoperi cu nori, focul se
stinse şi începu să ningă şi să bată un vânt tăios. Olena nu vedea la doi paşi şi se afunda tot mai mult
în nămeţii cât casa. Îi îngheţaseră mâinile şi picioarele, şi căzu istovită .În astă vreme, mamă-sa o
aştepta acasă. Privea de la fereastră, ieşea în tindă şi se uita în lungul drumului, dar Olena nu mai
apărea.

Baba Ce s-o fi întâmplat cu ea? Sau nu se mai satură de mere? Ia să mă


duc să văd cu ochii mei!

Povestitor Punându-şi pe cap şalul, luă desaga şi porni s-o caute.Ninsoarea


se înteţise, vântul bătea tot mai puternic, iar nămeţii creşteau. Femeia îşi croia cu greu drum prin
troiene şi până la urmă se rătăci. De frig, nu-şi mai simţea mâinile şi picioarele şi căzu istovită .Între
timp, Maruşca pregătise acasă prânzul, dereticase prin casă şi mulsese vaca. Olena şi mamă-sa însă
nu mai veneau.

Marusca Vai de mine! Ce-au păţit oare?

Povestitor Afară nu se vedea nici ţipenie de om. Viscolul se potolise, sus pe


cer luceau mii de stele, iar jos scânteia covorul de zăpadă. Doar acoperişurile trosneau când şi când,
din pricina gerului . Întristată, Maruşca trase perdeaua. Dis-de-dimineaţă însă, iar se puse pe aşteptat
şi le aşteptă toată ziua cu masa întinsă. Dar ele nu se mai întoarseră! Pieriseră îngheţate în pădure.
Şi aşa i-au rămas Maruşcăi grădina, căsuţa, vaca, ogorul şi micul iaz. Iar când a venit primăvara, a
împărţit toate acestea cu un flăcău chipeş care a luat-o de soţie. Şi au trăit multă vreme, în pace şi
iubire, căci acestea sunt mai scumpe decât orice pe lume.