(6 L + 4S)

TEMA 4. SISTEMUL CONTINENTAL (EUROPEAN) DE

CONTABILITATE
1. Reglementarea contabilității în sistemul continental
2. Structura planului de conturi
3. Particularitățile elaborării bilanțului contabil
4. Structura și conținutul Situației de profit și pierderi
5. Alte situații financiare

1. Reglementarea contabilității în sistemul continental

Particularitatea sistemului contabil francez constă în esenţa lui juridică, deoarece toate
regulamentele reies din legislaţia comercială şi fiscală. Sistemul contabil în Franţa este
reglementat de Codul comercial, legea cu privire la întreprinderi, Legea cu privire la persoane
fizice şi alte acte legislative. Regulamentele de bază ale legii contabilităţii referitoare la
organizarea evidenţei şi prezentării dărilor de seamă anuale sunt expuse şi în Codul Comercial
(a.1983), în care sunt dezvăluite următoarele elemente ale sistemului contabil:
1) pentru întreprinderi se cere stabilirea nivelului respectiv de evidenţă, şi anume:
 organizarea sistemului de contabilitate cu includerea activităţii de producţie, utilizarea
Planului de conturi, introducerea controlului intern de producţie şi prelucrarea
sistematică a documentelor;
 determinarea şi constatarea datei de efectuare a procedurilor de contabilitate, a
controlului şi documentării privind rezultatele activităţii economice şi financiare;
 aplicarea principiilor de contabilitate la întocmirea dărilor de seamă anuale şi la
reflectarea rezultatelor inventarierii anuale;
2) pentru întreprinderi se recomandă registre, jurnale şi forme ale dării de seamă
contabile;
3) se accentuează importanţa raportării contabile pentru scopurile demonstrării economice
şi juridice a efectuării activităţii în cadrul câmpului juridic.
Pentru ca sistemul de contabilitate să capete o formă încheiată şi pentru sporirea politicii
economice a statului a fost elaborată şi adoptată Legea cu privire la impozite (a.1984).
Accentul principal în legea fiscală este pus pe controlul privind impozitarea şi legătura reciprocă
dintre impozite şi datele raportării contabile.
Particularitatea principală a sistemului francez de contabilitate este esenţa ei juridică
condiţionată de regulamentele legislaţiei comerciale şi fiscale, care reglementează regulile
1
generale de organizare şi ţinere a contabilităţii şi conţinutul Planului general de conturi, care
determină regulile concrete şi metodele de evidenţă.
Reglementarea generală a contabilităţii este completată de reglementarea procedeelor
tehnico-operaţionale ale sistemului de evidenţă din cadrul producţiei, care se organizează în
corespundere cu problemele strategice, particularităţile ramurii şi principiile generale ale
structurii întreprinderii.
Aşadar, reglementarea sistemului de contabilitate în Franţa constă din două părţi: externă,
elaborată la nivel de stat, şi internă, organizată de personalul administrativ al întreprinderii.

2. Structura planului de conturi

Una din particularităţile distincte ale evidenţei şi dărilor de seamă în Franţa este utilizarea
Planului general de conturi contabile (PCG). La început PCG a fost obligatoriu numai pentru
întreprinderile şi companiile de stat care primesc subvenţii de stat, deoarece în el nu erau luate în
evidenţă particularităţile şi diferenţa ţinerii contabilităţii la întreprinderile din diferite ramuri ale
economiei. Mai departe PCG a fost introdus la întreprinderile business-ului particular.
Pe parcursul anului 1970 Consiliul privind contabilitate a Franţei participă în elaborarea
Directivei a IV-a a UE, ca urmare în 1982 este introdusă versiunea nouă a PCG, lărgirea căreia a
fost condiţionată de Directivele a IV-a şi a VII-a a UE (a.1986). PCG este rezultatul influenţei şi
dominării puterii de stat în economia naţională a Franţei cu scopul de a o susţine şi a o proteja.
Sarcinile PCG sunt:
 determinarea ordinii standardizate a contabilităţii (organizarea sistemului de
contabilitate la întreprinderi, nivelul înalt al cerinţelor faţă de reflectarea operaţiilor
economico-financiare şi influenţa lor asupra situaţiei financiare a întreprinderii).
Rezolvarea acestei probleme urmăreşte standardizarea înregistrărilor contabile la data
intrării lor în sistemul de contabilitate cu utilizarea terminologiei adecvate conţinutului
operaţiilor economico-financiare;
 standardizarea prezentării situaţiei şi rezultatelor financiare ale întreprinderii în
perioada curentă. Această problemă se rezolvă prin stabilirea ordinii respective de
prezentare a raportării financiare şi a listei elementelor ei.
Planul general contabil care funcţionează în prezent este elaborat în corespundere cu a IV-a
Directivă a UE şi pus în aplicare din 1 ianuarie 1983. El constă din 3 compartimente:
 indicaţii generale, terminologie, planul de conturi;
 contabilitate generală (contabilitate financiară);
 contabilitate analitică (cont.de gestiune sau managerială).

