2. ISTORIA ȘI PERSPECTIVA MISIUNII ORTODOXE.

ETOS MISIONAR
ORTODOX

A. Misiunea ortodoxă în general

O primă etapă, în misiunea creștină universală, este perioada creștinismului primar, al

propovăduirii apostolice, al persecuțiilor și apologiilor creștine, precum și al primelor erezii
cele iudaizante și gnostice. Coordonatele misiunii în această perioadă s-ar putea rezuma astfel:
- propovăduirea curajoasă a Evangheliei și afirmarea creștinismului ca religie
universală; popoarele sunt chemate la părtășia cu Hristos, cheia unității lor ontologice,
fără ca prin aceasta să-și piardă identitatea etno-culturală;
- combaterea păgânismului prin apologii viguroase;
- afirmarea pregnantă a apropierii Parusiei, cu consecințe pozitive (încurajarea
martirajului), dar și negative (calcule și previziuni hiliaste);
- valorizarea ideii de jertfă, pornind de la Jertfa supremă a Fiului lui Dumnezeu și
continuând cu jertfele martirilor; dezvoltarea cultului moaștelor și zidirea bisericilor
pe mormintele martirilor. Sacrificiul acestora era cea mai puternică formă de mărturie
creștină.
- combaterea gosticismului ca sistem sincretic pseudo-creștin, sub toate aspectele.

A doua etapă a dezvoltării misiunii creștine pornește de la epoca Sf. Constantin cel Mare
și durează până în secolul X. Caracteristicile acestei etape sunt următoarele:
- dezvoltarea creștinismului pe toate planurile, după 313 („simfonia bizantină” – în
relația Biserică– Stat);
- misiune axată pe stabilirea și sistematizarea adevărului dogmatic (Sinoade, operele
Sfinților Părinți);
- apariția și dezvoltarea monahismului;
- combaterea ereziilor, dar și proliferarea acestora la granițele Imperiului bizantin, prin
convertirea unor popoare migratoare de către eretici exilați;
- dezvoltarea cultului, cu bogăția lui de semnificații;
- convertirea unor națiuni întregi prin acțiuni misionare de amploare (Sfinții Chiril și
Metodiu- Apostolii Slavilor, Sfânta Nina - în Georgia, Vladimir al Kievului, Boris-
Mihail al Bulgariei).

A treia etapă durează din sec. X până în sec. XX și are următoarele caracteristici:
- declinul structurilor statale creștine orientale și instalarea mahomedanismului, cu toată
opoziția Bizanțului și a cruciaților;
- reprimarea oricăror forme de misiune ortodoxă în spațiile cucerite de musulmani,
întrucât acestea au fost asimilate unor agresiuni cu rol expansiv în plan teritorial
(cruciadele);
- perpetuarea formelor de cultură și spiritualitate ortodoxă în Țările Române („Bizanț
după Bizanț”), precum și în Rusia, devenită „a treia Romă” (intensificarea misiunii
ruse în Asia: Kazan, Siberia, Laponia, Kamciatka, dar și China, Japonia, Mongolia);

1
 - stabilirea unor forme de suport spiritual și material din țările ortodoxe libere către
frații ortodocși din spațiile împilate de necredincioși (prezența masivă în Țările
Române și Rusia a ierarhilor proveniți din vechile patriarhate, în scopul colectării de
ajutoare; mai apoi, fanariotismul și sistemul structurilor ecleziale „închinate” unor
„Locuri Sfinte”);
- dialoguri cu apusenii (catolicii – „sinoadele unioniste”, protestanții – Kiril Lukaris) –
umbrite de interesele evidente ale contra-misiunii apusene, finalizate în apariția de
Biserici-hibrid, uniate, în Ucraina și Transilvania;
- dezvoltarea monahismului în vetre tradiționale (Athos, Kiev, Optina, Neamț, Sarov,
Bucovina etc.);

Perioada contemporană (sec. XX-XI) este caracterizată prin:

- proclamarea independenței țărilor ortodoxe, soldată în plan ecleziastic cu afirmarea
unor structuri organizatorice bisericești autonome și autocefale;
- tensiuni între anumite structuri cu pretenții hegemonice și unități ce-și clamează
autonomia, pe criterii etnice de descentralizare (problema filetismului – solicitarea
autocefaliei pe considerente șovine, prin provocarea de tensiuni inter-etnice);
- neînțelegeri ale unor realități și alimentarea unor confuzii în plan doctrinar și cultic,
culminând cu existența unor calendare paralele;
- anularea practicilor vechi, de aservire și reafirmarea sinodalității; necesitatea
stringentă a organizării unui Sinod Panortodox;
- promovarea dialogurilor ecumenice, atât la nivel bilateral, cât și prin organismele
internaționale C.M.B. și C.B.E.;
- intensificarea legăturilor cu Biserica Romano-Catolică, mai ales în timpul
pontificatului papei Ioan Paul II;
- dialoguri susținute cu Bisericile Vechi Orientale;
- existența unei diaspore ortodoxe, alimentată de fenomenul migrației și al globalizării;
- continuarea misiunii ortodoxe pe glob; înființarea de episcopii, parohii și mânăstiri
ortodoxe în S.U.A., Australia, Noua Zeelandă, Africa, Asia, America de Sud.
- „noua evanghelizare” – termen apărut în spațiul misionar apusean, care se confruntă în
prezent cu provocările lumii post-moderne, caracterizată printr-o societate de consum,
globalizantă, secularizată sau chiar apostată. Fenomenul a pătruns cu repeziciune și în
spațiile teritoriale unde ortodocșii sunt majoritari, implicând o reorientare spre
refacerea zestrei spirituale tradiționale a Bisericilor Ortodoxe naționale, spre o
afirmare a valorilor lor în perspectivă universală.

B. Misiunea ortodoxă în spațiul românesc

Poporul român are un specific misionar aparte: s-a format dintru început creștin, ca rod
al predicării unui Apostol al lui Hristos – Sf. Andrei, precum și al misiunii de propovăduire a
altor mulți ucenici necunoscuți, care au adus creștinismul pe teritoriul Daciei Romane. Este
vorba, în primul rând de soldații romani, care au colonizat acest teritoriu, dar, în egală măsură,
putem vorbi și de rolul avut de circulația de bunuri și persoane, în special prin cetățile de la
Pontul Euxin și din Sciția Minor (Dobrogea), de unde avem și cele mai multe vestigii
paleocreștine: bazilici, obiecte de cult, monumente funerare etc. Remarcăm faptul că arealul

2
de răspândire al acestor urme ale creștinismului străvechi de la noi este extins, practic, la vatra
întregului spațiu de formare a poporului român. Din perioada persecuțiilor, când răspândirea
creștinismului s-a făcut cu dificultate, cunoaștem prezența lucrătoare în câmp misionar a
simbolurilor creștine: crucea, peștele sau porumbelul. Acestea decorau, în special, obiecte de
mici dimensiuni, precum gemele, inelele sau opaițele.
Tot din perioada persecuțiilor cunoaștem prezența vie în câmpul pastoral-misionar a
mărturisitorilor lui Hristos: primii martiri stră-români, proveniți atât dintre militari, cât și
dintre civili. Deosebit de importantă este mărturia privind jertfa supremă a membrilor ierarhiei
sacramentale, deja bine închegată: preotul Montanus și presbitera Maxima, diaconul Emilian.
Existau, așadar, parohii creștine pe teritoriul românesc încă din primele veacuri, iar slujitorii
își îndeplineau misiunea cu râvnă plină de sacrificiu. Evident, impactul martirizării unor
membri ai ierarhiei nu putea avea drept consecință asupra comunității decât o sporită
efervescență în privința împlinirii cuvântului lui Dumnezeu.
Misionarismul primilor creștini stră-români a continuat în toată perioada migrațiilor.
Venind în contact cu aceste populații barbare, ei au propovăduit Evanghelia prin cuvânt și
faptă, deși au avut de suportat evidente dificultăți de comunicare. Din această perioadă
datează și primele confruntări cu erezia ariană sau semi-ariană. Mărturisitori ai ecumenicității
și sobornicității Bisericii, episcopii stră-români de la Tomis, dar și din alte eparhii, au
participat la unele Sinoade Ecumenice sau Locale.
Odată cu formarea statelor feudale românești, se constată intrarea pe făgașul normal în
ceea ce privește organizarea bisericească: centrele eparhiale se înmulțesc, iau ființă
mitropoliile, se construiesc biserici parohiale (Densuș, Sântămăria Orlea). Prin Sf. Nicodim,
se organizează primele centre monahale, care se vor înmulți cu repeziciune, devenind vetre de
cultură, spiritualitate și misiune ortodoxă. Totodată, se creionează primele relații ecumenice,
pe făgașul dialogurilor firești cu romano-catolicii, a căror prezență la curțile domnești din
Țările Române este o certitudine.
Afirmarea ortodoxiei se va face plenar și manifest, mai cu seamă în contextul
interacțiunii cu mahomedanismul turco-tătar și cu contra-mărturia catolică și protestantă din
Ardeal. Apărarea neamului și a ortodoxiei noastre a generat prezența sfinților mărturisitori,
precum Sf. Constantin Brâncoveanul, fiii săi și Ianache Sfetnicul. În Transilvania, se constată
ofensiva antiromânească și antiortodoxă, manifestată de forțele politice dominante, de religie
catolică sau reformată, care vor conduce la înființarea Bisericii Greco-Catolice.
Ortodoxia este inima neamului românesc, afirmându-se ca o forță puternică de
susținere a idealurilor de neatârnare a poporului nostru (ex.: Rev. de la 1821 și 1848, Unirea
Principatelor, Războiul de independență, Marea Unire de la 1918 etc.). Se implică în acțiunile
de conducere a țării (ex.: regența Patriarhului Miron). Suferă prigoana regimului comunist
ateu, dar reușește să scape de teroare, datorită înțelepciunii unor conducători luminați, precum
Patriarhul Justinian, care salvează Biserica de pericolul disoluției totale (Albania) sau parțiale
(Uniunea Sovietică). Un mare rol îl are păstrarea, cu mari sacrificii, a spiritualității ortodoxe,
prin martirii temnițelor comuniste, monahii trăitori și teologii următori Părinților, întru slava
Prea Sfintei Treimi.
Începând de la Andrei Șaguna se conturează tot mai puternic rolul mirenilor în
misiunea Bisericii, prin implicarea lor în gestionarea structurilor ecleziale în plan
administrativ și organizatoric. Apar, ca o replică la amplele manifestări prozelitiste din sec.

3
XX, organizații ale ortodoxiei militante, precum Oastea Domnului, al căror rol în misiunea
Bisericii este bine definit, atât timp cât este gestionat de ierarhia sacramentală.
Biserica Ortodoxă Română se implică în mișcarea ecumenică în mod activ, având
rezultate notabile în ceea ce privește apropierile dintre Biserici prin dialoguri bilaterale,
precum și contribuții valoroase la C.M.B. și C.B.E. Personalități ale ortodoxiei românești au
făcut și fac parte din forurile de conducere ale acestor organizații ecumenice internaționale și
ale Institutelor academice patronate de acestea. Vizita papei Ioan Paul II în România în 1999
– prima de acest gen într-o țară majoritar ortodoxă – a avut un impact pozitiv în privința
orientării Bisericii noastre spre dialog irenic.

C. Etos misionar ortodox

Vom arăta ansamblul de coordonate specifice misiunii ortodoxe, punctând preponderența
lor în raport cu istoria.
În primele veacuri creștine, accentul se punea pe aspectele didactice ale misiunii,
predici, cateheze, scrieri cu conținut dogmatic și exegetic, apologii. În raport cu puterea de
stat, întâlnim așa-numita simfonie. Căderea Bizanțului a condus la afirmarea Bisericilor
locale, care ajung să exprime specificul Ortodoxiei, păstrat până astăzi sub forma de unitate în
diversitate. Datorită restricțiilor impuse, misiunea ortodoxă s-a desfășurat în mare măsură sub
aspect defensiv, acționând asupra propriilor credincioși, aflați în pericol de pierdere a
identității creștine (ex. negativ – în Balcani – la albanezi și bosniaci). Accentul se pune acum
pe disciplina bisericească și pe promovarea actelor de cult, care să exprime bogăția de
simboluri a ortodoxiei. Colecțiile de canoane sunt bine răspândite și au o largă arie de
aplicabilitate. Monahismul are un rol important pentru misiune; o mare valoare o au scrierile
aghiografice și cultul Sfințitelor Moaște. Reținem transmiterea orală a credinței, pe filonul
unor adevărate moșteniri etno-culturale, implicând afilierea la credința ortodoxă fie ca o
conștientizare a apartenenței la o comunitate restrânsă (familia, satul, zona geografică), fie
raportându-ne la națiuni întregi, situație în care putem spune că ortodoxia este religie
națională în țări precum România, Grecia, Rusia sau Serbia.
O altă caracteristică dominantă a ortodoxiei este atitudinea ei față de implicarea
socială (filantropie), diferită substanțial față de șabloanele cu care ne-a obișnuit lumea
occidentală, cu referire specială la creștinismul de nuanță protestantă și neoprotestantă. În
modul în care ortodoxia privește persoana umană, distingem cu pregnanță accentul pus pe
identificarea și remedierea dizabilităților sale spirituale, și abia în planul secund aplecarea
spre ajutorul trupesc, material. Ne preocupă mai întâi mântuirea sufletelor semenilor noștri, și
abia apoi asigurarea unei bunăstări a lor în viața aceasta. Aceasta nu înseamnă că neglijăm
implicarea socială, ba dimpotrivă, căci răsplata veșnică este hărăzită persoanei umane în
integritatea ei, cu suflet și trup deopotrivă. În ortodoxie au existat dintotdeauna așezăminte
sociale (ex. „Vasiliadele”, bolnițele de pe lângă mânăstiri etc.), iar astăzi, numărul acestora
s-a înmulțit, diversificându-se totodată și tipurile de servicii oferite, precum și categoriile de
destinatari.

