Drept Umanitar

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT
Conf. univ. dr. Maria-Irina GRIGORE-RĂDULESCU
DREPT UMANITAR
București
CUPRINS
INTRODUCERE...........................................................................................................7
Competenţe conferite.................................................................................................8
Resurse şi mijloace de lucru.......................................................................................9
Structura cursului.......................................................................................................9
Cerinţe preliminare..................................................................................................10
Discipline deservite..................................................................................................10
Durata medie de studiu individual...........................................................................10
Evaluarea..................................................................................................................10
Chestionar prerechizite............................................................................................12
Capitolul I STATUTUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR...............14

I.1. Introducere.........................................................................................................14
I.2. Competenţe conferite.........................................................................................14
I.3. Conţinut.............................................................................................................14
I.3.1. Denumirea dreptului internaţional umanitar............................................15
I.3.2. Definiţia dreptului internaţional umanitar................................................15
I.3.3. Trăsăturile dreptului internaţional umanitar............................................16
I.3.4. Obiectul dreptului internaţional umanitar................................................17
I.3.5. Tipuri de conflict armat............................................................................17
I.3.6. Raporturile dreptului internaţional umanitar cu alte ramuri de drept......18
I.3.7. Aplicarea dreptului internaţional umanitar..............................................18
I.3.8. Funcţiile dreptului internaţional umanitar...............................................18
I.3.9. Conceptul de izvor de drept internaţional umanitar.................................19
I.3.10. Categorii de izvoare de drept internaţional umanitar.............................19
I.3.11. Principiile dreptului internaţional umanitar...........................................20
I.4. Rezumat.............................................................................................................21
I.5. Test de evaluare a cunoştinţelor........................................................................23
I.6. Temă de control.................................................................................................26
2
Capitolul II CRUCEA ROŞIE INTERNAŢIONALĂ................................................27
II.1. Introducere........................................................................................................27
II.2. Competenţe conferite.......................................................................................27
II.3. Conţinut............................................................................................................27
II.3.1. Geneza Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie.....................................28
II.3.2. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi rolul său în
sistemul dreptului umanitar.....................................................................29
II.3.3. Principiile fundamentale ale Crucii Roşii...............................................30
II.3.4. Acţiunile Comitetului Internaţional al Crucii Roşii în timp de pace......31
II.3.5. Acţiunile Comitetului Internaţional al Crucii Roşii în situaţii
de conflict armat......................................................................................31
II.4. Rezumat............................................................................................................33
II.5. Test de evaluare a cunoştinţelor.......................................................................34
Capitolul III PROTECŢIA RĂNIŢILOR, BOLNAVILOR ŞI

NAUFRAGIAŢILOR.......................................................................37
III.1. Introducere......................................................................................................37
III.2. Competenţe conferite......................................................................................37
III.3. Conţinut...........................................................................................................37
III.3.1. Etapele evoluţiei reglementărilor în materia protecţiei răniţilor,
bolnavilor şi naufragiaţilor......................................................................38
III.3.2. Tratamentul răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor înainte de
adoptarea Convenţiilor de la Geneva......................................................38
III.3.3. Tratamentul răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor în temeiul
Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949.......................................39
III.3.3.1. Condiţiile de aplicare a Convenţiilor.......................................39
III.3.3.2. Categoriile de persoane protejate.............................................40
III.3.3.3. Conţinutul şi funcţiile protecţiei...............................................41
3
III.3.4. Tratamentul răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor după adoptarea
Protocolului I de la Geneva din 1977......................................................42
III. 4. Rezumat.........................................................................................................43
III. 5. Test de evaluare a cunoştinţelor.....................................................................44
Capitolul IV STATUTUL PRIZONIERILOR............................................................46

IV.1. Introducere......................................................................................................46
IV.2. Competenţe conferite......................................................................................46
IV.3. Conţinut..........................................................................................................46
IV.3.1. Scurt istoric privind evoluţia reglementării statutului
prizonierilor de război.............................................................................46
IV.3.2. Conceptul de prizonier de război..........................................................47
IV.3.3. Protecţia generală a prizonierilor de război..........................................47
IV.4. Rezumat..........................................................................................................48
IV.5. Test de evaluare a cunoştinţelor......................................................................50
Capitolul V PROTECŢIA PERSOANELOR CIVILE ŞI A POPULAŢIEI CIVILE

ÎN CAZ DE CONFLICT ARMAT. PROTECŢIA CIVILĂ.............52
V.1. Introducere.......................................................................................................52
V.2. Competenţe conferite.......................................................................................52
V.3. Conţinut............................................................................................................52
V.3.1.Protecţia persoanelor civile şi a populaţiei civile în caz de
conflict armat..........................................................................................53
V.3.1.1. Protecţia populaţiei civile în primele convenţii postbelice.......53
V.3.1.2.Etapele reglementării statutului actual al protecţiei populaţiei
civile în caz de conflict armat...................................................54
V.3.1.3. Definirea principalelor concepte...............................................54
V.3.1.4. Reguli fundamentale de protecţie..............................................55
V.3.1.5. Regulile speciale de protecţie....................................................56
4
V.3.2.Protecţia civilă.........................................................................................57
V.3.2.1. Definiţia, trăsăturile caracteristice şi funcţiile protecţiei
civile..........................................................................................57
V.3.2.2. Organisme de protecţie civilă....................................................58
V.3.2.3. Conţinutul protecţiei civile........................................................58
V.3.2.4. Limitele dreptului de protecţie..................................................59
V.3.2.5. Statutul membrilor forţelor armate şi al unităţilor militare
afectate organismelor de protecţie civilă..................................59
V.4. Rezumat............................................................................................................60
V.5. Test de evaluare a cunoştinţelor.......................................................................61
V.6. Temă de control................................................................................................62
Capitolul VI PROTECŢIA BUNURILOR CULTURALE ÎN CAZ DE

CONFLICT ARMAT........................................................................63
VI.1. Introducere......................................................................................................63
VI.2. Competenţe conferite......................................................................................63
VI.3. Conţinut..........................................................................................................63
VI.3.1. Evoluţia sistemului de protecţie a bunurilor culturale în caz
de conflict armat......................................................................................63
VI.3.2. Sistemul actual de protecţie a bunurilor culturale.................................64
VI.4.Rezumat...........................................................................................................67
VI.5. Test de evaluare a cunoştinţelor......................................................................68
Capitolul VII RĂSPUNDEREA PENTRU VIOLAREA DREPTULUI

INTERNAŢIONAL UMANITAR....................................................70
VII.1. Introducere.....................................................................................................70
VII.2. Competenţe conferite.....................................................................................70
VII.3. Conţinut.........................................................................................................70
VII.3.1. Apariţia şi evoluţia instituţiei răspunderii internaţionale penale.........70
5
VII.3.1.1. Consideraţii preliminare.........................................................70
VII.3.1.3. Tribunalul militar internaţional pentru Extremul Orient
(de la Tokio)..............................................................................76
VII.3.2. Tribunalele penale internaţionale de la Haga şi Arusha......................77
VII.3.2.1. Tribunalul penal internaţional de la Haga pentru fosta
Iugoslavie..................................................................................77
VII.3.2.2. Tribunalul Internaţional Penal pentru Rwanda.......................80
VII.3.3. Instituirea unei jurisdicţii internaţionale penale de către Naţiunile
Unite. Curtea Penală Internaţională Permanentă....................................81
VII.3.3.1. Curtea Penală Internaţională Permanentă...............................81
VII.3.4. Crimele internaţionale..........................................................................83
VII.3.5. Reprimarea infracţiunilor la normele dreptului internaţional
umanitar...................................................................................................87
VII.4. Rezumat.........................................................................................................89
VII.5. Test de evaluare a cunoştinţelor....................................................................90
Bibliografie recomandată............................................................................................92
6
INTRODUCERE
Normele de drept internaţional umanitar asigură o protecţie importantă atât

pentru forţele armate, cât şi pentru populaţia civilă, facilitând rezolvarea unor situaţii
dificile, complexe sau neclare ce pot apărea în caz de conflict armat.
Dreptul internaţional umanitar se aplică în orice situaţie în care sunt implicate
forţele armate: conflicte armate internaţionale, conflicte armate fără caracter
internaţional şi operaţiuni internaţionale.
Cursul este destinat, în principal, studenţilor Facultăţii de Drept din cadrul
Universităţii Ecologice din Bucureşti – învăţământ cu frecvenţă redusă (IFR), dar
poate constitui un util material de studiu şi pentru studenţii la forma de învățământ
cu frecvență.
Obiectivele cursului
1. Însuşirea cunoştinţelor referitoare la:
- definiţia şi trăsăturile dreptului umanitar;
- raporturile acestuia cu alte ramuri de drept;
- izvoarele dreptului umanitar;
- principiile dreptului umanitar;
- tipurile de conflict armat;
- Crucea Roşie Internaţională;
- protecţia răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor în caz de conflict armat;
- statutul prizonierilor de război;
- protecţia persoanelor civile şi a populaţiei civile;
- protecţia civilă;
- protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat;
- răspunderea pentru violări ale dreptului umanitar.
7
2. Dobândirea deprinderilor de a:
- utiliza categorii, concepte şi noţiuni fundamentale, specifice dreptului
umanitar;
- analiza şi sintetiza fundamentele dreptului umanitar;
- explica modalitatea de realizare a protecţiei diferitelor categorii de persoane
şi bunuri protejate în caz de conflict armat;
- formula propuneri de lege ferenda;
- compara diverse puncte de vedere exprimate în doctrina juridică în
formularea unor aprecieri personale.
3. Formarea abilităţilor de a:
- explica rolul şi necesitatea dreptului umanitar;
- analiza stadiul actual al reglementărilor în materia dreptui umanitar;
- opera cu principalele categorii, concepte şi noţiuni juridice, specifice
dreptului umanitar;
- sintetiza sau dezvolta, după caz;
- utiliza resursele Internet în funcţie de specificul acestei discipline, prin
completarea cunoştinţelor teoretice cu rezolvarea testelor de autoevaluare, stimularea
activităţilor de căutare pe Internet a legislaţiei indicate, precum şi a unor soluţii ale
jurisprudenţei
4. Manifestarea unei atitudini de justă şi corectă analiză a realităţilor juridice
internaţionale.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va fi capabil să:
- definească dreptul umanitar;
- identifice trăsăturile caracteristice ale dreptului umanitar şi rolul acestuia în
reglementarea relaţiilor internaţionale;
- explice apariţia, evoluţia, elaborarea şi realizarea dreptului umanitar;
8
- conştientizeze necesitatea corelării normelor juridice de dreptul umanitar ce
dau expresie unei realităţi juridice.
Resurse şi mijloace de lucru
Toate cele 7 capitole pot fi studiate direct de pe calculator sau din manualul
tipărit. Pentru o pregătire temeinică, se recomandă efectuarea tuturor testelor de
evaluare, astfel încât rezultatul pregătirii să fie cât mai obiectiv. De asemenea, se
recomandă studenților să realizeze propriile planuri şi scheme, pentru o mai bună
sistematizare a cunoştinţelor dobândite.
Fiecare capitol debutează cu prezentarea obiectivelor ce trebuie să atinse – din
punctul de vedere al nivelului de cunoştinţe – prin studierea temei respective. Se
recomandă citirea cu atenţie şi apoi, la sfârşitul cursului, revenirea pentru a verifica
dacă au fost atinse în întregime.
Testele de evaluare prezente la sfârşitul fiecărui capitol vor ajuta la verificarea
modalității specifice de învăţare şi la îmbunătăţirea cunoştinţelor. Timpul recomandat
rezolvării testelor este de 30 de minute. Rezolvarea testelor se recomandă a fi făcută
numai după studierea în întregime a unui capitol. De altfel, testele sunt
exemplificative şi nu vor fi repetate la examinare.
Structura
Disciplina Drept umanitar cuprinde 7 capitole (fiecare capitol fiind aferent unei
unităţi de învăţare) şi reflectă materia corespunzătoare programei pentru semestrul 6
al anului III de studiu.
Durata medie de învăţare estimăm a fi de aproximativ 14 de ore, iar pentru
examen ar fi necesar un studiu de 5 zile.
Studierea fiecărui capitol necesită un efort estimat la 2 ore, astfel încât să se
fixeze temeinic cunoştinţele specifice acestui domeniu.
La sfârşitul fiecărui capitol există modele de teste de evaluare care contribuie
la stabilirea ritmului de învăţare şi a necesităţilor proprii de repetare a unor teme.
9
Totodată, sunt formulate 2 teme de control, în vederea evaluării pe parcurs,
astfel:
Tema 1 – Capitolul I: „Comparaţie între izvoarele dreptului internaţional
umanitar şi cele ale dreptului internaţional public”;
Tema 2 – Capitolul V: „Reguli generale de protecţie a persoanelor civile şi a
populaţiei civile. Studiu de caz.”.
Temele de control se prezintă de către fiecare student, iar rezultatele acestei
evaluări se comunică de către cadrul didactic în mod direct şi nemijlocit studenţilor.
Disciplina Drept umanitar poate fi studiaă atât în întregime, potrivit ordinii
prestabilite a capitolelor, dar se poate şi fragmenta în funcţie de interesul propriu mai
accentuat pentru anumite teme. Însă, în vederea susţinerii examenului este obligatorie
parcurgerea tuturor celor 7 capitole şi efectuarea testelor prezentate.
Cerinţe preliminare
Drept internaţional public.
Discipline deservite
Protecţia juridică a drepturilor omului.
Durata medie de studiu individual

Durata medie de învăţare estimăm a fi de aproximativ 14 de ore, iar pentru
examen ar fi necesar un studiu de 5 zile.
Studierea fiecărui capitol necesită un efort estimat la 2 ore, astfel încât să se
fixeze temeinic cunoştinţele specifice acestui domeniu.
Evaluarea
La încheierea studierii disciplinei, este obligatorie realizarea celor două teme
de control.
10
Evaluarea finală constă în susţinerea unui examen scris cu subiecte tip grilă cu
o singură variantă de răspuns şi cu subiecte tip sinteză.
Înainte de examen este indicată parcurgerea în întregime a materiei, durata
estimată pentru această activitate fiind de aproximativ 5 zile.
Componenţa notei finale: - examen: 60% ;

- temele de control: 40%;
11
Chestionar prerechizite
1. Fundamentul juridic al dreptului internaţional public îl constituie:

a) normele interne ale statelor;
b) acordul de voinţă;
c) legea părţilor;
2. Consideraţi că toate relaţiile dintre state sunt guvernate de dreptul
internaţional:
a) da;
b) numai cele în care statul apare ca titular de suveranitate;
c) când statul apare în raporturi de drept civil.
3. Statele sunt:
a) deopotrivă creatorii şi destinatarii normelor de drept internaţional public,
iar, pe de altă parte, aceste norme nu pot fi create de un singur stat;
b) numai destinatarii normelor de drept internaţional public;
c) obligate să respecte la nivel internaţional legislaţia internă.
4. Normele de drept internaţional public sunt:
a) create de o autoritate legislativă şi sunt obligatorii pe întreg teritoriul statului
pentru persoanele fizice şi juridice;
b) sunt create de state pe baza acordului de voinţă;
c) norme care nu sunt aduse la îndeplinire de o autoritate internaţională
superioară, ci de către state care acţionează de bunăvoie, iar în caz de nerespectare,
prin măsuri luate individual sau colectiv.
5. Pe plan internaţional există o asemenea autoritate superioară de legiferare:
a) da, normele de drept internaţional sunt emanaţia unei autorităţi ierarhic
superioare destinatarilor;
b) numai în caz de conflict armat;
12
c) pe plan internaţional nu există o asemenea autoritate superioară, statele,
egale în suveranitate, sunt cele care creează normele juridice ce guvernează
raporturile juridice dintre ele.
6. Dreptul internaţional public este:
a) un drept de coordonare care guvernează o ordine juridică a unui sistem
orizontal;
b) este un drept de subordonare;
c) este un drept inter pares (între egali), întrucât, de regulă, nu creează nici
drepturi, nici obligaţii pentru terţi.
7. Constituie izvoare de drept internaţional public:
a) tratatul internaţional;
b) cutuma internaţională;
c) legea română.
8. Precizaţi care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un stat
pentru a deveni subiect de drept internaţional:
a) o populaţie permanentă;
b) un guvern;
c) ambele variante.
9. Care organizaţii internaţionale au vocaţie universală:
a) Uniunea Poştală Universală;
b) Organizaţia Mondială a Sănătăţii;
c) O.N.U.
10. Cetăţenia se poate pierde:
a) prin retragere;
b) prin renunţare;
c) prin denunţare unilaterală.
13
Capitolul I
STATUTUL DREPTULUI
INTERNAŢIONAL UMANITAR
I.1. Introducere
În cuprinsul acestui capitol sunt prezentate cunoştinţele referitoare la
denumirea, definiţia, trăsăturile şi obiectul dreptului umanitar, raporturile cu alte
ramuri de drept, precum şi unele aspecte legate de aplicabilitatea dreptului umanitar.
De asemenea, acest capitol tratează aspecte privind izvoarele şi principiile
dreptului internaţional umanitar.
I.2. Competenţe conferite

