Capitolul IV

ACŢIUNEA ACTELOR NORMATIVE ÎN TIMP, ÎN SPAŢIU ŞI ASUPRA

PERSOANELOR

1. Acţiunea normelor juridice în timp

În ceea ce priveste acţiunea actelor normative în timp, este deosebit

de importantă stabilirea datei exacte a intrării în vigoare şi a încetării sau
ieşirii din vigoare a actului normativ. Uneori data adoptării actului normativ
şi cea a intrării sale în vigoare sunt diferite.
În privinţa datei intrării în vigoare a actului normativ se are în vedere,
în principiu, necesitatea aducerii lui la cunoştinţă publică a cetăţenilor, a
organelor de stat şi a altor organisme sociale, a tuturor celor chemaţi să-l
respecte. Aceasta se face, de regulă, prin publicarea actelor normative,
în special a legilor şi a celor emise de organele centrale de stat, într-o
publicaţie oficială, cum este în ţara noastră Monitorul Oficial. Data intrarii
in vigoare este inscrisa in actul normativ respectiv la capitolul “Dispozitii
finale”, putand fi vorba de zile, luni sau chiar ani.
Un principiu fundamental al acţiunii legilor (şi altor acte normative)
în timp, este cel al neretroactivităţii lor. Legea reglementează pentru viitor,
ea se aplică conduitei şi relaţiilor sociale de la data intrării sale în vigoare.
Codul civil român prevede că “legea dispune numai pentru viitor, ea n-are
putere retroactivă”.
Raţiuni de ordin umanitar şi unele necesităţi practice au determinat,
totuşi, admiterea unor excepţii de la principiul neretroactivităţii legii.
Asemenea excepţii sunt, în principiu, următoarele: a) legea penală mai
favorabilă sau mai blândă; b) când actul normativ prevede în mod expres
că se aplică şi unor situaţii anterioare.
 În legătură cu încetarea acţiunii legii sau a celorlalte acte normative,
ceea ce echivalează cu ieşirea lor din vigoare, în general legea şi celelalte
acte normative se adoptă pe o perioadă nedeterminată, urmând ca ulterior
să se decidă asupra încetării acţiunii lor. De la aceasta fac excepţie
reglementările temporare (legile temporare) a căror durată de aplicare
este de la început limitată la o perioadă de timp prestabilită. În aceste
situaţii, legea sau celelalte acte normative ies din vigoare prin ajungerea
la termen, fără a mai fi nevoie de vreo constatare sau hotărâre specială
în acest scop.
Conceptul prin care se exprimă încetarea acţiunii actului normativ,
scoaterea sa din vigoare, poartă denumirea de abrogare. Abrogarea,
modificarea sau completarea unui act normativ, se face intotdeauna cu
un alt act normativ, fie de aceeasi valoare cu primul, fie superior primului.
O altă formă de încetare a actiunii unui act normativ este căderea în
desuetudine. În acest caz este vorba despre actele normative sau
reglementările care au fost total depăşite de dezvoltarea relaţiilor sociale,
de schimbările social-economice care au avut loc în societate, de faptul
că regimul politic in care au fost adoptate aceste acte normative a încetat
să mai existe. Ea nu este caracteristică statului de drept. Ea însă are loc
în perioada revoluţionară de trecere de la dictatură la democraţie, pentru
acele acte normative şi reglementări ale vechiului regim, care fără să fi
fost abrogate în mod expres nu mai corespund noilor realităţi.

