PROIECT DE CURS

LA DISCIPLINA

DREPTUL AFACERILOR

Student: Gheorghe Nicolae Cristian

Anul: I

Program de studii: AA

Constanta 2021

Pag.1
Cuprins:

1.Tiputile de credit ca mijloace de plată (pag.3-5)

2.Tipurile de contracte utilizate în afaceri (6-11 )

3.Bibliografie (pag.11)

Pag.2
1.TIPURILE DE CREDIT CA MIJLOACE DE PLATĂ

Creditul reprezinta o valoare actuala care se transmite de la un creditor

(investitor sau imprumutator) unui debitor (imprumutat) care se angajeaza sa-l
ramburseze, dupa un timp, in conditiile specificate in contractul de credit, in cadrul
caruia debitorul promite plata dobanzii pentru a remunera pe debitor.Creditul este
un mijloc de corelare a posibilitatilor de finantare existente in societate cu nevoile
productiei si ale consumului. Aparitia relatiei dintre creditor si debitor este legata
de existenta concomitenta a unor agenti economici care dispun de resurse banesti
temporar disponibile si a altora care au nevoi suplimentare de astfel de resurse.
Astfel, apare o piata a creditului in cadrul careia se confrunta oferta si cererea de
credit.

1.1 Clasificarea creditelor

Daca banii au cunoscut un proces continuu de generalizare si universalizare,
creditul, dimpotriva, s-a concretizat si s-a diversificat din ce in ce mai mult.
Criteriile care determina delimitarea principalelor tipuri de credit sunt :

• Persoana creditorului
• Modalitatea specifica de formare si utilizare a capitalurilor disponibile
• Persoana debitorului
• Dimensiunile si dinamica necesitatilor debitorului si modul de folosire a
capitalurilor imprumutate • Obiectul creditului si sfera de utilizare
• Duratele de constituire a capitalului disponibil si de utilizare de catre imprumutati
Pe baza acestor criterii, raporturile de credit se structureaza astfel :
• Creditul commercial
• Creditul obligator
• Creditul ipotecar
• Creditul de consum
• Creditul bancar.

1.1.1.Creditul commercial

In tari cu economie de piata dezvoltata, creditul comercial detine o pondere

importanta ca sursa de finantare (Japonia - 30%, Franta - 20%, SUA – 10%).
Creditul comercial este acel credit acordat intre producatori si comercianti prin

Pag.3
vanzarea marfurilor, in schimbul unor instrumente de credit (sau efecte de comert).
De asemenea reprezinta o amanare la plata, acordata de un furnizor de marfuri sau
de servicii, clientului. Acordarea de credite sub forma de marfa isi are originaea in
procesul diviziunii primare a muncii , atunci cand, din masa producatorilor s-au
desprins comercianti, agenti economici specializati in desfacerea marfurilor. Fiind
un imprumut civil, creditul comercial se deosebeste fundamental de creditul bancar
prin aceea, ca in timp ce banca imprumuta banii depunatorilor sau fonduri ale altor
banci, imprumutatorul (creditorul) civil imprumuta banii sai. Acest tip de
imprumut fiind civil nu poate fi calificat ca operatiune bancara. In determinarea
politicii de credit comercial a firmei, managerul financiar trebuie sa realizeze un
echilibru intre costurile implicate de acordarea creditului si cele aferente
neacordarii sau diminuarii marimii acestuia. Astfel sunt costuri ale acordarii
creditelor comerciale

• dobanda pierduta (acordarea creditului comercial este echivalenta cu a da

credite fara dobanda)
• scaderea puterii de cumparare (cu ocazia acordarii creditului comercial are loc
o transferare de valoare de la cel care acorda creditul la cel care-l obtine si, datorita
cresterii generalizate a preturilor, acesta din urma plateste datoria la o valoare
inferioara celei pe care a luat-o cu imprumut)
• costurile administrarii creditelor comerciale (de regula administrarea
creditelor comerciale presupune o crestere importanta a volumului contabilizarii
tranzactiilor)