După parcurgerea capitolului, studentul va fi capabil să definească dreptul
umanitar şi să explice domeniile de aplicabilitate ale acestuia, raportat la diferite
tipuri de conflicte armate. Totodată, studentul va putea să enunţe izvoarele dreptului
internaţional umanitar, prin comparaţie cu cele ale dreptului internaţional public şi va
putea expune conţinutul principiilor dreptului internaţional umanitar.
Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.
I.3. Conţinut
I.3.1. Denumirea dreptului internaţional umanitar
I.3.2. Definiţia dreptului internaţional umanitar
I.3.3. Trăsăturile dreptului internaţional umanitar
I.3.4. Obiectul dreptului internaţional umanitar
I.3.5. Tipuri de conflict armat
I.3.6. Raporturile dreptului internaţional umanitar cu alte ramuri de drept
I.3.7. Aplicarea dreptului internaţional umanitar
14
I.3.8. Funcţiile dreptului internaţional umanitar
I.3.9. Conceptul de izvor de drept internaţional umanitar
I.3.10. Categorii de izvoare de drept internaţional umanitar
I.3.11. Principiile dreptului internaţional umanitar
I.3.1. Denumirea dreptului internaţional umanitar

Relaţiile dintre statele, manifestate iniţial episodic, pentru ca apoi să tindă spre
globalizare, s-au concretizat, încă de la început, în două forme principale:
a. de colaborare, guvernate de normele dreptului internaţional public;
b. de luptă, de confruntare, generate de normele dreptului internaţional
umanitar.
Conceptul de drept internaţional umanitar are o diversitate de substitute.
Codificarea din anul 1977 reuneşte dreptul războiului şi dreptul umanitar într-
un nou concept: dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate, aceasta fiind
denumirea oficială consacrată în urma Conferinţei diplomatice de la Geneva din
1974-1977.
I.3.2. Definiţia dreptului internaţional umanitar

Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate reprezintă ansamblul
normelor de drept internaţional, de sorginte cutumiară sau convenţională, destinate
a reglementa în mod special problemele survenite în situaţii de conflict armat
internaţional şi neinternaţional.
În raport de funcţiile pe care le îndeplineşte în caz de conflict armat dreptul
internaţional umanitar are două ramuri de bază:
a. dreptul conflictelor armate (dreptul de la Haga) care fixează drepturile şi
obligaţiile părţilor beligerante în desfăşurarea operaţiunilor militare şi limitează
mijloacele şi metodele de vătămare ale adversarului strict la necesităţile militare.
Este denumit dreptul de la Haga întrucât normele care alcătuiesc această
ramură sunt consacrate în Convenţiile de la Haga din 1899, revizuite în 1907, în
15
Convenţia de la Haga din 1954 referitoare la protecţia bunurilor culturale în caz de
conflict armat şi în alte convenţii, majoritatea încheiate la Haga.
b. dreptul umanitar propriu-zis (dreptul de la Geneva) care urmăreşte
protejarea:
- militarilor scoşi din luptă (răniţi, bolnavi, naufragiaţi, prizonieri);
- persoanelor care nu participă la ostilităţi (populaţia civilă şi persoanele
civile);
- bunurilor cu caracter civil.
Este denumit dreptul de la Geneva pentru că normele acestei ramuri sunt
concretizate în cele patru Convenţii de la Geneva din 12 august 1949 şi cele două
Protocoale adiţionale la aceste convenţii adoptate la 8 iunie 1977, tot la Geneva.
I.3.3. Trăsăturile dreptului internaţional umanitar

Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate este o ramură a dreptului
internaţional public, având deci, aceleaşi trăsături caracteristice, dar şi o serie de
trăsături specifice, proprii, după cum urmează:
- este creat prin acordul de voinţă al statelor, care sunt creatorii şi destinatarii
lui;
- este un drept de coordonare, pentru că deasupra statelor nu există nici un
organ legislativ;
- normele dreptului internaţional umanitar sunt elaborate de state prin
proceduri ce implică concursul voinţelor lor;
- are caracter universal şi se aplică în raporturile dintre toate statele;
- are propriul său obiect, propriile sale izvoare, mecanisme proprii de aplicare
şi o bogată jurisprudenţă proprie;
- este un drept actual;
- are rolul de a proteja fiinţa umană în cele mai grele condiţii şi de a conserva
valorile materiale şi morale ale umanităţii;
16
- este un drept în plină evoluţie, extinzându-şi câmpul de acţiune de la
situaţiile de război la aspecte umane şi umanitare, precum protecţia drepturilor
omului, protecţia umanitară a mediului natural; dreptul internaţional penal s-a
constituit, deja, ca o a treia ramură a dreptului internaţional umanitar.
I.3.4. Obiectul dreptului internaţional umanitar

Obiectul dreptului internaţional umanitar este format din:
- relaţiile dintre părţile la un conflict armat internaţional referitoare la
desfăşurarea operaţiunilor militare, la utilizarea mijloacelor şi metodelor de război, la
tratamentul victimelor de război şi al populaţiilor civile;
- relaţiile dintre părţile beligerante şi cele care rămân în afara conflictului
armat respectiv;
- relaţiile dintre părţile la un conflict armat cu caracter neinternaţional.
I.3.5. Tipuri de conflict armat

Tipurile de conflict armat sunt:
A. Conflict armat internaţional
B. Conflict armat neinternaţional
C. Conflict armat destructurat
Să ne reamintim
Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate reprezintă ansamblul
normelor de drept internaţional, de sorginte cutumiară sau convenţională, destinate a
reglementa în mod special problemele survenite în situaţii de conflict armat
internaţional şi neinternaţional.
Tipurile de conflict armat sunt:
A. Conflict armat internaţional
B. Conflict armat neinternaţional
C. Conflict armat destructurat
17
I.3.6. Raporturile dreptului internaţional umanitar cu alte ramuri de drept
Dreptul internaţional umanitar contemporan şi-a lărgit câmpul de acţiune, pe de
o parte, iar pe de altă parte, reglementarea lui intră şi sub incidenţa altor ramuri
juridice, dobândind noi dimensiuni, respectiv dimensiunea umană, dimensiunea
ecologică şi dimensiunea penală.
I.3.7. Aplicarea dreptului internaţional umanitar

În plan internaţional, Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Protocolul
adiţional I prevăd angajamentul solemn al statelor - părţi de „a respecta şi a face să
fie respectate dispoziţiile instrumentelor respective, în toate împrejurările”, precum şi
condiţiile lor de aplicare.
În plan naţional, măsurile de aplicare a dreptului umanitar implică o serie de
măsuri ce trebuie adoptate în timp de pace, dar şi în perioada de conflict armat.
Normele dreptului internaţional umanitar sunt, în general, norme imperative de
jus cogens de la care nu se admite nicio derogare.
Cea mai mare parte a acestor norme are un caracter autoexecutoriu şi pot fi
aplicate la organele guvernamentale şi persoanele fizice fără a fi nevoie de măsuri la
nivel naţional, mai ales în statele unde potrivit Constituţiei, normele de drept
internaţional au prioritate faţă de normele de drept intern.
I.3.8. Funcţiile dreptului internaţional umanitar

În prezent, dreptul internaţional umanitar îndeplineşte, pe lângă funcţia de
atenuare a efectelor conflictelor armate, şi următoarele funcţii:
- funcţia de prevenire a conflictelor armate;
- funcţia de restabilire şi menţinere a păcii;
- funcţia educativă;
- funcţia sancţionatorie.
18
Să ne reamintim
Raporturile dreptului internaţional umanitar se stabilesc cu: dreptul diplomatic,
dreptul penal internaţional, dreptul internaţional al drepturilor omului.
Funcţiile dreptului internaţional umanitar sunt următoarele:
a) funcţia de prevenire a conflictelor armate;
b) funcţia de restabilire şi menţinere a păcii;
c) funcţia educativă;
d) funcţia sancţionatorie.
I.3.9. Conceptul de izvor de drept internaţional umanitar

Conceptul de izvor de drept internaţional umanitar defineşte formele de
exprimare a normelor acestuia, create prin acordul între state, ca reguli de conduită
obligatorie.
Diversitatea punctelor de vedere exprimate în doctrina dreptului internaţional,
referitoare la conceptul de izvor de drept internaţional, a determinat apariţia unei
reglementări juridice conţinută în art. 38 din statutul CIJ, potrivit căruia „în
rezolvarea diferendelor internaţionale ce-i vor fi supuse această instanţă va aplica:
a. convenţiile internaţionale;
b. cutuma internaţională;
c. principiile generale de drept;
d. hotărârile tribunalelor internaţionale, sub rezerva art. 59, potrivit căruia
hotărârile CIJ nu au valoare obligatorie decât faţă de părţile în diferendul supus
jurisdicţiei sale;
e. doctrina celor mai calificaţi specialişti;
f. echitatea”.
I.3.10. Categorii de izvoare de drept internaţional umanitar
Izvoarele dreptului internaţional umanitar pot fi cuprinse în două categorii:
A. Izvoare tradiţionale:
a. cutuma internaţională;
19
b. tratatul internaţional;
B. Izvoare (mijloace) auxiliare de determinare a regulilor de drept:
d. hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrare;
e. doctrina dreptului internaţional umanitar.
Să ne reamintim
Izvoarele de drept internaţional umanitar sunt acele forme prin care se exprimă
normele acestuia, create prin acordul între state, ca reguli de conduită obligatorie.
Izvoarele dreptului internaţional umanitar pot fi cuprinse în două categorii:
A. Izvoare tradiţionale:
a. cutuma internaţională;
b. tratatul internaţional;
B. Izvoare (mijloace) auxiliare de determinare a regulilor de drept:
d. hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrare;
e. doctrina dreptului internaţional umanitar.
Forţa juridică a cutumei este egală cu cea a tratatului.
I.3.11. Principiile dreptului internaţional umanitar

Principiile dreptului internaţional umanitar derivă din principiile fundamentale
ale dreptului internaţional public şi, întrucât niciun instrument juridic nu le
precizează, doctrina a identificat următoarele principii generale ce stau la baza
dreptului internaţional umanitar:
a) Principiul inviolabilităţii şi securităţii persoanei în timpul conflictelor
armate;
b) Principiul proporţionalităţii;
c) Principiul discriminării sau al limitării atacurilor la obiectivele militare;
20
d) Principiul limitării mijloacelor şi metodelor de luptă;
e) Principiul protecţiei victimelor războiului şi al populaţiei civile contra
pericolelor ce decurg din acţiunile militare;
f) Principiul neutralităţii asistenţei umanitare.
I.4. Rezumat
a. Dreptul internaţional umanitar reprezintă ansamblul normelor de drept
internaţional, de sorginte cutumiară sau convenţională, destinate a reglementa în mod
special problemele survenite în situaţii de conflict armat internaţional şi
neinternaţional.
b. Dreptul internaţional umanitar are trăsături specifice şi un obiect propriu de
reglementare care include:
 relaţiile dintre părţile la un conflict armat internaţional referitoare
la desfăşurarea operaţiunilor militare, la utilizarea mijloacelor şi
metodelor de război, la tratamentul victimelor de război şi al
populaţiilor civile;
 relaţiile dintre părţile beligerante şi cele care rămân în afara
conflictului armat respectiv;
 relaţiile dintre părţile la un conflict armat cu caracter
neinternaţional.
c. Tipurile de conflict armat sunt următoarele:
 conflict armat internaţional;
 conflict armat neinternaţional;
 conflict armat destructurat.
d. Funcţiile dreptului internaţional umanitar sunt următoarele:
 funcţia de prevenire a conflictelor armate;
 funcţia de restabilire şi menţinere a păcii;
 funcţia educativă;
 funcţia sancţionatorie.
21
e. Izvoarele dreptului internaţional umanitar pot fi astfel clasificate:
 Izvoare tradiţionale:
- Cutuma internaţională;
- Tratatul internaţional.
 Izvoare (mijloace) auxiliare de determinare a regulilor de drept:
- Principiile generale de drept;
- Hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrare;
- Doctrina dreptului internaţional umanitar.
f. Forţa juridică a cutumei este aceeaşi ca şi a tratatului internaţional – mai mult
decât atât, în timp ce tratatul nu produce efecte decât între părţile care au aderat la
tratat, cutuma trebuie respectată de orice stat, indiferent dacă a participat sau nu la
crearea ei şi indiferent dacă şi-a dat sau nu consimţământul la aceasta.
g. Cele mai importante izvoare ale dreptului internaţional umanitar sunt cele
patru convenţii adoptate cu prilejul Conferinţei diplomatice de la Geneva (21 aprilie –
21 august 1949):
 Convenţia pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi în forţele
armate în campanii;
 Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi
naufragiaţilor din forţele armate pe mare;
 Convenţia privitoare la tratamentul prizonierilor de război;
 Convenţia privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de
război.
Aceste convenţii au fost completate şi dezvoltate de cele două Protocoale
adiţionale din 8 iunie 1977:
 Protocolul relativ la protecţia victimelor conflictelor armate
internaţionale;
 Protocolul relativ la protecţia victimelor conflictelor armate
neinternaţionale.
h. Principiile dreptului internaţional umanitar sunt următoarele:
22
 Principiul inviolabilităţii şi securităţii persoanei în timpul
conflictelor armate; - Principiul proporţionalităţii;
 Principiul discriminării sau al limitării atacurilor la obiectivele
militare;
 Principiul limitării mijloacelor şi metodelor de luptă;
 Principiul protecţiei victimelor războiului şi al populaţiei civile
contra pericolelor ce decurg din acţiunile;
 Principiul neutralităţii asistenţei umanitare.
I.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Dreptul internaţional umanitar reprezintă:
a) totalitatea normelor juridice create de state (şi celelalte subiecte de
drept internaţional) pe baza acordului de voinţă, exprimate în
tratate şi alte izvoare de drept, norme a căror aducere la îndeplinire
este asigurată prin respectarea lor de bunăvoie, iar în caz de
necesitate prin măsuri de constrângere aplicate de către state în
mod individual sau colectiv ori prin intermediul organizaţiilor
internaţionale.
b) ansamblul normelor de drept internaţional, de sorginte cutumiară
sau convenţională, destinate a reglementa în mod special
problemele survenite în situaţii de conflict armat internaţional şi
neinternaţional;
c) o instituţie juridică.
2. Dreptul de la Geneva cuprinde:
a) cele 4 convenţii din 1949 şi protocoalele lor adiţionale;
b) convenţiile de la Haga din 1899, revizuite în 1907;
c) toate instrumentele juridice internaţionale adoptate la Geneva,
indiferent de domeniul de aplicare al acestora.
23
3. Una dintre trăsăturile dreptului internaţional umanitar este următoarea:
a) este creat prin acordul de voinţă al statelor, care sunt creatorii şi
destinatarii lui;
b) este un raport voliţional;
c) este emanaţia organelor legislative ale statului român.
4. În obiectul dreptului internaţional umanitar sunt incluse:
a) relaţiile dintre părţile la un conflict armat cu caracter
neinternaţional;
b) relaţiile dintre părţile beligerante şi cele care rămân în afara
conflictului armat respectiv;
c) relaţiile dintre părţile la un conflict armat internaţional referitoare
la desfăşurarea operaţiunilor militare, la utilizarea mijloacelor şi
metodelor de război, la tratamentul victimelor de război şi al
populaţiilor civile;
5. Definiţi următoarele tipuri de conflict armat:
a) Conflict armat internaţional;
b) Conflict armat neinternaţional;
c) Conflict armat destructurat.
6. Precizaţi cu ce alte ramuri de drept poate avea raporturi dreptul internaţional
umanitar.
7. Dreptul internaţional umanitar se aplică:
a) în caz de conflict armat internaţional;
b) în orice situaţie de violenţă;
c) în caz de conflict armat internaţional sau neinternaţional.
8. Indicaţi două situaţii în care îşi găsesc aplicabilitate Convenţiile de la
Geneva din 1949.
9. Funcţiile dreptului internaţional umanitar sunt următoarele:
a) funcţia de prevenire a conflictelor armate, funcţia de restabilire şi
menţinere a păcii, funcţia educativă şi funcţia sancţionatorie;
24
b) funcţia legislativă, funcţia executivă şi administrativă, funcţia
jurisdicţională şi funcţia externă;
c) nu are funcţii specifice.
10. Explicaţi conţinutul funcţiei dreptului internaţional umanitar de prevenire a
conflictelor armate.
11. Definiţi noţiunea de izvor de drept internaţional umanitar.
12. Definiţi următoarele concepte:
- cutuma internaţională;
- tratatul internaţional
- Principiile generale de drept;
- Hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrare;
- Doctrina dreptului internaţional umanitar.
13. Forţa juridică a cutumei este:
a) aceeaşi cu cea a tratatului;
b) superioară tratatului;
c) inferioară tratatului.
14. Cele mai importante izvoare convenţionale ale dreptului internaţional
umanitar sunt:
a) cele patru convenţii de la Geneva din 1949 şi protocoalele lor
adiţionale din 1977;
b) numai cele patru convenţii de la Geneva din 1949;
c) numai protocoalele adiţionale din 1977.
15. Care dintre următoarele instrumente juridice sunt izvoare ale dreptului
internaţional umanitar:
a) Convenţia de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea soartei
răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate pe mare;
b) Convenţia de la Viena din 1969 referitoare la dreptul tratatelor;
c) Tratatul de aderarea României la Uniunea europeană.
25
16. Realizaţi o comparaţie între izvoarele dreptului internaţional umanitar şi
cele ale dreptului internaţional public.
17. Care dintre următoarele principii este un principiu al dreptului internaţional
umanitar:
a) principiul proporţionalităţii;
b) principiul responsabilităţii;
c) principiul limitării mijloacelor şi metodelor de luptă.
18. Explicaţi conţinutul principiilor dreptului internaţional umanitar.
19. Principiile dreptului internaţional umanitar sunt prevăzute în :
a) Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie;
b) Convenţiile de la Geneva din 1949;
c) nu sunt reglementate, ci doar formulate în doctrină.
20. Principiile dreptului internaţional umanitar sunt:
a) principiul inviolabilităţii şi securităţii persoanei în timpul
conflictelor armate; principiul proporţionalităţii; principiul
discriminării sau al limitării atacurilor la obiectivele militare;
principiul limitării mijloacelor şi metodelor de luptă; principiul
protecţiei victimelor războiului şi al populaţiei civile contra
pericolelor ce decurg din acţiunile; principiul neutralităţii
asistenţei umanitare;
b) umanitatea; imparţialitatea; neutralitatea; independenţa;
voluntariatul; universalitatea; unitatea;
c) principiul legalităţii, principiul libertăţii şi egalităţii, principiul
responsabilităţii, principiul dreptăţii, echităţii şi justiţiei.
I.6. Temă de control

