Cum sunt clasificate aptitudinile și ce tipuri au fost identificate?

Observarea activității oamenilor permite constatarea că în timp ce unii oameni obțin cu ușurință succese
într-unul sau mai multe domenii, alții depun eforturi mult mai mari pentru aceleași rezultate sau chiar nu
reușesc obținerea acelor rezultate. Gradul de reușită în activitățile desfășurate este datorat și unor însușiri de
personalitate grupate sub numele de aptitudini. Observăm, astfel, că oamenii se deosebec și prin aptitudinile
lor.
Aptitudinea este o însușire sau un complex de însușiri psihice și fizice care determină performanțe în
activitate.
Aptitudinile reprezintă astfel latura instrumental-operațională a personalității, existența lor fiind
demonstrată de reușita în activitate. Termenul are însă două accepțiuni distincte:
- într-un sens larg, reprezintă însușiri prezente la toți indivizii, dar dezvoltate diferit;
- într-un sens restrâns, desemnează doar gradele înalte de dezvoltare a însușirilor, ceea ce permite
obținerea, unor rezultate mai bune decân majoritatea populației.

Clasificarea aptitudinilor se realizează în general după gradul de complexitate și se impart în :

- aptitudini simple sunt cele implicate în realizare unei singure operații din cadrul unei activități și se
bazează peun singur fenomen psihic (ex: auzul musical, percepția spațială, fidelitatea memoriei, etc.)
- aptitudinile complexe sunt sisteme organizate și ierarhizate de aptitudini simple. Cele mai slab
dezvoltate beneficiază de fenomenul compensării, prin intermediul căruia se asigură funcționalitatea și
eficiența lor maximă.
Aptitudinile se mai pot clasifica și după gradul de generalitate și acestea por fi: aptitudini special și aptitudini
generale.
Aptitudinile speciale sunt cele care asigură realizarea cu succes a unei singure activități (aptitudini muzicale,
aptitudini literare, aptitudini matematice, aptitudini plastice, aptitudini pedagogice, etc)
Aptitudinile muzicale presupun:
- o componentă senzorială, ce cuprinde capacitatea de a descrimina înălțimea, intensitatea și durata
sunetelor musicale;
- o componentă mnezică, ce se referă la întipărirea și reproducerea fidelă a sunetelor;
- o componentă sintetică, ce presupune combinațiile muzicale, a melodiilor și a structurilor ritmice;
- o componentă motrică, prin care se realizează sunetul auzit prin voce sau cu ajutorul instrumentului;
- o componentă ideativă, ce privește asociația dintre configurațiile de sunete muzicale și conținutul de
idei.
Aptitudinea tehnică presupune:

- dexteritate manuală;
- percepție spațială;
- gândire tehnică.
Aptitudinile generale sunt implicate într-un număr mare de activități. Aptitudini ca spiritul de observație,
capacitatea de învățare, anumite calități ale memoriei, inteligența, etc. sunt necesare în cle mai diverse
activități, ele fiind comune omului de știință, dar și scriitorului și pictorului pentru obținerea unor
performanțe înalte.
Inteligența reprezintă un sistem de însușiri stabile proprii subiectului individual, care la om se manifestă
în calitatea activității intelectuale centrată pe gândire.
Dacă în limbajul comun inteligența este sinonimă cu gândirea, în sens psihologic ea presupune o
organizare superioară a mai multor procese psihice: gîndire, memorie, percepție, imaginație, performanțe la
nivelul limbajului și atenției, etc.
Fiind vorba despre un termen și o aptitudine mult discutate în epoca contemporană, asupra inteligenței au
fost formulate mai multe teorii, printre care teoria genetică și teoria inteligențelor multiple.
Teoria genetică:creatorul acestei teorii a inteligenței este J. Piaget, care pornește de la ideea că inteligența
este o relație adaptativă între om și realitatea înconjurătoare. Adaptarea, în acest context, este o echilibrare
între asimilare (integrarea noilor informații cu cele vechi) și acomodare (restructurare a modelelor de
cunoaștere sub influența noilor informații). Cercetările întreprinse de J. Piaget l-au condus la formularea
stadiilor dezvoltării inteligenței:
- Inteligența senzorio-motorie (0-2ani) care începe cu stadiul exersării reflexelor (0-1 luna), în cadrul
căruia sunt exersate schemele senzorio-motorii simple (reflexe necondiționate), innăscute, copilul
descoperind treptat relațiile dintre ceea ce percepe și propriile acțiuni ( în primul rând motorii). În cadrul
primului an de viață învață să pună în legătură ceea ce fac oamenii sau obiectele din jur, să reacționeze la
schimbările mediului sau cum să-l controleze. Una dintre cele mai importante achiziții este permanența
obiectelor (6 luni-2 ani), anume că obiectele continuă să existe chiar dacă nu le mai vede.
- Stadiul preoperațional (2-7 ani) în cadrul căruia achizițiile cele mai importante sunt deprinderea
mersului și limbajului, a funcției simbolic-reprezentative în general. Acestea permit interiorizarea acțiunilor,
fără însă a exista posibilitatea reversibilității lor. La finalul stadiului apare conceptul de număr.
Caracteristicile cele mai importante ale stadiului sunt: apariția unui tip de gândire cauzală, nu însă în sensul
unui raționament logic, prin care încearcă să-și explice ceea ce se petrece în jurul lor; amestecul realului cu
imaginarul și imposibilitatea de a trece dincolo de aparențe; egocentrismul, în sensul că nu pot vedea lucrurile
decât din punctul lor de vedere.
 - Stadiul operațiilor concrete (7-11 ani): în această etapă, copii încep să aplice reguli logice operațiilor de
transformare a informațiilor pentru a rezolva problemele cu care se confruntă. Achiziții importante:
clasificarea, categorizarea și conservarea proprietăților fizice ale obiectelor. Inteligența copilului este
inductiv-logică și concretă, fiind necesare corespondente concrete în realitate. Se dobândește capacitatea
reversibilității acțiunilor interiorizate, la sfârșitul stadiului constituindu-se mecanismele de coordonare logică
și matematică
- Stadiul operațiilor formale (11-17 ani): în această etapă se dobândește capacitatea de a lucre cu
concepte abstracte și să realizeze operații cu operații (combinări, permutări, aranjamente). Gândirea devine
deductivă, subiectul putând opera nu numai asupra realului, ci și asupra posibilului. Se mai numește și stadiul
propozițional, deoarece acum subiectul poate opera cu enunțuri verbale abstracte, devenind capabil de discurs
argumentative.