4
 3-4. Fundamentarea biblică a misiunii și bazele ei teologice.
Aspectele: trinitar, hristologic, pnevmatologic şi eclesiologic

A)Treime şi Misiune
B)Caracterul hristologic al misiunii
C) Aspectul pnevmatologic şi eclesiologic

Preliminarii: Suportul revelat al predicării: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

Spre deosebire de mesajele prozelitiste creştine şi păgâne, abundente ca forme, dar
sărace în conţinuturi autentice, propovăduirea Evangheliei de către Ortodoxie este singura
care urmăreşte, în mod structural, nealterat şi unitar, predica apostolică şi patristică,
raportându-se la un vector esenţial: Revelaţia. Paradoxal, deşi este singura plină de tot
adevărul prin centralitatea ei în Hristos – Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6), predicarea
ortodoxă este, poate, şi cea mai discretă, dacă luăm în calcul rezultatele ei concrete, pe care
le-am putea cântări în numărul de convertiri de pe glob. Misiunile ortodoxe în spaţiile
necreştine sunt, din păcate, sporadice, iar rezultatele lor destul de irelevante. Poate tocmai
acest tip de apofatism, proiectat în planul misiunii, este o formă a urmării lui Hristos, care şi-a
desfăşurat activitatea pământească într-un areal bine delimitat, trimiţându-şi ucenicii în lume
abia după înălţarea Sa la cer şi pogorârea Duhului Sfânt.
Revelaţia culminatoare în Hristos nu poate fi percepută corect şi complet excluzând
cele două mari căi – Scriptura şi Tradiţia – prin care Dumnezeu transmite mesajul mântuirii în
chip supranatural. Lipsa uneia dintre ele, ciuntirea sau adăugirea de structuri gnoseologice de
către grupările eterodoxe conduc la imprecizia, ineficienţa şi la nulitatea mesajului
revelaţional prezentat. Importanţa predicării rezidă în conţinutul ei, care-i imprimă
autenticitatea.
1. negarea valorii Scripturii (nulla Scriptura), concretizată în contestări la adresa autenticităţii
unor părţi din Biblie sau chiar a Bibliei întregi – conduce la un mesaj străin creştinismului, ca
religie întemeiată de Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat. Suportul scris al mesajului evanghelic
propovăduit de Biserică, Sfânta Scriptură, este normativ pentru transmiterea adevărului
revelat.
2.negarea valorii Sfintei Tradiţii, susţinută de protestanţi, neoprotestanţi şi secte este a doua
mare cauză a eşecului misiunii ca transmitere a unui mesaj revelat. Centralitatea propovăduirii
exclusiv în textul scripturistic – el însuşi provenit din Tradiţie – conduce la negarea traiectului
istoric al Bisericii Creştine, cu toate aspectele sale pozitive şi negative, în plan doctrinar,
moral şi organizatoric-cultic. Pentru misiune, această abordare a avut drept consecinţă
frânarea procesului de promovare a mesajului respectivelor grupări religioase, incapabile să
explice apartenenţa la creştinism fără raportarea la sursele autentice de transmitere a lui:
Bisericile Catolică şi Ortodoxă.
„Puntea peste timp” prin care cei în cauză încearcă aducerea în contemporaneitate a
kerigmei din Biserica Primară, excluzând orice interferenţă a Tradiţiei, este lovită de nulitate,
din cel puţin două motive: 1. reprezintă o auto-negare; 2. refacerea creştinismului apostolic
este imposibilă, ţinând cont atât de sărăcia datelor privind multe din coordonatele vieţii şi
mentalităţilor epocii, cât şi de evoluţia (sau, mai bine zis, involuţia) societăţii actuale, ca
societate de consum, postmodernistă, în care valorile spirituale sunt depăşite cu mult, de cele

5
materiale. Urmărind această stare de lucruri, mulţi dintre protestanţi şi neoprotestanţi s-au
întors cu faţa către Tradiţie, preţuind multe dintre valorile ei, mai ales în ceea ce priveşte viaţa
morală, comunitar-socială şi cultul cu bogăţia lui de simboluri. Din păcate, le rămân încă
multe de făcut în plan doctrinar, începând chiar cu admiterea suportului revelat al Sfintei
Tradiţii şi normativitatea ei pentru mântuire.
Conţinutul revelat al propovăduirii actuale a Evangheliei este indisolubil legat de
acceptarea celor două surse de bază ale adevăratei învăţături, considerate ca normative.
În misiune se vor urmări câteva teme fundamentale, structurate în trei etape esenţiale:
1. prezentarea creştinismului ortodox;
2.convertirea, catehizarea şi botezul; în paralel, apărarea dreptei credinţe de orice denigrări;
3.creşterea „în Hristos” a fiilor Bisericii.

Fundamentare biblică
a) În V.T.
Lucrarea misionară în V.T. este prototipală pentru Biserica creștină, în măsura în care
recunoaștem faptul că, în V.T., ea este un atribut al teocrației. Cel ce organizează
propovăduirea adevărului și respectarea lui de către poporul ales este Dumnezeu. El imprimă
misiunii din acea vreme un rol bine definit: păstrarea monoteismului și pregătirea venirii lui
Mesia. Teofaniile și anghelofaniile, prin care Dumnezeu comunică activ cu aleșii Săi –
patriarhi, judecători, regi, profeți – sunt tot atâtea căi de transmitere a voii Lui, urmate de
porunci imediate privind ducerea la îndeplinire a acesteia. Misionarii V.T. au drept
caracteristică principală trimiterea directă de către Dumnezeu, care îi insuflă, dar îi și
controlează strict (Ex. – Iona). Dimensiunile misionare ale V.T. se îndreaptă atât în direcția
poporului ales, care trebuie să reziste presiunilor idolatriei, păstrând vie ideea mesianică, dar
și asupra celorlalte popoare, care sunt în egală măsură supuse acelorași reguli. Reținem, în
acest sens, pe exemplul lui Iona, misionar în Ninive, și pildele mărturisitorilor credinței în
Dumnezeul Cel Adevărat (Moise în fața faraonului, Daniel în fața lui Nabucodonosor, Ilie în
fața lui Ahab, Izabela și preoții mincinoși etc.). Nu în ultimul rând, reținem rolul paradigmatic
al V.T., în privința unor persoane sau evenimente care prefigurează acțiunile soteriologice
mesianice (Iosif vândut de frații săi, Moise și vederea lui Dumnezeu în rug, șederea lui Iona în
chit, existența sacrificiilor etc.).
Obiectivele misiunii V.T. sunt: cunoașterea și adorarea lui Dumnezeu de către toate
popoarele (existența prozeliților, traducerea Septuagintei), pregătirea și așteptarea venirii
Răscumpărătorului promis, respectarea, după voia lui Dumnezeu, a legii morale a V.T.,
instituirea unor ritualuri (jertfe, sărbători, sabatul, preoția), prefigurând cultul Bisericii de mai
târziu.

b) În N.T.
Modelul suprem misionar al N.T. este Mântuitorul Iisus Hristos - Cuvântul Lui
Dumnezeu, care se mărturisește pe Sine Însuși ca fiind Calea, Adevărul și Viața.
Propovăduirea Sa este desăvârșită, întrucât Se vestește pe Sine ca Fiu al Lui Dumnezeu
Întrupat. În iubirea Sa chenotică se află temeiul suprem al noii religii, creștinismul, de El
întemeiată. Următorii Săi sunt chemați să împlinească porunca iubirii de Dumnezeu și de
aproapele, având drept promisiune moștenirea împărăției cerurilor, ca loc și stare a

6
îndumnezeirii prin har. Jertfa lui Hristos – temelie a izbăvirii omenirii din păcat și moarte –
este desăvârșită prin Învierea Sa, chezășia învierii de obște. Toate acestea constituie,
împreună, cel mai valoros ansamblu de date revelate din cuprinsul istoriei, ele constituind
ceea ce Biserica numește „Evanghelie”, adică „Vestea cea bună” pentru omenire. După
porunca lui Hristos (Matei 28, 19-20), ucenicii au răspândit-o până la marginile pământului,
reușind să o facă lucrătoare, atât prin zelul lor misionar, cât și ca o consecință a pogorârii
Duhului Sfânt în lume, pe care a înrâurit-o cu harul Său. Misiunea N.T. se deosebește de cea
din V.T. atât ca formă, cât și în privința conținutului. În primul rând, vedem că destinatarii
mesajului propovăduit nu mai sunt membrii unui singur popor, ci toți oamenii, din toate
colțurile pământului, cărora le este adresată chemarea părtășiei la jertfa Lui Hristos. Iar în ce
privește conținutul, acesta comportă diferențele necesare transmiterii Revelației desăvârșite de
către Hristos și în Hristos. Este vorba, în primul rând, de descoperirea Sfintei Treimi, dar și a
tainei întrupării, jertfei și învierii Fiului lui Dumnezeu din dragoste față de oameni. Aceasta
este redată magistral de Sf. Ev. Ioan: Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel
Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică...(Ioan 3,
16). Mântuirea este un dar pancosmic, la împărtășirea din el fiind chemată toată creația. Ea
este, însă, imposibilă fără împlinirea poruncii de a susține o nouă gnoseologie, cu vizibil
fundament trinitar: Iar viața veșnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu
adevărat și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis...(Ioan 17,3). Dacă adăugăm la aceasta faptul
că Hristos cere imperativ botezarea tuturor neamurilor în numele Sfintei Treimi (Matei 28,19-
20), chiar înainte de a Se înălța la cer, avem dimensiunile clare ale misiunii creștine.
Câteva dintre reperele acesteia sunt:
- descoperirea Sfintei Treimi, temei fundamental al constituirii Bisericii văzute, prin
săvârșirea Tainei Botezului după porunca lui Hristos, mărturisind Crezul Apostolic;
- chipul misionarului prin excelență – Mântuitorul Hristos – model de urmat pentru toți
misionarii și păstorii de suflete;
- înrâurirea harului Duhului Sfânt asupra lucrării misionare, dătător de putere și ajutător
energic al primilor propovăduitori, insuflați cu puterea Cinzecimii, revărsată prin
harisme și daruri speciale (ex. Glosolalia);
- constituirea și propășirea Bisericii creștine – organism teandric creat, coordonat și
orientat eshatologic după exigențele misiunii;
- existența celor două tipologii misionare: sacerdotală și laică (preoția sacramentală și
preoția universală);
- transformarea cultului de expiere din V.T. într-un ansamblu de ritualuri creștine
centrate în actualizarea nesângeroasă a jertfei de pe Golgota (Sf. Liturghie), apoi
Laudele, Tainele și Ierurgiile – exprimări vii ale rugăciunii de laudă, mulțumire și
cerere;
- desăvârșirea poruncilor dreptății din V.T. în răsplătiri pline de iubire (Fericirile)
promise săvârșitorilor binelui; constituirea idealurilor de sfințenie și desăvârșire
morală, la care creștinii sunt chemați prin urmarea sfaturilor evanghelice.

7
a)Treime şi misiune
Descoperirea plenară a lui Dumnezeu ca Treime de Persoane, precum și acțiunile Sale
raportate la lume (creație, pronie, mântuire și sfințire) fac din dogma trinitară unul din
fundamentele esențiale ale misiunii creștine. Dumnezeu se descoperă, deci se comunică pe
Sine. Deși transcendent, El decide, în planul Său iconomic, să se reveleze: Pe Dumnezeu
nimeni niciodată nu L-a văzut. Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a
făcut cunoscut (Ioan 1,18). Spunem că revelația culminează în Hristos, pentru că El este Cel
ce arată oamenilor în ce fel este Dumnezeu și Cine este El: Treime de Persoane. Trimiterea
Fiului de către Tatăl (Ioan 3, 16) și a Duhului de către Fiul (Ioan 15, 26) sunt lucrări treimice
apropriate de către toate cele Trei Persoane. Totodată, sunt și temeiuri solide ale misiunii
creștine, întrucât exprimă modele perfecte de mărturisire și trăire a comuniunii de viață și
iubire, întru adevăr. De aceea, trimiterea ucenicilor la propovăduire se va face cu solicitarea
expresă a botezului neofiților în numele Sfintei Treimi.
O altă coordonată esențială a modelului trinitar al misiunii Bisericii este de natură
ontologică. Comuniunea celor trei Persoane este temeiul unei vieți comunitare, de milă și
filantropie creștină, a fiilor Bisericii. Așadar, avem nevoie de o abordare personalistă a
relațiilor inter-umane, după modelul celor intra-trinitare. Numai așa vom reuși să transmitem
mesajul revelat al Evangheliei mântuitoare: văzând în fiecare din semenii noștri chipul celui
căzut între tâlhari (Luca 10, 30). De aceea, Hristos se identifică tainic cu toți oamenii, pe
care-i recapitulează în Sine în momentul jertfei supreme, dar pe care îi și responsabilizează,
spre a fi urmași ai pildei Lui, în relațiile cu semenii (...Mie mi-ați făcut... – Matei 25, 40).
Misiunea creștină este, deci, un act social intrinsec, nu o afirmare individualistă a unor
calități personale. Se urmărește crearea unei comunități – Biserica – având drept bază relații
strânse între membri, comparate cu cele dintre mădularele corpului, având drept Cap pe
Hristos (Efeseni 5,23). Tocmai acest tip de relații sunt ipostaziate în chip desăvârșit în viața de
comuniune și iubire perihoretică a Persoanelor Sfintei Treimi.

b) Caracterul hristologic al misiunii

Misiunea creștină are un pronunțat caracter hristologic, întrucât Îl are drept model
suprem pe Mântuitorul Hristos și se desfășoară potrivit îndemnului Lui și normelor de El
lăsate. Hristos este misionarul prin excelență; acest lucru reiese foarte clar din analiza primei
Sale cuvântări, ținută imediat după ieșirea la propovăduire, în sinagoga din Capernaum. Aici,
El reia o profeție vetero-testamentară, arătându-Se ca împlinitor al ei întru Sine. Temeiul
propovăduirii Domnului Hristos, însoțită de semne și minuni este trimiterea Lui în lume, prin
acțiunea concertată a Persoanelor Sfintei Treimi, care-Și asumă prin apropriere o contribuție
distinctă la opera de răscumpărare realizată de Fiul lui Dumnezeu prin întruparea, jertfa și
învierea Sa. Deci, cuvântul misiune în sens primordial și plenar este definitoriu pentru
activitatea pământească a lui Iisus Hristos. În răstimpul acestei lucrări, El a fixat coordonatele
unei slujiri recurente, cerută a fi împlinită de urmașii Săi: misiunea Bisericii.