Comparaţie între izvoarele dreptului internaţional umanitar şi cele ale dreptului
internaţional public.
26
Capitolul II
CRUCEA ROŞIE INTERNAŢIONALĂ
II.1. Introducere
Acest capitol tratează aspecte privind apariţia şi evoluţia Mişcării
Internaţionale de Cruce Roşie, principiile fundamentale ale acesteia, rolul şi acţiunile
în timp de pace şi de război ale Comitetului Internaţional al Crucii Roşii.
II.2. Competenţe conferite

După parcurgerea capitolului, studentul va fi capabil să explice geneza
Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi să prezinte structura şi activităţile
Comitetului Internaţional al Crucii Roşii.
II.3. Conţinut
II.3.1. Geneza Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie
II.3.2. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi rolul său în sistemul dreptului
umanitar
II.3.3. Principiile fundamentale ale Crucii Roşii
II.3.4. Acţiunile Comitetului Internaţional al Crucii Roşii în timp de pace
II.3.5. Acţiunile Comitetului Internaţional al Crucii Roşii în situaţii de conflict
armat
27
II.3.1. Geneza Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie
Istoria Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie începe la 24 iunie 1859, la
Solferino, în Lombardia, în nordul Italiei, unde francezii şi italienii luptau împotriva
austriecilor, care le ocupaseră ţările.
Negustorul elveţian Henry Dunant, care-l căuta pe împăratul Franţei, Napoleon
al III-lea, pentru a-i concesiona nişte mori, a acordat, cu ajutorul localnicilor din
satele învecinate, asistenţă imediată, fără discriminare, victimelor. Impresionat de
cele văzute, Dunant a scris o carte intitulată „O amintire la Solferino” (1862), care a
avut ecou internaţional în toate păturile sociale şi în care propunea soluţia pregătirii
încă din timp de pace a unor salvatori voluntari care să se bucure de neutralitate, chiar
şi pe câmpul de luptă.
În 1863, experţi din 16 ţări s-au reunit la Geneva şi au adoptat un număr de 10
rezoluţii care defineau competenţele şi funcţiile Comitetului de Ajutorare a Răniţilor.
Aceste rezoluţii constituie actul de naştere al Crucii Roşii Internaţionale. La
conferinţa din 1863 a fost adoptat şi semnul distinctiv: o cruce roşie pe un fond alb.
Emblema reprezintă un semn de omagiu adus lui Henry Dunant, cetăţean elveţian,
inversul steagului Elveţiei, care este o cruce albă pe fond roşu.
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, deşi are o competenţă
internaţională, este persoană juridică elveţiană, din care fac parte doar cetăţeni
elveţieni.
Crucea Roşie Internaţională funcţionează pe baza unui statut adoptat la
Conferinţa internaţională de la Haga din 1928 şi revizuit, în 1952, la Toronto.
Organele Crucii Roşii Internaţionale

Aceste organe sunt următoarele:
a) Conferinţa Internaţională a Crucii Roşii;
b) Consiliul delegaţilor;
c) Adunarea generală;
d) Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR);
28
e) Liga societăţilor de Cruce Roşie;
f) Comisia Permanentă a Crucii Roşii Internaţionale.
II.3.2. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi rolul său în sistemul

dreptului umanitar
În sistemul dreptului umanitar, CICR ocupă un loc central, fiind nominalizat
atât în Convenţiile de la Geneva, cât şi în Protocoalele lor adiţionale, rolul său fiind
afirmat în Statutul CICR (art. 4).
Statutul juridic al CICR în ordinea juridică internaţională este unul sui generis,
şi anume:
- CICR este creat în baza dreptului elveţian, îşi are sediul pe teritoriul Elveţiei
şi toţi membri sunt elveţieni;
- CICR are personalitate juridică internaţională, recunoscută prin norme de
drept internaţional public.
Să ne reamintim
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, deşi are o competenţă internaţională,

este persoană juridică elveţiană, din care fac parte doar cetăţeni elveţieni.
Organele Crucii Roşii Internaţionale sunt următoarele:
Rolul CICR este afirmat în Statutul său, adoptat la Conferinţa internaţională de
la Haga din 1928 şi revizuit în 1952 la Toronto.
29
II.3.3. Principiile fundamentale ale Crucii Roşii
Principiile fundamentale ale Crucii Roşii au fost proclamate în 1965, cu
prilejul celei de-a XX-a Conferinţe Internaţionale a Crucii Roşii de la Viena.
Aceste principii sunt următoarele:
A. umanitatea este principiul potrivit căruia CICR are datoria de a se strădui să
prevină şi să uşureze, în toate împrejurările, suferinţele umane, să protejeze viaţa şi
sănătatea şi să facă să fie respectată fiinţa umană, să favorizeze înţelegerea reciprocă,
prietenia, cooperarea şi pacea.
B. imparţialitatea presupune absenţa oricărei distincţii pe criterii de
naţionalitate, rasă, religie, condiţie socială sau apartenenţă politică şi se aplică numai
în ajutorarea indivizilor, în măsura suferinţelor lor, acordând prioritate celor mai
urgente cazuri şi necesităţi.
C. neutralitatea impune abţinerea CICR de a lua parte la ostilităţi şi, în orice
împrejurare, la controverse de ordin politic, religios, rasial sau filosofic.
D. independenţa se manifestă pe două planuri:
- pe plan intern, societăţile naţionale de Cruce Roşie sunt supuse legilor
naţionale, dar îşi conservă o autonomie care le permite să acţioneze conform
principiilor Crucii Roşii;
- pe plan internaţional, CICR a susţinut ca acţiunea militară să fie clar separată
de acţiunea umanitară, care nu poate fi subordonată scopurilor politice ale
operaţiunilor de impunere sau restabilire a păcii.
E. voluntariatul presupune că Mişcarea Internaţională a Crucii Roşii este o
instituţie de ajutor voluntar şi dezinteresat.
F. unitatea este principiul potrivit căruia într-o ţară nu poate exista decât o
singură societate naţională de Cruce Roşie, care trebuie deschisă tuturor şi a cărei
acţiune umanitară să se extindă pe întreg teritoriul.
30
G. universalitatea este principiul conform căruia Crucea roşie este o instituţie
universală în cadrul căreia toate societăţile naţionale au drepturi egale şi datoria de a
se întrajutora.
II.3.4. Acţiunile Comitetului Internaţional al Crucii Roşii în timp de pace

Se realizează pe 3 direcţii:
a) dezvoltarea dreptului umanitar;
b) aplicarea dreptului umanitar;
c) difuzarea dreptului umanitar;
II.3.5. Acţiunile Comitetului Internaţional al Crucii Roşii în situaţii de

conflict armat
În plan general, CICR s-a remarcat prin:
- condamnarea războiului ca cel mai mare flagel pentru omenire;
- condamnarea bombei atomice şi oricăror alte arme similare capabile a
distruge forţele armate şi populaţia civilă;
- condamnarea luării de ostatici, a deportărilor, a lagărelor de concentrare, a
dispariţiilor forţate şi involuntare;
- lupta contra discriminării şi prejudecăţilor;
- educaţia civilă.
În plan concret, CICR are atribuţii în timp de conflict armat internaţional şi
neinternaţional, precum şi în cazuri de tensiuni sau tulburări interne.
Aceste atribuţii sunt următoarele:
- atragerea atenţiei părţilor la conflict asupra obligaţiei de respectare a
dreptului internaţional umanitar, imediat după izbucnirea ostilităţilor, atât în ceea ce
priveşte desfăşurarea operaţiunilor militare, cât şi privitor la protecţia populaţiei
civile şi a victimelor de război;
31
- substitut al puterilor protectoare. Această funcţie îi poate fi încredinţată de
puterile protectoare, dar şi de puterea deţinătoare a victimelor de război, atunci când
constată că acestea nu mai beneficiază de activitatea unei puteri protectoare.
În lipsa desemnării unei puteri protectoare sau a imposibilităţii de a desemna o
astfel de putere, CICR va acţiona în calitate de substitut.
- să contribuie la sprijinirea nevoilor materiale ale populaţiei civile, aducându-i
hrană, îmbrăcăminte, adăposturi.
Exemplu: a distribuit victimelor conflictelor ajutoare care s-au ridicat la peste
2 miliarde franci elveţieni în Liban, Cipru, Vietnam, Cambodgia, Nicaragua,
Nigeria, Etiopia, Sudan.
- să acţioneze prin Agenţia centrală de cercetări ale cărei sarcini constau, în
principal, în:
 a căuta persoanele ale căror rude sunt lipsite de
informaţii sau care au fost înregistrate ca dispărute;
 a sigura schimbul de scrisori familiale, dacă
mijloacele de comunicaţii obişnuite sunt întrerupte;
 a organiza reîntregirea familiilor şi repatrierea.
Exemplu: a reîntregit mai multe sute de mii de familii pe care războiul le-a
despărţit.
- CICR dispune de un drept de iniţiativă, recunoscut de Convenţiile de la
Geneva, de Protocoalele lor adiţionale şi de Statutul său. Potrivit acestui drept, CICR
poate lua orice fel de iniţiativă conform rolului său de instituţie şi de intermediar
neutru şi independent.
- protecţia şi asistenţa pentru victimele de război se realizează prin următoarele
mijloace şi metode de acţiune:
 să viziteze persoanele private de libertate prin
deplasarea la locurile de detenţie pentru a verifica numai condiţiile
materiale şi psihologice de detenţie, fără a se pronunţa asupra motivelor
deţinerii lor
32
Exemplu: - din 1945 a vizitat o jumătate de milion de deţinuţi politici, în 95 de
ţări;
- între 1980-1985 a efectuat, în peste 600 de locuri de detenţie, mai
mult de 12000 de vizite şi s-a întreţinut, fără martori, cu peste 150000 de deţinuţi.
 să ajute victimele prin acordare de asistenţă medicală constând în:
recuperarea capacităţii de muncă, îngrijiri medicale, spitale şi centre de
convalescenţă.
Exemplu: a ajutat invalizi de război în diferite regiuni ale lumii.
Să ne reamintim
Principiile fundamentale ale Crucii Roşii sunt:

- umanitatea;
- imparţialitatea;
- neutralitatea;
- independenţa;
- voluntariatul;
- universalitatea;
- unitatea.
Acţiunile Comitetului Internaţional al Crucii Roşii pe timp de pace se
realizează pe 3 direcţii:
a) dezvoltarea dreptului umanitar;
b) aplicarea dreptului umanitar;
c) difuzarea dreptului umanitar;
Acţiunile Comitetului Internaţional al Crucii Roşii în situaţii de conflict armat
se realizează, în plan general, prin condamnarea războiului, iar, în plan concret, prin
exercitarea efectivă a atribuţiilor ce îi revin, potrivit instrumentelor juridice
internaţionale şi propriului Statut.
33
II.4. Rezumat
A. Crucea Roşie Internaţională funcţionează pe baza unui statut adoptat la
Conferinţa internaţională de la Haga din 1928 şi revizuit în 1952 la Toronto.
Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie are următoarea structură:
- Liga societăţilor de Cruce Roşie;
- Societăţile naţionale;
- Comitetul Internaţional al Crucii Roşii.
B. Organele Crucii Roşii Internaţionale sunt următoarele:
C. Statutul juridic al CICR în ordinea juridică internaţională este unul sui
generis, şi anume:
- CICR este creat în baza dreptului elveţian, îşi are sediul pe teritoriul
Elveţiei şi toţi membri sunt elveţieni;
- CICR are personalitate juridică internaţională, recunoscută prin norme
de drept internaţional public.
D. Principiile fundamentale ale Crucii Roşii sunt:
- umanitatea;
- imparţialitatea;
- neutralitatea;
- independenţa;
- voluntariatul;
- universalitatea;
- unitatea.
34
E. Acţiunile Comitetului Internaţional al Crucii Roşii diferă, după cum se
realizează în timp de pace sau în caz de conflict armat.
II.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

2. Precizaţi natura juridică a CICR.
3. Liga societăţilor de Cruce Roşie face parte din:
a) organele Crucii Roşii;
b) sistemul Convenţiilor de la Geneva din 1949;
c) este o organizaţie internaţională interguvernamentală.
4. Ca principiu al Crucii Roşii, imparţialitatea presupune:
a) absenţa oricărei distincţii pe criterii de naţionalitate, rasă, religie,
condiţie socială sau apartenenţă politică şi se aplică numai în
ajutorarea indivizilor, în măsura suferinţelor lor, acordând prioritate
celor mai urgente cazuri şi necesităţi;
b) abţinerea CICR de a lua parte la ostilităţi şi, în orice împrejurare, la
controverse de ordin politic, religios, rasial sau filosofic;
c) egalitatea şi întrajutorarea societăţilor naţionale de Cruce Roşie.
5. Enumeraţi şi prezentaţi conţinutul principiilor Crucii Roşii.
6. CICR acţionează în sensul:
a) sprijinirii nevoilor materiale ale populaţiei civile, aducându-i hrană,
îmbrăcăminte, adăposturi;
b) protecţiei şi asistenţei pentru victimele de război;
c) exercitării unui drept de iniţiativă.
7. Descrieţi acţiunile CICR în timp de pace.
8. Descrieţi acţiunile CICR în timp de pace.
9. Vizitarea persoanelor private de libertate prin deplasarea la locurile de
detenţie pentru a verifica condiţiile materiale şi psihologice de detenţie constituie o
atribuţie a CICR ce se exercită:
a) în timp de pace;
35
b) în timp de război;
c) în timp de pace şi în timp de război.
10. Una dintre direcţiile de acţiune ale CICR în timp de pace o reprezintă:
a) difuzarea dreptului internaţional umanitar;
b) afirmarea neutralităţii;
c) medierea conflictelor armate.
36
Capitolul III
PROTECŢIA RĂNIŢILOR, BOLNAVILOR ŞI NAUFRAGIAŢILOR
III.1. Introducere
În acest capitol sunt prezentate regulile generale şi speciale de protecţie a
răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, potrivit Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi a
Protocolului I din 1977.
III.2. Competenţe conferite

