ÎNCĂ LZIREA GLOBALĂ

Încălzirea globală este fenomenul de creștere continuă a temperaturilor medii înregistrate

ale atmosferei în imediata apropiere a solului, precum și a apei oceanelor, constatată în ultimele
două secole, dar mai ales în ultimele decenii. Fenomene de încălzire globală au existat
dintotdeauna în istoria Pământului, ele fiind asociate cu fenomenul cosmic de maximum solar,
acestea alternând cu mici glaciațiuni terestre asociate cu fenomenul de minimum solar.
Temperatura medie a aerului în apropierea suprafeței Pământului a crescut în ultimul secol cu
0,74 ± 0,18 °C.[2]
Dacă fenomenul de încălzire observat este cvasi-unanim acceptat de oamenii de știință și
de factorii de decizie, există diverse explicații asupra cauzelor procesului. Opinia dominantă este
că încălzirea se datorează activității umane, în special prin eliberarea de dioxid de carbon în
atmosferă prin arderea de combustibili fosili.
Grupul interguvernamental de experți în evoluția climei (engleză Intergovernmental
Panel on Climate Change) afirmă că „cea mai mare parte a creșterii temperaturii medii în a doua
jumătatea a secolului al XX-lea se datorează probabil creșterii concentrației gazelor cu efect de
seră, de proveniență antropică. Ei consideră că fenomenele naturale ca variațiile solare și
vulcanismul au avut un mic efect de încălzire până în anii 1950, dar după efectul a fost de ușoară
răcire.
Teoria încălzirii globale antropice este contestată de unii oameni de știință și politicieni,
cum ar fi Claude Allègre sau Václav Klaus. Există teoreticieni ai conspirației care cred că totul
este doar un pretext al elitelor mondiale de a cere taxe împotriva poluării.
Încălzirea globală are presupuse efecte profunde în cele mai diferite domenii. Ea
determină sau va determina ridicarea nivelului mării, extreme climatice, topirea ghețarilor,
extincția a numeroase specii și schimbări privind sănătatea oamenilor. Împotriva efectelor
încălzirii globale se duce o luptă susținută, al cărei aspect central este ratificarea de către guverne
a Protocolului de la Kyoto privind reducerea emisiei poluanților care influențează viteza
încălzirii.
 CICLURILE CLIMATICE
Clima Pământului a suferit dintotdeauna modificări ciclice, cu perioade de răcire și încălzire.
Modificările au diferite durate, precum și diferite amplitudini. Se menționează următoarele tipuri
de cicluri:

 Ciclul zi-noapte (ciclul circadian), în care temperaturile pot varia de la câteva grade,
până la câteva zeci de grade. Acest ciclu este prea rapid pentru a fi luat în considerare
în cazul schimbărilor climatice.
 Ciclul anual (anotimpuri), în care variația temperaturii și a altor parametri, de exemplu
a concentrației de dioxid de carbon) este sesizabilă pe un grafic care arată influența
industrializării.
 Ciclul solar, cu o durată de cca. 11 ani, indică o variație periodică a temperaturilor,
care poate masca încălzirea globală.
Ciclul glaciar, care se întinde pe durate de mii până la sute de mii de ani și determină
mari variații climatice

Ciclul Solar

Ciclul solar, este o variație a activității solare cu o durată medie de 11,2 ani, însă se
cunosc cicluri solare cu durate între 8 și 15 ani. Se presupune că un ciclu solar este determinat de
câmpul său magnetic, care se inversează o dată la 11 ani, un ciclu magnetic complet durând de
fapt 22 de ani. Activitatea solară este caracterizată prin numărul de pete solare, numărul de
erupții solare și radiația solară. Cel mai bun indice este considerat cel al radiației de 2,8 GHz,
adică a radiației cu lungimea de undă de 10,7 cm. Nu se cunoaște prea bine influența ciclului
solar asupra climei, însă lipsa petelor solare din a doua jumătate a secolului al XVII-lea a coincis
cu o perioadă foarte friguroasă, perioada minimului Maunder, numită „mica glaciațiune”, sau
„mica eră glaciară.

