„Plumb”

George Bacovia

1916

Simbolismul este un curent literar, apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Franța și

Belgia francofonă, ca reacție împotriva romantismului retoric, parnasianismului și a
naturalismului, promovând conceptul de poezie modernă. Universul poetic bacovian al are la
bază câteva motive specifice liricii simboliste.

Este vorba, în primul rând, de motivul singurătății, preluat din romantism, numai că, la
Bacovia, solitudinea devine un sentiment sumbru, apăsător, asociat cu spațiul camerei, sau cu
spații exterioare precum parcul, străzile sau orașul de provincie.

În mulțime, eul liric se simte înstrăinat, îndepărtat, fără putință de comunicare cu

ceilalți, rătăcind fără sens, având gesturi absurde. Sentimentul îndepărtării produce
înstrăinarea și dorința de evadare. Motivul solitudinii apăsătoare este elementul de recurență
în volumul de debut, „Plumb” din 1916.

Poetul simbolist se simte mereu singur, într-o societate bazată doar pe valori morale,
societate pe care nu o înțelege și care, la rândul ei, nu înțelege condiția creatorului.

Tema morții apare foarte des în poezia bacoviană, moartea apărând ca o senzație de
dezagregare a materiei și a ființei, aceasta provocând rareori panică, fiind de obicei ca un
remediu al bolii existențiale de care suferă poetul, reprezentând un fel de evadare din lumea
pe care creatorul nu o înțelege.

Tema iubirii apare în poeziile lui Bacovia într-un mod total diferit de lirica romantică.
Femeia constituie un refugiu, însă între cei doi nu apar gesturi tandre, specifice unei relații de
iubire.

Gama de culori este restrânsă în poezia lui Bacovia, centrată pe câteva motive tipic
simboliste: urâtul, plictisul, tristețea, monotonia.

1
 Culorile, la fel ca instrumentele muzicale, au rolul de a sugera o stare sufletească.
Astfel, melancolia gravă este sugerată de vioară și clavir, în timp ce sentimentul de
monotonie este dat de culoarea violet, de armonică și fanfară. Violetul indică, de asemenea,
un doliu cosmic, iar nevroza este sugerată de verdele crud, roz și albastru, muzical, ea fiind
susținută de violină și de flaut. Galbenul sugerează, așa cum însuși poetul declară: declară:
„Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum în urma m-a obsedat galbenul, culoarea
deznădejdii...În plumb văd culoarea galbenă. Compușii lui dau un precipitat galben.
Temperamentului meu îi convine această culoare. După violet și alb am evoluat spre galben...
Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben [...] Altă dată, în plumb, pe lângă impresia
colorată, mai simțeam altă statică, de greutate. Plumbul apasă cel mai greu pe om... Cât
privește despre mine am fost și rămân un poet al decadenței.” Albul statuilor pe care se lasă
un apus de soare măreț, relevă o stare crepusculară. Negrul, limita cromatică, suscită limita
depresivă, ca în poezia cu acest titlu.

Cadrul natural este trist și dezolant în lirica bacoviană. Ploaia și ninsoarea au

rezonanță în sufletul omului, aducând monotonie, nevroză, chin și frig lăuntric. Toamna,
anotimpul mohorât al ploilor interminabile, pustiește sufletul și amorțește simțurile. Iarna
este infernală, domină întreaga lume și aduce cu sine pierderea oricărei speranțe din sufletul
poetului. Primăvara nu reprezintă pentru eul liric bacovian un motiv de bucurie, ci, este un
anotimp al nevrozelor, iar căldura infernală a verii creează o atmosferă în care cadavrele se
descompun.

Poezia “Plumb” deschide volumul cu același titlu, apărut în anul 1916, definindu-l în
totalitate.

Titlul este format dintr-un substantiv comun, simplu, care devine un simbol la nivelul
întregii poezii, și un laitmotiv, repetându-se de șase ori, fără să numărăm și titlul, poezia
având doar opt versuri. El sugerează apăsarea, angoasa, greutatea sufocantă, cenușiul
existențial și închiderea definitivă a spațiului existențial, fără soluții de ieșire.

