Umanismul

Umanismul este o mişcare social-culturală care s-a dezvoltat în perioada

Renaşterii (sec XIV – XVI).

 Caracteristici:

 încrederea în libertatea, demnitatea şi perfectabilitatea omului;

 încrederea în raţiune;
 promovarea omului universal;
 armonia dintre om si natură;
 admiraţia faţă de valorile antichităţii greco-latine;
 în centrul preocupărilor umaniştilor se află omul;

Umanismul Românesc
Pe teritoriul ţării noastre, umanismul se dezvoltă destul de târziu (sec XVII) odată
cu apariţia primilor cărturari cunoscători ai culturii antichităţii, a limbilor latină, greacă şi
slavonă.
Reprezentanţii umanismului românesc sunt cronicarii care susţin în operele lor
idei fundamentale ale culturii româneşti:
- originea latină a poporului şi a limbii romane;
- continuitatea existenţei acestui popor pe teritoriul românesc;
- unitatea tuturor românilor din provinciile româneşti;
- rolul civilizator al tipăriturilor;
- forţa educativă a istoriei;
- credinţa în adevăr şi documente;
- dorinţa de a salva oamenii de ignoranţă
 CRONICILE:
Denumirea vine de la latinescul „Chronica” care înseamnă istorie pe ani.
Cronicile sunt lucrări istoriografice care prezintă evenimente istorice într-o ordine
cronologică. Ele au fost scrise în limba slavonă şi aici descoperim primele încercări de
realizare a unei literaturi originale româneşti.

1. Grigore Ureche:

Manuscrisul autograf al Letopiseţului lui Grigore Ureche s-a pierdut si de aceea

multă vreme cronica a fost atribuită lui Nestor Ureche, tatăl lui Grigore. Astăzi este în
afară de orice îndoială că Letopiseţul aparţine lui Grigore Ureche aşa cum stabilise în
1852 Mihail Kogălniceanu. „Letopiseţul Ţării Moldovei” scris de Grigore Ureche în
ultimii ani ai vieţii este o operă determinată. Ea începe cu anul întemeierii Moldovei
(1359) „când s-au descălecat ţara” şi se opreşte în anul 1594 „când au venit Lobodă cu
oaste căzăcească şi au gonit pe Aron – Vodă de-n scaun şi au ars Târgul Iaşi.” Este

1
 necesar să precizam că au existat trei copişti ai Letopiseţului (Simion Dascălul, Nisail
Călugărul, Axinte Uricarul) care au considerat necesar, în momentul în care au copiat,
să completeze cronica cu ceea ce i-a scăpat cronicarului sau n-a ştiut.
Interpretările lui Simion Dascălul sunt lipsite de simţ critic şi au fost semnalate
în mare parte şi de cronicarii următori care le-au combătut.
Grigore Ureche nu este interesat numai de cantitatea ştirilor, ci şi de calitatea
lor. El nu scrie numai pentru a informa, ci şi pentru a educa, pentru a oferi un îndreptar de
viaţă: „să rămâie feciorilor şi nepoţilor, să le fie învăţătură… ”. Istoria este necesară „ca
să nu se înece a toate ţările anii trecuţi”, este o datorie patriotică obligatorie pentru orice
popor care vrea să păşească pe o primă treaptă a culturii. Grigore Ureche este primul
cronicar care simte nevoia de a respecta adevărul forţelor consemnate „ca să nu mă aflu
scriitoriu de cuvinte deşarte, ci de dreptate”.
Cronica oglindeşte orânduirea feudală din prima jumătate a sec XVII al marii
boierimi.

- Cronicarul condamnă sistemul de guvernare bazat pe autoritatea domnească considerând

că domnitorul nu poate avea drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi; idealul statal
al lui Ureche este regatul albinelor întemeiat pe armonia dintre matcă şi lucrătoare.
- Preconizează pentru Moldova o cârmuire după pravilă, adică după legea scrisă „pe
Moldova este acest obiceiu de pier făr-de muncă, făr-de judecată, făr-de leac de vină.”.
- Cronicarul manifestă o ură neîmpăcată împotriva cotropitorilor otomani „groază tuturor
vecinilor de prin-prejur” .
- Învăţătura limbii latine a înlesnit lui Ureche cunoaşterea originii romane a poporului
nostru; aduce argumente lexicale în sprijinul romanităţii, dar recunoaşte că în limba
noastră s-au „amestecat” şi cuvinte ale vecinilor „măcar că de la râmi ne tragem”
- Vorbeşte în chip surprinzător pentru întâia dată despre unitatea neamului şi originea sa
comună „rumânii câţi se află locuitori în Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Mara
Moreşu, de la un loc sântu cu moldovenii şi toţi de la Râmi se trag”.
- Letopiseţul debutează cu legenda întemeierii Moldovei, urmează apoi mai mult de 46 de
ani din istoria Moldovei care sunt doar înşiraţi ca într-un pomelnic deoarece izvoarele au
fost insuficiente.
- Domnia lui Ştefan cel Mare se bucură de cel mai mare spaţiu în cronică; lui Ureche îi
revine meritul de a fi fost primul biograf al marelui domnitor realizând şi un portret moral
al acestuia.
- Evenimentele consemnate, figurile domnitorilor au reprezentat surse de inspiraţie pentru
scriitorii de mai târziu; descoperim în cronică portrete, tablouri, mici caracterizări, schiţe
de nuvele care reprezintă începuturile unei literaturi române originale.