• primele de asigurare a riscului de neplata (daca firma nu adopta o politica

prudenta a creditului comercial, anumiti clienti, datorita insolvabilitatii financiare,
nu vor putea plati; acest risc poate fi acoperit prin asigurare)
• rabatul acordat (se acorda cu prudenta, pentru plata prompta a marfurilor
vandute pe credit, dar gestionarea lui presupune un anumit cost)
• aprecierea potentialului valoric al clientului (de asemenea culegerea si
prelucrarea informatiilor de catre firma sau agentii specializate in scopul
clasificarii clientilor necesita un anumit cost). Totodata constituie costuri ale
neacordarii creditelor comerciale:
• Pierderea unor clienti (pe o piata concurentiala, daca ceilalti concurenti ai
firmei acorda credit, va fi foarte dificil pentru aceasta sa nu acorde credit comercial
si discounturi)
Pag.4
 • Nesiguranta incasarii numerarului (in conditiile creditului comercial, plata
bunurilor se face prin banca, evitandu-se, astfel incasarile in numerar).
De aceea, politica de credit comercial, promovata de firma furnizoare, trebuie sa
cuprinda: • Perioada creditului. Reprezinta intervalul de
timp pe care firma furnizoare il acorda clientilor sai pentru a efectua plata. In
stabilirea perioadei se au in vedere urmatoarele aspecte: natura economica a
produsului, circumstantele financiare ale firmei furnizoare, situatia financiara a
cumparatorului
• Rabatul acordat pentru urgentarea platii urmareste pe de o parte sa atraga noi
clienti, care il apreciaza ca fiind un mod de reducere a pretului, iar pe de alta parte
o reducere a perioadei de incasare a vanzarilor, deoarece anumiti clienti vor plati
mai repede pentru a beneficia de avantajul acordarii acestuia.
• Calitatea creditului se refera la forta financiara minima a clientilor pentru a se
acorda creditul. Pentru masurarea calitatii creditului exista mai multe metode, cum
sunt: sistemul celor „5 C“ (caracter, capacitate, capital, colateral, conditii),
gestiunea prin exceptie, credit scoring-ul. •
Politica de incasari evidentiaza „duritatea“ sau „lejeritatea“ in urmarirea platii, iar
rata de transformare a creditelor comerciale in bani cash reflecta eficienta acestei
politicii

1.1.2 Creditul obligator

In economiile moderne, creditul obligatar detine o pondere importanta, care se

masoara ca pondere a datoriei publice fata de produsul intern brut. Creditul
obligatar se refera la relatiile de credit in care partenerii sunt institutiile statale sau
intreprinderile economice in calitate de debitori, care emit obligatiunile, in aceasta
calitate, si creditorii, subscriitori si detinatori ai acestor obligatiuni, care-si
angajeaza astfel capitalurile, in vederea obtinerii unui venit sigur sub forma de
dobanzi. Obligatiunea reprezinta astfel inscrisul care consemneaza raportul de
credit si forma prin care se desfasoara in principal5 . Obligatiunea este un titlu de
recunoastere a datoriei care reprezinta o creanta financiara pe care detinatorul
(creditorul) o are asupra emitentului (debitorul) sau, altfel spus, o promisiune scrisa
de a plati o suma de bani (principal) la o data stabilita. Detinatorul incaseaza de
regula, periodic, dobanzile convenite in raportul de credite. Imprumuturile

Pag.5
obligatare se pot diferentia prin caracteristicile acestora, astfel :
Dupa modalitatile de lansare:
• Emisiunea de obligatiuni si distribuirea directa de catre organismul emitent
• Emisiunea de obligatiuni si lansarea prin intermediul unui sindicat sau consortiu
format din banci comerciale si institutii financiare.
Ca tipologie a obligatiunilor, se disting :
• Obligatiuni cu venit fix
• Obligatiuni indexabile
• Obligatiuni cu rata variabila a dobanzii
• Obligatiuni convertibile in actiuni
• Obligatiuni cu cupon reinvestit.
Ca modalitati de rambursare, se prezinta urmatoarele :
• Rambursarea prin anuitati constante
• Rambursarea prin amortismenre constant
• Rambursarea la sfarsitul perioadei
• Rambursarea prin tragere la sorti.