8
Câteva dintre aceste repere sunt:
- formarea unei ierarhii sacramentale, păstrătoare și transmițătoare a harului Duhului
Sfânt, ca sursă de purificare, lumină, echilibru și sfințire: Luați Duh Sfânt...(Ioan
20,22); Aceasta să faceți întru pomenirea Mea...(Luca 22,19) – mesaje transmise în
mod selectiv, Apostolilor aleși și pregătiți să fie primii sacerdoți creștini.
- extinderea universală a misiunii creștine, ilustrată atât de către destinatarii mesajului
revelat (Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura...-Marcu
16, 15), cât și de către demersurile misionare provenite din partea acestora, încurajate
puternic de către Domnul Hristos (cananeianca, sutașul – ambii mărturisitori ai unei
credințe puternice). Domnul Însuși ilustrează acest aspect, în parabola samarineanului
milostiv și îi fericește pe următorii și mărturisitorii Săi: Fericiți cei ce n-au văzut și au
crezut! (Ioan 20,29).
- misiunea creștină are drept principal scop transmiterea Evangheliei Lui Hristos, ca
punct culminant al Revelației.
- prezența Lui Hristos în Biserica Sa, până la sfârșitul veacurilor, în chipul văzut al
Euharistiei, pâinea vieții, cum Însuși se numește (Ioan 6, 35,51). Aspectul eshatologic:
pregătirea creației spre re-dimensionare, orientarea lucrurilor spre a deveni împărăția
lui Dumnezeu (Luca 4,43), Cer nou și pământ nou (II Petru 3, 13; Apoc. 21,1).
Hristos – Domn al naturii, al vieții și morții oferă ucenicilor o pregustare a stării
naturii umane înviate, prin propria Sa persoană descoperită după slăvita Sa înviere cu
trup pnevmatizat.

c) Aspectul pnevmatologic şi eclesiologic

Fiind o coordonată esențială a existenței și lucrării Bisericii, misiunea este influențată
în mod covârșitor de momentul Cinzecimii – data constituirii văzute a primei comunități
creștine. Dincolo de rolul pilduitor (și roditor) al propovăduirii Sf. Petru la botezul primilor
creștini a contribuit cu prisosință lucrarea harului Duhului Sfânt, proaspăt revărsat asupra
Apostolilor, adunați la rugăciune și insuflați cu putere de sus, manifestată pregnant în harisma
glosolaliei. Kerigma apostolică poartă, așadar, pecetea unei adresări universale: diferitele etnii
prezente la sărbătoarea din Ierusalim își află vestea mântuirii în limbile lor de baștină.
Și efectul este excepțional: miile de nou-botezați stau mărturie asupra puterii revărsate de
Duhul Sfânt asupra Bisericii.
Aspectul pnevmatologic și eclesiologic al misiunii se referă, în linii mari, la:
- înrâurirea Duhului Sfânt asupra propovăduitorilor rânduiți, apostolii și urmașii lor,
membrii ierarhiei sacramentale, până astăzi (caracterul exclusiv al transmiterii și
lucrării harului în Biserică);
- insuflarea autorilor sfinți, care fixează în scris, în canonul N.T., adevărurile vestite
inițial prin predici orale;
- constituirea unui tezaur excepțional, de norme și valori ecleziale cunoscute sub
denumirea generică de Sfânta Tradiție, ca lucrare efectivă a harului în Biserică;
- inițierea și aplicarea principiului sinodalității, ca singură formă de conducere
canonică, doctrinară, cultică și administrativă în Biserica Creștină, sub adumbrire
pnevmatică, potrivit formulei: Părutu-s-a nouă și Duhului Sfânt;

9
 - decurgând logic din acțiunea de fixare și urmare a scopului ultim al vieții creștine –
mântuirea – slujirea misionară se desfășoară exclusiv ca o conlucrare cu harul
dumnezeiesc, ca dar al Duhului Sfânt care umple Biserica, în afară căreia nu este
mântuire (Sf. Ciprian al Cartaginei),
- o nouă orientare eshatologică: Biserica Luptătoare este deschisă spre comuniunea cu
Biserica Triumfătoare, virtutea dragostei trecând peste barierele morții, afirmând atât
puterea mijlocirii Maicii Domnului și Sfinților, cât și rolul rugăciunilor și pomenirilor
pentru cei răposați.

5-6. Exigenţele misiunii: propovăduirea evangheliei şi

transmiterea dreptei credinţe

a) Predicarea evangheliei
Predicarea Evangheliei este imperativul principal transmis de Hristos Apostolilor Săi:
Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie (Marcu 1, 15); Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi
Evanghelia la toată făptura (Marcu 16, 15); Mergând, învăţaţi toate neamurile...(Matei 28,
19). De altfel, Hristos Însuşi rămâne acelaşi ieri, azi şi în veci (Evrei 13, 8) prin transmiterea
unui mesaj evanghelic soteriologic cu valoare supratemporală: omul, de la creaţie şi până-n
Eshaton, e chemat să se mântuiască prin asumarea personală a jertfei Lui şi rodirea sinergică
a harului şi faptelor bune în propria Sa viaţă. Spunem, aşadar, că în Hristos Revelaţia
culminează, iar Evanghelia Sa devine cel mai mare dar acordat de Dumnezeu omenirii. Nu
este întâmplător faptul că Bisericii, încă de la formarea ei, i-a fost pusă drept piatră de temelie
propovăduirea Cuvântului, iar Apostolii au împlinit cu entuziasm porunca Mântuitorului,
devenită lait-motiv al creşterii şi dezvoltării comunităţii ecleziale: Căci noi nu ne
propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Iisus Hristos (II Cor. 4,5). Misiunea Evanghelică
precede orice alt act soteriologic: este condiţie sine qua non a devenirii în şi prin Biserică.
Pentru unii din sacerdoţii de azi, transformaţi prea curând în „prestatori de servicii” şi
refuzând orice implicare misionară, slujbele bisericeşti (ex. Botezul, Nunta etc.) sunt simple
spectacole cu tentă folclorică, iar prestaţia lor, lipsită de trăire şi implicare misionară.
Condamnarea pedobaptismului este doar una dintre consecinţele nefaste ale interpretării
neoprotestante a versetului citat; indiferenţa misionară a unor preoţi, care se mulţumesc doar
să „oficieze” – fără să zidească (familia, naşii şi pe prunc), este regretabilă.

Propovăduirea a fost activitatea de bază a Bisericii, încă de la începuturile ei. După

întemeierea văzută a Bisericii, Apostolii s-au răspândit în toate direcţiile în care puteau să
ajungă– ţinând cont de condiţiile de deplasare ale epocii – înfruntând toate vicisitudinile
pentru împlinirea acestei porunci sacre (intemperii, nesiguranţa căilor de acces, ostilitatea
destinatarilor mesajului – manifestată în variate moduri, de la simpla batjocorire până la
torturi şi moarte). Mai târziu, zelul misionar s-a axat pe convertirea popoarelor migratoare,
istoria cunoscând reprezentanţi de marcă, precum fraţii sfinţi Chiril şi Metodiu -
încreştinătorii slavilor, Ulfila gotul, Boris – Mihail bulgarul sau Olga în Rusia.

După Marea Schismă, supremaţia de necontestat într-un clasament „neoficial” al

misiunii revine Bisericii Apusene, care a menţinut imperativul propovăduirii la cote maxime,

10
uneori paroxistice (a se vedea cruciadele – ca pretinse forme de misiune, dar şi bătătorirea
întregului glob pământesc de misionari catolici, în special iezuiţi, plini de zelul convertirii
necredincioşilor). Cu toate insistenţele unora de a salva aparanţele (a se vedea celebra
tentativă a lui Francisc de Assisi de a-l converti la creştinism pe sultanul Malik Al Kamil în
cruciada a V-a), multe din acţiunile pretins misionare ale apusenilor au subsumat şi scopuri
străine duhului Evangheliei (expansiune teritorială, câştig material, tendinţe de îngâmfare
hegemonică eclezială – prin atacuri asupra spaţiilor afiliate Ortodoxiei, distrugere şi jaf – în
Cruciada a IV-a). Biserica Romano-Catolică deţine supremaţia în privinţa numărului de
membri între Bisericile Creştine, tocmai ca o consecinţă a misiunii acesteia în lume. Nu
putem trece cu vederea şi practicarea de către catolici a acelei forme de anti-misiune (similară,
noţiunii de prozelitism), prin care s-au format aşa-zisele Biserici unite (greco-catolice),
profitând de conjuncturi geo-politice favorabile (împlilarea ortodocşilor majoritari, cărora li s-
au promis drepturi de natură extraeclezială, fără însă a le fi fost acordate).

b) Transmiterea dreptei credințe

1. Prezentarea creştinismului ortodox
Câteva repere fundamentale pot constitui o adevărată „carte de vizită” a ortodoxiei:
- fidelitatea faţă de datul doctrinar autentic, cumulat într-o sinteză de învăţături
descoperite de Dumnezeu în Hristos şi fixate de Apostolii şi Părinţii Bisericii;
- frumuseţea şi bogăţia formelor de cult, exprimare vie a credinţei şi religiozităţii;
- o anumită discreţie în ceea ce priveşte misiunea: ignorarea prozelitismului agresiv,
martirajul popoarelor ortodoxe (condamnate fie la împilări seculare din partea
necreştinilor, fie la suportarea unor dictaturi comuniste atee), predilecţia pentru trăirea
mistică, pentru viaţa monastică, presupunând retragerea din lume şi nu deschiderea
spre ea. Interesant: în planul misiunii, se observă clar aplicarea „pe viu” a
apofatismului doctrinar.

2. Convertirea, catehizarea şi botezul

Convertirea reprezintă momentul în care un eterodox problematizează în mod
conştient suprema întrebare existenţială umană: „cum mă mântuiesc?”. „Ce trebuie să
fac?” - este întrebarea pe care a pus-o Saul, în urma descoperirii lui Hristos pe drumul
Damascului (Fapte 9, 6). Convertirea cuiva la ortodoxie presupune acceptarea răspunsului
ortodox la chestiunea de mai sus. Factorii care influenţează convertirea sunt, în principal:
a) efectul propovăduirii eficiente;
b) propriile căutări sau cercetări asupra religiei;
c) influenţa familiei (de obicei, prin căsătorie);
d) receptivitatea faţă de anumiţi stimuli: culturali, sociali, politici, economici;
e) grupul social.
Convertirea poate fi: 1. bruscă (ex.: Saul) sau 2. în timp (famenul).
1. Convertirea bruscă poate fi influenţată în mod supranatural (prin viziuni, vise,
vedenii, împrejurări concrete ale vieţii – Pr. Stăniloae).

11
 2. Convertirea în timp se petrece ca urmare a unui proces evolutiv, care conduce de la
starea iniţială de negare sau ignorare a valorizării ortodoxe a ideii de mântuire, la
acceptarea finală a acesteia.
Catehizarea este acţiunea de deprindere a principalelor învăţături şi practici care-l conduc
spre mântuire pe noul convertit (în cazul convertirii bruşte – ex. Saul) sau pe cel ce se află în
curs de convertire. Catehizarea se face în Biserică, în mod organizat sau liber. În mod
organizat, catehizarea se realizează: a) în biserici, prin cateheze speciale, dinainte programate,
cu tematică riguros respectată şi vizată de către protopopi (obligaţie stabilită de Sf. Sinod, din
păcate prea puţin respectată de unii preoţi, nesancţionaţi ca atare); b) în şcoli, prin
parteneriatul cu statul – prin orele de religie – la care, cu acordul părinţilor, pot asista şi copii
aparţinând altor confesiuni. Cunoaşterea valorilor ortodoxiei de către aceştia poate reprezenta
o poartă către o eventuală convertire, exprimată ca rod al voinţei lor libere. În mod liber,
catehizarea se efectuează în fiecare caz în parte, atunci când se are în vedere convertirea
individuală.
! Atenţie: catehizarea nu se face decât de către (sau cu asistenţa) cateheţilor
specializaţi (preoţi, teologi, profesori de religie). Existenţa (pe lângă Oastea Domnului) a unor
centre de pregătire a misionarilor laici trebuie privită cu mare atenţie şi circumspecţie, iar
activitatea acestora supravegheată îndeaproape de către ierarhia Bisericii, pentru a
preîntâmpina clivajele.
Conţinutul catehizării are, de obicei, strânsă legătură cu personalitatea individuală şi
cu identificarea stării sale religioase anterioară convertirii: ateu, creştin de altă confesiune,
sectant, adept al unei alte mari religii, adept al unei secte a altei religii. Aceasta nu înseamnă
trecerea cu vederea unor teme fundamentale, ci accentuarea acelora care prezintă un interes
deosebit. În mod obligatoriu, catehizarea se va axa atât pe cunoaşterea învăţăturii de credinţă
(plecând de la explicarea Crezului), cât şi pe valorificarea ei practică, prin norme morale
(decalogul, fericirile, virtuţi şi păcate, mijloace de desăvârşire) sau acte de cult (Sf. Liturghie,
Sf. Taine şi ierurgii). Instrumentele de lucru (de bază) sunt: Sfânta Scriptură şi Catehismul. Se
pot adăuga şi altele, în funcţie nivelul intelectual şi interesul manifestat de catehumen.
Catehizarea, pentru a fi eficientă, trebuie să fie corectă şi completă. Îndeplinirea acestor
criterii presupune parcurgerea temeinică a unui curs de Catehetică, de nivel universitar.
Botezul - „poarta de intrare în creştinism” – este momentul în care noul convertit
cunoaşte efectul harului – condiţie soteriologică indispensabilă, similar cu o „naştere din nou”
(Ioan 3,5). Pentru un eterodox convertit, Botezul este momentul crucial al vieţii. De aceea,
săvârşirea lui comportă nu numai un ritual deosebit (în Molitfelnic: rânduiala primirii la
ortodoxie a celor de alte credinţe), dar şi un fast aparte, o sărbătoare la care trebuie să
participe cât mai mulţi membri ai comunităţii. Este extrem de importantă grija pentru primirea
entuziastă a unui nou venit matur în comunitatea creştină. Preotul este răspunzător de
atitudinea păstoriţilor săi. S-au semnalat, din păcate, şi erori misionare, mai ales în ceea ce
priveşte întoarcerea la ortodoxie a celor rătăciţi temporar: este vorba de zelul unora de a le
reaminti cu orice preţ celor reveniţi la credinţă, greşeala pe care au făcut-o. O dată cu botezul,
noul venit devine membru cu drepturi depline al comunităţii; acest lucru este întărit şi prin
administrarea concomitentă a celorlalte două taine de iniţiere: Mirungerea şi Euharistia.
În cazuri speciale, când Biserica Ortodoxă recunoaşte validitatea Tainei Botezului (săvârşit
anterior în numele Sfintei Treimi – în altă confesiune), ritualul comportă doar administrarea

12
Sfântului şi Marelui Mir, fără însă a ştirbi cu nimic din importanţa întoarcerii sau convertirii
la ortodoxie. Actul trebuie marcat, şi în acest caz, de solemnitatea necesară, iar primirea
noului venit în familia parohială ortodoxă respectivă trebuie să constituie un prilej de mare
sărbătoare.

c) Roadele propovăduirii: misiunea ortodoxă faţă de eterodocşi

Dincolo de exemplul personal, care trebuie să constituie o condiţie primordială a
oricărui tip de misiune, se poate vorbi chiar de o acţiune consistentă a ortodoxiei de
propovăduire a adevărului revelat, concretizată în misiuni ortodoxe pretutindeni în lume. Pe
lângă centrele tradiţionale, au început să se dezvolte Biserici ortodoxe pe arealuri extinse
chiar şi pe alte continente: în Asia (ţări ale fostei U.R.S.S., Japonia, China şi Coreea); în
Africa (pe lângă Egipt şi Etiopia, noi misiuni în Uganda, Kenia şi Africa de Sud); în America
de Nord (până în îndepărtata Alaska) şi America de Sud. Tot mai mulţi etnici din Europa
Occidentală şi centrală cunosc valorile ortodoxiei şi aderă la ele, existând la ora actuală
comunităţi ortodoxe bine închegate de englezi, francezi, cehi, polonezi etc., având parohii
aparte, mânăstiri şi chiar ierarhi proprii. Toate acestea nu se confundă cu puternicele
comunităţi ce constituie diaspora unor ţări ortodoxe de tradiţie, precum Grecia, Rusia,
România sau Serbia. Cu toţii desfăşoară o misiune susţinută de promovare a dreptei credinţe
în spaţii de propovăduire dificile, fie necreştine, fie căzute în letargia spirituală
postmodernistă. Cu atât mai mult, rezultatele acestor misiuni sunt încurajatoare.
Spre exemplu la emisiunea „Credo” (acum desfiinţată) se observau diferenţe
deranjante între dezordinea din ţinuta şi exprimarea unor slujitori ortodocşi şi eleganţa unor
pastori şi propovăduitori eterodocşi.