2
 Trebuie de avut în vedere, că în Franţa în loc de noţiunea „contabilitate financiară” se
foloseşte noţiunea „contabilitate generală”, iar în loc de „contabilitate de gestiune” –
„contabilitate analitică”.
În conţinutul PCG intră sistemul de conturi, care prevede separarea a două subsisteme
autonome de conturi în corespundere cu scopurile contabilităţii financiare şi celei de gestiune şi
care include:
1) compartimentul „Contabilitatea generală (financiară)”, în care intră:
 cinci clase a conturilor de bilanţ – clasa 1 „Capital” (capitalul public, capitalul
suplimentar, rezervele, împrumuturile şi pasivele analoge), clasa 2 „Active pe termen
lung”, clasa 3 „Stocuri şi producţia neterminată”, clasa 4 „Conturi de primit şi conturi
către plată”, clasa 5 „Active şi pasive financiare”. Conturile acestor clase sunt prevăzute
pentru întocmirea Bilanţului contabil;
 două clase a conturilor de rezultat – clasa 6 „Conturi de cheltuieli pe elemente”, clasa 7
„Conturi de venituri pe tipuri”. Aceste conturi sunt prevăzute pentru determinarea
profitului global, câtorva feluri de marjă şi profitului net al întreprinderii. Datele conturilor
acestei clase sunt folosite la alcătuirea Situației cu privire la rezultatele activităţii;
2. compartimentul „Contabilitatea analitică (de gestiune)”:
1) conturi speciale (clasa 8 „Conturi speciale”) prevăzute pentru evidenţa
obligaţiilor şi garanţiilor (gaj), datoriilor privind arenda cu plată (primire)
în rate (cotizaţii) şi altele;
2) conturi prevăzute pentru determinarea costului (clasa 9 „Conturi de
exploatare analitică”).Oricare din conturile acestei clase are destinaţia
proprie specială şi sfera de aplicare (la calcularea cheltuielilor, la evidenţa
circulaţiei stocurilor, la reflectarea abaterilor constatate), însă deschiderea
lor şi utilizarea depinde de genul de activitate şi structura de producţie a
întreprinderii, precum şi de particularităţile procesului tehnologic.
Conţinutul concis şi structura PCG sunt prezentate în tabelul de mai jos:
Tabelul 1. Structura Planului general de conturi din Franţa
Compar- Conţinutul compartimentului
timentul
Primul paragraf
Sunt dezvăluite principiile generale ale contabilităţii, expuse cerinţele faţă de
ţinerea evidenţei prin utilizarea Planului de conturi şi registrelor contabile
detaliate. Este indicată necesitatea corespunderii înregistrărilor contabile şi a
documentelor cerinţelor controlului contabil
Paragraful al doilea
Sunt date definiţiile termenilor contabili

