Paradoxul puterii

Autor Dacher Keltner

”Paradoxul puterii” este o carte de popularizare a științei scrisă de un
reputat cercetător și profesor de psihologie din Statele Unite despre o temă de
actualitate și extrem de interesantă: puterea – cum se obține și cum se pierde
ea.
E o lectură destul de lejeră. Pe un continuum de la Goleman la Kahneman, e
mai aproape de primul decât de al doilea. Dar merită citită nu doar de cei care
sunt interesați de leadership sau de politică, tocmai pentru că pornește de la o
definiție intrigantă a puterii. După Keltner, puterea este capacitatea de a
schimba lumea, în special prin influențarea oamenilor din jur. De aceea,
puterea caracterizează orice relație și orice interacțiune, nu doar pe cele între
șef și subaltern.
Pornind de la această definiție, Keltner merge mai departe și își prezintă teza
principală, pe care o numește paradoxul puterii:
”Căpătăm putere și facem o schimbare în lume prin binele din natura umană,
dar ne pierdem puterea prin răul din natura umană. Câștigăm capacitatea de a
face o schimbare în lume îmbunătățind viața celorlalți, dar experiența de a
avea putere și privilegii în sine ne determină să ne comportăm, în momentele
cele mai proaste, precum niște sociopați impulsivi, scăpați de sub control.”
Keltner se poziționează în antiteză cu Machiavelli, sugerând că puterea nu
este luată, ci este dată de ceilalți, pe baza generozității noastre. Mecanismul
poate fi rezumat astfel: dacă ne preocupă interesul celorlalți și le facem bine,
vom obține reputație, respect și stimă, iar acestea îi determină să ne acorde
putere, ne dau posibilitatea să-i influențăm.
Deși din carte rezultă că acesta este mecanismul, unicul mecanism, de a
obține puterea, iar Machiavelli se înșela când sugera că puterea este obținută
cu forța și menținută prin frică, această ipoteză este rapid și dezolant
demontată de realitatea curentă. În istoria recentă și în politica actuală din
lumea întreagă sunt multiple exemple de dictatori, de oameni care au obținut
puterea prin înșelătorie sau prin forță. Totuși, argumentul lui Keltner poate fi
salvat prin compromis: puterea poate fi obținută prin metode coercitive sau
prin reputație, prin frică sau prin respect. Desigur, a doua cale, cea a puterii
soft, este preferabilă pentru societate și Keltner prezintă rezultatele mai
multor studii care arată că, într-adevăr, cei care arată empatie, generozitate,
care exprimă recunoștință sau care au un discurs unificator și incluziv
primesc putere din partea celorlalți.
O altă temă, una extrem de interesantă și actuală pentru noi românii acum,
este efectul puterii asupra celor care o au și cum se pierde puterea. Ideea că
puterea corupe nu este una nouă. Dimpotrivă. Însă, Keltner arată cu date
experimentale cât de ușor și de profund corupe puterea. Și nu trebuie să fii
dictator sau politician pentru a fi corupt de putere. Chiar și o putere oferită
situațional și sugerată doar de context poate să modifice modul în care ne
raportăm la ceilalți. Pe scurt, orice tip de putere (oricât de mică și de
trecătoare) ne predispune să fim mai puțin morali, mai puțin empatici, mai
impulsivi și mai egoiști. Iar cel mai interesant este cu câtă ușurință construim
apoi povești care să ne justifice comportamentele, povești despre cum cei cu
putere sunt excepționali, au calități superioare și merită să aibă puterea pe
care o au (”regulile-s pentru proști”).
Potrivit lui Keltner, lipsa de atenție față de ceilalți, imoralitatea și lipsa de
respect sunt taxate de grupuri prin bârfă, iar bârfa erodează reputația. El
sugerează că forța coercitivă este aplicată când se pierde puterea reală.
Soluția principală sugerată de autor este să evidențiezi oamenilor cu putere
că, prin comportamente abuzive, vor pierde puterea, motivându-i astfel să
mențină comportamente pro-sociale și să-și inhibe pornirile egoiste și
dăunătoare societății.
În ultima parte, ”Paradoxul puterii” mai explorează o idee foarte importantă:
efectele neputinței. Neputința, definită ca fiind credința că nu poți să exerciți
control asupra mediului proxim, afectează sănătatea fizică și mentală. Dacă
ești neputincios, devii mult mai sensibil la amenințări. Mediul este sau pare
mai amenințător. Această sensibilitate ne face să resimțim stresul pentru
perioade mai îndelungate și la intensități mai mari, iar acest stres cronic și
intens ne afectează capacitatea de a raționa, dar și sănătatea fizică. Iar aici
cercul vicios se închide pentru că o sănătate mai precară și o capacitate
intelectuală diminuată vor accentua și mai mult sentimentul de neputință, care
va accentua sentimentul de pericol și așa mai departe pe o spirală
descendentă.
Toate acestea au multiple cauze sociale și instituționale, însă cred că
mecanismele psihologice sunt legate, cel puțin în parte, de dinamica puterii.
Cei care o au tind să abuzeze de ea, tind să fie nepăsători la suferința altora
sau chiar să o provoace. Cei care nu o au devin victime.