Dreptatea

„Dreptatea este de a-l cinsti pe pă stră tor în numele a ceea ce pă strează . La fel
de mult precum mă cinstesc pe mine însumi. Că ci el reflectă aceeaşi lumină . Oricâ t de
puţin vizibilă ar fi în el această lumină . Dreptatea este să -l consideri ca vehicul şi ca
drum.”  Antoine de Saint-Exupery în Citadela
Societatea contemporană stă sub imperiul unui dinamism cultural critic definit
ca postmodernism, termen care „nu este numai ciudat și straniu, ci evocă ceea ce
dorește să depă șească sau să suprime modernismul însuși” . Postmodernismul apare pe
scena gâ ndirii umane în continuitatea iluminismului, dar se concretizează ca un curent
ce și-a structurat programul în deconstrucția modernismului social, cultural, filosofic și
teologic. În modernism limbajul religios și-a pierdut înțelesul, iar înțelesurile moștenite
s-au pervertit în urma unei lungi liste de atrocită ți moderne (ră zboaie mondiale,
genocidurile, presiunea actelor teroriste), toate aceste realită ți ale secolului al XXI-lea
transformâ nd optimismul asociat cu perioada modernă într-un pesimism profund și de
durată . Postmodernismul reliefează eșecul programului iluminist al modernismului de
o societate ideală în care omul să -și gă sească valoarea existențială .
Credinţa în Dumnezeu cu sensul de „încredere” este fundamentală în
monoteismul biblic. Majoritatea întâ lnirilor omului cu Dumnezeu se încheie cu
fă gă duinţe pe termen foarte lung, iar mesajul divin adresat fiecă rei generaţii are mereu
în vedere viitorul. În Vechiul Testament dreptatea formează unul din motivele teologice
centrale. Relaţia pe care cuvâ ntul dreptate o stabileşte şi cu alţi termeni, cum ar fi: milă ,
pace, judecată , credincioşie, adevă r, sfinţenie şi mâ ntuire, scoate în evidenţă faptul că,
dreptatea nu este doar o însuşire a caracterului uman sau a relaţiilor interumane, ci,
mai mult de atâ t, poate neobişnuit pentru perspectiva actuală , desemnează în mod
general şi particular lucrarea de mâ ntuire a lumii. Legea revelată , înainte de a fi o lege
juridică , este una eminamente pedagogică şi salvatoare. În acest sens, motivaţia specială
a legii este în definitiv pă strarea dreptă ţii lui Dumnezeu în raport cu comunitatea,
creaţia înconjură toare şi bineînţeles în relaţia directă a fiecă rui om cu Dumnezeu.
Pornind de la acest aspect, extragem dimensiunea cosmică a dreptă ţii, ca ordine
generală a lumii stabilită deja de Dumnezeu prin creaţie.
Dreptatea creștină ca definiție este virtutea prin care creștinul își împlinește,
cu conștiința și voia hotă râ tă , toate îndatoririle sale față de Dumnezeu și față de
oameni,fiind ajutat de harul Dumnezeiesc. În Sfâ nta Scriptură gă sim cuvâ ntul dreptate
în înțelesul de sfințenie,o tră ire după poruncile Lui Dumnezeu. Bă trâ nul Simeon este
numit „drept și temă tor de Dumnezeu” (Luca 2,25), despre Iosif, logodnicul Fecioarei
Maria se spune la fel că era drept (Matei 1,19),tră ind după poruncile Lui Dumnezeu,
înseamnă o împlinire a datoriilor nu numai față de Dumnezeu ci și față de semeni.
Dreptatea creștină îndeamnă la respectarea drepturilor fiecă ruia, temelia unei bune
râ nduieli între oameni,fă ră dreptate socială nu este cu putință o așezare temeinică a
viețuirii omenești. Omul caută dreptatea relativă a firii umane, înesetat de adevă r cere
să se facă dreptate din perspectiva propriilor concepții, poziționâ ndu-se peste ceilalți.
Caracterul drept al lui Dumnezeu nu poate să treacă cu vederea pă catul și să -l lase pe
fă ptaș nepedepsit. Dacă noi oamenii suntem indignați ori de câ te ori cineva, deși
vinovat, scapă nepedepsit și avem în noi înșine acest spirit justițiar care cere să se facă
dreptate, cu câ t mai mult ne așteptă m de la un Dumnezeu care ni S-a revelat pe Sine ca
fiind infinit în dreptate, să nu treacă cu vederea și să nu lase nepedepsit pă catul. Dovada
bună tă ții lui Dumnezeu constă în aceea că El nu scuză și nu lasă nepedepsită nici o faptă
rea. Uneori omul înțelege greșit termenul de bună tate, avem două feluri de mă sură , am
dori ca faptele noastre rele să fie trecute cu vederea, însă nu mai gâ ndim la fel în
privința faptelor rele ale altora. Orice păcat izvoră ște din nesupunerea față de
Dumnezeu și din revoltă față de ordinea pe care El a stabilit-o în univers. Ne naștem
rebeli și nu vrem să dă m socoteală nimă nui. Vrem să ne fim nouă înșine propriul
Dumnezeu. Omului nu-i place să -i spui că este neputincios, că faptele și meritele sale nu
câ știgă favoarea lui Dumnezeu. Aceasta este religia omului care în esență se înalță tot pe
sine. Suntem ca acel om care este în adâ ncul mă rii și care va striga după ajutor doar
atunci câ nd și-a consumat orice energie și și-a pierdut orice speranță de salvare prin
propriile sale puteri.
 Dreptatea ţine de lucrul drept. Atunci câ nd ceea ce este drept este fă cut
strâ mb, intervenţia dreptă ţii este solicitată de însă şi firea lucrului, care aspiră să
redevină drept, adică firesc. Lucrul nedrept suferă datorită strâ mbă ciunii sale, că ci
nedreptatea este improprie firii, este nefirească . Adam, după pă cat, s-a „strâ mbat."
Dumnezeu este drept şi îşi aplică dreptatea nu pentru că ar fi fost ofensat de
strâ mbă ciunea (nedreptatea) lumii, ci pentru că lumea însă şi are nevoie de dreptatea
Lui. Iar aceasta se întâ mplă nu în virtutea atotputerniciei divine, ci datorită iubirii sale.
Dumnezeu îndreaptă firea din iubire pentru ea, Dumnezeu face creatura dreaptă fiindcă
aceasta suferă din pricina nedreptă ţii ei. Dreptatea divină este creatoare,este iubire
divină , o iubire care nu caută justiţie, ci îndreptare, adică recuperare, vindecare. Iubirea
nu ră zbună , nu revendică satisfacţie, ci revindecă chipul și asemă narea omului cu
Dumnezeu.

Pr. MIHON LIVIU-GEORGE