3
 Principii generale
Paragraful al treilea
Este dată clasificarea şi Planul de conturi

Primul paragraf
Contabilitatea generală

Sunt expuse regulile estimării obiectelor de evidenţă şi determinarea rezultatului

activităţii operaţionale
Paragraful al doilea
Sunt examinate ordinea funcţionării conturilor şi regulile întocmirii dărilor de
seamă. Este explicată destinaţia conturilor. Este indicată componenţa obligatorie
a raportării financiare
Paragraful al treilea
Sunt expuse regulile de evidenţă a operaţiilor specifice, la care se referă operaţiile
privind evidenţa taxei pe valoarea adăugată, operaţiile de arendă şi altele
Paragraful al patrulea
Sunt dezvăluite metodologia consolidării întreprinderilor şi cerinţele faţă de dările
de seamă consolidate
Primul paragraf
Contabilitatea analitică

Sunt date noţiunile principale ale contabilităţii de gestiune şi scopurile ei. Este
dezvăluită legătura reciprocă dintre contabilitatea de gestiune şi cea financiară
Paragraful al doilea
Sunt expuse bazele conceptuale ale analizei economice şi clasificarea centrelor de
cheltuieli
Paragraful al treilea
Este dezvăluită destinaţia clasei de conturi ale contabilităţii de gestiune (clasa a 9-
a)
Paragraful al patrulea
Sunt examinate abordările evidenţierii genurilor de activitate, precum şi
deosebirile evidenţei cheltuielilor pentru scopurile contabilităţii de gestiune şi
celei financiare. Este arătată ordinea evidenţei abaterilor cheltuielilor reale de la
cele standardizate
Paragraful al cincilea
Sunt expuse abordările de bugetare şi legătura reciprocă dintre datele
contabilităţii de gestiune şi controlul din cadrul producţiei

În corespundere cu PCG informaţia cuprinsă în raportarea financiară trebuie să respecte

următoarele caracteristici calitative şi cerinţe:
 prudenţa (precauţia) la reflectarea faptelor activităţii economice în rapoartele
financiare pentru a evita riscul de a trece erorile curente şi inexactităţile în viitor, ce
poate denatura valoarea activelor-nete şi determinarea rezultatului financiar;
 permanenţa ca rezultat al respectării stricte a procedurilor şi regulilor de ţinere a
contabilităţii;
 exactitatea determinării rezultatului financiar, ce poate fi obţinut prin aplicarea
procedurilor şi regulilor determinate care asigură în evidenţă realitatea şi importanţa
4
 tuturor operaţiilor, evenimentelor, circumstanţelor cu scopul determinării bazei
impozabile.
În Planul de conturi al Franţei se evidenţiază: conturi principale, subconturi de ordinul
întâi şi doi, conturi analitice de ordinul întâi şi doi ş.a.
Fiecare cont separat poate fi împărţit în câteva conturi cu adăugarea unei cifre. Codificarea
conturilor se efectuează conform sistemului zecimal. În fiecare clasă de conturi nu pot fi mai
mult de zece conturi. În sistemul de codificare zecimală cifrele finale 0 şi 9 în conturi şi
subconturi au o anumită valoare economică. Conturile care se termină cu 0 reflectă mărimea
totală a operaţiilor economice omogene. De exemplu, contul 10 reflectă mărimea totală a
capitalului şi rezervelor întreprinderii, iar conturile 11 – 18 sunt prevăzute pentru evidenţa unelor
surse de mijloace proprii.