După parcurgerea capitolului, studentul va fi capabil să definească noţiunile de
rănit, bolnav şi naufragiat şi să explice conţinutul protecţiei acestor categorii de
persoane.
III.3. Conţinut
bolnavilor şi naufragiaţilor
III.3.2. Tratamentul răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor înainte de adoptarea
Convenţiilor de la Geneva
Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949
Protocolului I de la Geneva din 1977
37
bolnavilor şi naufragiaţilor
Protecţia răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor cuprinde 3 etape:
a) Prima etapă vizează tratamentul acestor categorii de persoane înainte de
adoptarea Convenţiilor de la Geneva;
b) A doua etapă se referă la tratamentul răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor
după Convenţiile de la Geneva din 1949;
c) A treia etapă este marcată de adoptarea Protocolului I de la Geneva din
1977.
III.3.2. Tratamentul răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor înainte de

adoptarea Convenţiilor de la Geneva
Tratamentul aplicabil răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor este guvernat de
Convenţia de la Geneva din 1864 pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi din
armatele în campanie care a consacrat principiul conform căruia „militarii răniţi sau
bolnavi vor fi strânşi şi îngrijiţi, indiferent de naţiunea căreia aparţin”.
Această convenţie a prezentat două avantaje, respectiv a reglementat protecţia
persoanelor şi a fost durabilă în timp, dar şi un dezavantaj, întrucât se referea numai
la militarii răniţi în războaiele terestre, nu şi în conflictele navale.
Acest fapt a determinat ca la Conferinţa de pace de la Haga din 1899, să fie
elaborată Convenţia pentru adaptarea la războiul maritim a principiilor Convenţiei
de la Geneva din 1864.
La 6 iulie 1906, a fost adoptată o nouă Convenţie, iar la 27 iulie 1927,
Convenţiile din 1864 şi 1906 au fost înlocuite cu o nouă Convenţie pentru
îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din armatele în campanie.
38
Să ne reamintim
Prima etapă în reglementarea protecţiei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor

cuprinde următoarele instrumente juridice internaţionale:
- Convenţia de la Geneva din 1864 pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi
din armatele în campanie;
- Convenţia de la Haga din 1899 pentru adaptarea la războiul maritim a
principiilor Convenţiei de la Geneva din 1864;
- Convenţia din 1906 pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi din armatele
în campanie;
- Convenţie pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din armatele în
campanie.

Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949
A doua etapă privind tratamentul răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor este
guvernată de Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, care se remarcă prin
introducerea unor idei şi principii novatoare manifestate pe 3 planuri:
III.3.3.1. Condiţiile de aplicare a Convenţiilor;
III.3.3.2. Categoriile de persoane protejate;
III.3.3.3. Conţinutul şi funcţiile protecţiei.
III.3.3.1. Condiţiile de aplicare a Convenţiilor

Rezidă în următoarele aspecte:
- urmăresc să excludă orice eludare şi pretext de la nerespectarea prevederilor
lor;
39
- părţile se angajează să respecte şi să facă să fie respectate dispoziţiile
acestora;
- convenţiile se vor aplica „în toate împrejurările indiferent de faptul că un
beligerant este sau nu este legat de ele şi indiferent dacă acesta este, după normele
dreptului internaţional, agresor sau victimă a agresorului”;
- niciun pretext nu poate fi invocat pentru neaplicarea lor;
- convenţiile se vor aplica şi în caz de ocupaţie totală sau parţială, precum şi în
caz de conflict armat neinternaţional.
III.3.3.2. Categoriile de persoane protejate

Potrivit ar. 13 din Convenţiile I şi II, vor beneficia de protecţie răniţii, bolnavii
şi naufragiaţii, aparţinând următoarelor 6 categorii:
a. membrii forţelor armate ale unei părţi în conflict şi membrii corpurilor de
voluntari care fac parte din aceste forţe;
b. membrii altor miliţii şi membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv cei din
mişcările de rezistenţă organizate, care aparţin unei părţi în conflict şi acţionează în
interiorul sau în afara propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat;
c. membrii forţelor armate regulate, care pretind că aparţin unui guvern sau
unei autorităţi nerecunoscute de puterea deţinătoare;
d. persoanele care urmează forţele armate, fără a face parte direct din ele, ca
membri ai echipajelor avioanelor militare, corespondenţii de război, furnizorii,
membrii unităţilor de lucru sau servicii însărcinaţi cu bunăstarea militarilor;
e. membrii echipajelor, inclusiv comandanţii, piloţii şi elevii marinei
comerciale şi echipajele aviaţiei civile ale părţilor în conflict;
f. populaţia unui teritoriu neocupat care, la apropierea inamicului, pune mâna
pe arme, în mod spontan, pentru a combate trupele de invazie, fără să fi avut timpul
de se constituie în forţe armate regulate.
40
Beneficiul protecţiei a fost extins şi la personalul care acordă îngrijiri răniţilor,
bolnavilor şi naufragiaţilor, precum şi la bunurile materiale afectate transportării,
îngrijirii, însănătoşirii şi supravieţuirii răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor.
III.3.3.3. Conţinutul şi funcţiile protecţiei

În domeniul protecţiei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, primele două
convenţii de la Geneva preiau o serie de norme din versiunile anterioare, la care se
adaugă altele noi.
Dispoziţiile convenţiilor se împart în două categorii:
a) norme cu caracter de principiu;
b) norme speciale.
a) Normele cu caracter de principiu

Exemplu: - militarii şi persoanele care însoţesc în mod oficial forţele armate
au dreptul, în caz de rănire, boală sau naufragiu, la tratament, ocrotire şi apărare în
toate împrejurările, fără deosebire de naţionalitate, sex, rasă, religie din partea
beligerantului în puterea căruia se află.
b) Normele speciale de protecţie

Exemplu: - comandantul unităţii militare care a ocupat câmpul de luptă are
obligaţia ca în orice moment, dar mai ales la sfârşitul fiecărei bătălii, să aia măsuri
pentru strângerea răniţilor şi a morţilor şi ocrotirea lor împotriva relelor
tratamente.
Protecţia navelor şi ambarcaţiunilor sanitare

Navele şi ambarcaţiunile sanitare sunt mijloacele de transport sanitar pe apă,
special construite şi amenajate pentru acordarea de îngrijiri răniţilor, bolnavilor şi
naufragiaţilor, precum şi materialele destinate acestui scop.
41
Regimul juridic al navelor şi ambarcaţiunilor sanitare este reglementat de
Convenţiile I şi II din 1949 şi de Protocolul I din 1977, care prevede că acestea nu pot
fi, în nici un caz, obiectul atacurilor, ci trebuie, în toate împrejurările, să fie respectate
şi protejate de părţile în conflict.
Să ne reamintim
A doua etapă privind tratamentul răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor este

guvernată de Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, care se remarcă prin
introducerea unor idei şi principii novatoare manifestate pe 3 planuri:
a. Condiţiile de aplicare a Convenţiilor;
b. Categoriile de persoane protejate;
c. Conţinutul şi funcţiile protecţiei.
Regimul juridic al navelor şi ambarcaţiunilor sanitare este reglementat de
Convenţiile I şi II din 1949 şi de Protocolul I din 1977, care prevede că acestea nu pot
fi, în nici un caz, obiectul atacurilor, ci trebuie, în toate împrejurările, să fie respectate
şi protejate de părţile în conflict.

Protocolului I de la Geneva din 1977
A treia etapă este marcată de adoptarea Protocolului I de la Geneva din 1977,
care precizează, completează şi dezvoltă regulile consacrate în Convenţiile de la
Geneva din 1949, enunţând unele norme noi.
Al doilea titlu al protocolului este intitulat „Răniţi, bolnavi şi naufragiaţi” şi
defineşte o serie de noţiuni.
Răniţi şi bolnavi sunt persoanele militare sau civile care au suferit un
traumatism, o boală sau alte incapacităţi sau tulburări fizice şi care îndeplinesc două
condiţii:
42
- au, datorită acestui fapt, nevoie de îngrijiri medicale;
- se abţin de la orice participare la război.
Naufragiaţi sunt persoane militare sau civile, care se găsesc într-o situaţie
periculoasă pe mare, ca urmare a nenorocirii care îi loveşte sau care loveşte nava sau
aeronava care îi transportă, cu condiţia să se abţină de la orice act de ostilitate.
Noile reglementări ale Protocolului I vizează aspecte precum extinderea
protecţiei şi la personalul sanitar civil şi interzicerea mutilărilor fizice, experienţelor
medicale sau ştiinţifice, prelevărilor de ţesuturi sau organe asupra persoanelor aflate
în puterea părţii adverse sau internate, deţinute ori private de libertate în alt mod.
Să ne reamintim
A treia etapă este marcată de adoptarea Protocolului I de la Geneva din 1977,

care precizează, completează şi dezvoltă regulile consacrate în Convenţiile de la
Geneva din 1949, enunţând unele norme noi.
Al doilea titlu al protocolului este intitulat „Răniţi, bolnavi şi naufragiaţi” şi
defineşte o serie de noţiuni, printre care cele de răniţi, bolnavi şi naufragiaţi.
III. 4. Rezumat
A. Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 se remarcă prin introducerea
unor idei şi principii novatoare manifestate pe 3 planuri:
- Condiţiile de aplicare a Convenţiilor;
- Categoriile de persoane protejate;
- Conţinutul şi funcţiile protecţiei.
B. condiţiile de aplicare a Convenţiilor de la Geneva din 1949 rezidă în
următoarele aspecte:
- urmăresc să excludă orice eludare şi pretext de la nerespectarea
prevederilor lor;
43
- părţile se angajează să respecte şi să facă să fie respectate dispoziţiile
acestora;
- convenţiile se vor aplica „în toate împrejurările indiferent de faptul că
un beligerant este sau nu este legat de ele şi indiferent dacă acesta
este, după normele dreptului internaţional, agresor sau victimă a
agresorului”;
- niciun pretext nu poate fi invocat pentru neaplicarea lor;
- convenţiile se vor aplica şi în caz de ocupaţie totală sau parţială,
precum şi în caz de conflict armat neinternaţional.
3. În sistemul Convenţiilor de la Geneva din 1949, sunt reglementate 6
categorii de persoane care beneficiază de protecţie în calitate de răniţi, bolnavi sau
naufragiaţi.
4. Protecţia acestor categorii de persoane se realizează printr-o serie de norme
generale, cu valoare de principiu şi printr-un set de norme speciale aplicabile numai
acestora.
5. Protocolului I de la Geneva din 1977 precizează, completează şi dezvoltă
regulile consacrate în Convenţiile de la Geneva din 1949, enunţând unele norme noi
şi definind noţiunile de răniţi, bolnavi şi naufragiaţi.
III. 5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. În materia protecţiei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, în prezent, se
aplică:
a) Convenţiile de la Geneva din 1949;
b) Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Protocolul adiţional I la aceste
convenţii din 1977;
c) Protocolul adiţional I la Convenţiile de la Geneva din 1949.
2. Câte categorii de persoane care pot beneficia de protecţie în calitate de răniţi,
bolnavi sau naufragiaţi reglementează Convenţiile de la Geneva din 1949:
a) 6; b) 5; c) 10.
44
3. Precizaţi o categorie de persoane care poate beneficia de protecţie în calitate
de răniţi, bolnavi sau naufragiaţi potrivit Convenţiilor de la Geneva din 1949.
4. Prezentaţi sintetic normele cu caracter de principiu referitoare la protecţia
răniţilor, bolnavilor sau naufragiaţilor potrivit Convenţiilor de la Geneva din 1949.
5. „Comandantul unităţii militare care a ocupat câmpul de luptă are obligaţia ca
în orice moment, dar mai ales la sfârşitul fiecărei bătălii, să ia măsuri pentru
strângerea răniţilor şi a morţilor şi ocrotirea lor împotriva relelor tratamente”
constituie:
a) o regulă generală de protecţie a răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor;
b) o regulă specială de protecţie a răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor;
c) o normă constituţională.
6. Definiţi următoarele concepte: răniţi, bolnavi şi naufragiaţi.
7. Definirea conceptelor de răniţi, bolnavi şi naufragiaţi sunt cuprinse în:
a) Protocolul I de la Geneva din 1977;
c) Convenţiile de la Haga din 1864.
8. Extinderea protecţiei şi la personalul sanitar civil este reglementată prin:
a) Convenţiile de la Geneva din 1949;
b) Protocolul I de la Geneva din 1977;
c) nu există reglementată o asemenea extindere a protecţiei.
9. Prezentaţi două prevederi nou introduse prin Protocolul de la Geneva din
1977 în materia protecţiei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor.
10. Regimul juridic al navelor şi ambarcaţiunilor sanitare este reglementat de:
a) Convenţiile I şi II din 1949 şi Protocolul I din 1977;
b) Convenţiile I şi II din 1949;
c) Protocolul I din 1977.
45
Capitolul IV
STATUTUL PRIZONIERILOR
IV.1. Introducere
În acest capitol sunt prezentate conceptul de prizonier de război şi regulile
generale de protecţie a prizonierilor de război.
IV.2. Competenţe conferite

După parcurgerea capitolului, studentul va fi capabil să definească noţiunea de
prizonier de război şi să explice conţinutul protecţiei acestei categorii de persoane.
IV.3. Conţinut
IV.3.1. Scurt istoric privind evoluţia reglementării statutului prizonierilor de
război
IV.3.2. Conceptul de prizonier de război
IV.3.3. Protecţia generală a prizonierilor de război
IV.3.1. Scurt istoric privind evoluţia reglementării statutului prizonierilor de

război
Statutul prizonierilor de război este reglementat în plan normativ, în patru
instrumente juridice internaţionale:
 Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a de la Haga din 1907 (Capitolul II,
art. 4 -20);
 Convenţia de la Geneva din 1929 pentru ameliorarea soartei prizonierilor de
război;
46
 Convenţia a III-a de la Geneva din 1949 privind tratamentul prizonierilor de
război;
 Protocolul adiţional I din 1977 (art. 43 şi art. 44).
IV.3.2. Conceptul de prizonier de război

Convenţia a III-a de la Geneva din 1949 include în categoria prizonierilor de
război şapte categorii de persoane.
Exemplu: membrii forţelor armate ale unei părţi în conflict, ai miliţiilor şi
corpurilor de voluntari făcând parte din aceste armate.
Protocolul I din 1977 substituie acestei enumerări o formulă unică şi extinde
statutul de prizonieri de război la „toate forţele, toate grupele şi toate unităţile
armate şi organizate care sunt plasate sub un comandament responsabil de conduita
subordonaţilor săi faţă de această parte, chiar dacă aceasta este reprezentată de un
guvern sau o autoritate nerecunoscute de o parte adversă”.
Condiţiile pentru o persoană să fie considerată prizonier de război sunt:
 să fi căzut în puterea inamicului;
 să aparţină uneia din categoriile enumerate.
IV.3.3. Protecţia generală a prizonierilor de război

