Sunteți pe pagina 1din 5

Silogismul judiciar de Mircea I.

Manolescu
BARBU VLĂDUȚ-GEORGE
GRUPA 113
ID

Biografie Mircea I. Manolescu

Mircea I. Manolescu s-a născut în Brăila, la data de 6 ianuarie 1907.


Licențiat în Drept în 1928, a practicat avocatura în Brăila și București.
A fost membru al Institutului Național Social Român, condus de Dimitrie
Gusti, si a participat la cercetările sociologice ale Seminarului de Sociologie. A
fost profesor universitar la Catedra de Metodologie si Sociologie Juridică a
Facultății de Drept (1947-1949) și director al revistei „Dreptul” între 1941-1944. A
murit la data de 24 martie 1983.
Mircea Manolescu este unul dintre cei mai importanți cercetători ai
fenomenului juridic din prima jumătate a secolului al XX-lea și este cunoscut, în
mare parte, datorită scrierilor sale de sociologie juridică.
Sociologia juridică reprezinta atat o parte a sociologiei generale, cât și o
parte a științelor juridice, prin cercetarea caracterului social al realității juridice.
Silogismul reprezintă tipul clasic al raționamentului. Aristotel este cel care a
descoperit silogismul, l-a analizat, i-a determinat variantele și i-a scos în evidență
rolul în procesul de cunoaștere. Silogismul poate fi considerat ca o inferență
mediată. Spre deosebire de inferențele imediate unde concluzia derivă nemijlocit
din premise, în cazul silogismului apare o a doua premisă care mijlocește obținerea
concluziei din prima premisă. Cu alte cuvinte, silogismul este inferența în care din
două propozitii categorice care au un termen comun, se deduce drept concluzie o
alta propozitie categorică, ai cărei termeni sunt termenii necomuni ai premiselor. În
sens larg, silogismul poate fi considerat ca o inferență mediată deductivă.
Silogismul este o forma de raționament.
Raționamentul deductiv înseamna rationament riguros, strict, cert, astfel că
premisele fiind date, concluzia derivă cu necesitate. Silogismul poate fi definit ca
un raționament în care, din două judecăți categorice care au un singur termen
comun, se deduce o judecată categorică, ce are în alcătuire termenii necomuni ai
primelor.
Premisele trebuie sa formeze o condiție suficientă pentru derivarea
concluziei, iar concluzia să alcătuiască o consecință necesară premiselor.
Silogismul judiciar nu este neaparat o metodă de a descoperi adevărul, ci mijlocul
de verificare a soluției ipotetice.
Conform lui Mircea Manolescu, prin silogism judiciar se întelege “acela
folosit finalmente de judecător ca o verificare a soluției probabile, intrezărite de
acesta”. Judecătorul ajunge în felul acesta până la urma să dea soluția pornind de la
adevărul judiciar, rezultat din verificarea unei soluții probabile, a unei ipoteze, prin
silogism, prin motivare. Deci, ipoteza pe care a construit-o și a verificat-o
judecătorul, este o ipoteză care s-a născut din ciocnirea între alte doua ipoteze. Așa
se naște hotărârea judecătorească.
Dreptul este făcut pentru a fi aplicat la spețe. A spune că furtul este interzis,
de pildă nu poate să însemne altceva decât că în fiecare caz particular în care el va
fi constatat, se va aprecia ca fiind interzis. După cum orice noțiune generală
stabilită servește drept rațiune logică cunoștințelor care îi sunt subordonate, tot
astfel orice normă generală va servi drept rațiune logică fiecărei aprecieri
individuale. Se spune că o persoană care a furat, a comis o acțiune nedreaptă,
pentru ca orice furt, în general este nedrept, ți acțiunea acestei persoane reprezintă
un furt. Se face astfel un silogism luându-se ca premise afirmații considerate prin
ipoteză ca sigure. Premisa majoră este propusă adevarată, iar premisa minora este
produsul unei constatări. Rationamentul logic presupune în felul acesta, un adevăr
general, probabil admis. Problema care se pune aici este aceea de a ști cum se
stabilește acest adevăr, respectiv cum se poate afirma în cazul din speță ca furtul
este în general interzis. Daca nu s-ar fi constatat sau imaginat un furt individual nu
s-ar fi putut emite niciodată formula generală potrivit căreia furtul este interzis. Cu
alte cuvinte, normele generale nu se formează de la sine, ci numai prin experiență,
prin constatări de acțiuni sociale în viața reală. Judecățile individuale, uneori cu
prilejul unor actiuni omenești bine determinate în concret, se află la baza oricărei
generalizări juridice.