3. Particularitățile elaborării bilanțului contabil

În prezent formatul şi conținutul raportării financiare în Franţa sunt determinate de a IV-a
şi a VII-a Directive ale UE, fapt ce a fost reflectat în PCG. Formatul standardizat de utilizare
generală este următorul:
1. Bilanţul contabil de format orizontal şi reflectarea obligatorie a activelor, capitalului
propriu şi datoriilor;
2. Situația de profit și pierderi ale formatului orizontal (cheltuielile – în stînga, veniturile
– în dreapta) sau ale formatului vertical;
3. Alte forme de raportare financiară, inclusiv anexele şi comentariile la ele.
Principalele forme ale dării de seamă contabile în Franţa se conţin în Raportul financiar
general care este publicat de către firmă sau în Raportul cu privire la activitate. În ce priveşte
formatul de prezentare ele diferă, însă toate, fără excepţie, includ: caracteristica generală a
activităţii; bilanţul; raportul cu privire la rezultatele financiare; tabelul comun al fluxurilor
financiare; datele privind formarea valorii suplimentare; servicii şi livrări externe; schema
repartizării capitalului fix; schema finanţării; declararea dividendelor; schema participării
pentru grupe de companii şi Raportul auditorilor cu prezentarea obligatorie a concluziei.
Bilanţul contabil se întocmeşte reieşind din datele soldurilor conturilor de bilanţ, care
permit determinarea situaţiei reale pînă şi după repartizarea rezultatelor.
Există următoarele cinci feluri de bilanţuri utilizate în activitatea economico-financiară a
întreprinderii:
 bilanţul lichid „radical”;
 bilanţul patrimonial „loial”;