Regulile sistemului de protecţie a prizonierilor de război instituit prin
Convenţia a III-a din 1949 şi reiterate în Protocolul I din 1977 sunt, de exemplu:
- persoanele care au statutul de prizonier de război au dreptul şi beneficiază de
toate avantajele acestui statut, atunci când cad în puterea inamicului;
- prizonierii de război nu pot fi supuşi la torturi, pedepse crude şi degradante,
la experienţe medicale nereclamate de starea sănătăţii lor.
A. Captivitatea se referă la următoarele aspecte:
a. înregistrarea
b. internarea
c. condiţiile de hrană şi îmbrăcăminte;
47
d. igienă şi îngrijiri medicale;
e. disciplina interioară în lagăr;
f. reguli privind prizonierii ofiţeri;
g. munca prizonierilor;
h. resursele băneşti;
i. relaţiile prizonierilor cu exteriorul;
j. sancţiuni penale şi disciplinare .
Să ne reamintim
Prizonierii de război:
- vor fi protejaţi şi trataţi cu umanitate în toate împrejurările;
- au dreptul la respect cu privire la persoana şi onoarea lor;
- femeile şi copiii beneficiază de protecţie specială;
- nu vor fi internaţi în penitenciare decât în cazuri speciale.
B. Încetarea captivităţii vizează următoarele aspecte:

a. repatrierea sau spitalizarea în ţări neutre în timpul ostilităţilor;
b. eliberarea şi repatrierea la sfârşitul ostilităţilor;
c. decesul prizonierilor de război;
d. birourile oficiale de informaţii pentru prizonieri.
IV.4. Rezumat
1. Statutul prizonierilor de război este reglementat în plan normativ, în patru
instrumente juridice internaţionale:
 Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a de la Haga din 1907
(Capitolul II, art. 4 -20);
 Convenţia de la Geneva din 1929 pentru ameliorarea soartei
prizonierilor de război;
48
 Convenţia a III-a de la Geneva din 1949 privind tratamentul
prizonierilor de război;
 Protocolul adiţional I din 1977 (art. 43 şi art. 44).
2. Conceptul de prizonier de război este reglementat în Convenţia a II-a de la
Geneva printr-o enumerare de 6 categorii de persoane ce se pot circumscrie
conceptului, în vreme ce Protocolul I din 1977 substituie acestei enumerări o formulă
unică şi extinde statutul de prizonieri de război la „toate forţele, toate grupele şi toate
unităţile armate şi organizate care sunt plasate sub un comandament responsabil de
conduita subordonaţilor săi faţă de această parte, chiar dacă aceasta este reprezentată
de un guvern sau o autoritate nerecunoscute de o parte adversă”.
3. Din punct de vedere al competenţei materiale, dispoziţiile convenţionale se
aplică următoarelor tipuri de conflicte armate:
- conflictului armat declarat;
- conflictului armat în cazul căruia una din părţi nu recunoaşte
starea de război;
- conflictului armat neinternaţional;
- în toate cazurile de ocupaţie totală sau parţială.
Din punct de vedere al competenţei personale, dispoziţiile convenţionale se
aplică prizonierilor de război de la capturare şi până la eliberare şi repatriere,
respectiv până la încetarea stării de captivitate.
4. Referitor la starea de captivitate, regulile generale de protecţie a prizonierilor
de război vizează următoarele aspecte: înregistrarea, internarea, condiţiile de hrană şi
îmbrăcăminte, igiena şi îngrijirile medicale, disciplina interioară din lagăr, munca
prizonierilor, resursele băneşti, relaţiile cu exteriorul ale prizonierilor de război,
precum şi sistemul sancţionator aplicabil.
5. Încetarea captivităţii este reglementată prin referire la următoarele aspecte ce
pot apare: repatrierea şi spitalizarea în ţări neutre în timpul ostilităţilor, eliberarea şi
repatrierea la sfârşitul ostilităţilor, decesul prizonierilor de război, înfiinţarea
birourilor oficiale de informaţii pentru prizonieri.
49
IV.5. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Care dintre următoarele instrumente juridice internaţionale reglementează
statutul prizonierilor de război?
a) Convenţia a III-a de la Geneva din 1949;
b) Protocolul adiţional I din 1977;
c) Convenţia a II-a de la Geneva din 1949.
2. Convenţia a III-a de la Geneva din 1949 include în categoria prizonierilor de
război:
a) membrii forţelor armate ale unei părţi în conflict, ai miliţiilor şi
corpurilor de voluntari făcând parte din aceste armate;
b) nu prevede căror categorii de persoane se aplică;
c) personalul sanitar.
3. Nu se bucură de statutul de prizonier de război:
a) mercenarii;
b) spionii;
c) sabotorii.
4. Prizonierii de război:
a) nu pot fi supuşi la torturi, pedepse crude şi degradante, la
experienţe medicale nereclamate de starea sănătăţii lor;
b) pot fi supuşi la torturi, pedepse crude şi degradante, la experienţe
medicale nereclamate de starea sănătăţii lor;
c) pot fi supuşi la torturi, pedepse crude şi degradante, la experienţe
medicale nereclamate de starea sănătăţii lor, dar numai cu acordul
lor.
5. Prizonierii de război:
a) nu beneficiază de drepturi pe timpul captivităţii;
b) au dreptul la respect cu privire la persoana şi onoarea lor;
c) au dreptul de a părăsi lagărul oricând doresc, cu avizul
comandantului lagărului.
50
6. Prizonierii de război au dreptul:
a) de a comunica cu familiile lor şi cu Agenţia centrală de informaţii
asupra prizonierilor de război;
b) de a li se acorda îngrijiri medicale, atunci când au nevoie;
c) să primească solde de la societăţi de caritate.
7. Prizonierii vor fi eliberaţi şi repatriaţi:
a) imediat după încetarea ostilităţilor active;
b) după încheierea păcii;
c) după încheierea unor acorduri de repatriere.
8. Pot fi repatriaţi direct în ţările lor în timpul ostilităţilor:
a) prizonierii a căror sănătate mintală sau fizică ar fi serios
ameninţată prin menţinerea în captivitate;
b) răniţii şi bolnavii care, după părerea medicilor, nu sunt susceptibili
de însănătoşire în decursul unui an;
c) femeile şi copii.
9. Explicaţi conceptul de captivitate şi precizaţi limitele temporale ale acestuia.
10. Explicaţi distincţia combatant – necombatant.
51
Capitolul V
PROTECŢIA PERSOANELOR CIVILE ŞI A
POPULAŢIEI CIVILE ÎN CAZ DE CONFLICT ARMAT.
PROTECŢIA CIVILĂ
V.1. Introducere
Acest capitol tratează probleme referitoare la protecţia persoanelor civile şi a
populaţiei civile în caz de conflict armat, sub aspectul cadrului juridic şi a
conţinutului acestei forme de protecţie.
De asemenea, sunt prezentate cele mai importante aspecte referitoare la
protecţia civilă.
V.2. Competenţe conferite

persoane civile şi populaţie civilă şi să explice conţinutul protecţiei acestei categorii
de persoane, precum şi pe cel al protecţiei civile.
V.3. Conţinut
V.3.1. Protecţia persoanelor civile şi a populaţiei civile în caz de conflict armat
V.3.1.1. Protecţia populaţiei civile în primele convenţii postbelice
V.3.1.2. Etapele reglementării statutului actual al populaţiei civile în
caz de conflict armat
V.3.1.3. Definirea principalelor concepte
V.3.1.4. Reguli fundamentale de protecţie
V.3.1.5. Regulile speciale de protecţie
52
V.3.2. Protecţia civilă
V.3.2.1. Definiţia, trăsăturile caracteristice şi funcţiile protecţiei
civile
V.3.2.2. Organisme de protecţie civilă
V.3.2.3. Conţinutul protecţiei civile
V.3.2.4. Limitele dreptului de protecţie
V.3.2.5. Statutul membrilor forţelor armate şi al unităţilor militare
afectate organismelor de protecţie civilă
V.3.1.Protecţia persoanelor civile şi a populaţiei civile în caz de conflict

armat
V.3.1.1. Protecţia populaţiei civile în primele convenţii postbelice

Principale convenţii postbelice care au reglementat protecţia populaţiei civile
au fost:
- Statutul Tribunalului de la Nürnberg;
- Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din 9
decembrie 1948;
- Convenţia a IV-a de la Geneva relativă la protecţia persoanelor civile în
timp de război din 12 august 1949, caracterizată de următoarele aspecte:
 reprezintă primul instrument internaţional inspirat de experienţele celui de al
II-lea război mondial, care este consacrat protecţiei persoanelor civile în caz de
război;
 a prezentat de la început anumite limite;
 anumite norme, precum cele referitoare la crearea de zone şi localităţi
sanitare, de zone de securitate şi de zone neutralizate, nu s-au aplicat niciodată.
53
V.3.1.2.Etapele reglementării statutului actual al protecţiei populaţiei civile în
caz de conflict armat
Cele mai importante momente în evoluţia reglementărilor în materie sunt:
a) Conferinţa Internaţională a Crucii Roşii de la New Delphi din 1957 a
elaborat un proiect de „Reguli privind limitarea pericolelor ce pândesc populaţia
civilă în caz de război”;
b) Conferinţa Internaţională a Crucii Roşii de la Viena din 1965 a adoptat
rezoluţia intitulată „Protecţia populaţiilor civile contra pericolelor războiului
nediscriminat” ;
c) Conferinţa internaţională a drepturilor omului de la Teheran din 1968 a
adoptat rezoluţia numită „Drepturile omului în conflictele armate”.
d) Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 2675/1971 enunţă opt principii
fundamentale, fiind cea mai importantă pentru problematica protecţiei populaţiei
civile în caz de conflict armat;
e) Protocolul adiţional I din 1977 stabileşte în Titlul IV statutul actual al
protecţiei populaţiei civile.
V.3.1.3. Definirea principalelor concepte

Definiţia persoanelor civile şi a populaţiei civile, potrivit art. 50 din Protocolul
I, este următoarea:
„1. Este considerată civilă orice persoană care nu aparţine vreuneia din
categoriile vizate în articolele 4 lit. A pct. 1), 2), 3) şi 6) din cea de a III-a Convenţie
şi în articolul 43 din prezentul Protocol. În caz de dubiu persoana respectivă va fi
considerată civilă.
2. Populaţia civilă cuprinde toate persoanele civile.
3. Prezenţa în sânul populaţiei civile a persoanelor izolate care nu corespund
definiţiei persoanei civile nu privează această populaţie de calitatea sa”.
54
Definiţia atacului, potrivit art. 43 din Protocolului I, este următoarea:
„1. Prin expresia «atacuri» se înţeleg actele de violenţă împotriva
adversarului, fie că aceste acte sunt ofensive sau defensive.
2. Dispoziţiile prezentului Protocol referitoare la atacuri se aplică tuturor
atacurilor, oricare ar fi teritoriul în care au loc, inclusiv pe teritoriul naţional,
aparţinând unei părţi la conflict, dar care se află sub controlul unei părţi adverse.
3. Dispoziţiile prezentei Secţiuni se aplică oricărei operaţiuni terestre, aeriene
sau navale care poate să afecteze pe pământ populaţia civilă, persoanele civile şi
bunurile cu caracter civil. În plus ele se aplică tuturor atacurilor navale sau aeriene
îndreptate contra unor obiective pe pământ, dacă nu afectează în alt fel regulile de
drept internaţional aplicabile la conflictele armate pe mare sau în aer.
4. Dispoziţiile prezentei Secţiuni completează regulile referitoare la protecţia
umanitară enunţate în cea de-a IV-a Convenţie îndeosebi în Titlul II şi în celelalte
acorduri internaţionale care leagă Înaltele Părţi Contractante, ca şi celelalte reguli
de drept internaţional referitoare la protecţia civililor şi a bunurilor cu caracter civil
împotriva ostilităţilor pe pământ, pe mare şi în aer”.
Să ne reamintim
În caz de îndoială asupra statutului unei persoane, aceasta va fi considerată

civilă.
Prezenţa în mijlocul populaţiei civile a persoanelor izolate care nu răspund
definiţiei de persoană civilă, nu privează această populaţie de calitatea sa.
V.3.1.4. Reguli fundamentale de protecţie

Art. 51 din Protocolul I intitulat „Protecţia populaţiei civile” cuprinde regulile
fundamentale de protecţie a persoanelor civile şi a populaţiei civile, după cum
urmează:
55
a. Populaţia civilă şi persoanele civile se bucură de o protecţie generală contra
pericolelor rezultând din operaţiunile militare, în acest scop regulile umanitare
trebuind respectate în toate împrejurările.
b. Nici populaţia civilă şi nici persoanele civile nu trebuie să facă obiectul
atacurilor, fiind interzise actele sau ameninţările cu violenţă al căror scop principal
este de a răspândi teroarea în populaţia civilă.
c. Persoanele civile se bucură de protecţie, cu excepţia cazului când participă
direct la ostilităţi şi numai pe durata acestei participări.
d. Atacurile fără discriminare sunt interzise.
e. Sunt interzise atacurile cu titlu de represalii împotriva populaţiei civile sau
persoanelor civile.
f. Prezenţa sau mişcările populaţiei civile sau ale persoanelor civile nu trebuie
utilizate pentru a pune la adăpost obiective militare sau a acoperi operaţiunile
militare.
g. Nici o violare a acestor interdicţii nu scuteşte părţile la conflict de obligaţiile
lor juridice faţă de populaţia civilă şi faţă de persoanele civile, îndeosebi de obligaţia
de a se lua măsurile de precauţie.
V.3.1.5. Regulile speciale de protecţie

Pe lângă regulile fundamentale de protecţie a populaţiei civile şi a persoanelor
civile Protocolul I stabileşte şi o serie de reguli speciale care se referă la:
a. Protecţia populaţiei civile pe teritoriul naţional;
b. Protecţia populaţiei civile aflate în puterea inamicului;
c. Protecţia femeilor şi copiilor;
d. Protecţia populaţiei civile în situaţii de conflict armat destructurat;
e. Protecţia populaţiei civile în cazul intervenţiei forţelor NATO.
56
Să ne reamintim
Regula proporţionalităţii presupune că o acţiune militară nu trebuie să cauzeze

pierderi civile excesive în raport cu avantajul militar şi că excesele de orice fel nu pot
fi justificate invocându-se această regulă.
V.3.2.Protecţia civilă
V.3.2.1. Definiţia, trăsăturile caracteristice şi funcţiile protecţiei civile

Potrivit art. 61 lit. a) din Protocolul de la Geneva din 1977, prin expresia
protecţie civilă se înţelege îndeplinirea tuturor serviciilor umanitare sau a mai
multora dintre ele, destinate să protejeze populaţia civilă împotriva pericolelor
ostilităţilor sau ale catastrofelor şi să o ajute să depăşească efectele lor imediate,
asigurând cele necesare supravieţuirii acesteia.
Funcţiile protecţiei civile sunt prevăzute de art. 61 lit. a) paragraf 2 şi sunt
următoarele:
 serviciul de alertă;
 evacuarea;
 punerea la dispoziţie şi organizarea de adăposturi;
 aplicarea măsurilor de camuflaj;
 salvarea;
 servicii sanitare, inclusiv de prim-ajutor şi asistenţă religioasă;
 lupta contra incendiilor;
 reperarea şi semnalizarea zonelor periculoase;
 decontaminarea şi alte măsuri de protecţie analoage;
 adăpostirea şi aprovizionarea de urgenţă;
57
 ajutor în caz de urgenţă pentru restabilirea şi menţinerea ordinii în zonele
sinistrate;
 restabilirea de urgenţă a serviciilor indispensabile de utilitate publică;
 servicii funerare de urgenţă;
 ajutor în ocrotirea bunurilor esenţiale pentru supravieţuire;
 activităţi complementare necesare îndeplinirii oricăreia dintre sarcinile
menţionate anterior, cuprinzând planificarea şi organizarea, dar care nu se
limitează la acestea.
V.3.2.2. Organisme de protecţie civilă

Protocolul I defineşte următoarele noţiuni:
- organismele de protecţie civilă;
- personalul organismelor de protecţie civilă;
- materialul organismelor de protecţie civilă
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească organismele de protecţie civilă,
personalul şi materialul acestora sunt următoarele:
să fie create sau autorizate de stat;
să fie afectate şi utilizate exclusiv misiunilor de protecţie civilă.
V.3.2.3. Conţinutul protecţiei civile