Conceptia lui Mircea I. Manolescu despre problema silogismului


judiciar

M. Manolescu observă, în primul rând, teoria silogismului judiciar nu este


completă. Pentru stabilirea corectă a adevărului juridic nu este suficientă fixarea
premiselor silogismului, o importantă capitală în această chestiune având-o
stabilirea termenului mediu, ceea ce Manolescu numește ”diagnosticul juridic”.
Prin urmare, construirea silogismului judiciar va presupune trei operații: stabilirea
premisei majore, a premisei minore și a diagnosticului juridic.
În drept, pentru valabiliatea silogismului, trebuie avut grijă ca minora, care
constituie cazul nou, să semene cu majora. Pentru aceasta, trebuie să fie cercetată,
dacă are o punte de legătură, adică din punct de vedere logic, un termen mediu
comun amândurora. Termenul mediu este în drept, calea prin care faptele
comunică cu juridicitatea. Orice construcție pretinsă juridică, lipsita de punctul
mediu de aplicare la realitate, este o simplă închipuire, după cum orice fapt lipsit
de termenul mediu în ceea ce privește reclamarea juridicității nu interesează
dreptul ci aparține altor domenii sau pur și simplu materiei. În afara acestora,
silogismul judiciar afirmativ nu se poate constitui valabil si nu se poate trage o
concluzie de condamnare. Concluzia într-un silogism nu este altceva decat
aplicarea formulei generale, cuprinsă în majoră, la cazul particular din minoră.
Acest lucru este valabil atât in logica pură cât și în drept. Concluzia, urmând să se
conformeze schemei oricărui silogism, trebuie să conțină termenul mic și termenul
mare, necuprinzând nimic altceva decât s-a afirmat în premise.
În logica juridică, concluzia prezintă următoarele caracteristici:
1.Este necesară, în sensul că decurge în mod regulat din premise. Fundamentul
logic al concluziei, sau mai precis fundamentul juridic se află în majoră fiindcă
numai aceasta ne autorizează să luăm această dispoziție pentru cazurile particulare
ca și pentru clasa de cazuri asemănătoare prevăzute în ea;
2.Este legală, întrucât majora care o autorizează este un text de lege, sau legitimă,
atunci când majora pe care se întemeiază este un principiu de drept;
3.Este firească sau normală, în sensul că ea nu trebuie să contrazică constatările de
fapt din minoră și felul cum ele se leagă de majoră prin termenul mediu. Legile
logicii juridice își găsesc aplicare și în materie de judecată și dacă aceste legi sunt
încălcate, hotărârea este viciată și nu poate fi menținută numai pe motivul că este
expresia convingerii intime a judecătorului care a pronunțat-o. Funcționarea
consecinței în silogismul judiciar: Consecința este evidențiată în judecata noastră
de tragerea concluziei. Funcționarea consecinței are un caracter demonstrativ în
gândire. Restul silogismului aparține în mare parte intuiției. Din punct de vedere
logic, nimic nu este mai important decât a conchide. A interpreta o propoziție
universală, un text, un principiu, o convenție, înseamnă a extrage consecințe din
ele. In drept, în cea mai mare parte, controlul instanței de casare se raporteaza, în
exclusivitate, la calitatea consecinței în hotărârile judecătorești, consecința care
este bine cenzurabilă, având în vedere faptul că trebuie să se supună unei tehnici
precise, unor reguli definitiv stabilite.
Astfel s-a remarcat că intervenția instanței de control judiciar se rezumă la
următoarele: controlul normalității judecăților, verificarea consecinței în motivare
și concluzii, inlaturarea arbitrariului. Ceea ce se cerceteaza de fapt este justetea
normala a intuitiei principiilor si faptelor. Cenzura activitatii judecatoresti nu se
face de dragul silogismului, ci din vointa de a se infaptui dreptatea. De aceea,
atunci cand solutia instantei de fond este dreapta, dar motivarea nu este juridica in
raport cu faptele constatate, instanta de recurs este indrituita ca mentinand solutia
instantei de fond, sa-si gaseasca o alta motivare (cea adevarata) si sa dea calificarea
corecta faptelor constatate ale procesului.
Din punct de vedere legico-juridic, instanța de control trebuie să intervină
numai În următoarele situații: -în caz de eroare de fapt (cazul minorei) -în caz de
greșită calificare (incadrarea minorei) -in caz de gresita consecinta (concluzia ce
trebuie trasa dupa incadrarea minorei in corpul silogismului sub majora adecvata);
In aceasta situatie, motivele de desfintare sau de casare constau in violarea legii si
in gresita interpretare. In plus, lipsa totala de motivare constituie de asemenea, un
apel sau de recurs. In general, sesizarea minorei este lasata suveranei aprecieri a
instantelor de fond, cu exceptiile cunoscute. In ceea ce priveste concluzia, atat
violarea legii cat si gresita interpretare sunt numai doua cazuri particulare ale unei
eronate consecinte. Pentru o mai buna sistematizare, motivele de apel sau de recurs
nu pot fi decat: nemotivarea, defectuoasa sesizare, gresita consecinta.
Expunerea silogistica nu este esentiala cugetarii noastre. Daca o facem totusi
uneori, aceasta este numai pentru un mai bun control al cugetarii. Neaducand nimic
nou in spiritul nostru, neimbogatind cunoasterea cu nimic, logica poate totusi sa
descopere in procesul de crestere catre obiect al acesteia, eroarea, sofismul si
iluziile. In acest sens, produsul logic al silogismului va indeplini un rol secundar,
de verificator. Obligatia judecatorilor de a dezvolta silogistic rezultatul
convingerilor asupra conflictelor dintre particulari sau dintre particulari si
colectivitate, devine o garantie ca judecata lor nu este un act arbitrar, nemotivarea,
adica neexpunerea deductiva a hotararilor nereprezentand un motiv legal de
desfintare sau de casare a lor.

