GIORGIO BASSANI, LA INTERSECŢIA ÎNTRE LITERATURĂ ŞI

CINEMATOGRAFIE

Oana - Adriana DUȚĂ

Universitatea din Craiova

Abstract: In Giorgio Bassani’s career, the intersection between literature and cinema
was a fructuous and long-term one. The writer considered that movies were an additional
method of dissemination of culture and took part in this industry, both as a screenwriter, and
as the author of novels inspiring various films. Even though many times he was dissatisfied
with how others adapted his works, he still tried to take an active part in the process. His
name is connected to remarkable Italian movies.
Keywords: movies, adaptations, screenwriting, interference, cinematography

Viaţa scriitorului italian Giorgio Bassani este marcată de interferenţe, intersecţii şi

influenţe multiple. S-a născut la Bologna, însă familia sa este originară din Ferrara. În
adolescență își manifestă interesul pentru muzică și se dedică pianului, dar la vârsta de
șaptesprezece ani renunță la această pasiune și se consacră pe deplin literaturii. Cariera i-au
îndrumat-o atât prietenii din Ferrara (povestitorul Giuseppe Dessì și criticul literar (Claudio
Varese), cât și profesorii din Bologna. Idealul său a fost Benedetto Croce, evident, în afara
cercului său de cunoștințe directe, exemplu extrem de intelectual liber, cu o filozofie solidă a
istoriei, artei și vieții.
În cariera lui Giorgio Bassani, intersecţia între literatură şi cinematografie a fost una
fructuoasă şi de lungă durată. De numele său sunt legate producţii remarcabile ale
cinematografiei italiene, precum “Il giardino dei Finzi-Contini”, “La lunga notte del ‘43”, “La
donna del fiume”, “Gli occhiali d’oro”, “Prigioniero della montagna”, însă scriitorul nu a fost
întotdeauna mulțumit de adaptările oferite operelor sale. Astfel, în 1957, în „Le parole
preparate”, el notează:

Iată-l, așadar pe producătorul cinematografic, care, atunci când era mic, avea ambiții literare și
acum, din spatele enormului său birou, pare să nu aibă altă ambiție decât aceea de a te face pe tine să-i
plătești propriile nerealizări. Pentru el, adjectivul „literar” trebuie pronunțat cu o strângere inevitabilă de
buze, într-o grimasă disprețuitoare.
 Dacă un subiect, o abordare, un scenariu nu-i convin, el nu spune că nu-i convin: spune că sunt
literare. Și trebuie, pentru că nu poți altfel, să pleci capul. Încearcă doar să ripostezi, îndrăznește să reziști,
dacă vrei: cu atât mai rău, pentru că el va invoca întotdeauna Publicul, eternul Publicul, enormă fantomă
fără chip cu care el se află într-o relație foarte bună. Probabil că niciunul dintre dumneavoastră n-a uitat
tipul de producător cinematografic care apare în Disprețul lui Moravia. Chiar așa sunt: eu însumi am
cunoscut vreo duzină.
„Le parole preparate", culegere de eseuri critice ale lui Giorgio Bassani, Torino, 1966 (NSC 2008)