Teoria inteligențelor multiple: Teoria care demonstrează caracterul multiplu al inteligenței umane are ca
autor pe Howard Gardner, profesor de teoria cunoașterii, educație și psihologie la Universitatea Harvard. În
elaborarea teoriei sale, Gardner a pornit de la constatarea că pe de o parte unii copii cu coeficient ridicat de
inteligență nu au rezultate bune la școală, iar pe de altă parte ca persoane care au avut rezultate remarcabile
de-a lungul vieții, au avut dificultăți la școală. În acest context, definiția pe care o propune inteligenței este
caracterizată de flexibilitate: "mod de a rezolva probleme și de a dezvolta produse considerate ca valori de cel
puțin o cultură". Detaliind definiția sa, se poate observa cu ușurință că nu se poate aduce în discuție un
eventual caracter univoc al inteligenței, în măsura în care problemele pot fi din cele mai diverse, după cum
rezolvarea lor poate cunoaște o multitudine de posibilități. Aceasta înseamna simultan o valorizare a
domeniului sau a câmpului de manifestare.

Studiind modul în care oamenii rezolvă problemele, Gardner a identificat opt tipuri de inteligență
diferențiate în baza a zece criterii, dintre care cele mai relevante se referă la existența unui sistem propriu de
simboluri (cuvinte, numere), manifestarea abilității respective de la primele semne ale existenței oamenilor pe
Pământ, cunoașterea părții creierului unde este localizată inteligența respective, etc.

- Inteligența lingvistică: Cei ce posedă acest tip de inteligență gândesc cu predilecție în cuvinte și
folosesc cu ușurință limba pentru a exprima și/sau înțelege realități complexe. Sunt persoane care învață
repede limba maternă și limbile străine, citesc cu plăcere, folosesc metafore, etc.
- Inteligența logico-matematică: Prevalența ei determină analiza cauzelor și a efectelor, înțelegerea
relațiilor dintre acțiuni, obiecte și idei. Abilitatea de a calcula, cuantifica, evalua propoziții și efectua operații
logice complexe sunt caracteristici care ies în evidența în cazul acestei inteligențe împreună cu abilități de
gândire deductivă și inductivă și capacități critice și creative de rezolvare a problemelor.
 - Inteligența muzicală: Persoanele cu aceasta inteligență gândesc în sunet, ritmuri, melodii și rime. Sunt
sensibili la tonalitatea, intensitatea, înălțimea și timbrul sunetului; recunosc, creează și reproduc muzica
folosind un instrument sau vocea.
- Inteligența spațială: Înseamna de a gândi în imagini și a percepe cu acuratețe lumea vizuală. Abilitatea
de a gândi în trei dimensiuni, de a transforma percepțiile și a recrea aspecte ale experienței vizuale cu ajutorul
imaginației sunt caracteristici ale acestei inteligențe.
- Inteligența naturalistă: Persoanele la care este dominant acest tip de inteligență au capacitatea de a
recunoaște și clasifica indivizi și specii. Interacționează eficient cu creaturi vii și pot discerne cu ușurință
fenomene legate de viața și de forțele naturii.
- Inteligența chinestezică: Dominanța acestei inteligențe aduce după sine gândirea în mișcări și folosirea
corpului în moduri sugestive și complexe. Ea implică simțul timpului și al coordonării mișcărilor corpului și
ale mâinilor în manipularea obiectelor.
- Inteligența interpersonală: Înseamna a înțelege celelalte persoane, a avea empatie, a recunoaște
diferențele dintre oameni și a aprecia modul lor de gândire, fiind sensibili la motivele, intențiile și la stările
lor. Ea implică o interacțiune eficientă cu una sau mai multe persoane din familie sau din societate.
- Inteligența intrapersonală: Determină o gândire și înțelegere de sine, a fi conștient de punctele tale tari
și slabe, a planifica eficient atingerea obiectivelor personale, monitorizarea și controlul eficient al gândurilor
și emoțiilor, abilitatea de a se monitoriza în relațiile cu alții.