1.1.3. Creditul de consum

Creditul de consum este creditul pe termen scurt, mediu sau lung, acordat
persoanelor individuale destinat a acoperi costul bunurilor si serviciilor de care
beneficiaza prin reteaua de comercializare si servicii, sau pentru recreditarea
creantelor contractate in acest scop. Creditorii includ institutiile de credit,
companiile financiare, institutiile de economii, comerciantii de detaliu. Creditul de
consum a existat initial sub forma « crreditului deschis », respectiv a posibilitatii
pe care comerciantul o acorda clientilor solvabili de a achizitiona marfuri portivit
necesitatilor, urmand ca lichidarea datoriilor sa se faca ulterior. Forma astfel
practicata a fost considerata drept credit cu rambursare neesalonata. De la
inceputul secolului XX, productia de masa de bunuri de folosinta indelungata si
necesitatea de a asigura accesul deschis la acestea a cumparatorilor a determinat
dezvoltarea unor norme specifice de creditare, precum si a unei retele ample de
institutii de credit, in mare parte legate de firmele producatoare. Atfe, cea mai mare
parte a creditelor de consum exista si se acorad sub forma creditelor esalonate,
forma in care termenii raportului de credit (plafonul acordat, cuantumul ratelor,
scadenta) se stabilesc la acordarea creditului. O forma deosebita a creditelor

Pag.6
esalonate o reprezinta creditul revolving, aparut la sfarsitul anilor ’30. Aceasta
forma s-a extins o data cu amplificarea utilizarii cartilor de credit.

1.1.4. Creditul bancar

Creditul bancar cuprinde o sfera larga de raporturi de credit, pe termen scurt,
mediu sau lung, privind operatii bazate pe inscrisuri sau fara, garantate sau
negarantate, pe obiect de credit sau global. In raporturile de credit cu institutiile de
credit se pot angaja persoanele juridice (au calitatea de agenti economici) si
persoanele fizice. Raporturile de credit ale intreprinderilor cu bancile sunt de
regula reciproce. Pe de o parte, intreprinderile formeaza depozite pe care bancile le
utilizeaza ca resurse. Pe de alta parte, bancile acorda credite intreprinderilor pentru
nevoile lor de productie curenta sau cu recuperare ulterioara, pentru investitii.

2.TIPURI DE CONTRACTE UTILIZATE IN AFACERI

2.1. Contract de mandat comercial

Mandatul este contractul in temeiul caruia o persoana (mandant) imputerniceste

alta persoana (mandatar) sa incheie anumite acte juridice in numele si pe seama
mandantului. Mandatul comercial, spre deosebire de mandatul
civil, are drept obiect afaceri comerciale si nu se presupune a fi gratuit.
Mandatul comercial este un act cu titlu oneros, mandatarul fiind remunerat printr-
o suma ferma sau forfetara, ori sub forma unui procent calculat la cifra de afaceri.
Chiar daca partile nu au prevazut in contract plata sau modalitatile de plata,
mandantul datoreaza remuneratia comercial.
In absenta unei stipulatii contractuale, remuneratia este stabilita de instanta de
judecata. Mandatul comercial, fiind cu titlu oneros, nu poate fi revocat in mod
unilateral; Mandatul comercial poate fi cu
reprezentare, dar si fara reprezentare, aceasta nu este de esenta mandatului ci
numai de natura lui;
Mandatul comercial poate fi general, pentru toate afacerile mandantului
sau special pentru o anumita afacere.