Ciclul Glaciar

Studiul climei din vechime, de exemplu din cuaternar (de acum 1,8 milioane de ani) și
până astăzi se poate face pe baza carotajelor din Antarctica, cum a fost cazul stației Vostok,
carotaje care pot extrage gheață de la adâncimea de 3500 m. Vechimea gheții este de câteva sute
de mii de ani. Compoziția izotopică a oxigenului extras din gheață permite reconstituirea
temperaturii atmosferei pe o perioadă în urmă de până la 700 000 de ani.
 În figurile alăturate glaciațiunile au fost următoarele: glaciațiunea Mindel, care a durat
între anii 650 000 – 350 000 î.Hr., glaciațiunea Riss, care a durat între anii 300 000 - 120 000
î.Hr. și glaciațiunea Würm, care a durat între anii 80 000 – 10 000 î.Hr. Tot în era cuaternară,
înainte de cele trei menționate a avut loc glaciațiunea Günz, care a durat între anii 900 000 – 700
000 î.Hr. În perioada cuaternară variațiile de temperatură n-au depășit 10 °C, iar maximele de
temperatură n-au depășit niciodată +4 °C față de temperaturile actuale. În perioade mai
îndepărtate variațiile de temperatură au atins 22 °C, iar maximele +8 °C. În perioada acestor
maxime ghețurile au dispărut complet.Studiului glaciațiunilor a relevat perfecta corelație între
temperatură, întinderea ghețurilor și concentrația de dioxid de carbon în atmosferă.

Cauze ale încălzirii

Clima se schimbă datorită forcingului extern, în funcție de influența deplasării pe orbită în jurul
Soarelui, erupțiilor vulcanice și efectului de seră. Ponderea diverselor cauze ale încălzirii este în
studiu, dar consensul oamenilor de știință este că principala cauză este creșterea concentrației
gazelor cu efect de seră datorită activităților umane din epoca industrializării. În special în ultimii
50 de ani, când se dispun de date detaliate, acest lucru este evident. Cu toate astea, există și alte
ipoteze, care atribuie încălzirea variațiilor activității solare.
Efectele forcingului nu sunt instantanee. Inerția
termică a solului și oceanelor duce la
presupunerea că starea curentă a climei nu este
în echilibru cu forcingurile. Studiile pe modelele
climatice indică că, chiar dacă concentrațiile
gaselor cu efect de seră s-ar menține la cele ale
anului 2000, clima tot s-ar mai încălzi cu 0,5 °C.

Efectul de seră
Efectul de seră este un fenomen natural prin care o parte a radiației terestre în infraroșu este
reținută de atmosfera terestră. Efectul se datorează gazelor cu efect de seră care reflectă înapoi
această radiație.
În figura alăturată sunt prezentate fluxurile termice în atmosferă, în regim stabilizat. Din radiația
solară incidentă, de 342 W/m2 cota de 107 W/m2 este reflectată de atmosferă și sol. Restul este
reținut în atmosferă sau ajunge pe sol. Din totalul de 559 W/m2 (67 + 24 + 78 + 390) din
atmosferă, 235 W/m2 sunt radiați în afara atmosferei, iar restul de 324 W/m2 se reîntorc pe
Pământ datorită efectului de seră. În acest fel se închide bilanțul energetic (342 = 107 + 235).
Efectul actual al existenței gazelor cu efect de seră este că temperatura medie a Pământului este
cu cca. 33 °C mai mare decât ar fi în lipsa lor, adică este de cca. +15 °C în loc să fie de -18 °C. În
acest sens, efectul de seră este benefic, el asigurând încălzirea suficientă a Pământului pentru a
permite dezvoltarea plantelor așa cum le cunoaștem noi azi.
Dacă concentrația gazelor cu efect de seră crește, echilibrul prezentat este perturbat, cota de 235
W/m2 se micșorează iar cea de 324 W/m2 crește, diferența de flux termic se acumulează în
atmosferă, care astfel se încălzește. De aceea, termenul de „efect de seră” este folosit cel mai
adesea în vorbirea curentă pentru a evidenția contribuția unor anumite gaze, emise natural sau
artificial, la încălzirea atmosferei terestre prin modificarea permeabilității atmosferei la radiațiile
solare reflectate de suprafața terestră. Principalul element responsabil de producerea efectului de
seră sunt vaporii de apă, cu o pondere de 36 - 70 % urmați de dioxidul de carbon, cu o pondere
de 9 - 26 %, metanul, cu o pondere de 4 - 9 % și ozonul, cu o pondere de 3 - 7 %.
 Carbonul - este elementul principal care asigură viața. Ca și alte elemente chimice, el
este angrenat în natură într-un circuit. Cea mai mare parte a combinațiilor sub formă gazoasă este
formată din dioxidul de carbon.
În figura alăturată sunt prezentate fluxurile de carbon între atmosferă și biosferă, hidrosferă și
litosferă.
Între atmosferă și biosferă: plantele în timpul nopții și animalele tot timpul elimină prin respirație
dioxid de carbon. În timpul zilei plantele asimilează carbonul din CO2 și, cu ajutorul luminii
solare, prin procesul de fotosinteză îl transformă în combinații organice, eliberând oxigenul.
Capacitatea biosferei de a asimila carbonul este, totuși, limitată.
Între atmosferă și hidrosferă: CO2 este un gaz relativ solubil în apă și există un echilibru al
concentrației CO2 în apă. Oceanele conțin dizolvate cantități imense de CO2, care, în caz că
echilibrul ar fi perturbat, ar putea fi eliminate în atmosferă, ducând la o perturbație climatică
extremă. Solubilitatea gazelor în apă descrește pe măsură ce temperatura apei crește, ca urmare la
o încălzire a oceanelor, eliberarea CO2 în atmosferă este un pericol real.
Între biosferă și litosferă: în trecutul îndepărtat, în special în carbonifer, o mare parte a plantelor
din flora din epocă au ajuns în pământ, stocând în litosferă carbonul din corpul lor sub formă de
zăcăminte de cărbune. De fapt, se consideră că în acea perioadă atmosfera terestră conținea CO2
în loc de oxigen, iar plantele au teraformat atmosfera, oxigenul de acum și lipsa dioxidului de
carbon (concentrația actuală de numai 0,03 %) fiind de fapt urmarea acestei activități.
Între atmosferă și litosferă: actual carbonul este eliberat din litosferă în atmosferă sub formă de
CO2 prin activități antropice (arderea combustibililor fosili). Se consideră că în ultima jumătate
de secol au fost emise în atmosferă cantități foarte mari de CO2 și metan, care, prin efectul de
seră au dus la începerea fenomenului de încălzire globală.
Efecte asupra atmosferei