Este precizat în art. 62 din Protocolul I, astfel:
- organismele de protecţie civilă şi personalul lor trebuie respectate şi protejate;
- au dreptul să se achite de sarcinile lor de protecţie civilă, cu excepţia cazurilor
de necesitate militară imperioasă;
- au dreptul la protecţie şi respect şi civilii care, deşi nu aparţin unor organisme
de protecţie civilă, răspund unui apel al autorităţilor competente şi îndeplinesc, sub
controlul lor, sarcini de protecţie civilă;
- clădirile şi materialul utilizate în scopuri de protecţie civilă, precum şi
adăposturile destinate populaţiei civile sunt supuse aceluiaşi regim de protecţie ca şi
58
bunurile cu caracter civil, iar prin semnalizarea lor cu un semn distinctiv li se asigură
un plus de protecţie;
- bunurile utilizate în scopurile protecţiei civile nu pot fi distruse şi nici
deturnate de la destinaţia lor, decât de partea căreia aparţin.
V.3.2.4. Limitele dreptului de protecţie
Sunt prevăzute în art. 65 din Protocolul I de la Geneva şi sunt următoarele:
- comiterea sau întrebuinţarea pentru a comite, în afara sarcinilor proprii, acte
dăunătoare inamicului;
- adresarea unei somaţii care va fixa, de câte ori este cazul, un termen rezonabil
şi aceasta rămâne fără efect.
Să ne reamintim
Protecţia civilă este o instituţie care trebuie să facă faţă atât ameninţărilor
militare în caz de conflict armat, cât şi catastrofelor naturale sau tehnologice din timp
de pace.
Sediul materiei este reglementat de Protocolul I de la Geneva din 1977, în
cadrul căruia sunt definite noţiunile de organisme de protecţie civilă, personalul
organismelor de protecţie civilă, materialul organismelor de protecţie civilă.
Limitele dreptului de protecţie sunt următoarele:
- comiterea sau întrebuinţarea pentru a comite, în afara sarcinilor proprii, acte
dăunătoare inamicului;
- adresarea unei somaţii care va fixa, de câte ori este cazul, un termen rezonabil
şi aceasta rămâne fără efect;
V.3.2.5. Statutul membrilor forţelor armate şi al unităţilor militare afectate

organismelor de protecţie civilă
Acest statut este reglementat în art. 67 din Protocolul I de la Geneva şi
cuprinde o serie de reguli aplicabile categoriilor de persoane menţionate.
59
V.4. Rezumat
Protecţia persoanelor civile şi a populaţiei civile în caz de conflict armat
1. Cele mai importante instrumente juridice internaţionale în materia protecţiei
persoanelor civile şi a populaţiei civile în caz de conflict armat au fost adoptate după
cel de-al doilea război mondial.
2. Statutul actual al protecţiei persoanelor civile şi a populaţiei civile în caz de
conflict armat este reglementat în Protocolul I de la Geneva din 1977.
3. În Protocolul I sunt formulate definiţiile următoarelor concepte:
- persoană civilă şi populaţie civilă;
- atac.
4. Art. 51 din Protocolul I intitulat „Protecţia populaţiei civile” cuprinde
regulile fundamentale de protecţie a persoanelor civile şi a populaţiei civile.
5. Pe lângă regulile fundamentale de protecţie a populaţiei civile şi a
persoanelor civile Protocolul I stabileşte şi o serie de reguli speciale care se referă la:
- Protecţia populaţiei civile pe teritoriul naţional;
- Protecţia populaţiei civile aflate în puterea inamicului;
- Protecţia femeilor şi copiilor;
- Protecţia populaţiei civile în situaţii de conflict armat destructurat;
- Protecţia populaţiei civile în cazul intervenţiei forţelor NATO.
Protecţia civilă
1. Potrivit art. 61 lit. a) din Protocolul de la Geneva din 1977, prin expresia
protecţie civilă se înţelege îndeplinirea tuturor serviciilor umanitare sau a mai
multora dintre ele, destinate să protejeze populaţia civilă împotriva pericolelor
ostilităţilor sau ale catastrofelor şi să o ajute să depăşească efectele lor imediate,
asigurând cele necesare supravieţuirii acesteia.
60
2. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească organismele de protecţie civilă,
- să fie create sau autorizate de stat;
- să fie afectate şi utilizate exclusiv misiunilor de protecţie civilă.
3. Personalul, stabilimentele şi mijloacele de transport ale protecţiei civile sunt
organizate de autoritatea competentă a părţii beligerante.
4. Personalul protecţiei civile poate purta arme uşoare pentru protecţia
personală sau pentru menţinerea ordinii.
5. Protecţia încetează dacă personalul va comite acte ostile împotriva
inamicului. Acesta va avea loc după ce avertismentul transmis este ignorat în mod
intenţionat.
V.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Statutul actual al protecţiei persoanelor civile şi a populaţiei civile în caz de
conflict armat este reglementat în:
a) Protocolul I de la Geneva din 1977;
b) Convenţia a III-a de la Geneva din 1949;
c) Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din 9
decembrie 1948.
2. Conform Protocolului I de la Geneva din 1977:
a) civilii nu trebuie în nici o împrejurare să fie răniţi sau ucişi;
b) operaţiunile militare trebuie îndreptate doar împotriva combatanţilor
şi obiectivelor militare;
c) populaţia civilă şi bunurile civile nu vor face obiectul atacului.
3. Atacurile cu titlu de represalii sunt interzise:
a) împotriva populaţiei civile sau persoanelor civile;
b) forţelor armate;
c) nu există asemenea prevederi.
4. Definiţi următoarele concepte:
61
- persoană civilă;
- populaţie civilă;
- atac.
5. Protocolul I din 1977 cuprinde reguli speciale de protecţie referitoare la:
a) populaţia civilă de pe teritoriul naţional;
b) femei şi copii;
c) populaţia civilă în cazul intervenţiei forţelor NATO.
6. Un civil:
a) nu va fi niciodată atacat indiferent de circumstanţe.
b) este o persoană ce nu aparţine forţelor armate .
c) nu trebuie să participe la ostilităţi.
7. Definiţi protecţia civilă.
8. Protecţia civilă încetează dacă:
a) personalul acesteia va comite acte ostile împotriva inamicului;
b) personalul acesteia poartă arme uşoare;
c) sunt depăşite limitele dreptului de protecţia.
9. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească organismele de protecţie civilă,
a) să fie create sau autorizate de stat;
b) să fie afectate şi utilizate exclusiv misiunilor de protecţie civilă;
c) să aibă caracter permanent.
10. Membrii forţelor armate pot şi afectaţi organismelor de protecţie civilă:
a) da, cu respectarea condiţiilor prevăzute în Protocolul I din 1977;
b) nu, pentru că forţele armate şi personalul protecţiei civile beneficiază
de reglementări distincte;
c) doar atunci când sunt în rezervă.
V.6. Temă de control
62
Reguli generale de protecţie a persoanelor civile şi a populaţiei civile. Studiu
de caz.
63
Capitolul VI
PROTECŢIA BUNURILOR CULTURALE
ÎN CAZ DE CONFLICT ARMAT
VI.1. Introducere
În acest capitol sunt prezentate normele de protecţie a bunurilor culturale în caz
de conflict armat.
VI.2. Competenţe conferite

bunuri culturale şi să explice conţinutul protecţiei acestor categorii de bunuri.
VI.3. Conţinut
VI.3.1. Evoluţia sistemului de protecţie a bunurilor culturale în caz de conflict
armat
VI.3.2. Sistemul actual de protecţie a bunurilor culturale
VI.3.3. Protocoalele I şi II de la Geneva din 1977
VI.3.1. Evoluţia sistemului de protecţie a bunurilor culturale în caz de

conflict armat
Sistemul de protecţie a bunurilor culturale în caz de conflict armat cuprinde
următoarele etape:
A. Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907 au instituit un sistem de protecţie
caracterizat de două aspecte:
- era axat pe concepţia unei limitări geografice a războiului;
64
- era bazat pe două criterii de definire a bunurilor culturale respectiv, criteriul
destinaţiei şi criteriul bunurilor protejate.
B. Regulile de la Haga din 1923;
C. Tratatul privind protecţia instituţiilor artistice şi ştiinţifice şi a
monumentelor istorice, Washington, 1935 stabilea un sistem de protecţie pentru două
situaţii:
- pentru timp de război;
- pentru timp de pace şi timp de război.
VI.3.2. Sistemul actual de protecţie a bunurilor culturale

Protecţia bunurilor culturale în timp de conflict armat este asigurată în prezent
de următoarele instrumente juridice:
A. Convenţiile de la Haga din 1907 (a V-a şi a IX-a);
B. Convenţia de la Haga din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de
conflict armat cu cele două Protocoale ale sale din 1954 şi 1999;
C. Protocoalele I şi II de la Geneva din 1977.
A. Convenţiile de la Haga din 1907 rămân aplicabile pentru statele părţi la

Convenţia din 1954 în ceea ce priveşte situaţiile neacoperite de acesta din urmă.
B. Convenţia de la Haga din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în

caz de conflict armat şi cele două Protocoale ale sale din 1954 şi 1999
Convenţia de la Haga din 1954 se referă la următoarele aspecte:
a) definiţia bunurilor culturale;
b) sistemul de protecţie generală a bunurilor culturale;
c) sistemul de protecţie specială a acestor bunuri.
a) Definiţia bunurilor culturale este cuprinsă în art. 1 din convenţie, care
prevede că sunt socotite bunuri culturale, oricare ar fi originea şi proprietarul lor,
următoarele:
65
 bunurile mobile sau imobile, care prezintă o mare importanţă pentru
patrimoniul cultural al popoarelor;
 edificiile a căror destinaţie principală şi efectivă este de a conserva sau de a
expune bunurile mobile, precum şi refugiile destinate să adăpostească, în caz de
conflict armat, bunurile culturale mobile;
 centrele în cuprinsul cărora se află un număr considerabil de bunuri
culturale, denumite centre monumentale.
b) Sistemul de protecţie generală a bunurilor culturale
Bunurile culturale cu protecţie generală sunt semnalizate cu un scut alb –
albastru cu vârful în jos.
Exemplu: monumentele de arhitectură, de artă sau istorice, locurile
arheologice, ansambluri de construcţii de interes istoric, edificii destinate
conservării bunurilor culturale – muzee, biblioteci, arhive, depozite de bunuri
culturale.
c) Sistemul de protecţie specială a bunurilor culturale
Condiţiile cumulative ce trebuie îndeplinite de bunurile culturale pentru a
beneficia de protecţie specială sunt:
- să se găsească la o distanţă suficientă de orice obiectiv militar;
- să nu fie folosite în scopuri militare;
- să fie înscrise în Registrul internaţional al bunurilor culturale sub protecţie
specială, ţinut de directorul general UNESCO.
Protocolul la Convenţia din 1954 adoptat în 1999 prezintă o importanţă
deosebită, întrucât a consolidat sistemul de protecţie, şi defineşte unele concepte:
parte, bunuri culturale, convenţie, Înaltă Parte Contractantă, protecţie specială,
obiectiv militar;
Protecţia specială poate fi acordată în urma unei proceduri foarte complexe
şi numai bunurilor care îndeplinesc următoarele condiţii:
- să reprezinte bunuri de patrimoniu cultural de foarte mare importanţă pentru
umanitate;
66
- să li se asigure un ridicat nivel de protecţie prin măsuri judiciare şi
administrative;
- partea care deţine controlul acestor bunuri trebuie să facă o declaraţie că nu
vor fi utilizate în scopuri militare sau pentru a pune la adăpost obiective militare.
Bunurile culturale cu protecţie specială şi transporturile de bunuri culturale
sunt semnalizate cu trei scuturi.
Exemplu: bunuri culturale de importanţă excepţională care fac parte din
patrimoniul cultural şi spiritual al omenirii – centre şi depozite de bunuri culturale.
Să ne reamintim
Convenţia de la Haga din 1954 se referă la următoarele aspecte:
a) definiţia bunurilor culturale;
b) sistemul de protecţie generală a bunurilor culturale;
c) sistemul de protecţie specială a acestor bunuri.
Pentru a beneficia de protecţie atât generală, cât şi specială, bunurile cultuale
trebuie semnalizate corespunzător, astfel:
a) un scut alb – albastru cu vârful în jos, pentru protecţia generală;
b) trei scuturi, pentru protecţia specială.;
C. Protocoalele I şi II de la Geneva din 1977

Cele două protocoale cuprind un articol comun, respectiv art. 53 din Protocolul
I şi art. 10 din Protocolul II, astfel formulat:
„Fără prejudiciul dispoziţiilor Convenţiei de la Haga din 14 mai 1954 pentru
protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat şi a altor instrumente
internaţionale pertinente, este interzis:
a) de a comite orice act de ostilitate dirijat contra monumentelor istorice,
operelor de ară sau locurilor de cult care constituie patrimoniul spiritual sau cultural
al popoarelor;
b) de a utiliza aceste bunuri în sprijinul eforturilor militare;
67
c) de a face din aceste bunuri obiect de represaliu”.
Se asigură astfel o protecţie specială pentru trei categorii de bunuri:
a) monumentele istorice;
b) operele de artă;
c) bunurile de cult, numai dacă constituie patrimoniu cultural sau spiritual al
popoarelor.
Obligaţia de respectare a acestor bunuri este mai strictă decât în toate
reglementările anterioare, întrucât nu prevede nicio derogare şi se aplică tuturor
bunurilor vizate, indiferent de teritoriul pe care se găsesc.
VI.4.Rezumat
1. Protecţia bunurilor culturale în timp de conflict armat este asigurată în
prezent de următoarele instrumente juridice:
A. Convenţiile de la Haga din 1907 (a V-a şi a IX-a);
B. Convenţia de la Haga din 1954 pentru protecţia bunurilor
culturale în caz de conflict armat cu cele două Protocoale ale sale
din 1954 şi 1999;
C. Protocoalele I şi II de la Geneva din 1977.
2. Bunuri culturale, oricare ar fi originea şi proprietarul lor, sunt următoarele:
- bunurile mobile sau imobile, care prezintă o mare importanţă
pentru patrimoniul cultural al popoarelor;
- edificiile a căror destinaţie principală şi efectivă este de a conserva
sau de a expune bunurile mobile, precum şi refugiile destinate să
adăpostească, în caz de conflict armat, bunurile culturale mobile;
- centrele în cuprinsul cărora se află un număr considerabil de bunuri
culturale, denumite centre monumentale.
3. În funcţie de importanţa lor, acestea pot fi bunuri culturale cu protecţie
generală şi bunuri culturale cu protecţie specială.
68
4. Obligaţia de respectare a bunurilor culturale prevăzută în Protocoalele I şi II
de la Geneva din 1977 este mai strictă decât în toate reglementările anterioare,
întrucât nu prevede nicio derogare şi se aplică tuturor bunurilor vizate, indiferent de
teritoriul pe care se găsesc.
VI.5. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Protecţia bunurilor culturale în timp de conflict armat este asigurată în
prezent de următoarele instrumente juridice:
a) Convenţiile de la Haga din 1907 (a V-a şi a IX-a), Convenţia de la
Haga din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de
conflict armat cu cele două Protocoale ale sale din 1954 şi 1999,
Protocoalele I şi II de la Geneva din 1977;
c) Protocoalele I şi II de la Geneva din 1977.
2. Convenţiile de la Haga din 1907 rămân aplicabile:
a) pentru statele părţi la Convenţia din 1954 în ceea ce priveşte
situaţiile neacoperite de acesta din urmă;
b) pentru statele părţi la Convenţiile de la Geneva din 1949 în ceea
ce priveşte situaţiile neacoperite de acesta din urmă.
c) pentru statele părţi la Protocoalele I şi II din 1977 în ceea ce
priveşte situaţiile neacoperite de acesta din urmă.
3. Definiţia bunurilor culturale este prevăzută în:
a) Convenţiile de la Haga din 1907;
b) Convenţia din 1954;
c) Protocoalele I şi II din 1977.
4. Derogarea de la sistemul protecţie generală a bunurilor culturale este
permisă:
a) numai în cazul în care o necesitate militară o impune de o manieră
imperioasă;
b) nu este permisă în nicio situaţie;
69
c) şi în cazul în care o necesitate militară o impune de o manieră
imperioasă.
5. Bunurile culturale cu protecţie generală sunt semnalizate cu;
a) un scut alb – albastru cu vârful în jos;
b) trei scuturi;
c) nu beneficiază de semne distinctive.
6. Enunţaţi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească bunurile culturale
pentru a beneficia de protecţie specială, potrivit Protocolului la Convenţia din 1954
adoptat în 1999.
7. Bunurile culturale cu protecţie specială şi transporturile de bunuri culturale
sunt semnalizate cu:
a) un scut alb – albastru cu vârful în jos;
b) trei scuturi;
c) nu beneficiază de semne distinctive.
8. Pentru care dintre următoarele categorii de bunuri se asigură o protecţie
specială, potrivit Protocoalelor I şi II de la Geneva din 1977:
a) monumentele istorice;
b) operele de artă;
c) bunurile de cult, numai dacă constituie patrimoniu cultural sau
spiritual al popoarelor.
9. Prin Protocoalele I şi II de la Geneva din 1977 se interzice:
a) să se facă din bunurile culturale obiect de represaliu;
b) să se folosească aceste bunuri în sprijinul eforturilor militare;
c) nu sunt interdicţii prevăzute în acest sens.
10. Imposibilitatea de derogare de la obligaţia de respectare a bunurilor
culturale este prevăzută în:
a) Protocoalele I şi II de la Geneva din 1977;
b) Protocolul la Convenţia din 1954 adoptat în 1999;
c) Convenţia de la Haga din 1954.
70
Capitolul VII
RĂSPUNDEREA PENTRU VIOLAREA
DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR
VII.1. Introducere
Acest capitol tratează cele mai importante aspecte referitoare la angajarea
răspunderii pentru încălcarea normelor dreptului internaţional umanitar.
VII.2. Competenţe conferite