2.2. Contract de comision

Pag.7
Contractul de comision este un contract prin care o parte, numita comisionar, se
obliga pe baza imputernicirii celeilalte parti, numita comitent, sa incheie anumite
acte de comert, in nume propriu, dar pe seama comitentului, in schimbul unei
remuneratii numita comision. Contractul de comision se aseamana
cu contractul de mandat, ambele avand ca obiect tratarea de afaceri
comerciale. De asemenea, in ambele tipuri de contracte actele juridice se
incheie cu tertii pe seama altei persoane, care a dat imputernicirea.
Deosebirea consta in faptul ca actele juridice incheiate de comisionar sunt in
nume propriu dar pe seama comitentului, in timp ce mandatarul incheie actele
juridice in numele mandantului si pe seama acestuia.

2.3. Contractul de consignatie

'Contractul de consignatie este conventia prin care una din parti, numita
consignant, incredinteaza celeilalte parti, numita consignatar, marfuri sau obiecte
mobile spre a le vinde pe socoteala  consignacontractul de consignatie este
o varietate a contractului de comision, totusi cuprinzand elemente si ale altor
tipuri de contracte, de exemplu: ale vanzarii de marfuri, ale depozitului. Pentru
serviciul sau, consignantul are dreptul fie la o remuneratie sau numai la suprapretul
obtinut din vanzare. Vinderea bunurilor se face intotdeauna pe un pret anticipat
stabilit de consignantului.
Consignantul este obligat sa remita consignantului suma de bani obtinuta ca pret
al vanzarii sau sa restituie bunul in natura in cazul in care nu este vandut.
Contractul de consignatie este un contract bilateral (sinalagmatic), cu titlu
oneros si consensual.
Contractul de consignatie da nastere la anumite obligatii intre partile
contractante. Prin incheierea actelor de vanzare-cumparare se nasc si
anumite obligatii intre consignatar si terti.

2.4. Contractul de depozit comercial

Depozitul comercial este un contract prin care o persoana, numita deponent,

incredinteaza unei alte persoane, numita depozitar, o marfa cu obligatia acestuia sa
o pastreze, sa o conserve si sa o restituie la cerere in schimbul unei sume de bani
numita taxa de depozit. Dupa cum rezulta din aceasta

Pag.8
definitie, scopul principal urmarit prin incheierea contractului este pastrarea,
conservarea in vederea restituirii lui in natura la cererea deponentului. Daca
acest scop nu este urmarit in principal, chiar daca depozitarul are si o asemenea
obligatie, raporturile dintre parti nu mai pot fi calificate raporturi de depozit, ci de
vanzare-cumparare, antrepriza etc.
Contractul de depasit comercial
-este un contract real, el se considera perfectat in momentul remiterii materiale a
marfii date in depozit;
-este cu titlu oneros, depozitarul fiind platit pentru serviciile sale, prin taxa de
depozit, calculata in raport cu cantitatea de marfa depozitata care ocupa un anumit
spatiu si de durata depozitului. -este un contract sinalagmatic, el da
nastere la obligatii in sarcina ambelor parti. Prin incheierea acestui contract nu se
transmite dreptul de proprietate.

2.5.Contractul de report

Contractul de report este un act juridic complex care cuprinde o dubla vanzare; o

vanzare ce se executa imediat, iar cea de-a doua este o vanzare cu termen si la
un pret determinat.

In conceptia Codului comercial, contractul de report este o fapta de comert

conexa (accesorie), dobandind comercialitate datorita obiectului si anume titlurile
de credit.

