TEXT POETIC AP.
ROMANTISMULUI
„Floare albastră”, Mihai Eminescu
1873
I – reproșul
1.- Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
- Lumea Ideilor omului de geniu
2. În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
- Reproșul (carpe diem)
3. Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
II – superioritatea geniului,
atitudinea ironică
4. Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
III – 8 strofe
- chemarea la iubire
- elemente ale cadrului natural
- gestica erotica
Ritualul de iubire (întâlnirea, privirea,
îmbrățișarea, sărutul, despărțirea)
5. - Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
6. Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.
7. Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.
8. Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
9. De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!
10. Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.
11. Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
12. Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
IV
13. Înc-o gură - şi dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
. . . . . . . . . . . . . . la nivelul metagrafelor,
punctele de suspensie marchează
despărțirea/ separarea îndrăgostiților …….
14. Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!
 TEXT POETIC APARȚINÂND ROMANTISMULUI
„Floare albastră”,Mihai Eminescu
Planul eseului pe repere

R1). Evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic într-o
tipologie, într-un curent literar, într-o perioada sau orientare tematică

- Context (1872, 1873)

- Definiția romantismului
- Trăsături ale romantismului
- T1 O trăsătură... - amestecul speciilor (idilă, pastel, eglogă, meditație, elegie)…
- T2 O altă trăsătură... – antiteza (…)

R2). Tematica + 2 idei poetice relevante/ 2 imagini artistice/ 2 secvențe poetice relevante
- Tematica (condiția omului de geniu, iubirea, natura)
- Motivele literare (floare albastră – Leopardi, Novalis, Eminescu)
- Viziunea romantic (ipostazele: geniul, ființa terestră)
- Lirismul de măști
O idee poetică/ o imagine artisitică / o secvență poetică relevantă ...
O altă idee poetică /o imagine artistică / o secvență poetică relavantă...

R3). Două elemente de structură și compoziție

- Titlul
- Structura poemului + Imaginarul poetic* (comentariu pe secvențe poetice)
- Relații de simetrie/opoziție
- Niveluri ale textului: lexico-semantic, morfologic (regimul verbelor), sintactic (sintaxa
poetică), stilistic (figuri de stil și procedee de expresivitate), prozodic.
Concluzia (comparație cu poemul Luceafărul)
 TEXT POETIC APARȚINÂND ROMANTISMULUI
„Floare albastră”, Mihai Eminescu

1). Evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic
într-o tipologie, într-un curent literar, într-o perioada sau orientare tematică

Publicată în revista „Convorbiri literare”, în 1873, „Floare albastră” este o poezie