Tema poeziei este reprezentată de condiția poetului, a creatorului, într-o societate pe

care nu înțelege, și care, la rândul iei, nu înțelege visurile și aspirațiile acestuia. Tema morții
este una dintre cele mai des întâlnite teme ale simbolismului, marcată prin prezența câmpului
lexical al morții: „sicriele”, „funerar vestmânt”, „cavou”, „coroane”, „mort”.
2
 Apar motive specifice liricii simboliste, precum singurătatea, depresia, plictisul,
izolarea și dorința de evadare.

Textul este structurat în două catrene, cele două secvențe poetice corespund celor două
planuri ale realității: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de cimitir și de cavou, și
realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii, a cărui invocare se face cu
disperare, fiind și el condiționat de natura mediului.

Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivității: persoana
I a verbelor („stăteam”, „am început”), persoana I a adjectivului posesiv „(amorul) meu”.

Poezia se deschide cu imperfectul verbului „a dormi”, făcându-se trimitere la somnul

de veci, echivalent cu moartea. Imperfectul arată o continuitate deoarece identifică o acțiune
începută în trecut și neterminată. Adverbul de mod „adânc” simbolizează o apăsare profundă
care parcă devine o stare permanentă. Este ilustrat un spațiu sufocant, închis, apăsător,
subliniat prin prezența sicrielor și cavoului, care ar putea să fie echivalente chiar cu propria
viață a poetului neînțeles.

Spațiul este dominat de plumb, făcându-se e referire la cenușiul și apăsătorul trai

existențial. În acest cadru funerar, până și florile, care în general simbolizează frumusețea,
viața, devin „de plumb”. Eul liric, într-un astfel de spațiu cenușiu, se simte singur și în
incapacitatea de a găsi o rezolvare a lucrurilor.

În cavoul sumbru își face apariția vântul, care aprofundează senzația de răceală.
Cadrul vizual este completat de imaginea auditivă, dată de scârțâitul coroanelor care
accentuează sentimente de frică și panică.

A doua strofă începe simetric cu primul catren, prin verbul „a dormi” la imperfect,
persoana a III-a singular. Expresia „amorul meu de plumb” face trimitere la sentimentul de
iubire, care, dacă în general bucură sufletele, de data aceasta devine „de plumb”, accentuând
ideea că eul liric se simte singur, rece, fiind încărcat de durere, tristețe și nostalgie. Adverbul
de mod „întors” este cuvântul cheie al versului, constituind misterul poeziei. Este vorba
probabil, cum va spune Blaga, de întoarcerea mortului cu fața spre apus, eul liric privindu-și
sentimentul ca un spectator, fiind prezentă ideea de neînțelegere a societății în care poetul
trăiește.

3
 Dacă toate verbele din poezie sunt la imperfect, apar în versul al doilea cele două
verbe la persoana întâi: „am început” (modul indicativ timpul perfect compus) și „să strig”
(modul conjunctiv timpul prezent), care ilustrează o ultimă încercare disperată a eului liric de
a se salva. Expresia „stam singur în cavou” ilustrează neputința eului liric de a se regăsi, iar
mortul este considerat chiar sufletul lui, care nu mai este capabil să simtă iubirea.

Dacă în prima strofă își face apariția vântul, în a doua strofă apare frigul, care sporește
apropierea sfârșitului. Sentimentul de iubire nu apare ca fiind unul înălțător, ci este rece și
fără niciun fel de perspective de împlinire. Apare simbolul aripilor, care, în general,
sugerează zborul, înălțarea, dar aici este vorba despre un „zbor în jos”, căderea surdă și grea,
moartea și imposibilitatea evadării dintr-un spațiu închis. Încercarea de salvare este iluzorie:
„Și-am început să-l strig”.

La nivel fonetic, cuvântul „plumb” cuprinde o vocală închisă între două consoane,
ceea ce sugerează o închidere a spațiului. În restul poeziei predomină vocalele („o”, „i”, „u”),
dând sentimentul golului existențial, al absenței, al vidului lăuntric.

În ceea ce privește prozodia, poezia are o construcție riguroasă, care sugerează

prezența morții, prin închiderea versurilor cu rimă îmbrățișată, măsura fixă de zece silabe.

Prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului și a corespondențelor,

zugrăvirea stărilor sufletești de angoasă, de spleen, poezia „Plumb” descrie o lume închisă, o
lume din care nu se poate ieși, sensul existenței fiind vidul, nimicul.