5
  bilanţul funcţional „radical”;
 bilanţul funcţional „loial”;
 bilanţul financiar sau clasic.
Bilanţul lichid – radical, reflectă toate activele şi pasivele conform valorii lor de lichidare,
ţinînd cont de presupunerea, că întreprinderea se va lichida treptat.
Bilanţul patrimonial – loial, reflectă o parte de active imobilizate (cheltuieli pentru
cercetări, cheltuielile perioadelor viitoare) conform valorii lor de lichidare, celelalte active se
estimează după valoarea de cumpărare sau iniţială şi se amplasează în ordinea creşterii
lichidităţii. Pasivele se amplasează în ordinea stingerii obligaţiilor.
În bilanţul funcţional „radical” se reflectă toate articolele materiale de utilizare lungă
independent de dreptul de proprietate (de exemplu, activele arendate, care nu se reflectă în
bilanţul patrimonial) şi materialitate. În acest caz amplasarea articolelor activelor şi pasivelor
depinde de utilizarea lor privind genul de activitate (investirea, activitatea economică, operaţiile
cu mijloacele băneşti). Imobilizările se înregistrează în activ după valoarea lor brută, iar
amortizarea se reflectă în pasiv.
Bilanţul funcţional „loial” privind conţinutul este analog celui descris mai sus. Excepţie
prezintă reflectarea articolelor de investiţii şi mijloace fixe care se reflectă în valoarea „neto”.
Reflectarea altor articole ale bilanţului corespunde reflectării în bilanţul funcţional „radical”.
Bilanţul financiar sau clasic se utilizează destul de des. La elaborarea lui activele nete se
clasifică conform criteriului funcțional, iar pasivele – conform funcțiilor și termenilor de
rambursare. Se prezintă în format orizontal.
O trăsătură caracteristică a variantelor funcţională şi clasică ale bilanţului este prezentarea
mai lungă a datoriilor spre primire şi spre plată, iar divizarea articolelor în corespundere cu
destinaţia funcţională asigură posibilitatea analizei funcţionale şi, în particular, întocmirii
raportului privind finanţarea.
După cum s-a menţionat, la conturi de bilanţ în Franţa se referă conturile claselor 1 – 5
situate succesiv în Bilanţul contabil.
În Franţa capitalul are unele particularităţi în comparaţie cu structura acceptată în alte
ţări. Aceasta se referă la granturile investiţionale şi rabaturile fiscale speciale. Granturile
investiţionale guvernamentale se reflectă în componenţa capitalului, precum şi în Situația de
profit și pierderi împreună cu amortizarea capitalului, din care este acordat grantul.
Conform legislaţiei întreprinderile sunt obligate să facă defalcări în rezerva legală în
mărime de 5% din profitul net până la atingerea ei a 10% din volumul capitalului. Pe lângă
aceasta întreprinderile formează rezerva statutară şi facultativă. Rezerva statutară se determină
cu ajutorul procentului stabilit din mărimea profitului în momentul repartizării lui. Mărimea
6
rezervei facultative se stabileşte de Adunarea Generală a acţionarilor. Aceste rezerve sunt
contractuale.
În Franţa există trei feluri de alte rezerve: fiscale, legate de estimarea economică a
activităţii companiei; de amortizare, care reflectă orice reducere a evaluării activului;
provizioane, care includ sumele privind procesele îndelungate, riscurile operaţiilor de schimb
valutar. Rezervele se reflectă în componenţa capitalului propriu şi se înregistrează în conturi
separate.
În corespundere cu formatul de bilanţ adoptat (formatul orizontal al bilanţului funcţional),
oficial întărit de PCG, toate activele pe termen lung sunt prezentate ca active imobilizate.
Activele imobilizate constau din: mijloace incorporale (imobilizări necorporale), imobilizări
corporale (active pe termen lung sau capitalul fix real) şi imobilizări financiare (investiţii pe
termen lung) şi se reflectă în conturile clasei a 2-a.
Imobilizările necorporale se înregistrează în contul 20, în subconturile căruia se reflectă:
cheltuielile pentru organizarea întreprinderii (plata pentru înregistrare, taxele de comision,
cheltuieli privind actele ş.a.m.d.); cheltuielile pentru cercetări şi dezvoltare; concesiile;
cheltuielile pentru brevete, licenţe, embleme comerciale; drepturi la arendă; fondul comercial şi
altele.
Imobilizările corporale (mijloacele fixe) se înregistrează în contul 21 „Construcţie” în
subconturi care reflectă felurile lor separate: loturile de pământ, amenajarea şi pregătirea
terenurilor, construcţiile, instalaţiile tehnice, echipamentele, utilajul tehnic şi alte mijloace de
transport, de control şi informative. În contul 23 „Imobilizări corporale neterminate” se reflectă
bunurile imobile neterminate (construcţii neterminate).
La calcularea amortizării pe imobilizările corporale preponderent se aplică metoda
liniară, suma respectivă se înregistrează în Raportul cu privire la rezultatele financiare privind
articolele ordinare, totodată valoarea restantă presupusă nu se indică. Din 1960 în Franţa se
permite utilizarea metodei decontării rapide (degresivă şi progresivă).
La imobilizările financiare se raportă: participarea (participarea prin cotă); creditele
legate de participarea prin cotă; hârtiile de valoare referitoare la imobilizări; împrumuturile;
depozitele, garanţiile prezentate şi altele.
La întocmirea dărilor de seamă anuale stocurile se estimează după cea mai mică din două
mărimi: costul sau valoarea de piaţă.
În planul de conturi este prevăzută clasa a 4-a pentru evidenţa decontărilor cu furnizorii
şi clienţii, care se divizează în funcţie de termenele de stingere a obligaţiilor (1 an, de la 2 pînă la
5 ani, mai mult de 5 ani). Această informaţie se prezintă în notele explicative la dările de seamă
anuale. Afară de aceasta, se prezintă divizarea şi pe feluri de obligaţii (obligaţii curente privind
7
creditele primite, overdraft-uri bancare, datorii faţă de furnizori, privind impozitele şi plăţile
sociale ş.a.m.d.).
4. Structura și conținutul Situației de profit și pierderi
Prezentarea informaţiei cu privire la rezultatele activităţii agentului economic în orice
perioadă de timp este exprimată prin mărimea profitului sau pierderii reflectate în Situația de
profit și pierderi.
Pentru determinarea acestui indice sunt necesare aşa elemente ale raportării financiare, cum
sunt veniturile şi cheltuielile, formarea cărora se efectuează în dependenţă de genul de
activitate. Ca rezultat în contabilitatea Franţei veniturile şi cheltuielile sunt divizate în trei
grupuri: de exploatare, financiare şi extraordinare.
Veniturile şi cheltuielile de exploatare sunt legate nemijlocit de activitatea întreprinderii.
Veniturile financiare sunt dobânzile primite de la împrumuturile acordate, cambiile
primite, veniturile din hîrtiile de valoare, profitul obţinut din diferenţele de curs pozitive.
Cheltuielile financiare includ dobânzile pentru credit, privind cambiile eliberate, pierderile
din diferenţele de curs negative ş.a.m.d.
Venituri şi cheltuieli excepţionale sunt rezultatele evenimentelor neobişnuite rar repetate.
Toate cheltuielile întreprinderii se înregistrează în conturile clasei 6 „Cheltuieli”. Toate
conturile pentru cheltuieli corespondează cu acele conturi bilanţiere, care corespund conţinutului
economico-financiar al operaţiei.
Veniturile întreprinderii se înregistrează în conturile clasei 7. Veniturile de exploatare se
obţin în rezultatul vânzărilor de producţie, mărfuri şi servicii, pentru evidenţa lor este prevăzut
contul 70 „Vînzări de producţie finită, servicii prestate, mărfuri. Veniturile financiare şi
extraordinare se înregistrează în conturile 76 Venituri din participarea prin cotă şi 77 Venituri
extraordinare, respectiv.
La sfârşitul perioadei de raportare se determină rezultatul brut. În acest scop sunt
comparate datele privind conturile veniturilor şi cheltuitelor. La profitul obţinut se calculează
impozitul. Apoi, pentru determinarea profitului net sau pierderii, sumele din conturile claselor
6 „Cheltuieli” şi 7 „Venituri” se scad prin trecere în creditul şi debitul contului 12 „Neto-rezultat
al activităţii”. Profitul obţinut se reflectă în creditul subcontului 120 „Profit”, iar pierderea
obţinută – în debitul subcontului 129 „Pierdere”.
În Franţa Situația de profit și pierderi se alcătuieşte atît în formatul vertical cît şi în
formatul orizontal.