nucleu a romantismului eminescian, ce se înscrie în tematica iubirii şi a naturii, a condiţiei
omului de geniu, a timpului în relaţie cu efemeritatea fiinţei umane.
Romantismul este curentul literar-artistic, apărut în Europa, la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, care s-a manifestat mai întâi în Anglia, apoi în Germania şi Franţa. În literatura
română, romantismul se manifestă cu întârziere ca reacție împotriva clasicismului (sec al
XIX- lea) şi cunoaşte trei etape de manifestare: preromantism, romantismul propriu- zis
eminescian), postromantism (prelungiri ale romantismului: Octavian Goga)).
Principalele trăsături promovate de romantici sunt: manifestarea plenară a
sentimentelor şi a fanteziei creatoare prin intermediul artei, identificarea unor surse noi de
inspiraţie (istoria, natura, folclorul), crearea eroului excepţional în împrejurări excepţionale
(omul de geniu), retragerea în lumea trecutului idealizat sau a visului, sau în spațiul
compensative al naturii, folosirea procedeului artistic al antitezei, combinarea speciilor
literare, respingerea rigidităţii canoanelor de factură clasică.
T1 Procedeele romantice utilizate de Eminescu în această poezie sunt: amestecul
speciilor (idilă, eglogă, pastel, meditaţie, elegie), manifestarea plenară a sentimentelor şi a
fanteziei creatoare, prezentarea cadrului natural cu elemente specific (valea), problematica
omului de geniu, combinarea registrului stilistic popular cu cel cult, stările predominante
(melancolia, singurătatea, tristeţea, reveria). Textul poetic aparţine speciei literare eglogă
(idilă cu dialog), în care este prezentată, în forma optimistă sau idealizată viaţa şi dragostea în
cadru rustic. Trăirile interioare ale celor doi îndrăgostițise află în permanentă concordanţă cu
tablourile de natură, ceea ce conferă poeziei şi caracter de pastel. Poezia este şi o meditaţie
asupra iubirii, percepută ca formă de cunoaştere, şi asupra timpului care trece cu rapiditate
(„fugit irreparabile tempus”).
T2 Întreaga poezie este structurată pe o serie de antiteze: masculine (omul de geniu)
– feminine (făptura terestră), apolinic - dionisiac, eternitate - moarte, cunoaştere abstractă,
raţională - cunoaştere concretă, senzorială, geniu - om comun, aproape - departe, atunci -
acum. Principiul masculin reprezintă spaţiul abstract al ideilor, în timp ce principiul feminin
este angajat într-o mişcare de întoarcere la origini. Cele două tipuri de cunoaştere sunt
opuse, dar şi complementare. Omul romantic trăieşte existenţa la extreme, scindat, iar cele
două principii contrare ale cunoaşterii nu sunt percepute decât disociat, polarizat.
 2). Tematica poemului (condiția geniului, cunoașterea, timpul, iubirea, natura) și
două imagini/secvențe poetice relevante pentru temă
Condiția omului de geniu, tema iubirii şi a naturii …reprezintă teme romantice
predilecte, iar lirica eminesciană prezintă particularitatea de a le combina original: iubirea,
reprezentând o cale de cunoaştere este asociată cu natura, care se manifestă afectiv, fiind
surprinsă în concordanţă cu sentimentele umane. Natura eminesciană are două coordonate:
ipostaza terestră, a unui peisaj ocrotitor, familiar şi mitic (codrul, izvoarele) şi ipostaza
cosmică, evidenţiată prin elemente specific (luna, stelele). Scenariul erotic se desfăşoară în
cadrul prielnic al naturii şi se axează pe o perpetuă căutare a idealului.
După reproşul fetei, care simte în preocupările bărbatului pericolul înstrăinării