7. LITURGHIE ŞI MISIUNE

Sfânta Liturghie este evenimentul cel mai important din viaţa religioasă ortodoxă.
Apropierea de Hristos şi trăirea mistică a jertfei şi învierii Lui constituie punctul culminant al
stării de veghe, cerută de Domnul aleşilor Săi. Liturghia înseamnă, însă, mult mai mult decât
simpla anamneză; ea presupune o trăire profund religioasă a clipei prezente şi o exprimare
vivace a unui crez eshatologic orientat spre mult dorita împărăţie a cerurilor, atât de predicată
de Hristos. De aceea, Liturghia este considerată a fi un eveniment pancosmic, pentru că la ea
participă întreaga făptură transfigurată: roadele pământului, umbrite de har, experimentează
ceea ce noi numim prefacerea euharistică, iar noi suntem chemaţi la comuniunea cu Hristos
cel înviat, în prezenţa membrilor Bisericii luptătoare şi triumfătoare: vii, adormiţi, sfinţi,
îngeri şi preacurata maică a lui Dumnezeu. Având în vedere însemnătatea acestui eveniment,
pregătirea şi participarea la Sfânta Liturghie constituie o coordonată esenţială a vieţii creştine,
despre care dau mărturie Teologia Liturgică şi Teologia Pastorală. Pentru Misiologie, sunt
importante acele aspecte definitorii ale legăturii vii care există între Liturghie şi misiune.
Atunci când Liturghia este trăită de participanţi la intensitatea maximă presupusă de
întâlnirea cu Hristos, efectul misionar este covârşitor. Din păcate însă, de la extaz la banal nu
este decât un pas. Să identificăm câteva din dezideratele misionare ale preotului liturghisitor:
- în primul rând, trăirea prezenţei lui Hristos în Euharistie şi atitudinea care decurge de
aici: evlavie (fără exagerări) şi bună rânduială în toate;

13
 - realizarea comuniunii cu Hristos euharistic de către preotul slujitor trebuie transmisă şi
enoriaşilor participanţi la Liturghie; deci preotul trebuie să fie orientat în permanenţă şi spre
propăşirea spirituală a păstoriţilor săi;
- duhul slujirii ortodoxe presupune bun simţ şi decenţă în ţinută, limbaj, stil, mişcare,
ton, atitudine;
- rutina trebuie înlăturată printr-o atentă concentrare asupra tuturor actelor liturgice
săvârşite;
- preotul, ca următor al lui Hristos, trebuie să dezvolte calităţi misionare pe potriva
slujirilor Mântuitorului: arhiereu, învăţător şi conducător spre mântuire;
- punctualitatea şi jertfelnicia – sau râvna faţă de Casa Domnului, constituie un exemplu
pe care preotul este dator să-l ofere. El trebuie să vină la Biserică primul şi să plece
ultimul, aplecându-se cu dragoste asupra tuturor solicitărilor credincioşilor.
Există, din păcate, şi multe exagerări în slujire, care impietează grav asupra efectelor
slujbei, în sensul abaterii de la scopul mântuitor al Liturghiei:
- slujirea fără credinţă, aplatizată, rutinată, seacă. Se întâlneşte la unii sacerdoţi care fie
desconsideră valoarea trăirii religioase, dezvoltând cel mult o formă de credinţă declarativă, la
nivel raţional, fie apreciază activitatea lor în altar ca o prestare de servicii, în sensul propriu al
interpretării unui spectacol folcloric sau de altă natură;
- slujirea afectată: falsul misticism, intonări doinite sau cântate în stil de operă sau
operetă, exagerările unor stiluri de cântare străine ortodoxiei româneşti (ex. „teriremurile“
greceşti);
- ocultismul sacerdotal: abateri de la ritual, unele deosebit de grave;
- incultura: prostul gust şi kitsch-ul – în ţinuta preotului sau în amenajarea interioară şi
exterioară a Bisericii;
- lipsa de ordine şi curăţenie în sfântul lăcaş, debandada, gălăgia şi nestatornicia multora
arată lipsa de implicare misionară a păstorului de suflete. Preotul este dator să-şi
conştientizeze enoriaşii asupra importanţei liturghiei. Predica şi cateheza, alături de
pastoraţia individuală, sunt esenţiale.
Acţiunea misionară vizează două categorii de subiecţi: ortodocşii nepracticanţi şi
adepţii altor confesiuni. Pentru ambele, strategia presupune: deschidere plină de dragoste,
bună primire în comunitate, explicare discretă şi delicată a normelor liturgice de bază,
invitaţia de a se implica activ, încă de la început, în viaţa comunităţii respective. Auxiliarele
misionare în acest caz pot fi mijloacele mass-media de transmitere a slujbelor, cu menţiunea
că acestea (mai ales, televiziunea) nu au voie să încalce caracterul tainic al unor ritualuri.

Bibliografie suplimentară:
ASPECTE MISIONARE ACTUALE PRIVIND SFÂNTA LITURGHIE

14
 8. Misiune și comunitate

A. Comunitatea parohială
a)Preotul – model misionar urmăreşte idealuri precum: mântuirea sa şi a păstoriţilor săi ca
obiectiv primordial, realizabil prin:
 viaţă creştină autentică, exemplară, fără abateri morale, impedimente canonice, vicii sau
alte prilejuri de scandalizare a opiniei publice;
 o slujire plină de trăire duhovnicească, lipsită de teatralisme, manifestări folclorice sau,
mai grav, forme de magie cu cele sfinte;
 o continuă pregătire teologică şi intelectuală, spre a fi, cu adevărat, lumina lumii... De
un real folos sunt cursurile misionare şi obţinerea gradelor preoţeşti.
 un discurs elevat, elegant, adaptat momentului şi auditoriului; o bună capacitate spre
dialog;
 respectul faţă de dogmele, rânduielile şi canoanele Bisericii şi respingerea fermă a
oricăror entative „înnoitoare” în plan tipiconal, liturgic şi canonic.
 practicarea filantropiei creştine şi a tuturor virtuţilor (exemplul personal)
orientarea spre împlinirea poruncii iubirii aproapelui, condamnarea egoismului şi a înavuţirii
pe seama credincioşilor simpli;
 îndrumarea fiilor duhovniceşti cu competenţă şi răbdare.

 Preotul ca paroh are, în plus, următoarele îndatoriri:

- păstrează un climat de bună înţelegere cu ceilalţi preoţi, cu consiliul şi comitetul
parohial;
- organizează acţiuni culturale şi filantropice;
- conduce forme specifice ale misiunii parohiale: biblioteca parohiei, aşezămintele
culturale sau filantropice; gestionează cu acurateţe fondurile încredinţate, printr-o
strictă orientare financiar-contabilă;
- biserica, cimitirul, casele parohiale, curţile, gardurile etc. vor fi în perfectă stare de
ordine şi curăţenie.

 Preotul conslujitor are următoarele sarcini specifice:

- sprijină iniţiativele şi lucrările desfăşurate în parohie;
- gestionează, în calitate de preşedinte al comitetului de pangar, bunurile încredinţate,
asigurându-se combaterea speculei, evaziunii, sabotării monopolului Bisericii şi altor
infracţiuni.
- aprovizionează pangarul cu mărfuri variate, sporind astfel impactul misiunii Bisericii;
- coordonează, în calitate de responsabil al cimitirului parohial, activităţile specifice, în
spiritul legislaţiei bisericeşti şi laice în vigoare.
 Familia preotului are o mare importanţă pentru misiune. În acest sens ar trebui să se
analizeze periodic, de către forurile ierarhice bisericeşti, impactul misionar pe care-l
realizează membrii familiei preotului. Pericolul este smintirea credincioşilor, iar
consecinţele pot fi imprevizibile. În perioada interbelică, exista un chestionar extrem
de interesant privind inspecţiile de la parohii; între rubricile acestuia, se găseau şi
întrebări referitoare la familia preotului, la locuinţa acestuia, implicarea gospodărească

15
  Recomandări:
- participarea activă a membrilor familiei preotului la viaţa Bisericii; frecvenţă bună la
sfintele slujbe, implicare în organizarea acţiunilor specifice prin comitetul parohial;
- preoteasa trebuie să fie un exemplu pentru femeile din parohie, iar copiii preotului
exemple pentru tinerii bisericii;
- desfăşurarea unor activităţi incompatibile cu slujirea preoţească este interzisă
membrilor familiei preotului; în mod indirect, şi preotul este asociat acestora. Mai ales
când rezultatele financiare conduc spre opulenţă, criticarea întregii familii de către
comunitate devine o perspectivă certă (chiar dacă preotul se declară neimplicat).

 Relaţiile dintre preoţii din parohii se bazează pe dragoste creştinească şi respect

reciproc. Se impun:
- alternanţa strictă a preotiei liturgice;
- respectarea coordonatelor spaţiale impuse de chiriarh (sectoarele parohiale). Prin
colegialitate, se pot efectua anumite servicii şi în alte sectoare, cu acordul preotului
deservent de sector (în afara slujbelor ce ţin de respectarea duhovniciei, care se pot
săvârşi în orice situaţie sau loc, când se impun cu necesitate - ex.: spovedania şi
împărtăşania).
- tactul şi diplomaţia: în cazul unor eventuale diferenţe de opinii între preoţi,
insurmontabile la nivel tete-a-tete, în nici un caz nu se va proceda la antrenarea
credincioşilor în aplanarea situaţiei– care, inevitabil, se împart astfel în tabere, ci se va
apela la medierea din partea forurilor ierarhic superioare (întâi la protoierie, apoi la
centrul eparhial).
- împărţirea frăţească a unor beneficii rezultate din împreuna slujire: prinoase, bunuri
mobile şi imobile, precum şi gestionarea echilibrată a fondurilor privind întreţinerea
acestora.

 Administrarea sfântului lăcaş, a caselor parohiale şi a altor edificii

Acestea sunt o adevărată „oglindă” a preotului (preoţilor). Întreţinerea lor presupune:
- respectul pentru sacru, oglindit în grija faţă de manipularea şi păstrarea Sfintelor, evlavia
faţă de sfinţenia altarului şi a obiectelor din el;
! Sunt interzise: pătrunderea laicilor în altar, fără binecuvântare şi lipsiţi de evlavia necesară
(ex.: cei ce efectuează diverse „plăţi” – naşii la botez şi cununie, membri din familia
decedatului - la înmormântare etc.; neinstruiţi, aceştia pot depune bani deasupra
proscomidiarului sau chiar pe sfânta masă!), depozitarea pe sfânta masă a unor obiecte ce nu
corespund sfinţeniei locului (ochelari, pix, pomelnice, bani, ceas etc.).
- ordinea şi curăţenia exemplare;
- respingerea oricărei forme de kitsch – absolut obligatorie, mai ales la monumentele vechi;
Cultura enoriaşilor trebuie educată, în unele situaţii, de către preot. El îşi sfătuieşte cu tact fiii
duhovniceşti să împodobească biserica numai cu acele obiecte asupra cărora el însuşi girează
înainte. Din păcate, mulţi preoţi sunt lipsiţi ei înşişi de cultură... Propunem cercetarea
cazurilor prin protoierii şi recomandarea frecventării unui curs de estetică şi artă creştină de
către cei aflaţi în culpă.
- luminare, sonorizare, sistem antiefracţie – discrete şi cu bun simţ;
- îngrijirea curţilor, aleilor, gardurilor, a hotelor pentru lumânări, a toaletelor publice;

16
- curăţenia cimitirelor, aranjarea mormintelor, eliminarea construcţiilor amplasate ilegal,
verificarea permanentă a probităţii morale a angajaţilor şi firmelor partenere;
- buna gospodărire a caselor parohiale şi anexelor acestora;
- o bună comunicare cu enoriaşii, printr-un avizier care să transmită date esenţiale privind
programul slujbelor, contactarea preoţilor, toate evenimentele desfăşurate în parohie;

B. Slujirea misionară în spaţii speciale: penitenciar, spital, armată, cimitir

Probleme misionare specifice:
a) penitenciar
- conştientizarea stării de păcătoşenie
- implicarea deţinuţilor în activităţi misionare
- combaterea prozelitismului sectar în închisori

b) spital
- prezenţa activă a preotului în spital, printre pacienţi şi medici; nu la morga spitalului
„pândind” decedaţi pentru a le face pogribania sau zăbovind „la plimbare” prin cimitire sau
prin parohii citadine (uneori cu largul concurs al preoţilor de enorie, care nu fac faţă
solicitărilor, dar nici nu cedează în chestiunea rearondării teritoriale). Cunoaşterea temeinică
şi tratarea permanantă prin dialoguri, cateheze şi predici, a unor teme precum:
- atitudinea creştină faţă de boală;
- problema suferinţei: cauze şi remedii. Tratare diferită a subiectului, atât din perspectiva
intelectualului (medicului), cât şi a omului simplu;
-învăţătura creştină despre moarte: încurajatoare pentru muribund, dacă acceptă să-şi cultive,
măcar la sfârşitul vieţii, cele trei virtuţi teologice;
- administrarea unor sfinte taine: spovedit, împărtăşit, maslu;
- combaterea prozelitismului sectar din spitale;
- denunţarea unor practici imorale: interzicerea iehovistă a transfuziilor sau transplanturilor,
pruncuciderea de orice fel (inclusiv în „starea embrionară”), eutanasia, încurajarea
homosexualităţii prin schimbare de sex etc.

c)armată
- prezenţa activă a preoţilor în câmpul misionar încredinţat (şi nu în altă parte);
- cunoaşterea bună a aplicaţiilor solicitate, pregătirea unor teme specifice şi prezentarea lor la
instrucţii, îmbinând latura teoretică şi creşterea duhovnicească;
- dialoguri vii, constructive, cu ceilalţi militari (în funcţie de grad, vârstă, pregătire);
- stăpânirea cunoştinţelor doctrinare privind necesitatea apărării vieţii, a patriei, a credinţei
neamului; semnificaţia cinstirii drapelului, imnului, importanţa jurământului militar.
combaterea tuturor doctrinelor eretice privitoare la aceste aspecte;
-denunţarea practicilor imorale, a abuzurilor şi atrocităţilor.