8
 Situația de profit și pierderi
(formatul vertical)
(euro)
Articolele veniturilor şi cheltuielilor Anul de raportare Anul precedent
200X 200X
1.Venituri de exploatare:
Vînzări de mărfuri 500000 450000
Producţie (servicii) vândută 250000 290000
Cifra de afaceri 750000 740000
Producţia în stoc 5000 7000
Producţia capitalizată - -
Alte venituri - -
2.Cheltuieli de exploatare:
Cumpărături de mărfuri 250000 300000
Schimbarea stocurilor -1000 +2000
Cumpărături de materie primă şi materiale 180000 200000
Schimbarea stocurilor +2000 +3000
Alte cumpărături şi cheltuieli externe - -
Impozite şi plăţi analoge 16000 18000
Salarii 85000 80000
Defalcări de amortizare şi provizioane 45000 45000
Alte cheltuieli 5000 10000
Total 175000 99000
3.Venituri financiare:
Venituri din participare - -
Diverse dobânzi obţinute 15000 20000
Diferenţe de curs pozitive 2500 3000
4.Cheltuieli financiare:
Defalcări de amortizare şi provizioane - -
Dobânzi şi cheltuieli analoge 20000 18000
Diferenţe de curs negative 5000 3500
Total (7500) 1500
5.Venituri excepţionale:
Din operaţii administrative - -
Din operaţii privind capitalul - -
6.Cheltuieli excepţionale:
Pentru operaţii administrative - -
Pentru operaţii privind capitalul - -
Total - -
Total profit (pierdere) 167500 100500
Formatul vertical al raportului permite de a determina mai ușor rezultatul activităților de exploatare
și financiară.
Situația de profit și pierderi
(formatul orizontal)
Articolele veniturilor suma Articolele cheltuielilor suma
1.Venituri de exploatare: 1. Cheltuieli de exploatare:
………. ………………….
2. Venituri financiare 2. Cheltuieli financiare
……………….. ………………..
3. Venituri excepţionale 3. Cheltuieli excepţionale
…………. …………………..