(secvenţa I) şi atitudinea ironică a acestuia la adresa fetei (secvenţa a II- a), urmează
monologul liric al fetei, chemarea pasională a bărbatului în natura terestră, paradisiacă –
secvență poetică relevantă pentru tema naturii în consonanță cu tema iubirii. Spre
deosebire de alte poezii, iubita este cea care îşi imaginează scenariul erotic, încercând să
seducă bărbatul. Fata îşi cheamă iubitul într-un paradis terestru, într-un timp sacru, în care
perechea mitică se regăseşte. Cadrul natural se realizează prin motive romantice: codrul cu
verdeaţă, bolta cea senină, trestie, lună, stele. Natura este surprinsă atât în ipostaza terestră,
cât şi în cea cosmică, apărând în regim diurn şi nocturn. Este o natură sălbatică, de început de
lume, nealterată, ocrotitoare, în care cuplul îşi găseşte adăpost ( „ ochi de pădure”), oaza de
linişte, centru al intimităţii (centrum mundi). Iubirea celor doi se proiectează într-un timp
mitic şi într-un spaţiu originar. Ritualul erotic cuprinde mai multe etape: chemarea în spaţiul
intim al pădurii, („Hai în codrul cu verdeaţă”),conversaţia ludic- erotică („ Şi mi-i spune-
atunci poveşti /Şi minciuni cu- a ta guriţă”), gesturile iubirii inocente, tandre( „ De mi-i da o
sărutare..”), întoarcerea în sat („ Apucând spre sat , în vale „) şi despărţirea.Trecerea de la
diurn la nocturn este ca o coborâre din Paradis în contingent. Izolarea îndrăgostiţilor
potentează intimitatea.. Limbajul devine familiar , semnificând apropierea sufletească dintre
cei doi, exprimaă în manieră populară: „ Şi mi-i spune atunci povesti/ Şi minciuni cu- a ta
guriţă/ Eu pe-un fir de romaniţă / Voi cerca de mă iubeşti”. Căldura solară are efect şi asupra
fetei, căreia i se realizează un portretsenzorial,, ideal( „roşie ca mărul”, „de-aur părul”). Iubita
este pasională, iniţiatoare a jocului erotic. Ipotetica apropiere culminează cu o sărutare, ca o
pecete a tainei.. Alunecând spre registrul nocturn, intimitatea cuplului se accentuează. Spaţiul
este autohton, topografia rurală( „sat, al porţii prag).”Traseul descendent( „în
vale )”preveşteşte destrămarea cuplului.Scenariul erotic este o reverie, o proiecţie în ideal a
unei iubiri visate, aspect sugerat de prezenţa verbelor la viitor(„ te-oi ţinea, ne-om da, mi-i
ţinea”).
O altă secvenţă poetică relevantă pentru tema poeziei, alcătuită din ultimele două
strofe, enunţă un monolog al geniului, care continuă meditaţia asupra iubirii, proiectată
acum în amintire ca ideal, dar şi meditaţia asupra timpului care nu mai poate fi
întors.Observăm mai multe trepte ale cunoaşterii iubirii: ca joc, iubire- apsiune, ca
mister( „dulce minune”), iar în final, iubirea intangibilă, pierdută pe veci.Punctele de
suspensie extinse deotă ieşirea din starea de visare.Îndrăgostitul, rămas singur, este nostalgic
după iubirea pierdută; „ Şi te-ai dus, dulce minune/ Şi-a murit iubirea noatră. „.Versul final
„Totuşi este trist în lume” are valoare concluzivă, exprimă regretul pierderii miracolului
iubirii. Exprimă tristeţea fără margini la pierderea definitivă a iubitei. Iubirea este o iluzie, ea
nu poate fi împlinită la modul absolut. Îndrăgostitul a optat pentru cunoaşterea apolinică,
abstractă, dar acum regretă.
 3.) Sublinierea a două elemente de structură și compoziție specifice textului poetic,
semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume( imaginar poetic, titlu, incipit,
relaţii de opoziţie şi de simetrie,elemente de recurenţă,simbol central,figuri
semantice,elemente de prozodie)