17
d)cimitir
- cimitirul nu trebuie privit ca pe o feudă, (Am auzit un preot de cimitir sfătuindu-i pe oameni
să nu-l cheme pe preotul lor paroh la o înmormântare, pe motiv că acolo este „parohia lui”),
iar slujirea misionară de aici nu se rezumă la „taxarea” celor aflaţi în necaz, transformând
cultul morţilor într-un fel de prestare de servicii cu iz folcloric;
- oamenii vor fi încurajaţi să cultive relaţii de filiaţie duhovnicească faţă de bisericile de care
aparţin, ei trebuie participe la viaţa parohiilor din care fac parte;
- se impune cu necesitate colaborarea cu preoţii din parohii şi respectarea dorinţei familiei de
a-i invita pe aceştia la slujbele din capele;
- atitudinea preoţilor de cimitir trebuie să fie sobră şi distinsă, iar ţinuta îngrijită.

9. APOSTOLATUL MIRENILOR

1. Preliminarii: necesitatea misiunii „preoţiei universale”

Laicii sunt „poporul lui Dumnezeu” (de la gr. Laos=popor): seminţie aleasă, preoţie
împărătească, neam sfânt, poporul agonisit, pe care l-a chemat Dumnezeu din întuneric la
lumina Sa cea minunată (I Petru 2,9). Vocaţia laicilor pentru slujire îşi relevă cel mai înalt
conţinut în participarea la Sfânta Liturghie (prezenţa lor activă e absolut necesară). Sunt
purtători ai harului şi următori poruncii de a-L vesti pe Hristos celorlalţi oameni, aduşi astfel
la cunoştinţa Evangheliei mântuirii. Trăiesc „inevitabila tensiune între existenţa în lume şi
neapartenenţa la lume”. Misiunea lor se constituie în ceea ce încă din vechime Biserica a
cunoscut sub numele de liturghia de după liturghie.

2. Misiunea organelor parohiale

a)Adunarea parohială- formată din toţi creştinii parohiei, domnii având drept de vot, iar
doamnele nu sunt excluse de la participare. Fixează cele mai importante strategii privind
misiunea parohiei şi dezvoltarea ei, alegând consiliul şi comitetul. Preşedinte: parohul.

b)Consiliul parohial- format din preoţi, cântăreţ şi un număr de 7-11 domni. Preşedinte:
parohul. Gestionează toate activităţile misionare şi administrative. Recomandare: alegerea
membrilor să respecte categoriile socio-profesionale şi de vârstă; este o cinste de care ar
trebui să se bucure numai creştinii practicanţi – modele de trăire creştină.

c)Comitetul parohial- format din preoţi şi doamnele din parohie cu prezenţă activă la
biserică. Preşedinte: parohul. Se implică misionar în slujirea caritativă a parohiei, organizarea
evenimentelor (Paşte, Crăciun, hramuri), îngrijirea sfântului lăcaş şi a altor edificii.

d)Alte organisme parohiale

-Comitetul de pangar, prezidat de preotul conslujitor – aprovizionează pangarul cu cărţi
misionare de actualitate (şi alte instrumente de folos în misiune).
-Comitetul de tineri – echipa misionară a viitorului.
-Edificii fundaţionale sau caritabile: azil, grădiniţă, after-school etc. Se organizează după
statute proprii, sub stricta supraveghere a organelor parohiale şi centrului eparhial.

18
e)Angajaţii laici (cântăreţ, îngrijitor etc.)- reprezintă, la rândul lor, parohia, deci trebuie să
fie modele de moralitate creştină, distincţie, evlavie şi sobrietate. Li se va interzice antrenarea
în discuţii calomniatoare la adresa preoţilor sau a Bisericii, precum şi polarizarea
credincioşilor în nuclee de interese. La angajare, se vor selecta numai candidaţi nevicioşi
(exclus: tutunari, alcoolici, desfrânaţi, scandalagii).
!Atenţie: o dată angajaţi, greu le mai poate fi desfăcut contractul de muncă!

3. Profesorii de religie- au un rol extrem de important. De ei depinde formarea generaţiilor ce

vin ca slujitori şi misionari ataşaţi Bisericii. Pentru eficientizarea acestui proces, mai sunt
necesare:
- formarea unor cadre didactice bine pregătite spre a face faţă unui învăţământ religios de tip
formativ;
- aplicarea unor îmbunătăţiri ale programelor analitice şi manualelor;
- preponderenţa studierii temelor misionare;
- fixarea unor criterii de evaluare flexibile şi dinamice, spre încurajarea studiului şi
receptivitatea materiei Religie în rândul elevilor;
- o colaborare permanentă cu parohiile, spre a-i face pe elevi să înţeleagă rostul preotului
duhovnic în viaţa lor şi semnificaţiile participării lor la actul liturgic.

4. Tinerii şi implicarea lor misionară

Recomandare: polarizarea tineretului activ în parohii în cadrul unui comitet special,
aflat sub directa îndrumare a preoţilor. Tinerii vor fi implicaţi în acţiuni misionare:
organizarea de acţiuni cultural-religioase, cateheze, întâlniri cu personalităţi ale vieţii
religioase, excursii, tabere şi pelerinaje, coruri, editarea unui buletin parohial sau a unor
broşuri creştine, construirea şi susţinerea unui site internet al parohiei, buna gospodărire a
sfântului lăcaş şi a altor spaţii sau edificii aparţinând Bisericii. Pentru ei, se pot organiza:
serbări speciale, manifestări sau competiţii sportive, alte jocuri şi concursuri. Pentru cei mici,
se pot amenaja spaţii de joacă şi leagăne. Pentru acest lucru se vor respecta prevederile legale
privind păstrarea ambientului aflat în proximitatea sfântului lăcaş.

10. Mărturia creştină prin sfinţenia vieţii: familia, monahismul,

Aghiografia

Ortodoxia propovăduiește ca finalitate a vieții creștine este obținerea calității de sfânt,

de apropiat al lui Dumnezeu, de locuitor al împărăției Sale cerești. Această stare se realizează
prin progresul în har, credință și fapte bune în Biserică, încă din viața pământească. Deci,
omul trebuie să-și asigure mântuirea în cadrul unui proces de ascensiune spirituală, privit ca o
tensiune continuă spre Dumnezeu: „neliniștit este sufletul meu, până când nu se va odihni
întru Tine” (Fer. Augustin). În vederea obținerii mântuirii, Biserica a afirmat de la bun început
existența celor două căi ale vieții, la fel de sigure pentru atingerea țintei finale: familia și
mânăstirea.

19
 Familia creștină
- posibilitatea mântuirii prin viața de familie curată: exemplul Sf. Antonie cu cizmarul;
- membrii familiei pot contribui reciproc la mântuirea lor: Bărbatul se va mântui prin femeia
credincioasă, iar femeia se va mântui prin bărbatul credincios.
- bărbatului – capul familiei – îi aparțin, de regulă, inițiative misionare majore: participarea la
serviciile divine, predicarea Cuvântului, rugăciunea, postul, organizarea vieții casnice după
canoanele Ortodoxiei.
- femeia dezvoltă calități misionare adaptate firii ei mai sensibile: cultivarea sentimentelor de
dragoste și bunătate între membrii familiei, promovarea acțiunilor de binefacere și milă
creștină, educarea copiilor în spiritul valorilor credinței.
- copiii sunt misionari redutabili, prin nevinovăția lor. În multe cazuri, lecțiile învățate la orele
de Religie au fost reproduse în familie cu atâta convingere, încât părinții sau bunicii s-au
întors spre credință.
- familiile creștine sunt adevărate modele de urmat. Credința este acea temelie pe care se
clădește edificiul unei căsnicii durabile (după cuvintele Mântuitorului din pildă). În familiile
creștine adevărate, nu se produc derapaje precum: divorțuri, avorturi, certuri, scandaluri,
relații adulterine etc.

Monahismul
Este alternativa oferită în drumul mântuirii de către traiul în singurătate, înțelegându-se
prin aceasta retragerea din lume, smerirea în fața tuturor, renunțarea la orice agonisită
materială și oprirea voluntară de la împlinirea oricăror instincte sexuale. Spre deosebire de
simpla urmare a poruncilor, monahismul impune drept reguli și sfaturile evanghelice. Aceia
care își iau asupra lor, prin jurământ, acest jug, sunt datori să-l ducă până la sfârșitul vieții.
Indiferent dacă se trăiește într-o mânăstire cu viață de sine, de obște sau în singurătate totală
(pustnicie), călugăria presupune renunțare la cele materiale, pentru a valorifica mai bine
resursele spirituale. Din punct de vedere misionar, monahismul este extrem de valoros, din
mai multe motive:
- mânăstirile oglindesc trăirea spirituală vie și permanentă a Ortodoxiei. Slujbele de zi și de
noapte, rugăciunea comună sau pravila particulară, activitățile curente (ascultările), încercările
ascetice, meditațiile și contemplările, precum și alte feluri de slujiri monahale arată limpede o
organizare a timpului ca prinos de jertfă adusă lui Dumnezeu. Evident, trăirea adevărurilor
ortodoxe la o asemenea intensitate, ca și insuflarea harică prezentă cu pregnanță, fac ca
mânăstirile să fie cărți de vizită misionare extrem de valoroase. De aici și interesul foarte
mare pentru pelerinaje în cuprinsul lor, efectuate nu numai de creștini ortodocși practicanți, ci
și de alții, care iau astfel contact cu spiritualitatea ortodoxă.
-înstrăinarea din lume nu trebuie să fie sinonimă cu lipsa de receptivitate la problemele
acesteia. Monahismul poate şi trebuie să revigoreze misiunea, întrucât se prezintă ca o cale
directă spre îndumnezeirea după har a omului. Astfel, soluţiile pentru mântuire se oferă de
către cei competenţi, cei ce se află deja pe drumul către obţinerea ei;
-mistica ortodoxă sau frumuseţea trăirii în Hristos, experimentată de monahi, poate fi
împărtăşită şi celorlalţi creştini, ca deschidere către rugăciune, post, asceză, meditaţie,
înfrânare. Mai mult sau mai puţin, omul simte nevoia unei deveniri în plan mistic; important

20
este ca ortodoxia să ofere aici resursele (şi este cea mai în măsură să o facă), şi nu Baha’i,
Meditaţia Transcendentală sau Sahaja Yoga;
-timpul dedicat slujirii lui Dumnezeu, a lecturii şi a lucrului organizat imprimă echilibru şi
pentru viaţa creştinului obişnuit;
-mânăstirile sunt vetre de cultură şi spiritualitate, oaze de linişte şi centre ale rugăciunii
permanente. Vizitarea lor de către pelerini poate fi un bun prilej misionar;
-duhovnicii mânăstirilor sporesc zestrea misionară a acestora;
-ne aşteptăm la o implicare mai profundă a monahilor în studiul teologic, în promovarea unor
direcţii misionare şi apărarea dreptei credinţe de atacurile sectare.
- pastorația individuală și exemplul personal – fac din mânăstiri locuri de atracție a mirenilor,
adesea dornici să asculte sfaturile unor „mari” duhovnici „îmbunătățiți”. Atragem atenția
asupra unor probleme misionare ce pot apărea de aici:
1.criticarea sau desconsiderarea duhovnicilor din parohii,
2.bagatelizarea, uneori chiar necredința în iertarea conferită la Spovedaniile anterioare,
atunci când credinciosul repetă mărturisiri de păcate, după „pravilele” călugărești,
3.exagerările privind unele sfaturi sau fixarea epitimiilor, mai cu seamă în chestiuni legate de
viața de familie, unde monahii n-au experiența necesară;
4.promovarea, prin intermediul unor centre monastice, a unor fenomene din sfera ocultismului
sacerdotal („deschiderea cărții”, „minuni”, false exorcizări, acatiste și pomelnice cu formulări
necanonice etc.) sau a unor publicații fără girul Bisericii (cărți, broșuri, reviste).
- legat de sfătuirea pelerinilor, aceasta trebuie făcută firesc, fără prețiozități sau emfază, știut
fiind că mânăstirea este un loc al smereniei. Întotdeauna se va căuta îndrumarea creștinilor
spre prețuirea preoților de mir, și nu spre discreditarea lor.