Stabiliţi dacă enunţurile de mai jos redau o inferenţă deductivă validă sau nevalidă ori un
raţionament inductiv.

1. Dacă Dan şi Mihai au aceiaşi prieteni, iar Adrian este prieten cu Mihai, rezultă că Adrian
este prieten şi cu Dan.

Inferență deductivă validă.

2. Presupunând că persoana este perfect sănătoasă, comportamentul ei se bazează aproape


mereu pe argumente, deoarece fiecare dintre noi dispune de informaţii despre faptele pe
care se bazează comportamentul nostru, aşa încât, pentru a oferi un sens activităţilor
noastre şi a anticipa ce urmează să se întâmple, ar trebui să formulăm premise şi din ele
să derivăm concluzii.

Raționament inductiv.
3. Întrucât afecţiunea psihică a acestui pacient seamănă perfect cu cea avută de persoana
care s-a prezentat ieri la consult, trebuie să-i recomand şi lui tratamentul recomandat
pacientului de ieri.

Raționament inductiv.

4. Dacă un bolnav psihic s-a vindecat perfect cu tratamentul recomandat de psihoterapeut şi


în cazul lui nu s-a comis nici un fel de eroare privind diagnosticul dat şi remediul
recomandat, conchid că acest bolnav psihic trebuie să consulte acelaşi psihoterapeut.

Raționament inductiv.

5. Cu cât este mai lung un pendul gravitaţional cu atât timpul oscilaţia pendulului este mai
mare. Prin urmare, cu cât este mai lungă tija pendulului unui ceas clasic, cu atât acel ceas
va merge mai încet.

Inferență deductivă invalidă.

6. Tratatul de psihologie oferit de editura aceasta conţine un studiu detaliat despre bolile
psihice şi despre abordarea lor, iar tratatul de psihologie scos recent de o altă editură con-
ţine, la rândul său, o prezentare detaliată a tratamentului şi a detaliilor bolilor psihice,
conchid că ar fi o risipă de bani să cumpăr şi noul tratat de psihologie.
Inferență deductivă validă.