Titlul este un motiv literar de circulaţie universală, preluat de la romanticul german

Novalis, pentru care „ floare albastră ” este iubita, care dincolo de moarte ii va conferi
poetului fericirea veşnică, infinitul, fascinaţia depărtărilor. Pentru romanticul italian Leopardi,
floare albastră reprezintă puritatea iubirii, candoarea iubitei, în timp ce la Eminescu, iubita
ideală, iubirea ca mister al vieţii, nostalgia absolutului. Titlul este un epitet oximoronic.
Lexemul „floare” desemnează vegetalul, teluricul, lumea reală, contingentul. Lexemul
cromatic „ albastru” este asociat cerului, astralului, geniului, lumii reci a ideilor. Aşadar, titlul
armonizează dimensiunea apolinică şi şi cea dionisiacă, două ipostaze de cunoaştere a lumii:
una abstractă,logică,raţională şi cealaltă concretă, afectivă, senzorială, dionisiacă, instinctuală.
Structural, poezia este alcătuită din paisprezece catrene şi patru secvenţe lirice:
reproşul formulat de iubită, cugetarea eului liric,chemarea la iubire iniţiată de prezenţa
feminină, meditaţia finală a geniului. După reproşul fetei, care simte în preocupările băiatului
pericolul înstrăinării (secvenţa I) şi atitudinea ironică a acestuia la adresa fetei (secvenţa a II-
a), urmează monologul liric al fetei, chemarea pasională a bărbatului în natura terestră,
paradisiacă. Spre deosebire de alte poezii, iubita este cea care îşi imaginează scenariul erotic,
încercând să seducă bărbatul.Fata îşi cheamă iubitul într-un paradis terestru,într-un timp
sacru, în care perechea mitică se regăseşte. Cadrul natural se realizează prin motive
romantice: codrul cu verdeaţă, bolta cea senină, trestie, lună, stele. Natura este surprinsă atât
în ipostaza terestră, cât şi în cea cosmică, apărând în regim diurn şi nocturn. Este o natură
sălbatică, de început de lume, nealterată, ocrotitoare, în care cuplul îşi găseşte adăpost( „ ochi
de pădure”) , oaza de linişte, centru al intimităţii. Iubirea celor doi se proiectează într-un timp
mitic şi într-un spaţiu originar.Ritualul erotic cuprinde mai multe etape: chemarea în spaţiul
intim al pădurii, („Hai în codrul cu verdeaţă”),conversaţia ludic- erotică („Şi mi-i spune-
atunci poveşti /Şi minciuni cu- a ta guriţă”), gesturile iubirii inocente, tandre(„De mi-i da o
sărutare..”), întoarcerea în sat („Apucând spre sat , în vale”) şi despărţirea.Trecerea de la diurn
la nocturn este ca o coborâre din Paradis în contingent. Izolarea îndrăgostiţilor potentează
intimitatea.. Limbajul devine familiar , semnificând apropierea sufletească dintre cei doi,
exprimaă în manieră populară: „ Şi mi-i spune atunci povesti/ Şi minciuni cu- a ta guriţă/ Eu
pe-un fir de romaniţă / Voi cerca de mă iubeşti”. Căldura solară are efect şi asupra fetei, căreia
i se realizează un portretsenzorial,, ideal („roşie ca mărul”, „de-aur părul”). Iubita este
pasională, iniţiatoare a jocului erotic. Ipotetica apropiere culminează cu o sărutare, ca o pecete
a tainei.. Alunecând spre registrul nocturn, intimitatea cuplului se accentuează. Spaţiul este
autohton, topografia rurală( „sat, al porţii prag).”Traseul descendent(„în vale”) prevesteşte
destrămarea cuplului. Scenariul erotic este o reverie, o proiecţie în ideal a unei iubiri visate,
aspect sugerat de prezenţa verbelor la viitor(„te-oi ţinea, ne-om da, mi-i ţinea”).
Ultimele două strofe enunţă un monolog al geniului, care continuă meditaţia
asupra iubirii, proiectată acum în amintire ca ideal, dar şi meditaţia asupra timpului care nu
mai poate fi întors. Observăm/ se remarcă mai multe trepte ale cunoaşterii iubirii: ca joc,
iubire- pasiune, ca mister(„dulce minune”), iar în final, iubirea intangibilă, pierdută pe veci.
Punctele de suspensie extinse denotă ieşirea din starea de visare. Îndrăgostitul, rămas singur,
este nostalgic după iubirea pierdută; „ Şi te-ai dus, dulce minune/ Şi-a murit iubirea noatră.”
Versul final „Totuşi este trist în lume” are valoare concluzivă, exprimă
regretul pierderii miracolului iubirii. Exprimă tristeţea fără margini la pierderea definitivă a
iubitei. Iubirea este o iluzie, ea nu poate fi împlinită la modul absolut. Îndrăgostitul a optat
pentru cunoaşterea apolinică, abstractă, iar acum regretă.
Poezia debutează cu un reproș formulat ca o interogaţie retorică ( „Iar te-ai
cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte ?”), iar monologul liric al fetei încheie simetric
textul („ Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?”)
Nivelul stilistic este redat de figuri de stil precum : epitete ornante( „trestia cea lina”,
„prăpastie măreaţă”), personificări( „izvoare plâng în vale”), comparaţii ( „roşie ca mărul „),
sărutări „dulci ca florile ascunse”,) inversiuni ( „ de-aur părul”, „dulce floare”), repetiţii
( „ floare- albastră, floare albastră”), metafore cu valoare de simbol ( „râuri de soare, floare
albastră”).
La nivel prozodic măsura versurilor este de 7-8 silabe, rima împerecheată, ritmul
trohaic, cu accente de tânguire, dar şi de alint. Apar rime inedite („ gândire”- „asire”,
„dispare- floare”). Consoanele s, ş , t sugerează tristeţea, iar m, n,- nostalgia. Versurile au o
sonoritate melodioasă, înaltă, realizând armonia dintre ideea exprimată şi sonoritatea
expresiei.
De-a lungul timpului, iubirea a fost privită ca o experienţă fundamentală. Tema iubirii
în creaţia eminesciană îşi găseşte o expresie strălucită în creaţii precum „ Sara pe deal”,
„ Floare albastră”, „ Luceafărul” Eminescu este mereu în căutarea „icoanei” femeii
desăvârşite, a unei fantasme de negăsit în realitate. Iubirea nu este coborâtă în carnalitate, ci
rămâne o necesitate spirituală. Tema iubirii şi a naturii interferează cu tema condiţiei omului
de geniu, văzut ca o fiinţă superioară, deasupra lumii şi a frământărilor ei. Omul de geniu se
remarcă printr-o inteligenţă deosebită, prin capacitate creativă, sacrificiu pus în slujba
idealului, dar, în acelaşi timp, este un însingurat, un nefericit în această lume.fata este adepta
unui alt mod de a trăi viaţa. Alternativa pe care a găsit-o ea este trăirea clipei (carpe diem),
pentru că niciodată nu stie ce aduce viitorul, sau, pentru că, la capăt, este moartea. Este şi
adevărul la care ajunge tânărul („Ah! Ea spuse adevărul”), dar este prea târziu.
În concluzie, iubirea ideală rămâne nota dominantă a liricii eminesciene. Ea devine
un act de cunoaştere, ca la marii creatori ai lumii.