 Aghiografia
După ce am analizat câteva din caracteristicile sfințeniei experimentate încă din viața
pământească, se cuvine să arătăm și valoarea ei din perspectiva finalității: calitatea de sfânt în
împărărția lui Dumnezeu. Cununile sfinților (răsplătirile lor pentru veșnicie) sunt diferite; de
aceea spune Hristos: în casa Tatălui Meu multe locașuri sunt... Și modurile de a accede în
împărărție diferă: prin mucenicie, prin viață cuvioasă, prin taumaturgie etc. Din perspectivă
misionară, cultul sfinților are o importanță deosebită, pentru că:
- sfântul este un model de urmat în misiune. Începând cu Apostolii, propovăduirea s-a
realizat cu curaj, de către toți sfinții, dându-ne și nouă un imbold în acest sens;
- sfântul este un pedagog. Ne învață să creștem în Hristos, spre mântuire. Viețile sfinților,
Patericele, Limonariul și alte antologii similare sunt de un mare folos vieții creștine autentice.
Frescele și icoanele sunt ilustrări vii ale acestei evoluții spirituale.
- sfântul este rugător. În calitatea sa de casnic al lui Dumnezeu, mijlocește pentru noi.
- sfântul este conducător. Ca patron spiritual, el ne ghidează către Adevăr.
- sfântul ne este confrate. Om ca și noi, el s-a confruntat, la vremea sa, cu probleme,
necazuri și ispite similare cu cele ale noastre de astăzi. Felul cum a reușit să le depășească
rămâne, pentru veșnicie, o pildă de urmat pentru toți oamenii.

21
 11. Misiunea bisericii ortodoxe în postmodernitate: identitate,
pluralism şi comuniune

 Postmodernitate = stadiu al societății actuale, de valorizare excesivă a sinelui uman

hipertrofiat, postulând dezvoltarea acestuia în contextul mai larg al noilor cuceriri ale științei
și tehnologiei, în spirit secularizant și globalizant. Societatea postmodernă dezvoltă și o
cultură postmodernă, adaptată perfect cerințelor ei.

1. Factorii definitorii ai postmodernității

a)Individualismul = cultivarea valorii exagerate a sinelui, în maniera deja experimentată de

New Age. Societatea postmodernă îi solicită omului să se afirme cu orice preț, căutând să
promoveze cât mai sus, pe scară ierarhică, la nivel economic, politic, cultural etc. Această
goană nesăbuită după avansare socială sau agonisită materială îl transformă pe om în sclavul
unei rutine zilnice generatoare de stres și oboseală, privându-l de orice dorință de elevare
spirituală, cu excepția unor distracții facile, aflate în trend. Omul-mașină este sclavul jocurilor
pe computer, al imaginilor comerciale care-l împiedică să gândească liber, conștiința sa fiind
amorțită complet de capriciile impuse ale modei. Lectura, dezvoltarea imaginației, poezia,
lirismul – sunt quasiinexistente. Forța interioară nu se bazează pe echilibru, pe cunoaștere a
realităților vieții, pe abandonarea în voia lui Dumnezeu (după Matei 6,33 – Căutați mai întâi
împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă). Dimpotrivă,
forța omului postmodern rezidă tocmai în dezechilibrul său interior – acesta îl determină să se
abandoneze condiției stresante a vieții, pentru a scăpa de marile chestiuni existențiale. Se află
într-o depresie continuă, justificând existența unei pleiade de „psihologi” (isterie națională,
am putea spune, în S.U.A și Occident), care îi „refac” echilibrul prin terapii de exacerbare a
propriei personalități.

b) În plan religios, se impune secularismul, curent care neagă, în mod violent, exprimarea
tradițională a religiozității, manifestată în cadrul Bisericilor tradiționale. Dacă
postmodernismul acceptă vreun fel de religiozitate, atunci aceasta este cu totul diferită de tot
ceea ce omul a experimentat până acum. Este o totală „descătușare”, mergând de la
menținerea distorsionată a unor forme tradiționale, până la preluarea sincretică a unor
elemente din cultura altor religii sau promovarea unor acțiuni proprii, idei personale sau
forme de divertisment– sub forma concretă a unei noi idolatrii, extrem de periculoasă
(exemple de „idoli” postmoderni: munca și ascensiunea profesională, familia sau anumiți
membri ai acesteia, banii și agonisita materială, idealurile politice, economice sau sociale,
ficțiuni din producții media sau din cinematografie, vedete din toate domeniile sau chiar
sporturi– vorbindu-se tot mai des de „zeul fotbal”, de pildă). Credința tradițională în
Dumnezeu rămâne, de cele mai multe ori, la nivelul unei simple exprimări declarative (Paște
și Crăciun transformate în evenimente mondene, cu relevanță preponderent gastronomică, sau,
mai nou, experimentate prin turism „exotic” sau celebrate „tinerește” în cluburi și discoteci;
slujbele de botez, nuntă, înmormântare – privite doar ca exprimări folclorice, cu o prezență a
invitaților în continuă scădere la ritualul religios). Cauză majoră: conceperea lumii ca fiind

22
autonomă și, implicit, idolatrizarea ei, și impunerea unui abis între transcendența Divinității și
imanența lumii.

c)Progresul extraordinar al științei și tehnologiei = factor constitutiv al postmodernității.

Se pune accent pe cunoașterea intelectuală, ca expresie a unei raționalități exacerbate,
promovată cu ajutorul unor mijloace ultramoderne: internet, biblioteci virtuale, baze de date
computerizate – toate conduc la o informare detaliată și facilă, dar, în același timp, pot dăuna
enorm: sunt suficiente câteva atacuri contra Bisericii, abil gestionate de către grupuri de
interese, pentru a justifica „legitimitatea” poziției detractorilor acesteia, din interior.

d)Globalizarea economică și politică. Lumea este o imensă piață de desfacere, granițele

dispar, se creează alianțe comerciale mondiale.

e) Haos doctrinar: învățătura tradițională se relativizează, sunt negate doctrine universal

valabile, sunt contestate paradigmele unice și valorile religioase absolute. Astfel se distruge,
practic, încrederea în structura eclesială centralizată, fiind mult mai bine primite fracțiunile
centrifuge. Este promovată, fără rezerve, mișcarea feministă. Se vorbește, tot mai confuz, de
un ecumenism similar întru totul cu sincretismul.

f) Impunerea, cu orice preț, a „drepturilor” minorităților, în detrimentul dreptului firesc al

majorității. Cu o insistență dusă până la isterie, grupări total nesemnificative ca pondere și
reprezentativitate în rândul populației își clamează „drepturi” precum: promovarea
homosexualității, scoaterea icoanelor din școli, excluderea religiei dintre disciplinele studiate
în „trunchiul comun” din școli etc. Deși lezează dreptul majorității, câștigă teren datorită
nepăsării generalizate a societății – o altă caracteristică a postmodernității (lehamitea față de
tot, toți și toate). Extremele (și extremismele) sunt promovate gălăgios.

g) Timpul, comprimat datorită programului „infernal” (clișeu diabolic, de-a dreptul), se

decantează exclusiv în prezent. Omul postmodern își trăiește cu prisosință „clipa”; ar vrea să
facă totul, dar nu face mai nimic. Timpul trece monoton; viața se scurge fără a realiza, practic,
nimic în plan spiritual. Agonisita materială nu-l satisface: în permanență se găsește ceva după
care să jinduiască. În plus, există ceva care nu poate fi cumpărat cu nimic: este tocmai timpul,
de trecerea căruia se teme îngrozitor, și pe care dorește s-o ascundă (operații estetice,
tratamente geriatrice, comportament indecent sau promovare a unui stil de viață
nonconformist, adolescentin – la vârsta senectuții, angajarea în muncă și după pensionare,
invocând falsa penurie etc.). Trecutul nu-l mai interesează: cultul strămoșilor, cinstirea
înaintașilor, ocrotirea părinților sau bunicilor au devenit tot mai rare (se caută cu disperare
instituții de ocrotire - azile, unde să poată fi instituționalizate aceste „poveri” familiale).
Viitorul este, la rândul lui, neinteresant pentru omul postmodern. Victimă a autosuficienței, el
clamează necesitatea raiului pământesc, experimentat încă din viața aceasta, fără a-și pune
problema veșniciei, în care nu crede (la ultimul sondaj, doar 7% din catolicii francezi au
declarat că cred în viața veșnică). Cel mult, sunt acceptate, mai degrabă, variantele „îndulcite”
ale mai multelor „vieți” percepute metempsihotic în sincretismul oriental, puternic mediatizat
în Occident grație teosofiei și antroposofiei.

23
h) Migrația – favorizează transformarea postmodernistă a societății, prin ambele variante ale
sale: 1.din țări sărace, în țări bogate și 2. din mediul rural, în mediul urban. Cei în cauză sunt
pasibili să-și părăsească tradițiile, ghidându-se după reperele impuse de structurile sociale la
care sunt siliți să se adapteze.

i) Confuzia între spiritualitatea ortodoxă și ocultismul păgân, datinile folclorice,

superstițiile și magia demonică, divinațiile și ghicitoria de orice fel, inclusiv horoscoapele și
astrogramele. Este tipică pentru a ilustra consecințele nefaste ale New Age-ului în România.
Omul postmodern este victimă sigură: fie trăiește drama acestei confuzii, fie declamă,
autoritar, că nu crede în nimic care să nu poată fi experimentat.

2. Reacția Bisericii față de provocările postmodernității

a) În fața individualismului postmodernist, se impune cu necesitate afirmarea identității
ortodoxe, ca sistem religios unitar și unificator al tuturor existențelor umane în Hristos
Mântuitorul și Domnul. Echilibrul sinergic între transcendența și imanența lui Dumnezeu se
creează în teologia ortodoxă grație doctrinei privind energiile divine necreate. Mântuirea se
obține prin conlucrare cu harul dumnezeiesc, sâvârșind binele, în marea familie creștină –
Biserica. Se impune cu necesitate realizarea stării de comuniune, ca o replică față de
exprimarea singulară.

b) Întregul tezaur doctrinar, moral și cultic al Ortodoxiei reprezintă o moștenire intangibilă.

Biserica poate și trebuie să ia parte la dialoguri ecumenice bi- și multilaterale, dar pentru a-și
exprima cu tărie fidelitatea față de Adevăr, față de un dat doctrinar care nu este subiect de
negocieri sincretiste. Are, așadar, datoria de a fi mărturisitoare, întru iubire și răbdare.
Totodată,ea respinge ca fiindu-i străine toate rătăcirile ideologiilor eretice, emancipărilor de
tip feminist, precum și ale deviațiilor morale de orice fel. Vocea Bisericii, mai ales în țările
majoritar ortodoxe, trebuie să răsune în forță, pentru a demasca impostura acelor minorități
irelevante numeric, dar curajoase până la impertinență. Pluralismul poate reprezenta o
provocare pentru Biserică, atâta vreme cât ajută la filtrarea și decantarea adevăratei învățături,
în comparație cu oferta ideologică postmodernă. Pluriconfesionalismul obligă Biserica la
acceptarea dialogului și, totodată, la combaterea fermă a contra-mărturiei (prozelitismului).
Totodată, este necesară și o responsabilizare mai înaltă a structurilor ecleziale centrale
și locale, în vederea depistării și remedierii acelor sincope din activitatea misionară și
pastorală, care pot aduce atingere întregii Biserici, odată mediatizate.
c) Biserica trebuie să conștientizeze impactul teribil al tehnologiei asupra societății.
Manipularea prin mass-media, accesul generalizat al oamenilor la presă și internet pot fi arme
teribile întoarse contra Bisericii. Este suficientă mediatizarea unor probleme interne
(ex. Tanacu) și Biserica are de suferit. Nu avem voie să neglijăm puterea mass-media: în
mentalitatea omului simplu din mediul rural, impactul produs de tehnicile de manipulare
poate fi fatal. Este obligatorie prevenirea oricăror atacuri de presă contra Bisericii și stingerea
din fașă a oricăror posibile surse ale acestor atacuri. Propriile canale de comunicare media ale
Bisericii constituie o bună soluție misionară. Se impune o mai bună valorificare a resurselor

24
Internet – înmulțirea site-urilor ortodoxe (astfel, Biserica întoarce contra postmodernismului
propriile arme – „materialul clientului”).

d) Este imperios a se realiza scoaterea fiilor Bisericii din această „turbină” postmodernă a
propriei „deveniri” dezechilibrate, generatoare de stres și pustiitoare de suflet. Rolul
duhovnicilor este covârșitor: la scaunul duhovniciei se pot modela conștiințele. Posibile
soluții: diminuarea expunerilor la manipulările din mass-media, accentul pus pe cultură,
lectură biblică și patristică, dezvoltarea trăirii religioase autentice, ieșirea din tiparele modei.
Se impune o slujire pastorală și misionară adaptată specificului noilor provocări postmoderne:
exacerbarea ocultismului, precum și situațiile concrete ale fenomenului migrației, raportat atât
la țara de proveniență, cât și la țara în care se migrează.

e) Nu este suficientă implicarea Bisericii în construcția și exploatarea așezămintelor sociale.

Ea trebuie să-i responsabilizeze pe fiii ei asupra cazurilor negative, înmulțite paroxistic, care
conduc la supraaglomerarea acestor centre. Abandonarea bătrânilor este contrară poruncii
a 5-a din Decalog. La fel, neîngrijirea copiilor poate fi echivalentă unei crime. Nepăsarea față
de cazurile delicate, care necesită ocrotire este o coordonată esențială a egoismului
postmodernist. Individul refuză orice implicare, considerând că are alte priorități ce țin de
ascensiunea sa socio-economică, pasând responsabilitatea pe umerii Bisericii, statului sau
altor foruri specializate în a acorda asistență socială „specializată” – de fapt, standardizată,
întrucât se adresează unei comunități defavorizate privită în întreg, și nu în particular, așa cum
s-ar fi petrecut lucrurile în sânul familiei.