După parcurgerea capitolului, studentul va fi capabil să explice evoluţia
instituţiei răspunderii internaţionale penale şi să distingă faptele pentru care se poate
angaja această formă de răspundere.
VII.3. Conţinut
VII.3.1. Apariţia şi evoluţia instituţiei răspunderii internaţionale penale
VII.3.2. Tribunalele penale internaţionale de la Haga şi Arusha
Unite
VII.3.4. Crimele internaţionale
VII.3.5. Reprimarea infracţiunilor la normele dreptului internaţional umanitar
VII.3.1. Apariţia şi evoluţia instituţiei răspunderii internaţionale penale

VII.3.1.1. Consideraţii preliminare
În literatura de specialitate, s-a arătat că răspunderea penală nu poate opera
pentru toate subiectele dreptului internaţional, ci numai în cazul persoanei fizice, a
71
individului. Pe cale de consecinţă, statele nu răspund penal în sensul strict al acestei
forme a răspunderii juridice, ci moral, politic sau material.
Răspunderea internaţională penală este axată pe următoarele idei
fundamentale:
- actul de agresiune constituie cea mai gravă faptă a unui stat ce determină ca
sancţiunea aplicată pentru comiterea acestei fapte să fie pe măsura gravităţii
acesteia;
- un stat nu poate acţiona discreţionar în viaţa internaţională;
- orice acţiune ilegală, prejudiciantă, trebuie reparată, după caz, pe plan
material, politic, moral sau penal.
Instituţia răspunderii internaţionale penale are, astfel, o dublă funcţie:
- preventivă – să descurajeze un stat să recurgă la acte de agresiune;
- reparatorie – să aducă lucrurile la starea iniţială şi să suporte consecinţele
actelor sale.
Etapele dezvoltării instituţiei răspunderii internaţionale penale
a. În perioada dreptului internaţional clasic, ale cărui norme admiteau războiul
ca instituţie legală, nu se putea vorbi de o răspundere internaţională, întrucât statele
puteau recurge la mijloace de forţă sau de constrângere atunci când considerau că
interesele lor erau lezate.
b. În 1872, înainte de crearea regulilor menite să îngrădească posibilitatea
statelor de a recurge la război şi să pedepsească persoanele vinovate de orice crime de
război, unul dintre fondatorii Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, Gustave
Mognier, a iniţiat un proiect de Convenţie care să prevină şi să reprime infracţiunile
la Convenţia de la Geneva din 1864 pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi din
armatele în campanie.
Proiectul de convenţie cuprinde 10 articole privind:
- modul de constituire a Tribunalului;
- organizarea acestuia;
- competenţa;
72
- verdictul;
- notificarea deciziilor persoanelor interesate;
- stabilirea de daune-interese;
- modul de acoperire a cheltuielilor Tribunalului;
- sediul arhivelor (Berna, Elveţia).
c. Tratatul de pace de la Versailles prezintă importanţă pentru următoarele
aspecte:
- cuprinde primele reguli referitoare la răspunderea internaţională pentru
crime de război şi crime împotriva umanităţii;
- prevedea înfiinţarea unui tribunal internaţional pentru judecarea lui Wilhelm
II de Hohenzollern;
- pentru prima oară în dreptul internaţional penal apare noţiunea de crimă de
război.
d. Perioada dintre cele două războaie mondiale s-a caracterizat prin:
- iniţierea unor proiecte de modificare privind răspunderea internaţională a
statelor şi a persoanelor vinovate de crime de război – „Bazele discuţiei”
elaborat de Comitetul pregătitor pentru modificarea dreptului internaţional;
- existenţa unor norme care impuneau o anumită conduită în timp de război a
căror încălcare antrenau răspunderea:
 Tratatul de la Versailles conţinea clauza răspunderii penale pentru
orice crime de război;
 Pactul Societăţii Naţiunilor limita dreptul de a recurge la război;
 Pactul Briand-Kellogg interzicea războiul ca mijloc al politicii
internaţionale.
- elaborarea unor proiecte referitoare la crearea unei jurisdicţii internaţionale
penale şi Vespasian Pella – „Războiul – crimă şi criminalii de război”, 1946
şi „Planul unui cod represiv mondial”.
73
e. Perioada din timpul şi după cel de-al doilea război mondial s-a caracterizat
prin existenţa a două planuri:
- Măsurile adoptate în vederea creării unui tribunal militar internaţional pentru
pedepsirea principalilor criminali de război ai puterilor Axei – documente
importante:
 Declaraţia de la Saint James Palace, Londra, 1942, semnată de
guvernele în exil ale statelor ocupate de nazişti;
 Declaraţia cu privire la atrocităţi adoptată la Conferinţa de la
Moscova din 1943 a miniştrilor de externe ai Chinei, Marii
Britanii şi URSS;
 Acordurile de la Yalta (Crimeea) – 11 februarie 1945 adoptate la
nivel înalt (Franklin Delano Roosevelt, Iosif Vissarionovici Stalin,
Winston Churchill);
 Declaraţia privind înfrângerea Germaniei şi preluarea puterii
supreme în Germania de către Guvernul provizoriu al Republicii
Franceze şi de către Guvernele SUA, Regatul Unit şi URSS
fondată de Acordurile de la Yalta;
 Acordurile de la Postdam – 7 august 1945 adoptate la conferinţa
reprezentanţilor SUA, URSS, Marea Britanie şi Franţa;
 Statutul Tribunalului Militar Internaţional anexat la Acordul de la
Londra.
- Preocupările din cadru ONU pentru permanentizarea instanţei jurisdicţionale
internaţionale.
VII.3.1.2. Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg

Caracteristici:
- nu era o instanţă de judecată, în sensul propriu al cuvântului, aşa cum era
consacrat în dreptul internaţional;
74
- era o jurisdicţie de excepţie, creată de statele victorioase pentru judecarea
persoanelor vinovate de atrocităţi (numai din tabăra inamică), dar crime de
natura celor ce intrau în competenţa Tribunalului au fost comise şi de statele
învingătoare;
- era internaţional numai în sensul că a fost creat în baza unui Acord
Internaţional (Acordul de la Londra), însă era alcătuit numai din judecători
din statele învingătoare;
- nu a fost creat cu consimţământul tuturor părţilor în cauză;
- procedura de judecată a fost o procedură simplificată în contradicţie cu
concepţia unanim admisă despre justiţia internaţională;
- judecătorii erau, de regulă, militari.
Competenţa
- ratione materiae – tribunalul era competent să judece:
 crimele contra păcii;
 crimele de război;
 crimele contra umanităţii.
- ratione personae – tribunalul era competent să judece:
 indivizii care au comis crimele menţionate;
 organizaţiile care erau elemente constitutive ale partidului nazist şi
ale Gestapoului.
Judecata procesului
- Tribunalul era îndrituit:
 să judece în lipsa acuzaţilor când aceştia nu au fost depistaţi;
 să-i condamne pe cei vinovaţi la moarte sau la orice pedeapsă pe
care o consideră justă;
 să aplice o pedeapsă suplimentară, precum confiscarea averii
dobândite ilegal.
- Drepturile acuzaţilor erau:
 să se apere în instanţă personal sau prin apărători;
75
 să prezinte probe, personal sau prin apărători.
- Admiterea probelor:
 nu existau limite formale;
 pentru faptele de notorietate nu se cereau probe, întrucât acestea
constau în actele oficiale ale guvernelor şi rapoartele Naţiunilor
Unite, precum şi în alte documente.
- Principalele faze ale procesului erau:
 citirea actului de acuzare;
 rechizitoriul introductiv al acuzatorilor;
 interogarea martorilor acuzării;
 interogarea martorilor apărării;
 prezentarea probelor;
 rechizitoriile acuzatorilor;
 pledoariile apărătorilor;
 ultimul cuvânt al acuzaţiilor;
 pronunţarea sentinţei.
- Primul cap de acuzare era participarea la un plan concertat sau la un complot
având ca obiect crime contra păcii.
- Obiecţiile la acest cap de acuzare al apărării s-au axat pe următoarele
argumente:
 nu poate fi vorba de o complicitate la un complot, deoarece toate
deciziile erau luate de Adolf Hitler, ceilalţi având rolul de simpli
executanţi;
 la data comiterii faptelor imputate, dreptul internaţional nu le
considera crime, Statutul Tribunalului neţinând seama de
caracterul neretroactiv al dreptului penal şi violând principiul
nullum crimen sine lege;
 acuzaţii au acţionat în numele statului căruia îi revine
responsabilitatea, iar aceasta nu poate fi una penală;
76
 faptul că toţi judecătorii aparţineau statelor învingătoare
contravine principiilor justiţiei internaţionale, care prevăd
constituirea instanţelor internaţionale din magistraţi din ambele
tabere;
- Argumentele Tribunalului:
 când este vorba de complicitatea la un complot a unor şefi de
state, întregul aparat de stat este mobilizat pentru înfăptuirea
activităţii militare;
 la data declanşării celui de-al II-lea război mondial, războiul de
agresiune era considerat criminal, iar violarea unei reguli de drept
internaţional conţinută în Pactul Briand-Kellogg, nu înseamnă că
ea nu mai există;
 nu există nicio contradicţie între considerarea declanşării unui
război de agresiune drept delict internaţional imputabil şi unei
crime internaţionale imputabile indivizilor care acţionează în
numele statului;
 Tribunalul a fost legal constituit, întrucât Germania, ca urmare a
capitulării şi a debellatio, a încetat să mai existe ca stat şi nu se
mai putea bucura de un tratament egal.
- Tribunalul a avut 403 şedinţe publice, a audiat 116 martori, 19 acuzaţii şi
pledoariile avocaţilor;
- la 1 octombrie 1946 a pronunţat următoarele sentinţe:
 12 persoane condamnate la pedeapsa capitală;
 3 la muncă silnică;
 4 la închisoare între 10 şi 20 ani.
VII.3.1.3. Tribunalul militar internaţional pentru Extremul Orient (de la

Tokio)
- A fost creat prin Proclamaţia Comandantului Suprem, la 19 ianuarie 1946;
77
- Statutul său era asemănător cu cel de la Nürnberg, dar prezenta şi
următoarele diferenţe:
 era competent să judece numai indivizi, nu şi organizaţii;
 nu era permis recursul împotriva sentinţelor pronunţate;
 printre crimele ce intrau în competenţa sa, nu erau şi crimele
contra umanităţii;
 structura era complet diferită, SUA având rol esenţial în
constituirea Tribunalului, pentru că era singura putere de ocupaţie
în Japonia, iar comandantul suprem era american. Acesta numea
preşedintele şi judecătorii dintre candidaţii desemnaţi de statele
participante, precum şi pe parcursul general;
 argumentele apărării au fost aceleaşi ca şi la Nürnberg, dar toate
au fost respinse;
 la 12 noiembrie 1948 a pronunţat sentinţa:
 7 persoane condamnate la moarte;
 11 la închisoare pe viaţă;
 7 la detenţie pe diferite termene.
VII.3.2. Tribunalele penale internaţionale de la Haga şi Arusha
VII.3.2.1. Tribunalul penal internaţional de la Haga pentru fosta Iugoslavie

Prin Rezoluţia 88/1993 Consiliul de Securitate a dispus „crearea unui tribunal
internaţional spre a judeca persoanele presupuse a fi responsabile pentru cazurile de
violare gravă a dreptului internaţional umanitar, comise pe teritoriul fostei Iugoslavii
începând din 1991”.
Prin Rezoluţia 827/1993 Consiliul de Securitate a aprobat Raportul
Secretarului General al ONU referitor la înfiinţarea acestui Tribunal, precum şi
statutul acestuia.
78
a. Modul de constituire şi structura
Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Generală a ONU după o listă prezentată de
Consiliul de Securitate în urma următoarei proceduri:
- Secretarul General a invitat statele membre să prezinte candidaturi în termen
de 60 zile;
- fiecare stat a avut dreptul de a prezenta maxim 2 candidaturi;
- candidaturile s-au transmis Consiliului de Securitate care a întocmit o listă
de candidaturi;
- lista a fost transmisă de preşedintele Consiliului de Securitate, Adunării care
a ales 11 judecători pentru un mandat de 4 ani;
- judecătorii pot fi reeligibili, iar condiţiile de angajare sunt ca ale celor de la
CIJ.
Organele Tribunalului:
- 3 camere:
 2 de primă instanţă formate din câte 3 judecători fiecare:
 1 de apel, cu 5 judecători;
- procurorul;
- grefa, comună camerelor şi procurorului.
b. Competenţa Tribunalului
Art. 1 din Statut: Tribunalul este competent să judece persoanele responsabile
de violări grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul fostei
Iugoslavii începând din 1991.
Faptele incriminate sunt:
- infracţiunile grave la Convenţiile de la Geneva şi la Protocoalele adiţionale;
- crimele de război şi obiceiurilor războiului;
- genocidul;
- crimele contra umanităţii.
79
Competenţe:
a. Ratione personae – faptele comise de persoanele fizice constând în
plănuirea, pregătirea sau executarea uneia din crimele vizate în Statut.
b. Ratione loci – teritoriul fostei R.F.S. Iugoslavia, inclusiv spaţiul terestru,
aerian şi maritim.
c. Ratione temporis – de la 1 ianuarie 1991 până la odată ce va fi stabilită
ulterior.
d. Competenţa concurentă – în cazul în care Tribunalul şi jurisdicţiile
naţionale sunt competente a judeca o cauză, Tribunalul are prioritate, în
orice fază a procesului, putând cere jurisdicţiilor naţionale să se desesizeze
în favoarea sa.
Drepturile şi garanţiile acuzaţilor:
- egalitatea în faţa Tribunalului;
- dreptul a fi audiat în mod echitabil şi public;
- prezumţia de nevinovăţie;
- dreptul de a fi informat într-un termen cât mai scurt şi într-o limbă pe care o
cunoaşte despre motivele acuzării;
- dreptul de a-şi pregăti apărarea şi de a comunica cu apărătorul său;
- dreptul de a fi judecat fără întârziere excesivă;
- dreptul de a participa la procesul său;
- să interogheze sau să ceară interogarea martorilor;
- să nu fie forţat să depună mărturie împotriva sa.
Camerele de primă instanţă:
- pronunţă sentinţe adoptate cu votul majorităţii, citite în şedinţe publice şi
motivate;
- aplică numai pedepse cu închisoarea.
Camera de apel:
- organizează recursurile prezentate de condamnaţi sau de procuror pentru o
eroare de drept sau de fapt;
80
- are dreptul de a confirma, anula sau revizui sentinţele Camerelor de primă
instanţă.
Închisoarea se execută într-un stat desemnat de Tribunal, iar graţierea şi
comutarea pedepsei se pot face conform legilor statului în care încarcerat.
Sediul tribunalului este la Haga, cheltuielile sale fiind suportate din bugetul
ordinar al Naţiunilor Unite.
Limbile de lucru sunt engleza şi franceza.
VII.3.2.2. Tribunalul Internaţional Penal pentru Rwanda