9
Total Total
Total profit (pierdere)
Suma impozitului
Profit ( pierdere ) net
5. Alte situații financiare
În componenţa raportului anual al companiilor care utilizează sistemul continental trebuie
să intre şi Situația privind fluxul de trezorerie. (este identică ca și în sistemul anglo – saxon).
Informaţia reflectată în el dă posibilitatea de a estima solvabilitatea de scurtă şi de lungă durată a
întreprinderii, capacitatea ei de a plăti credite şi dividende, cerinţele ei în ce priveşte finanţarea
suplimentară, de a evidenţia motivele deosebirilor dintre indicii profitului net şi majorării nete
sau micşorării mijloacelor băneşti.
Dreptul de a nu include Situația privind fluxul de trezorerie în componența raportului anual
îl au numai întreprinderile mici.
Situația cu privire la fluxul mijloacelor băneşti ale companiei cuprinde o perioadă de
evidenţă şi caracterizează afluxul şi scurgerea mijloacelor băneşti în rezultatul activităţii
operaţionale, investiţionale şi financiare a companiei, rezultatul bănesc net din aceste genuri de
activitate.
În capitolul activitatea operaţională se reflectă mijloacele băneşti din operaţii care au
format profitul net, cu excepţia acelora care se referă la activitatea investiţională şi financiară.
Din ele fac parte: încasările şi plata mijloacelor băneşti pentru mărfuri, producţie sau servicii,
intrări de mijloace băneşti sub formă de procente şi dividende, procentele privind creditele
acordate şi primite, plata salariilor, impozitele, ş.a.
Activitatea investiţională reflectă intrări şi plăţi din operaţii legate de activele pe termen
lung şi curente ale companiei. La asemenea operaţii se referă încasări de mijloace băneşti din
vânzări sau procurarea mijloacelor fixe, hârtiilor de valoare, intrări din stingerea creditelor şi
acordarea lor.
Activitatea financiară reflectă încasări şi plăţi din operaţii de atragere a mijloacelor de la
acţionari şi creditori şi operaţii legate de obligaţiile pe termen lung şi capitalul propriu al
companiei. La asemenea operaţii se referă vânzarea şi răscumpărarea acţiunilor proprii, încasarea
mijloacelor băneşti din emisiunea obligaţiunilor şi cambiilor pe termen lung, plata dividendelor
şi stingerea sumei principale a obligaţiilor pe termen lung.
Raportul se întocmeşte prin metodele directă şi indirectă. Utilizarea ambelor metode este
admisă conform standardelor americane, însă aplicarea primei metode se consideră mai
preferenţială.

10
 În caz de întocmire a raportului cu privire la fluxul mijloacelor băneşti companiilor li se
permite folosirea atât a metodei directe, cât şi a celei indirecte pentru calcularea mijloacelor
băneşti din activitatea operaţională.
La alcătuirea capitolelor activităţii investiţionale şi financiare se cere o prezentare separată
a principalelor afluxuri şi scurgeri ale mijloacelor băneşti. Fluxurile băneşti din operaţiile în
valută străină trebuie să fie recalculate privind cursul valutar la data fluxului bănesc. Mijloacele
băneşti legate de operaţiile extraordinare se clasifică ca activitatea operaţională investiţională şi
financiară a companiei cu dezvăluirea separată a informaţiei suplimentare. Dividendele primite şi
plătite se dezvăluie separat şi se clasifică ca activitate operaţională, investiţională şi financiară.
Impozitul pe profit se clasifică ca activitatea operaţională.
În caz de utilizare a metodei directe datele se iau nemijlocit din conturile contabile cu
privire la intrarea şi ieşirea mijloacelor băneşti. Cu ajutorul acestei metode succesive se
calculează principalele încasări şi principalele plăţi de mijloace băneşti din activitatea
operaţională, diferenţa cărora constituie afluxul net sau scurgerea mijloacelor băneşti din
activitatea operaţională.
În cazul metodei indirecte se folosesc datele din Bilanţ şi din Situația de profituri şi
pierderi. Această metodă prezintă transformarea profitului net la sumă netă a mijloacelor băneşti
obţinute şi constă în corectarea sumei profitului net în conturile nemonetare, adică profitul net se
corectează cu sumele care se includ în calculul profitului net şi nu se includ în calculul
mijloacelor băneşti.
Pentru a obţine bilanţul fluxului mijloacelor băneşti din activitatea de bază la indicele
profitului net din situația cu privire la profituri şi pierderi se adaugă toate cheltuielile neaferente
plăţii mijloacelor băneşti şi în primul rând amortizarea. Din suma obţinută se exclud articolele
care duc la majorarea activelor sau reducerea pasivelor, iar articolele care duc la majorarea
pasivelor se adaugă la profitul net. Adică la profitul net se adaugă şi din el se scad toate articolele
care nu presupun circulaţia mijloacelor băneşti, iar rezultatul obţinut corespunde balanţei
circulaţiei mijloacelor băneşti. În urma folosirii acestei metode utilizatorul primeşte informaţia
numai cu privire la afluxul (scurgerea) net al mijloacelor băneşti din activitatea operaţională, iar
încasările şi plăţile individuale rămân în afara raportului.
Pentru o prezentare mai largă a informaţiei cu privire la activitatea întreprinderii se
întocmeşte anexa (nota explicativă). În ea cu ajutorul indicilor băneşti şi naturali sunt detaliate
datele prezentate în Bilanţul contabil şi în Situația de profit și pierderi. Conţinutul anexei este
destul de vast. Secţiunile principale ale ei sunt următoarele:
1. Tabelul activelor imobiliare.
2. Tabelul amortizării.
3. Tabelul rezervelor.