12. Diaspora – o nouă tipologie misionară

O realitate concretă a timpurilor postmoderne este câștigarea dreptului de liberă

circulație a persoanelor, consecință directă a amplului proces de globalizare. În privința
României, integrarea euro-atlantică a condus la desființarea multor frontiere, renunțarea la
vizele de intrare și chiar promovarea unor politici permisive față de forța de muncă
românească peste hotare, în anumite domenii foarte căutate (agricultură, construcții, îngrijiri
sociale și menaj etc.). S-a produs, așa cum era de așteptat, un exod românesc ale cărui
dimensiuni nu sunt încă pe deplin cunoscute. Mai multe milioane de români trăiesc acum în
afara granițelor țării. Demn de luat în seamă este și faptul că majoritatea lor sunt persoane
active și foarte mulți tineri. Pentru Biserică, existența acestor comunități de imigranți români,
în toată lumea, constituie o provocare misionară fără precedent. Iată de ce Sfântul Sinod a
fixat drept tematică la unele Conferințe pastoral-misionare ale clerului misiunea specială a
Ortodoxiei românești confruntată cu acest fenomen. Potrivit celor mai noi orientări, s-a
considerat că există două categorii de persoane afectate de migrație, asupra cărora trebuie să
acționăm din perspectiva misiunii: cei plecați la muncă în străinătate și cei rămași acasă,
adesea aflați în dificultate.
 Pentru cei plecați în străinătate:
- numirea de preoți și episcopi în zonele geografice cu comunități semnificative de emigranți
români;
- înființarea, construirea sau preluarea unor lăcașuri de cult pentru desfș serviciilor ortodoxe;

25
- constituirea organismelor parohiale și eparhiale, cu rolul de a ajuta clericii în misiunea lor;
- spațiile ecleziale ortodoxe românești trebuie să devină locuri de promovare a credinței,
culturii și tradițiilor străbune;
- ca locuri de întâlnire pentru români, parohiile ortodoxe pot și trebuie să-i sprijine pe aceștia
să se integreze, să-și găsească serviciu, să facă față diverselor probleme specifice contactului
cu realitățile din străinătate;
- se cere intensificarea acțiunilor misionare: rugăciuni, slujbe, predici, cateheze, pastorația
individuală, pentru păstrarea și promovarea dreptei credințe, combaterea tendințelor
sincretiste, a influențelor curentelor de promovare a religiilor, Bisericilor, confesiunilor și
cultelor din respectivele țări;
- preotul trebuie să prevină pericolul cosmopolitismului, a oricăror alte forme de abdicare de
la Tradiția strămoșească;
- atenție la căsătoriile mixte, precum și la proiectele multinaționale și culturale;
- se pot realiza: ziare și foi parohiale, grupuri corale, pelerinaje, vernisaje de icoane, întâlniri
cu duhovnici, artiști și oameni de cultură români etc.
- colaborarea cu ceilalți, ortodocși sau eterodocși;
- religiozitatea poporului român – mărturie vie pt. alte neamuri: poporul român este ortodox
sau nu este (Nae Ionescu, P. Țuțea).
- Ortodoxia românească – punte între Occident și Orient.

 Pentru cei rămași acasă:

- atenția deosebită acordată categoriilor sociale defavorizate (copii, bătrâni, persoane rămase
singure);
- preotul trebuie să identifice și să susțină aceste persoane deopotrivă prin mijloace misionare
diferențiate pe grupuri sociale, precum și în mod individual;
- pe lângă parohii trebuie să existe centre de ocrotire: Centre de zi pentru minori, azile de
bătrâni
- în biserici, aceștia trebuie să găsească mângâiere și echilibru.

13. Educaţia creştină în dinamica misiunii

Constituie o direcție importantă a strategiei misionare a Bisericii. Necesitatea ei este

exprimată prin:
a) nevoia de a-i crește pe fiii Bisericii prin Hristos și în Hristos, ghidându-le viața spre
mântuire;
b) o poziționare activă a Bisericii în societate, oferind alternativa viabilă secularizării și
consumismului;
c) promovarea adevărului doctrinar revelat în fața ideologiilor post-moderne, a ateismului,
nihilismului și panteismului new-age-ist;
d) descoperirea sensurilor fundamentale, teologic-mistice, ale ritualurilor creștine;
poziționarea favorabilă unei slujiri impregnate de trăire duhovnicească, asceză, post și
rugăciune. Respingerea abordărilor folclorice , așa-zis „tradiționale”, în detrimentul slujirii
autentice;
e) o credință luminată prin educație reduce fenomenul bigotismului, al falsului misticism și al

26
fanatismului religios;
f) educația creștină pune accentul pe formarea caracterelor în conformitate cu normele
moralei ortodoxe; deci putem spune că ea contribuie serios la secarea morală a societății;
g) știută fiind legătura dintre religie, cultură și artă, se observă, în mod similar, relația între
educația religioasă și cea culturală și artistică. De aici, interdisciplinaritatea și multiplele
conexiuni realizate de educația creștină în planul mai larg al învățământului și cunoașterii
realităților vieții.

 Modurile de realizare a educației religioase sunt:

- în unități de învățământ ale statului (drept prevăzut în Constituția României și Legea
învățământului), Religia este materie școlară de bază. Bazele studiului se pun în învățământul
preșcolar, prin colaborarea dintre educatori și slujitorii bisericești, apoi se continuă în școala
primară, gimnaziu și liceu, cu personal calificat. În învățământul superior, se țin cursuri
obligatorii sau facultative de Istoria religiilor, Religii comparate etc., în funcție de planurile de
învățământ aprobate;
- pentru filiera vocațională „Teologie”, în unități de stat – Seminarii și Facultăți de teologie,
sub dubla coordonare: a Bisericii și statului;
- în școli confesionale speciale, pentru pregătirea personalului clerical, instruirea personalului
monahal și a laicilor implicați în slujirea misionară a Bisericii (Școala Misionară „pr. Iosif
Trifa”);
- în cadru organizat în parohii și mânăstiri, prin predici și cateheze, care urmăresc sporirea
zestrei de cunoștințe religioase a credincioșilor, mai ales a celor care n-au prins Religia în
școală;
- în mod individual, la scaunul duhovniciei, printr-o relație vie, bazată pe dialog și sfătuire
spre lucrarea personală a creșterii spre mântuire;
- prin publicarea și răspândirea de tipărituri religioase: Biblii, Catehisme, cărți, broșuri,
pliante, reviste, ziare, foi religioase parohiale etc.;
- prin editarea și răspândirea materialelor de educație pe suport vizual: icoane, afișe, postere,
casete video, DVD-uri, site-uri Internet;
- prin mass-media bisericească și laică (TV, radio, presă).

 Metode și mijloace favorizante pentru educația creștină

- În biserică: atmosfera de pietate creștină, de participare concentrată la rugăciune și cântare;
ordinea și curățenia, punerea în valoare a tuturor resurselor vizuale și auditive pentru
realizarea obiectivelor pedagogiei creștine, combaterea kitsch-ului, deschiderea plină de
bunăvoință față de cei ce frecventează biserica rar.
- În școală: realizarea lecțiilor de religie în duhul formării personalității creștine, primând
așadar caracterul formativ al învățământului, în fața celui informativ; cultivarea sentimentelor
creștine, a dragostei de Dumnezeu și de semeni; sensibilizarea copiilor pentru a îndrăgi
religia; colaborarea profesorilor de religie cu parohiile, utilizarea unor materiale didactice
variate și bine realizate, implicarea factorilor decizionali din școli, precum și a părinților și
copiilor, în organizarea și desfășurarea unor activități complexe, interdisciplinare sau
extrașcolare, cum ar fi: cabinet de religie, revistă religioasă, cerc pedagogic de religie,

27
pelerinaje, tabere tematice la mânăstiri, vizite la parohii, biserici, muzee, închinarea la Sfinte
Moaște etc.

- În societate: o prezență misionară vie a oamenilor Bisericii în toate mediile sociale, buna
colaborare cu mass-media, organizarea apostolatului social al laicilor, prin organismele
parohiale și alte forme de asociere creștine (O.N.G.-uri aflate sub ascultarea Bisericii),

- Personalitatea educatorului creștin: integritate morală, o bună pregătire în domeniul

pedagogiei creștine, stăpânirea culturii teologice și laice, abilități de comunicare, cunoașterea
limbilor străine, operare P.C., tact pedagogic, dublat de deschiderea plină de iubire spre
nevoile aproapelui.

 Deficiențe, sincope în educația creștină și soluții de remediere a acestora

- În biserică: suprimarea momentelor rezervate educației creștine (predică și cateheză) sau
înlocuirea acestora cu lectura stereotipă a unor pasaje din cazanie, sinaxar sau diverse cărți de
predici. Remediu: preotul trebuie să cuvânteze liber la absolut toate serviciile religioase, cât
de puțin măcar. Lipsa cuvântării transformă slujirea în ritualism sec, tradiționalism exclusiv
folcloric, adică o detestabilă „prestare de servicii”.
- alterarea sau lipsa totală a suportului vizual al educației creștine din biserici: picturi înnegrite
de fum, restaurări necanonice (sfinți fără chip), lipsa icoanelor praznicare sau ale sfinților de
la iconostas, afișarea unor kitsch-uri în sfântul lăcaș: icoane necanonice, vaze, flori de plastic,
beculețe, ceasuri de perete etc. Remedii: lucrări de restaurare după erminii și canoane, dotarea
parohiilor cu icoane și alte materiale pe suport vizual, înlăturarea kitsch-urilor.
- nesocotirea rolului pedagogic al duhovnicului și transformarea Tainei Spovedaniei într-o
comunicare seacă a unei liste de fapte săvârșite, fără asumarea pocăinței și a unor mijloace
terapeutice de vindecare a patimilor și educație creștină.
- lipsa de respect față de sfințenia bisericii, neglijența și nepăsarea unor slujitori: mizerie și
dezordine în sfântul altar, depozitarea de obiecte pe sfânta masă, ținută fizică neîngrijită
(veșminte rupte, murdare). Remediu: aplicarea măsurilor canonice care se impun.
- lipsa de interes misionar privind organizarea pangarului, lipsa orientării contabile adecvate,
promovarea unor mărfuri dubioase, însemnând fie o concurență neloială adusă Bisericii
(lumînări, calendare), fie o nepermisă încurajare a unor fracțiuni bigote sau cu tendințe
centrifuge (literatură apocrifă, apocaliptică sau chiar totemică - fără binecuvântarea
Chiriarhului). Remedii: măsuri față de cei vinovați, inclusiv pe linia conlucrării cu organele
abilitate și anihilarea structurilor clandestine de producție a materialelor în cauză; creșterea
productivității atelierelor și tipografiei bisericești, pentru a oferi produse la prețuri
competitive; distribuirea prin pangarele unităților de cult a materialelor cu caracter misionar
cu prețuri promoționale sau gratuit;
- lipsa de tact misionar, arătată în atitudinea nepotrivită față de creștinii cu frecvență slabă la
sfintele slujbe (fie respingerea plină de reproșuri a acestora, fie stăruința agasantă de a împlini
cu orice preț anumite prevederi rituale ce nu le sunt familiare, fie – cel mai grav –
suprataxarea lor „retroactivă”, adică solicitarea de a contribui cu sume care să compenseze
lipsa lor de atașament față de Biserică – un fel de indulgențe mascate). Un posibil remediu:

28
elaborarea unui cod de măsuri și strategii misionare, cu aplicabilitate generalizată la nivelul
unităților de cult, vizându-i pe creștinii nepracticanți.

-În școală: - lipsa interesului față de disciplina Religie, datorată slabei pregătiri a personalului
de predare, precum și a lipsei de implicare a factorilor de decizie: absenteismul unor cadre
didactice sau limitarea prezenței acestora doar la îndeplinirea formală a obligațiilor de
serviciu. Remediu: efectuarea cu responsabilitate a inspecțiilor de specialitate, depistarea
celor în cauză și sancționarea lor;
- bagatelizarea Religiei, prin atitudinea de nepăsare a unor dascăli, transmisă și copiilor
(uniformizarea evaluării cu nota maximă). Remediu: cursuri de reciclare, cercuri pedagogice,
sancțiuni disciplinare;
- la polul opus, rigidizarea mesajului Religiei, prin transformarea ei într-o materie-sperietoare
(note mici, corigențe chiar, mesaj strident, opresiv). Remediu: testarea psihologică a dascălilor
vinovați, înlocuirea celor lipsiți de aptitudini pedagogice.
- obstrucționarea disciplinei Religie, influențarea copiilor și părinților pentru a refuza
studierea Religiei, favorizarea acțiunilor prozelitiste în școli. Remedii: deconspirarea celor
vinovați și tragerea lor la răspundere (directori de unități școlare, cadre didactice, părinți,
propagandiști sectari) – în școli este interzisă propaganda de orice fel. Se impune și includerea
în programele analitice pentru disciplina Religie a unor teme de misiologie variate.

-În societate: - ineficiența sau chiar absența slujitorilor bisericești din câmpul pastoral-
misionar cu implicare socială. Remediu: stabilirea unor sarcini concrete în acest domeniu:
vizite pastoral-misionare la locuințele credincioșilor, vizite la unități furnizoare de servicii
sociale, organizarea de activități filantropice în parohii, vizând ajutorarea celor defavorizați și
întărirea relațiilor comunitare.
- desfășurarea de către unii laici de activități misionar-educative în numele Bisericii Ortodoxe,
dar fără girul acesteia, fără ascultare de duhovnic și, mai grav, distorsionând grav mesajul
ortodox (ex: new-agerii „clarvăzători”, „bioenergeticieni”, practicanții ocultismului și
magiei), până la înființarea de noi schisme și chiar secte în toată regula (ex. Biserica Secretă,
Noul Ierusalim, Maitreya). Remedii: cunoașterea fenomenelor, informarea credincioșilor
asupra pericolelor acestor formațiuni, mai ales asupra consecințelor desprinderii lor categorice
de Ortodoxie, intruirea unor misionari aflați sub directa coordonare a slujitorilor bisericești.
- existența unor falși slujitori – preoți caterisiți și monahi excluși, care practică cerșetoria
mascată sub forma „colectelor de ajutoare”, se dedau la forme ritualiste păgâne și demonice
(„magie cu cele sfinte”), sunt prezenți ostentativ, în locuri publice (piețe, gări, stații de
metrou), în preajma lăcașurilor de cult ortodoxe în zilele de hramuri și mari sărbători.

29
 14. Mass-media și misiunea creștină

A. Misiunea creștină prin radio

 Posturi ortodoxe
1) Radio Trinitas
Înființat la 17 aprilie 1998, Radio Trinitas a apărut ca parte integrantă a Centrului
Cultural-misionar omonim înființat la Mitropolia Moldovei și Bucovinei. A fost dintru
început o inițiativă misionară a actualului patriarh al României, Preafericitul Daniel. De altfel,
după întronizarea sa ca patriarh, a mutat sediul central al postului de radio la București,
deschizând și postul de televiziune cu același nume, în 27 oct. 2007. Ambele, însoțite de
primul cotidian ortodox din România, Ziarul Lumina și varianta sa săptămânală, Lumina de
duminică se organizează la București, sub egida Centrului de Presă Basilica al Patriarhiei
Române. În privința Radioului, rămâne în continuare în funcțiune și studioul de la Mânăstirea
Golia din Iași. Radio Trinitas emite non-stop și acoperă în prezent întreg arealul geografic al
României.
Programul este variat, acoperind o gamă largă de sfere de interes: emisiuni religioase,
transmisiuni ale unor servicii divine, informații curente, emisiuni cu caracter cultural-
educativ, emisiuni muzicale, cu acoperirea unor genuri diverse (muzică religioasă, ușoară și
populară), mediatizarea unor acțiuni sociale și filantropice, precum și a chestiunilor esențiale
ce țin de viața comunităților locale.
Pe site-ul oficial, găsim obiectivele misionare ale Radioului Trinitas:
-promovarea credinței și vieții creștin-ortodoxe;
-realizarea educației moral-religioase;
-promovarea culturii creștine și românești în context național și internațional;
-promovarea activităților social-filantropice ale Bisericii;
-inițierea și sprijinirea unor activități educative pentru protejarea naturii și mediului
înconjurător.
- Organizarea postului de radio se realizează prin următoarele departamente: Actualități,
Teologic, Muzical și Cultural-Social.
- Adresabilitate: tuturor categoriilor sociale și de vârstă.
- Audiență: bună, atât în mediul urban, cât și rural.
- Distincție: premiul C.N.A. pentru cel mai bun post de radio din provincie.