Efectele asupra atmosferei se manifestă prin creșterea vaporizației, a precipitațiilor și a

numărului furtunilor. După cum s-a spus mai sus, creșterea temperaturii duce la creșterea
cantității de vapori de apă care poate fi conținută în atmosferă. Deși în secolul al XX-lea
vaporizația s-a redus ca urmare a întunecării globale, în perioada actuală vaporizația crește
datorită încălzirii oceanelor. Pentru a se realiza echilibrul circuitului apei în natură trebuie să
crească și nivelul precipitațiilor. Creșterea precipitațiilor poate duce la intensificarea eroziunii în
unele zone, de exemplu în Africa, ceea de poate duce chiar la deșertificare, sau la favorizarea
creșterii vegetației în zonele aride.
Unii oameni de știință consideră că vaporizația crescută va genera furtuni. În general
uraganele apăreau doar în Atlanticul de nord. Totuși, în 2004 a apărut primul ciclon în Atlanticul
de sud, ciclonul Catarina, care a afectat Brazilia. Deși a avut o viteză a vântului de 40 m/s (144
km/h), unii dintre meteorologii brazilieni zic că n-ar fi fost uragan. Nu există consens cum că
acest uragan ar fi legat de încălzirea globală, dar unele modele climatice prevăd apariția
cicloanelor în Atlanticul de sud ca urmare a încălzirii globale. Se spune că în a doua jumătate a
secolului al XXI-lea va crește numărul de furtuni în zonele temperată și arctică din emisfera
nordică și în zona antarctică, însă mecanismul furtunilor nu este limpede. Furtunile care nu sunt
de origine tropicală depind de gradientul termic, care scade în emisfera nordică, deoarece
regiunile polare se încălzesc mai mult decât restul emisferei.

Efecte asupra hidrosferei

Topirea calotelor polare - Observațiile din satelit indică o reducere treptată a

suprafețelor calotelor polare. În figura alăturată se vede (în momentul opririi) cu cât au fost
ghețurile mai întinse în iarna anului 1982 față de iarna anului 2007.
Vârsta medie a ghețurilor arctice a scăzut în perioada 1988 - 2005 de la 6 la 3 ani.
Încălzirea climei în această regiune este de cca. 2,5 °C, (în loc de 0,7 °C în medie pe planetă), iar
grosimea medie a ghețurilor a scăzut cu 40 % în perioada 1993 - 1997 față de perioada 1958 -
1976. În 2007, observațiile din satelit au relevat o accelerare a topirii banchizei arctice, cu o
scădere a suprafeței sale cu 20 % în decursul unui singur an. Dacă tendința continuă, unele
observatoare consideră că banchiza se va topi complet vara deja din 2013, în loc de 2030 cât se
estima înainte.[63]. Se speră că satelitul specializat CryoSat-2, care va fi lansat pe orbită în 2009
să furnizeze informații mai exacte cu privire la acest fenomen.
Și în Antarctica apar fenomene de topire. Încălzirea s-ar datora schimbării direcției
vânturilor dominante, a măririi concentrației gazelor cu efect de seră și a deteriorării stratului de
ozon.. Desprinderea ghețurilor de pe șelful Antarcticii a crescut în ultimul deceniu (până în 2008)
cu 75 %.