11
 4. Elementele referitoare la diverse articole ale bilanţului.
5. Diferenţele de curs.
6. Reevaluarea activelor.
7. Tabelul stării creditelor şi datoriilor.
8. Datorii financiare.
9. Datorii de pensii.
10. Mişcarea elementelor activelor circulante.
11. Întreprinderi asociate (mixte).
12. Calculul rezultatului curent după impozitare.
13. Determinarea venitului.
14. Premie pentru emisiunea obligaţiunilor.
15. Cheltuieli de constituire a întreprinderii, cercetări şi dezvoltare, pentru fondul
comercial.
16. Cota rezultatului pe operaţii efectuate în comun cu alte întreprinderi, transferuri de
cheltuieli, venituri extraordinare şi cheltuieli excepţionale.
17. Repartizarea rezultatului.
18. Inventarierea mijloacelor circulante.
În anexe se indică metodele aplicate de întreprindere la estimare, amortizare, crearea
rezervelor ş.a. Dacă în aceste metode au parvenit careva modificări în comparaţie cu perioadele
precedente, se dă explicaţia necesară a cauzelor şi a influenţei acestor modificări asupra indicilor
bilanţului şi a raportului cu privire la rezultate.
Unul din felurile raportării sunt dările de seamă consolidate. Cerinţele de bază faţă de
dările de seamă consolidate sunt reflectate în PCG:
 unificarea metodelor contabilităţii pentru tot grupul;
 eliminarea rezultatelor înregistrărilor contabile care reflectă activitatea economico-
financiară a companiei pentru coordonare cu legea fiscală;
 recunoaşterea impozitelor amânate.
La întocmirea dărilor de seamă consolidate se aplică următoarele metode:
 pentru întreprinderile comune – metoda consolidării proporţionale;
 pentru întreprinderile asociate cu influenţă esenţială – metoda participării prin cotă;
 pentru întreprinderile-fiice cu caracterul activităţii esenţial diferit de caracterul
activităţii companiei-mamă – metoda participării prin cotă.
Dările de seamă consolidate includ Bilanţul contabil şi Situația de profit și pierderi. În
componenţa dării de seamă anuală se includ următoarele forme: raportul individual al
companiei-mamă; raportul de administrare; rapoartele grupelor, dacă aşa rapoarte există;
raportul cu privire la conducerea grupului; raportul contabilului-expert prevăzut de legislaţie în
corespundere cu Directiva a VIII-a a UE; raportul cu privire la utilizarea profitului. Grupele
pot include în componenţa acestor documente raportul cu privire la modificările capitalului

12
public şi diagrama modificărilor stării lui financiare. Raportul consolidat cu privire la circulaţia
mijloacelor băneşti se alcătuieşte prin aplicarea metodei indirecte cu separarea activităţii
investiţionale şi financiare.

13