2. Radio Renașterea – Cluj

Postul de radio al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului transmite emisiuni cu
tematică religioasă şi culturală, în cuprinsul județelor Cluj și Bistrița-Năsăud. De pe site-ul
oficial, aflăm că „grila de programe cuprinde emisiuni cu caracter religios, cultural, social,
muzical şi informativ, emisiuni ce se doresc a fi spaţii de întâlnire dintre Evanghelie şi
sensibilităţile omului contemporan”. În fiecare duminică şi sărbătoare se transmite Sfânta
Liturghie şi Vecernia din Catedrala Arhiepiscopală. Acest act este caracterizat de autorii lui
astfel: „transmiterea în direct a slujbelor este o formă de diaconie, de slujire a acelor
credincioşi, destul de mulţi, care din diferite pricini (bolnavi în spitale sau acasă, bătrâni) nu
pot merge la Biserică. Liturghia transmisă prin radio nu o poate înlocui pe cea oficiată în
sfintele lui Dumnezeu locaşuri. În faţa aparatului de radio creştinul asistă, în faţa altarului

30
participă”. În două spitale din Cluj-Napoca, se distribuie aparate de radio, pe care bolnavii le
pot primi la internare pentru a asculta Radio Renaşterea. Redacţia cuprinde patru
departamente: teologic, social, cultural-muzical şi informativ, în care lucrează 20 de redactori,
aflați în strânsă colaborare cu preoţii profesori de la Facultatea de Teologie şi Seminarul
Teologic Ortodox din Cluj-Napoca.

3. Radio Reîntregirea – Alba Iulia

3. Emisiuni religioase pe postul național – Radio România. - slujbe religioase și alte

emisiuni
4. Alte posturi de radio religioase în România
- Catolice: Radio Vatican, inaugurat în 1931 (de către papa Pius XI) și Radio Maria
(inaugurat în 1983, într-o parohie catolică de lângă Como) – ambele prezente și în România,
alături de alte cîteva zeci de țări. Au drept obiective: sprijinirea „noii evanghelizări”
declanșate de Biserica Catolică, suportul necondiționat al papei, transmiterea de informații din
cele mai variate domenii, emisiuni educative (cateheze), încurajarea artei muzicale, programe
liturgice.
- Protestante și neoprotestante: numeroase și diversificate, acestea sunt prezente pe tot
teritoriul României. Exemple: Vocea Evangheliei (al Alianței Evanghelice), Vocea Speranței
(adventist), Radio Micul Samaritean, Radio Cezareea Reșița etc. Toate au în comun o manieră
activă de propagandă prozelitistă, vizând așa-numita campanie de vestire a Evangheliei
(sfidând astfel bimilenarismul creștinismului românesc). Atragerea la „Hristos – Mântuitorul
personal” se face pe diverse căi: predici, emisiuni biblice, muzică religioasă etc.

B. Misiunea creștină prin televiziune

1. Postul de televiziune al Bisericii – Trinitas TV
Lansarea postului Trinitas TV în data de 27 oct. 2007 este, cu adevărat, un eveniment
așteptat de multă vreme. După ce televiziunea națională și posturile TV comerciale au eșuat în
lupta cu postmodernismul consumist (semi)ateu, mulți duhovnici, teologi sau simpli
credincioși au ajuns să manifeste față de televizor o lehamite dusă până la ostilitate (a se
vedea: Virgiliu Gheorghe, Efectele televizorului asupra minții umane). Pe bună dreptate,
zicem noi, analizând obiectiv sumedenia de mesaje subliminale, reclamele agresive, interesele
politice, economice sau de altă natură (masonice), manifestate de unele persoane sau grupuri
ce stau în spatele televiziunilor din România. Nu putem însă rămâne indiferenți la setea
de informare audio-vizuală a românilor, care, trebuie recunoscut, sunt în mare măsură
dependenți de televizor (de aici și interesul enorm ce se învârte în jurul televiziunilor deja
consacrate).
Într-o astfel de junglă vizual-mediatică, postul TV al Bisericii Ortodoxe este un
adevărat vector de echilibru. Nu atât prin obiectivitatea relatărilor și neutralitatea știrilor
prezentate (cu o noutate absolută în domeniu: primul calup de știri religioase zilnice), cât mai
ales prin echidistanță și stabilitate, coordonate dispărute de mult din presa audio-video din
România. Ceea ce conferă legitimitate postului TV Trinitas este puterea izbăvitoare a harului
sfințitor, lucrător în cuvântul care zidește suflete, spre veșnicie. Cateheze, emisiuni culturale,
muzicale, pelerinaje, filme creștine, dezbateri și dialoguri pe teme de larg interes, transmisiuni

31
de slujbe religioase – iată câteva din subiectele propuse de realizatori. Scopul tuturor acestora
este de a arăta aspectul de Biserică vie, prezentă activ în societate, în mijlocul enoriașilor,
cunoscând problemele lor și acționând pentru soluționarea acestora. Gradul mare de încredere
a populației în Biserica Ortodoxă ne obligă să facem dovada meritelor în acest sens, extinzând
aceeași forță a încrederii și asupra slujitorilor Bisericești (unde procentul este îngrijorător mai
mic). Prezența slujitorilor bisericești pe micul ecran este mai mult decât binevenită. Din
păcate, s-au constatat și comportări lamentabile, care au impus luarea unor măsuri cu caracter
restrictiv general, Centrul nostru eparhial acționând printr-un Ordin care solicită tuturor
slujitorilor Sfintelor Altare acordul prealabil al Chiriarhului locului, înaintea prezentării la o
emisiune televizată. Acest lucru are două consecințe imediate: 1.trierea slujitorilor nevrednici
de a reprezenta instituția Bisericii în mod oficial și 2.întărirea Biroului de Presă al Patriarhiei
și a celui al Arhiepiscopiei Bucureștilor, ca fiind singurele abilitate a exprima comunicatele
oficiale ale Bisericii noastre.

2. Alte posturi de televiziune

La postul național de televiziune, TVR1, emisiunea religioasă este ca și inexistentă,
fiind plasată la o oră de audiență 0-1%, duminică dimineață între 7,30 – 8,30 (Universul
Credinței). După ce defuncta „Credo” s-a „plimbat” în grilă în mai multe intervale orare,
inclusiv pe TVR2, sucombând datorită gravelor deficiențe de concept și realizare, s-a
constatat că singura zi în care poate fi programată emisiunea religioasă e duminica, la
matineu, înainte de a pleca oamenii la biserici. Și aici, însă, se păstrează vechile metehne:
lipsa de documentare, intervievarea unor persoane fără pregătire, întreruperea interlocutorilor
etc. De mai mare interes se bucură transmiterea în direct a unor slujbe (ce-i drept, foarte rară,
acum). Mult mai interesantă, vie și pilduitoare este prezența pr. prof. dr. Vasile Gavrilă pe
TVR Cultural, la „Duhovnicul de la miezul nopții”, în ciuda orei târzii.
La posturile comerciale, emisiunile religioase lipsesc din grilele curente cu desăvârșire
(exceptând spațiile de emisie cumpărate de sectari și ocultiști). Acestea apar condiționate de
evenimente religioase majore, pe care le prezintă în maniera postmodernă în care ne-au
obișnuit, făcând o analiză critică, dură, a fenomenelor, uneori cu largul concurs al unor
pseudo-teologi experți în demagogia „reformelor”.

C. Misiunea creștină prin presa scrisă

1. Presa bisericească oficială centrală
Cotidianul „Lumina” apare la în 7 februarie 2005, iar „Lumina de duminică” în
octombrie 2005. Din noiembrie 2007, proiectul a început să se extindă la nivelul întregii țări,
în cadrul centrului de presă Basilica, al Patriarhiei Române. Apariția sa este mai mult decât
binevenită, întrucât prezintă informațiile în stare pură, nealterate de prezența unor mesaje care
îndeamnă la violență sau care promovează imoralitatea. Știrile sunt diversificate, acoperind
întreaga paletă de sfere de interes: religioasă, politică, economică, socială, culturală, sportivă
și de divertisment.

32
2.Presa bisericească locală- se compune din: reviste și foi religioase editate de eparhii și
parohii, precum și reviste teologice. Acestea au un circuit restrâns, fiind difuzate pe un anumit
areal (eparhie, parohie) sau adresându-se unui public avizat (cu pregătire teologică). Exemple:
Telegraful Român, Candela Moldovei, Glasul Bisericii, Revista Teologică, Ortodoxia, Studii
Teologice, Biserica Ortodoxă Română etc.

3. Presa laică. Laicatul ortodox- 4 categorii de abordări:

a) favorabilă: prin pagini sau foi religioase distincte, articole sau studii în presa laică;
b)nefavorabilă: campanii de presă anticlericale, antibisericești (preluarea și amplificarea
mesajelor A.S.U.R. și altor organizații similare);
c)încercări de substitut, pe un teren în care Biserica ar fi putut fi mai activă (Credința
ilustrată- Lumea credinței: încercare mai mult comercială, cu unele prezentări de situații în
care s-a ocolit în mod voit punctul de vedere oficial al teologilor – ex. promovarea
visarionismului, a inochentismului etc.). Apariția publicațiilor Lumina va repune în drepturi
autoritatea bisericească în acest sector;
d)prozelitistă – prin publicații periodice ale unor Noi Mișcări Religioase, cu largă circulație,
în limba română (ex. Turnul de veghere, Treziți-vă!).

 Erori frecvente ale teologilor în comunicarea media

a) incapacitatea adaptării limbajului discursiv la nivelul de înțelegere al oamenilor.
Sondajele arată că oamenii n-au, în marea lor majoritate, nici cele mai sumare cunoștințe
religioase. A-i sufoca pe aceștia cu un limbaj teologic savant, oricât de corect ar fi d.p.d.v.
doctrinar, echivalează cu uciderea lor spirituală: ei nu vor urmări emisiunea, cultivându-și
sentimentele ostile față de oamenii Bisericii, față de religie în general și teologie în special.
Cel mult, vor fi îndreptățiți să considere pe mai departe că atașamentul lor față de ortodoxie e
o moștenire genetică (similară, întrucâtva, cu folclorul tradițional);
b) adoptarea unui stil discursiv predicatorial, monologal, extrem de plictisitor marelui
public și întrerupt adesea jenant de mediatorii programelor;
c) o ținută neglijentă vestimentară, precum și a părului, bărbii etc.;
d) susținerea unor fenomene străine duhului ortodoxiei (așa-zise „minuni” sau forme de
ocultism sacerdotal, extrem de periculoase), abateri de ordin doctrinar, moral și cultic;
e) tonul ridicat, aerele de superioritate, pretenția atotcunoașterii autosuficiente vădesc, de
fapt, carențe grave în cultură și educație. Incredibil: preoți și teologi, cu pregătire
universitară, pot fi auziți exprimându-se cu grave erori gramaticale!

 Erori frecvente ale realizatorilor de emisiuni religioase

a) lipsa de pregătire în domeniu: fie lipsa de cultură teologică a moderatorilor neteologi, fie
lipsa de fler mediatic a celor teologi. Ambele conduc la colaps: emisiunea „stă” să se
dezintegreze!
b) invitarea unor clerici dubioși, fără pregătire, monahi inculți (sub pretextul „trăirii”) sau
chiar a unor falși clerici, caterisiți, excluși din monahism, aparținători ai Bisericii Stiliste, a
celei „a Vlahilor de Pretutindeni” sau altor structuri schismatice sau eretice, în multe cazuri
aceștia prezentându-se ca fiind „ortodocși” și inducând lumea în eroare;

33
c) întreruperea interlocutorilor chiar când aceștia au ajuns în puncte esențiale ale discursului
lor; canalizarea interviurilor spre direcții nesemnificative;
d) ținută inadecvată a multor realizatori de emisiuni religioase, scenografie improvizată, lipsă
de implicare și de participare afectivă la tema tratată;
e) stabilirea unor subiecte lipsite de interes, bătătorite de realizatori; lipsă de imaginație, de
implicare misionară în descoperirea adevăratelor subiecte de interes pentru auditori,
telespectatori și cititori.

-Relația Bisericii cu Mass-media- foarte importantă pentru misiune. Este cunoscut impactul
publicitar asupra maselor. Acesta poate fi de două feluri:
a) publicitate pozitivă: mediatizarea unor evenimente religioase, sărbători, pelerinaje la
sfinte moaşte, inaugurarea unor edificii religioase, implicarea Bisericii în societate,
participarea Bisericii la viaţa culturală, răspunsurile Bisericii la provocări de natură
politică, economică etc. Dinamica acestor prezentări trebuie să contureze imaginea
unei Biserici vii, puternice şi implicate în rostuirea vieţii omului contemporan.
b) publicitate negativă: mediatizarea unor ştiri denigratoare la adresa Bisericii sau
slujitorilor ei. Fenomenul a luat amploare în ultima vreme; este alarmant şi trebuie
tratat cu toată răspunderea.
Posibile cauze: secularizarea şi ateismul omului postmodern, autosuficient, precum şi
asaltul mediatic denigrator al opozanţilor ortodoxiei: grupări, culte şi secte ce urmăresc
învrăjbirea religioasă (condamnată de Constituţie!).
Remedii: interdicţia dată clericilor de a apărea în faţa mass-media, fără acordul
episcopului locului; cunoaşterea fenomenelor negative şi eradicarea lor înainte ca ele să
devină scandal de presă; mediatizarea deopotrivă şi a aplicării unor sancţiuni canonice faţă de
reprezentanţii Bisericii divulgaţi de presă cu abateri; în cazul unor acuzaţii nefondate, Biserica
ia atitudine cu fermitate, demascând minciuna, calomnia sau alte infracţiuni de presă.

34