***
(completări)

Începutul defineşte sufleteşte pe partenerii idilei si măsoară planurile pe care se

desfăşoară sentimentele lor: el, un contemplativ, pierdut sub orizonturile îndepărtate si izolat
în epoci istorice de mult trecute; ea, actuală, caldă, familiară, căutând să reducă la prezentul si
limitele ei mensurabile tentaţiile către infinit şi istorie ale aceluia:

– „Iar te-ai cufundat în stele/Şi în nori, şi-n ceruri nalte?/De nu m-ai uita încalţe./
Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare/Grămădeşti-n a ta gândire/Şi câmpiile Asire/Şi întunecata mare:

Piramidele-nvechite/Urcă-n cer vârful lor mare —/Nu cată în depărtare/Fericirea ta,

iubite!”

Invitaţia la iubire vine de data aceasta din partea femeii şi ea se asociază cu un

puternic sentiment al naturii, care, fapt ce se impune să fie notat, concentrează larga viziune a
bărbatului şi viziunea restrânsă a femeii. „Stânca stă să se prăvale / în prăpastia măreaţă”, pe
de o parte, iar pe de altă parte: „Vom şedea în foi de mure…/ Eu pe-un fir de romaniţă / Voi
cerca de mă iubeşti” — sunt note ce definesc două forme diverse ale receptivităţii. Pasajul tot,
în care însăşi descrierea se face uneori cu eliminarea adjectivului, iar alteori cu aglomerări de
adjective, se caracterizează prin graţie rustică si prin mişcare:

— „Hai în codrul cu verdeaţă/Und’ izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale/ În

prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,/Lângă trestia cea lină/Şi sub bolta cea senină/Vom şedea în
foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti/Şi minciuni cu-a ta guriţă,/Eu pe-un fir de romaniță:

Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură/Voi fi roşie ca mărul./Mi-oi desface de-aur părul/Să-ţi astup

cu dânsul gura

Idila Floare albastră este semnificativă pentru psihologia erotică a poetului. Femeia
simte ea însăşi trebuinţa idealizării si iubitul ei trebuie să aducă unele calităţi care să-i
sporească proporţiile spirituale: demon, el va fi iubit de fata de rege, care vede într-însul
puterea revoluţionară; spirit contemplativ, el va fi văzut de floarea albastră rătăcind printre
stele, chemat de câmpiile Asire sau de piramidele învechite; Hyperion, el va fi admirat în
înălţimea lui solitară, de unde conduce singurătăţile mişcătoare ale valurilor, în faţa
supraomului, omul, care încă de pe acum îşi cunoaşte lumea în care trăieşte, se potriveşte ei şi
caută să cuprindă în limitele strimte acesteia pe iubitul său. „Nu cată în depărtare / Fericirea
ta, iubite” – spune în acest moment femeia îndrăgostită: „Tu te coboară pe pământ, / Fii
muritor ca mine”, va spune ea ceva mai menţinându-se statornic pe aceeaşi linie a posibilului
lumesc şi a pozitivului care avea să o ducă în cele din urmă la patronarea academiilor de
ştiinţe a zânei Venus sau la foarfecele cu care Dalila taie pletele lui Samson.
Cadrul obiectiv al idilei se încheie cu dispariţia iubitei; dar această încheiere nu este si
încheierea poeziei, care, după cum am spus mai înainte, lirizează întreaga operă prin
introducerea regretului pentru iubirea stinsă.