Bassani a colaborat la conceperea scenariilor unor filme precum „Le avventure di

Mandrin” (1952), „I vinti” (1953, în regia lui Michelangelo Antonioni), „Villa Borghese”
(1953), „La provinciale” (1953, după romanul lui Alberto Moravia), „Questa é la vita”
(1954), „Tempi nostri” (1954), „Senso” (1954, cu Alida Valli în rolul principal), „La mano
dello straniero” (1954), „La romana” (1954, cu Gina Lollobrigida în rolul principal), „La
donna del fiume” (1954, în regia lui Mario Soldati, cu Sophia Loren în rolul principal),
„Prigioniero della montagna” (1955).
În 1960, în urma succesului înregistrat de volumul „Cinque storie ferraresi” (câștigător
al Premiului Strega în anul 1956), regizorul Florestano Vancini începe să lucreze la versiunea
cinematografică a nuvelei „Una notte del '43”. Scenariul le este încredințat lui Ennio de
Concini și lui Pier Paolo Pasolini, în timp ce rolul lui Bassani este acela de simplu consultant.
Scriitorul nu a dorit să participe în mod direct la elaborarea textului, nefiind de părere că
produsul său narativ poate lua o altă formă. Pelicula câștigă premiul pentru cel mai bun debut
la cel de-al XXI-lea Festival internațional de artă cinematografică de la Veneția (1961),
acordat lui Florestano Vancini și Premiul Nastro d’Argento pentru cel mai bun actor într-un
rol secundar, acordat lui Enrico Maria Salerno (1961).
În 1966, Giorgio Bassani este președintele juriului Festivalului de cinematografie de la
Veneția. Este un susținător fervent al filmului lui Bresson, „Au hasard Balthazar”, însă trebuie
să se supună dorinței majorității juraților, care vor încorona pelicula „La battaglia di Algeri” a
lui Gillo Pontecorvo.
„Il giardino dei Finzi-Contini” a fost publicat pentru prima dată în 1962, la Torino și a
câștigat premiul Viareggio în același an. Partea de început a romanului se desfășoară în 1957,
lângă necropola etruscă din Cerveteri, în apropiere de Roma, unde se află protagonistul
împreună cu un grup de prieteni. La contemplarea mormintelor etrusce, el își amintește de
cimitirul ebraic din Ferrara și, mai ales, de mormântul monumental al familiei Finzi-Contini,
motiv pentru care rememorează tragicul destin al acestora (toți membrii familiei au fost
capturați de naziști în toamna anului 1943 și deportați în lagărele de concentrare din
Germania). Toate întâmplările prezentate în roman sunt narate la persoana întâi și văzute prin
ochii eului narator, care, în același timp, este și personaj și regizor al operei. Naratorul nu
oferă nicio informație privind propria sa identitate (deși s-a sugerat că este vorba despre însuși
Bassani), cu excepția faptului că este evreu și aparține burgheziei mijlocii și comunității
israeliene din Ferrara de la finalul anilor '30.
Romanul este expresia completă a lumii scriitorului, începând cu planul formal și
încheind cu cel ideologic, o interferență între înfloriturile narative și scriitura de bun gust, pe
de o parte și experiența morală, intelectuală și politică, pe de altă parte. “Il giardino dei Finzi-
Contini” este elaborat în jurul concepției crociene a istoriei și literaturii: în ceea ce privește
viața umană și viziunea realității, după ideea că orice fapt sau concept este o manifestare a
spiritului, a eului care gândește și creează; în ceea ce privește opera de artă sau scriitura
literară, după principiul creației drept cunoaștere, însă nu o cunoaștere logică, ci una pur
intuitivă, lirică, anterioară înțelegerii raționale a lumii.
În 1963 apăruse ideea transpunerii cinematografice a acestui roman, poate cea mai
celebră operă a lui Bassani, distinsă cu Premiul Viareggio în 1962. Societatea Documento
Film își adjudecase drepturile de ecranizare a volumului, pe baza unei propuneri a regizorului
Valerio Zurlini. Scenaristul ales, Valerio Laurani, inserase în text câteva episoade preluate din
alte romane, însă operațiunea fusese respinsă de Bassani. Urmaseră ca scenariști Tullio Pinelli
și Franco Brusati, până ce, în 1966, Zurlini abandonase proiectul. Peste patru ani realizarea sa
i-a fost încredințată lui Vittorio de Sica, acesta numindu-l scenarist pe Vittorio Bonicelli.
Cunoscând părerea scriitorului despre ecranizări, deja exprimată cu ocazia filmului lui
Vancini, îl implică pe cât posibil. Bassani descoperă, însă, foarte târziu că s-au operat
modificări pentru care nu-și dăduse acordul și solicită să-i fie eliminat numele de pe genericul
filmului, considerând că opera i-a fost „trădată”. Într-un eseu publicat în anul 1966, Bassani
explică:

Contrar celor stabilite, scenariul ne-a fost prezentat peste aproape două luni (eu l-am primit, ca să
fiu mai exact, pe 8 iulie), când filmările, deși nu se încheiaseră, erau extrem de înaintate, astfel încât orice
modificare devenea imposibilă, pur platonică. Revizia „tehnică”, desfășurată de misterioasa persoană
desemnată de casa de producție (scenaristul Ugo Pirro, cum aveam să aflu mai târziu) schimbase radical
scenariul Bassani-Bonicelli.
Nu se ținuse cont de ideea respectării, în film, a celor două planuri temporale diferite ale
romanului. Noul scenariu se desfășura foarte hotărât pe un singur plan, cel al trecutului, reducând figura
lui Giorgio, protagonistul masculin, la o apariție trecătoare, ca să nu spun nesemnificativă. Așa cum
fusese rescrisă, povestea părea banală, sentimentală, astfel încât nici nu puteai înțelege de ce îi trebuia
dedicat un lungmetraj. Multe scene eliminate (flashback-urile din visul lui Giorgio, vizita dublă a lui
 Giorgio și Malnate în strada delle Volte; plimbările lui Giorgio și Malnate printre ruinele medievale ale
orașului, în timpul nopții; vizita lui Micòl la cimitirul evreu din Veneția, redusă la o scenă fără sens),
multe adăugiri (primul exemplu care-mi vine în minte este pensiunea din Grenoble) și numeroase alte
modificări. Însă, ceea ce este cel mai important, succesiunea scenelor e complet dată peste cap; călătoria
lui Giorgio în Franța, la Grenoble, se desfășura în cu totul alt moment.
„Le parole preparate", culegere de eseuri critice ale lui Giorgio Bassani, Torino, 1966 (NSC 2008)

Această peliculă a câștigat Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin în 1971 și Premiul

Oscar pentru cel mai bun film străin în anul 1972.
În 1987 este lansat filmul lui Giuliano Montaldo după „Gli occhiali d'oro”, coproducție
între Italia, Franța și Iugoslavia, ultimul tribut adus de lumea cinematografică operei lui
Bassani. Scriitorul îl apreciază, chiar dacă, la fel ca în trecut, nu reușește să găsească o
corespondență completă între roman și ecranizare. Filmul câștigă, în anul 1988, Premiul
David pentru cea mai bună coloană sonoră (Ennio Morricone). La fel ca și „Il giardino dei
Finzi-Contini”, „Gli occhiali d'oro” condamnă fascismul și felul în care acesta afectează
societatea italiană. În Ferrara anului 1938 politica regimului dominant accentuează
discriminarea rasială. Comunitatea ebraică locală este respinsă tot mai mult, într-un ghetou
moral de umilințe și prejudecăți. Davide Lattes, naratorul, un student sensibil și cult, pare să
presimtă, spre deosebire de familia sa, ceea ce se pregătește pentru Italia și pentru Europa. El
trăiește o poveste de dragoste cu Nora, evreică la fel ca el, însă ea îl va părăsi, hotărâtă să se
boteze și să se mărite cu un comandant fascist, pentru a fugi de un destin aproape sigur. În
același timp, Davide asistă la tragedia doctorului Fadigati, un medic cunoscut în oraș cu o
importantă clientelă burgheză, care face o pasiune pentru Eraldo, un tânăr blond, coleg de
universitate cu naratorul. Puțin câte puțin, medicul este ostracizat, rămâne fără pacienți, singur
și sărac în propriul său oraș, disprețuit și lovit în public de către Eraldo. În urma acestui
scandal, medicului, conștient de singurătatea sa, nu-i rămân decât compasiunea și mila lui
Davide, până ce ajunge să se sinucidă aruncându-se în râul Po.
Giorgio Bassani nu a fost întotdeauna mulțumit de felul în care scrierile sale au fost
transpuse pe micul ecran, însă este un lucru știut faptul că ecranizările contribuie la
popularizarea unei opere. Astfel, numele scriitorului devine familiar numeroșilor spectatori ai
peliculelor inspirate din creațiile lui Bassani sau bazate pe un scenariu scris de el. Existența
acestor filme este, prin ea însăși, o metodă de trezire a interesului asupra operei literare. În
plus, deși cinematografia denaturează de multe ori originalul, există și situații în care îi
potențează sensul, oferă alte interpretări, noi mijloace de difuziune și nenumărate noi
posibilități de exprimare.
Bibliografie:
1. Bassani, Giorgio, 1980, Il giardino dei Finzi-Contini, Arnoldo Mondadori
Editore S.p.a., Milano.
2. NSC, 2008, Film tratti dalle opere narrative di Giorgio Bassani,
http://www.nonsolocinema.com/Film-tratti-dalle-opere-narrative_13297.html
(consultat la 20.05.2010).
3. NSC, 2008, Lo scrittore e i mezzi di difusione della cultura,
http://www.nonsolocinema.com/Lo-scrittore-e-i-mezzi-di_12970.html
(consultat la 29.05.2010).
4. Pieri, Pietro, Mascaretti, Valentina, 2008, Cinque storie ferraresi. Omaggio a
Bassani, Edizioni ETS, Pisa.