2. Miron Costin:

Miron Costin a început prin a scrie versuri într-o perioadă când poezia nu era
deloc o îndeletnicire obişnuită. Poemul filosofic „Viaţa Lumii” a fost scris când Miron
Costin avea 40 de ani. Poezia are un moto extras din „Ecleziast” : „vanitas vanitatum et
omnia vanitas”(deşertăciunea deşertăciunilor şi toate sunt deşarte) care concentrează
tema poemului larg răspândită in literatura universală, aceea a sorţii alunecoase (Fortuna

2
labilis) care nu poate fi stăpânită. Viaţa omului este comparată cu o aţă subţire care se
poate rupe oricând, mari personalităţi ale lumii sunt supuse şi ele morţii aşadar concluzia
este una filosofică: „existenţa fiind scurtă, omul trebuie să se ilustreze prin fapte bune
pentru că binele este ţelul suprem al omului”.

a) De Neamul Moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor

A fost scrisă de Miron Costin în ultimii anin ai vieţii sale după multă ezitare şi
numai când cronicarul a considerat că deţine suficientă informaţie pentru argumentarea
sa. Întreaga operă exprimă sentimente de înalt patriotism. Există la începutul operei o
predoslovie prin care autorul justifică scrierea acestei opere: „începutul ţărilor acestora
şi neamului moldovenesc şi muntenesc şi câţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume,
români şi până astăzi, de unde sunt şi din ce seminţie, de când şi cum au descălecat
aceste părţi de pământ a scrie, multă vreme la cumpănă au stătut sufletul nostru”. De
Neamul Moldovenilor este o operă polemica care intenţionează să pună la punct unii
impostori cum a fost Simion Dascălul care a denigrat poporul român. Miron Costin
spune că: „nici este şagă a scrie ocară viacinică unui neam. Când ocărăsc într-o zi pe
cineva este greu a răbda; dară în veaci.”
Această operă chiar dacă are în cuprinsul ei unele inexactităţi, este de remarcat
pentru informaţiile şi argumentele aduse în sprijinul ideii romanităţii poporului român.

b) Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron – Vodă încoace

Este scris în jurul vârstei de 40 de ani în scopuri informative „să nu se uite

lucrurile şi cursul ţării” şi educative „să hie de învăţătură ce este bine şi ce este rău şi
de ce să se ferească şi ce va urma”.
Ca şi la Grigore Ureche, în cronica lui Miron Costin, apar conceptele clasei
boiereşti şi el e convins că nu domnitorul trebuie să conducă, ci şi boierimea, iar cei mai
mici trebuie să se teamă de cei mari. Cronicarul manifestează interes pentru toate
aspectele vieţii sociale, ura lăţirea puterii turceşti şi lăcomia Imperiului Otoman:
„pântecele turcilor fără fund”.
Valoarea literară a cronicii lui Costin o întrece pe cea a lui Ureche; Costin este un
memorialist atent asupra vieţii si asupra oamenilor, scriitor în adevăratul sens al
cuvântului, prozator, zugrav de moravuri şi caractere. Ultima parte a cronicii are
desfăşurarea epică a unui roman: există descrieri, tablouri pitoreşti care înfăţişează
armata (cea poloneză, infanteria moldovenească) ca în romanele istorice.
Autorul pare a se implica în evenimente pentru că unele dintre ele s-au petrecut în
timpul vieţii sale. Datorită acestui fapt, atenţia faţă de eroi şi întâmplări este sporită.
În explicarea victorii lor militare s-au înfrângerilor, Miron Costin nu introduce
factori divini, totuşi crede în semne dumnezăieşti şi interpretează calamităţi naturale ca
pe nişte „pedepse cereşti”(interesantă este prin viziunea apocaliptică descrierea unei
invazii de lăcuste). Miron Costin are intuiţie psihologică şi tendinţa de a filozofa pe
marginea faptelor, reuşeşte astfel să realizeze caracterizări, naraţiuni umoristice etc.
Fiind într-o oarecare măsură şi filosof, cronicarul face un fel de teorie a
cunoaşterii vorbind despre cele cinci simţuri şi oprindu-se asupra importanţei văzului.

3
Influenţa limbii vorbite este mai mică în opera lui Miron Costin, el fiind un cronicar cult
întâlnim totuşi câteva expresii şi proverbe populare:
 „lupul părul schimbă, iar nu hirea”.
 „cum zice muldoveanul, nu sunt în toate zilele paştile”.
 „ca acela ce învaţă, sa apucă de sabie cu mâna goală”.
CONCLUZII:
 Cronicarii realizează prin operele lor un act de cultură.
 Oferă surse de inspiraţie pentru scriitorii de mai târziu.
 Au contribuit la dezvoltarea istoriografiei limbii şi literaturii.
 Au format conştiinţa naţională.