2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

În ceea ce priveşte acţiunea actelor normative în spaţiu şi asupra

persoanelor, ele dispun de principiul suveranităţii puterii de stat,
manifestată în special sub aspectul suveranităţii teritoriale şi al legăturii
dintre stat şi persoane prin cetăţenie. În temeiul principiului suveranităţii
statului, legile şi celelalte acte normative sunt obligatorii pentru cetăţenii
statului respectiv şi pentru toate organizaţiile, instituţiile, organismele
sociale şi persoanele fizice şi juridice care se află pe teritoriul său.
Aceasta înseamnă că pe teritoriul unui stat acţionează dreptul acelui stat,
determinând conduita tuturor persoanelor aflate teritoriul acelui stat.
Acţiunea actelor normative în spaţiu este condiţionată de
competenţa teritorială a organului de stat emitent. Astfel, în ţara noastră,
legea şi actele normative ale organelor centrale ale administraţiei de stat
acţionează, în principiu, pe întregul teritoriu al statului. Constitutia
României arată că prin “teritoriul României” se înţelege întinderea de
pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian,
precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia.
De asemenea, se consideră ca săvârşită pe teritoriul ţării şi orice
infracţiune comisă pe o navă ori aeronavă română.
Desigur, organul legiuitor sau celelalte organe emitente pot stabili
acţiunea actelor normative pe o anumită parte a teritoriului statului (de
pildă, zona de frontieră, anumite zone delimitate în cazul unor calamităţi
naturale, rezervatiile naturale etc.). De asemenea, actele normative ale
autorităţilor locale au o acţiune limitată la unitatea administrative teritorială
respectivă – adica judeţ, municipiu, oraş sau comună.
În cazul statelor federale, actele normative ale organelor federale se
aplică pe întreg teritoriul federaţiei, iar actele normative ale statelor
membre ale federaţiei, se aplică pe teritoriul acelui stat.
În general, dacă la un anumit moment, în cadrul aceluiaşi stat,
coexistă mai multe acte normative reglementând aceeaşi subiect, se va
aplica actul normativ cu forţă juridică superioară, iar dacă au aceeaşi forţă
juridică, se va aplica actul normativ având data cea mai recentă de
adoptare.
 Principiul teritorialităţii nu este absolut. Necesitatea menţinerii şi
dezvoltării unor relaţii politice, economice, social-culturale între state, au
creat, în decursul istoriei, anumite excepţii de la acest principiu –
excepţiile extrateritorialităţii – când, în anumite condiţii, pe teritoriul unui
stat pot exista persoane şi unele locuri (reprezentanţi diplomatici, legaţii
culturale, ambasade, nave, zonele libere din porturi si aeroporturi s.a.)
asupra cărora nu se aplică, decat în anumite limite, actele normative al
statului respectiv sau când se recunoaşte aplicarea legii străine, de
asemenea, în anumite limite, pe teritoriul altui stat. Imunitatea diplomatică
constă în exceptarea personalului corpului diplomatic şi a persoanelor
asimilate, de la jurisdicţia statului de reşedinţă, constând în inviolabilitatea
personală, inviolabilitatea clădirilor reprezentanţei diplomatice şi a
mijloacelor de transport. În cazul încălcării legilor ţării de reşedinţă,
reprezentantul diplomatic poate fi declarat persona non grata, lucru care
atrage după sine rechemarea sau expulzarea sa.
Cetăţenii străini (sau persoanele fără cetăţenie) aflaţi pe teritoriul
unui stat au un regim juridic, într-o anumită măsură, diferit de cel al
cetăţenilor statului respectiv. În România cetăţenii străini şi apatrizii
(persoanele fără cetăţenie) au drepturile fundamentale ale cetăţenilor
români, cu excepţia drepturilor politice si civile. Pe timpul şederii lor în
România străinii sunt datori să respecte legile române.
În acţiunea actelor normative cu privire la persoane este important
de subliniat că legile şi celelalte acte normative se aplică în mod egal faţă
de toţi cetăţenii fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,
sex, religie, avere, origine socială, apartenenţă politică. Evident că nu
toate legile şi celelalte acte normative privesc automat pe toţi cetăţenii.
Există acte nomative care prin conţinutul reglementărilor lor se adresează
unor categorii distincte de persoane ca, de pildă, cadrelor didactice,
medicilor umani, medicilor veterinari, personalului sanitar, militarilor,
salariaţilor de stat, mamelor cu copii, etc., dar si acte normative care
vizeaza absolut pe toata lumea, cum este de exemplu, Constitutia.