In temeiul acestui contract, persoana detinatoare de titluri denumita reportal, da in

report titlurile unei alte persoane denumita reportator in schimbul unui pret
platibil imediat. La un anumit termen reportatorul revinde reportatului titluri de
credit de aceeasi specie (nu aceleasi titluri pe care le-a dobandit) primind un pret
determinat. Reportatorul primeste de la reportat o remuneratie denumita pret de
report sau premiu. Diferenta intre suma data si cea incasata de reportator poarta
denumirea de report. Contractul de report consta in cumpararea pe bani gata a
unor titluri de credit, care circula in comert, si in revanzarea simultana cu termen
si pe un pret determinat catre aceeasi persoana a unor titluri de aceeasi specie.

Pag.9
2.6.Contractul de cont current

Prin contractul de cont curent, partile se inteleg ca, in loc sa achite separat si
imediat creantele lor reciproce izvorate din prestatiile facute de una catre
cealalta, lichidarea sa se faca la un anumit termen, prin achitarea soldului de
catre partea care va fi debitoare.

In raporturile ce decurg din contractul de cont curent, nici una dintre partile
contractante nu se desemneaza de la inceput ca si creditor sau ca debitor exclusiv si
nici nu se comporta ca atare in decursul executarii contractului. Aceasta situatiune
inceteaza numai la incheierea contului, operatiunea finala care diferentiaza pe
creditor de debitor, facand ca cele doua mase omogene de credit si debit sa se
compenseze si sa dea loc la soldul creditor, pentru care aceasta actiune in justitie.

Partile intre care se incheie contractul de cont curent poarta denumirea

de corentist. Prestatiile pe care si le fac se numesc remize sau rimese. Ele constau
in operatiuni prin care o parte pune la dispozitia celeilalte parti o valoare
patrimoniala de orice fel, urmand ca suma cuvenita sa fie depusa in cont curent.

Forma cea mai uzuala a contractului de cont curent este aceea bancara, adica a
contractului incheiat intre o banca (institutia de credit) si un client al sau in scopul
de a facilita circulatia si fructificarea banilor. Banca poate interveni si ca simplu
intermediar intre doi comercianti care convin sa-si lichideze operatiunile prin
inregistrari in conturile ce le au deschise la aceeasi banca sau la banci diferite.
Incheierea contului curent va avea loc la scadenta termenelor stabilite prin
conventia de cont curent si, in absenta stipularii unui asemenea termen, la data de
31 decembrie a fiecarui an, iar dobanda va curge de la data incheierii.

2.7. Contract de leasing

Operatiunile de leasing sunt acele operatiuni prin care o parte denumita

locator/finantator transmite pentru o perioada determinata dreptul de
folosinta asupra unui bun al carui proprietar este  celeilalte parti denumita
utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plati periodice, denumita rata de
leasing, iar la sfarsitul perioadei de leasing locatorul/finantatorul se obliga sa
Pag.10
respecte dreptul de optiune al utilizatorului de a cumpara bunul, de a
prelungi contractul ori de a inceta raporturile contractuale.

Prin rata de leasing se intelege:

- in cazul leasingului financiar, cota - parte din valoarea de intrare a bunului si a
dobanzii de leasing. Dobanda de leasing reprezinta rata medie a dobanzii bancare
pe piata romaneasca; - in cazul leasingului operational, cota de
amortizare calculata, in conformitate cu actele normative in vigoare si un beneficiu
stabilit de catre partile contractante 
-utilizatorul poate opta pentru cumpararea bunului, iar pretul de cumparare va
reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piata) pe care acesta o are la data
la care optiunea poate fi exprimata;
- perioada de folosire a bunului in sistem de leasing acopera cel putin 75% din
durata normala de utilizare a bunului, chiar daca in final, dreptul de proprietate nu
este transferat.

Bibliografie
1. J. Adriaanse, Construction Contracts Law: The Essentials, ediția a III a, Editura
Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2010
2. P. H. Antonmattei, J. Raynard, Droit civil. Contrats speciaux, Ed.Litec, Paris,
2000 3. M. Avram, Actul unilateral în
dreptul privat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006

Pag.11