- aprilie 1994 – declanşarea conflictului în Rwanda;
- Rezoluţia 812/1993 – stabilirea unor forţe internaţionale sub egida
Organizaţiei Unităţii Africane şi ONU;
- Rezoluţia 846/1993 – constituirea Misiunii de observare Uganda - Rwanda –
Naţiunilor Unite (UNOMUR);
- Rezoluţia 871/1993 – Consiliul de Securitate salută semnarea Acordului de
pace de la Arusha dintre guvernul rwandez şi Frontul Patriotic Rwandez din
4 august 1993 şi decide constituirea unei forţe de menţinere a păcii
(UNAMIR);
- Rezoluţia 909/1994 – prelungirea mandatului UNAMIR până la 21 iulie
1994;
- Rezoluţia 935/1994 – Consiliul de Securitate cere constituirea unei Comisii
de experţi imparţială care să examineze gravele violări comise de Rwanda,
inclusiv crimele de genocid;
- Rezoluţia 955/1994 – Consiliul de Securitate decide constituirea unui
tribunal internaţional care va funcţiona în conformitate cu prevederile
statutului „în scopul urmăririi persoanelor răspunzătoare de genocid, de
acele violări grave ale dreptului internaţional umanitar săvârşite pe teritoriul
Rwandei şi a altor cetăţeni rwandezi răspunzători de genocid sau de alte
81
asemenea violări săvârşite pe teritoriul satelor vecine între 1 ianuarie 1994 şi
31 decembrie 1994”.
Unite. Curtea Penală Internaţională Permanentă
Preocupările în cadrul Adunării Generale a ONU pentru crearea unei jurisdicţii
penale internaţional s-au manifestat pe două planuri:
a. consolidarea răspunderii internaţionale penale pentru comiterea de crime
contra păcii, crime de război şi crime contra umanităţii;
b. instituţionalizarea unei instanţe penale internaţionale.
VII.3.3.1. Curtea Penală Internaţională Permanentă

A. Compunerea şi structura
a. Compunere
- 18 judecători aleşi prin vot secret cu 2/3 din membrii Adunării Statelor
membre, dintre persoanele propuse de acestea;
- Criterii de eligibilitate:
 să aibă o înaltă calificare în drept internaţional penal şi în drept
internaţional public;
 să reprezinte principalele sisteme juridice din lume;
 să asigure o reprezentare echitabilă a femeilor şi bărbaţilor.
b. Structura
- Este condusă de un preşedinte şi doi vicepreşedinţi aleşi dintre judecătorii
care se află în permanenţă la sediul curţii;
- Are trei secţii fiecare cu şapte judecători:
 Secţia de primă instanţă, experţi în drept penal ;
 Secţia preliminară, experţi în drept penal;
 Secţia de apel, experţi în drept internaţional;
- Grefierul – ales de judecători prin vot secret cu majoritate absolută.
82
B. Competenţa materială a Curţii
Statutul cuprinde patru categorii de crime:
- crimele de război;
- crime de genocid;
- crimele împotriva umanităţii;
- crime de agresiune.
C. Competenţa personală
Curtea îşi poate exercita competenţa personală cu două precondiţii:
- când persoana care face obiectul unei anchete sau al unei urmăriri penale
este cetăţean al unui stat parte la statut;
- când statul pe teritoriul căruia a avut loc actul sau omisiunea în discuţie este
parte la statut.
Amendament (art. 124): un stat care a devenit parte la statut poate să declare că
pentru o perioadă de şapte ani de la intrarea în vigoare a Statutului nu acceptă
jurisdicţia Curţii cu privire la crimele de război atunci când o crimă este pretinsă a fi
comisă de cetăţeni ai săi pe teritoriul său.
D. Complementaritatea între jurisdicţiile naţionale şi Curte

Statutul lasă statelor responsabilitatea primară, Curtea intervenind atunci când:
- jurisdicţiile naţionale refuză să cheme în justiţie proprii cetăţeni;
- sistemul de justiţie al unui stat nu mai este funcţional;
- procesul a fost simulat, iar procedura nu s-a desfăşurat în manieră
independentă şi imparţială.
E. Independenţa şi imparţialitatea Curţii

Raportul între competenţa Consiliului de Securitate şi competenţa Curţii este
reglementat în art. 16, potrivit căruia: „nicio investigaţie sau urmărire penală nu
poate fi începută sau derulată conform acestui Statut pe o perioadă de 12 ani după
83
ce Consiliul de Securitate printr-o rezoluţie adoptată conform Capitolul VII din
Carta ONU, a cerut Curţii să acţioneze astfel; această cerere poate fi reînnoită de
Consiliu în aceleaşi condiţii”.
VII.3.4. Crimele internaţionale

Definirea crimelor internaţionale a format obiectul preocupărilor doctrinare.
Astfel, potrivit Dicţionarului de drept internaţional public, sunt considerate
acele infracţiuni care prezintă pericol social prin faptul că ating bazele coexistenţei
naţiunilor şi statelor, dezvoltarea lor paşnică.
Într-o altă opinie, crimele internaţionale sunt încălcări grave ale normelor
juridice convenite de către state, care afectează societatea în ansamblu şi în
reprimarea cărora statele sunt interesate.
Sunt cunoscute în literatura de specialitate, două clasificări importante ale
crimelor internaţionale.
Potrivit art. 6 din Statutul Tribunalului de la Nürnberg, crimele internaţionale
se clasifică în trei categorii:
a) crimele contra păcii;
b) crimele de război;
c) crimele contra umanităţii.
Statutul Curţii Penale Internaţionale stabileşte competenţa curţii la cele mai
grave crime care ating ansamblul comunităţii internaţionale, şi anume:
a) crimele de genocid;
b) crimele contra umanităţii;
c) crimele de război;
d) crima de agresiune.
A. Crimele de război
- Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 şi în special Convenţia I au
denumit crimele de război drept „infracţiuni grele” – „cele care comportă
84
unul sau altul din actele următoare, dacă sunt comise contra persoanelor
sau bunurilor protejate de Convenţie: omuciderea intenţionată, tortura sau
tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice, faptul de cauza
intenţionat grave suferinţe sau de a aduce atingeri grave integrităţii fizice
sau sănătăţii, distrugerea şi însuşirea de bunuri nejustificate de necesităţile
militare şi executate la o scară mare în mod ilicit şi arbitrar”.
- Protocolul I cuprinde două articole:
 Art. 11 – consideră infracţiune „orice act medical care n-ar fi
motivat de starea de sănătate” şi care ar pune „în mod grav în
pericol starea de sănătatea sau integritatea fizică sau mentală” a
persoanei;
 Art. 85 – enumeră următoarele infracţiuni grave:

 atacul împotriva populaţiei civile sau a persoanelor civile;
 lansarea unui atac fără discriminare care atinge populaţia
civilă sau bunurile cu caracter civil, ştiind că acest atac va
cauza pierderi de vieţi omeneşti, răniri în rândul populaţiei
civile sau distrugeri de bunuri cu caracter civil, care sunt
excesive;
 lansarea unui atac contra lucrărilor şi instalaţiilor care
conţin forţe periculoase, ştiind că acest atac va cauza
pierderi de vieţi omeneşti, răniri în rândul persoanelor civile
sau distrugeri de bunuri cu caracter civil, care ar fi excesive;
 atacarea localităţilor neapărate şi a zonelor demilitarizate;
 atacarea unei persoane scoase din luptă; folosirea perfidă a
semnului distinctiv a Crucii Roşii şi Semilunii Roşii şi a
altor însemne protectoare recunoscute de Convenţiile de la
Geneva şi de Protocolul I;
 transferarea sau deportarea populaţiei civile;
85
 întârzierea nejustificată în repatrierea prizonierilor de război
sau a civililor;
 practicile apartheidului şi alte practici inumane şi
degradante, fondate pe discriminarea rasială;
 faptul de a dirija atacuri contra monumentelor istorice, a
operelor de artă şi a locurilor de cult care fac parte din
patrimoniul cultural şi spiritual al popoarelor;
 faptul de a priva o persoană de dreptul de a fi judecată de un
tribunal legal constituit şi imparţial.
B. Crimele contra umanităţii

Sunt definite pentru prima oară în Statutul Tribunalului Militar de la Nürnberg
– art. 6: „crimele împotriva umanităţii sunt asasinatul, exterminarea, reducerea la
sclavie, deportarea şi orice alt act inuman comis contra populaţiei civile înainte sau
în timpul războiului sau, de asemenea, persecuţiile pentru motive politice, rasiale
sau religioase, când aceste acte sau persecuţii, indiferent dacă au constituit sau nu o
violare a dreptului intern al ţării în care au avut loc, au fost comise ca urmare a
oricărei crime care intră în competenţa Tribunalului sau în legătură cu această
crimă”.
Statutul Tribunalului penal internaţional defineşte crimele contra umanităţii în
art. 7 ca fiind „oricare dintre următoarele acte când sunt comise ca parte a unui atac
sistematic îndreptat împotriva unei populaţii civile având cunoştinţă despre atac:
- crime;
- exterminarea;
- sclavajul;
- deportarea sau transferul forţat al populaţiei;
- arestarea sau altă privare gravă de libertate fizică prin violarea regulilor
fundamentale ale dreptului internaţional;
- tortura;
86
- violul, sclavia sexuală, prostituţia forţată; starea de graviditate forţată,
sterilizare forţată sau orice altă formă de violenţă sexuală de o gravitate
similară;
- persecuţia împotriva unui grup identitar sau unei colectivităţi bazată pe
criterii politice, rasiale, naţionale, etnice, culturale, religioase, sau alte
fapte care sunt universal recunoscute ca fiind nepermise de către dreptul
internaţional în legătură cu orice act similar s-au oficial ori care intră sub
jurisdicţia Curţii;
- dispariţia forţată de persoane;
- crime de apartheid;
- alte acte inumane cu caracter similar cauzând intenţionat mari suferinţe sau
grave atingeri sănătăţii mentale ori fizice”.
Deosebiri între crimele de război şi crimele împotriva umanităţii:
- crimele de război pot fi admise numai în perioada de conflict armat;
- crimele de război pot fi comise atât împotriva combatanţilor, cât şi împotriva
populaţiei şi persoanelor civile;
- crimele de război nu includ decât fapte comise împotriva persoanelor
aparţinând adversarului; crimele contra umanităţii includ şi infracţiunile
comise faţă de proprii naţionali.
C. Crime de genocid
Cuprind crimele împotriva umanităţii comise în timp de pace şi este generată
de Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid adoptată de
Adunarea Generală ONU la 9 decembrie 1948.
Genocidul se referă la oricare din actele de mai jos, comise cu intenţia de a
distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios
cum ar fi:
- omorârea membrilor unui grup;
- atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor unui grup;
87
- expunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează
distrugerea fizică totală sau parţială;
- măsuri care vizează scăderea natalităţii în cadrul grupului;
- transferarea forţată a copiilor dintr-un grup într-altul.
D. Imprescriptibilitatea crimelor de război şi a crimelor împotriva
umanităţii
Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor
împotriva umanităţii a fost adoptată de Adunarea Generală la 28 noiembrie 1968 şi a
intrat în vigoare la 11 noiembrie 1970; România a ratificat-o la 15 septembrie 1969.
Principiile cooperării internaţionale în ceea ce priveşte depistarea, arestarea,
extrădarea şi pedepsirea indivizilor vinovaţi de crime de război şi crime împotriva
umanităţii – 3 decembrie 1973 – document adoptat de Adunarea generală ONU.
Să ne reamintim
Răspunderea pentru crimele de război, crimele împotriva umanităţii şi

crima de genocid ocupă un loc central printre instituţiile noi ale dreptului
internaţional.
Semnificaţia acestei responsabilităţi este sintetizată de Convenţiile de la
Geneva din 1949 şi Protocolul I din 1977, în următoarea formulare: „Înaltele Părţi
contractante se angajează să respecte şi să facă să fie respectată prezenta convenţie
în orice împrejurare”.
VII.3.5. Reprimarea infracţiunilor la normele dreptului internaţional

umanitar
Sistemul de reprimare a infracţiunilor la normele dreptului internaţional
umanitar are două componente:
- una vizează statele, organizaţiile internaţionale şi indivizii, caz în care este
vorba de reprimarea infracţiunilor la normele dreptului internaţional umanitar ce intră
88
sub incidenţa dreptului internaţional public (crime colective, adică crime contra păcii
şi care antrenează răspunderea materială şi morală a statelor şi penală a persoanelor
oficiale care au ordonat sau executat asemenea crime);
- alta vizează numai indivizii, indiferent de grad sau funcţie, care au comis
crime individuale, adică crime de război şi crime împotriva umanităţii sau acte de
genocid.
Cadrul juridic internaţional al sistemului de represiune:

Sistemul de represiune al dreptului internaţional umanitar a fost creat după
1945 şi a fost instituit prin:
- Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949;
- Protocolul Adiţional I din 8 iunie 1977.
El impune statelor trei categorii de obligaţii:

- să incrimineze în legislaţia lor naţională anumite categorii de infracţiuni;
- să sancţioneze persoanele care comit infracţiunile incriminate sau participă
la comiterea lor;
- să asigure anumite garanţii de procedură pentru inculpaţi.
Reprimarea infracţiunilor individuale de dreptul internaţional umanitar prin

legislaţiile naţionale
a. Consideraţii generale
În dreptul internaţional umanitar există trei categorii de norme:
- norme cu caracter imperativ, de jus cogens, de la care nicio derogare nu este
permisă şi care pot fi modificate tot printr-o asemenea normă:
- norme cu caracter clar şi complet, care se aplică de la sine;
- norme care necesită măsuri legislative naţionale pentru punerea lor în
aplicare în special, norme care impun obligaţia de a reprima pe plan penal
infracţiunile grave la DIU.
89
b. Obligaţia statelor de a reprima pe plan naţional infracţiunile la DIU
A fost respectată diferenţiat de către state:
- un număr relativ mic de state au adoptat legi speciale sau complementare
prin care au sancţionat pe plan naţional infracţiunile la Convenţii şi la
Protocolul I (Belgia, Danemarca, Elveţia, Islanda, Iugoslavia, Marea
Britanie, Olanda, Norvegia, Spania, Suedia, Canada, Etiopia, Uganda,
Malaysia, Australia, India, Noua Zeelandă);
- o serie de state au considerat ca legile lor penale ordinare garantează
exprimarea infracţiunilor grave (Franţa, Portugalia);
- Japonia şi SUA incriminează infracţiunile grave în legislaţia penală
ordinară;
- România – codul penal nu cuprind infracţiunile grave.
c. Clasificarea infracţiunilor grave în legislaţiile naţionale

- state care au preluat în legislaţiile naţionale clasificarea acestor infracţiuni
făcută în Convenţii şi Protocoale (Australia, Brazilia, Canada, Danemarca,
Elveţia, Etiopia, India, Irlanda, Marea, Kenya, Malaysia, Nigeria, Noua
Zeelandă, Uganda);
- state care au adoptat un sistem propriu de clasificare, fără nicio interacţiune
prevăzută în instrumentele menţionate (Franţa, Italia, Belgia, SUA,
Germania);
- state care redefinesc infracţiunile grave, la care adaugă şi alte delicte
(Spania, Olanda, Norvegia).
VII.4. Rezumat
1. Tribunalele militare internaţionale de la Nürnberg şi Tokio au fost primele
instanţe premergătoare instituirii unei jurisdicţii internaţionale.
2. Curtea Penală Internaţională este competentă să judece patru categorii de
crime:
90
- crimele de război;
- crime de genocid;
- crimele împotriva umanităţii;
- crime de agresiune.
3. Sistemul de represiune al dreptului internaţional umanitar a fost creat după
1945 şi a fost instituit prin:
- Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949;
- Protocolul Adiţional I din 8 iunie 1977.
4. El impune statelor trei categorii de obligaţii:
- să incrimineze în legislaţia lor naţională anumite categorii de
infracţiuni;
- să sancţioneze persoanele care comit infracţiunile incriminate sau
participă la comiterea lor;
- să asigure anumite garanţii de procedură pentru inculpaţi.
VII.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Ratione materiae, Tribunalul de la Nürnberg era competent să judece:
a) crimele contra păcii;
b) crimele de război;
2. Prezentaţi obiecţiile apărării la capetele de acuzare şi argumentele
tribunalului în procesul de la Nürnberg.
3. Comparaţie între Tribunalul militar internaţional de la Nürnberg şi
Tribunalul militar internaţional de la Tokio pentru Extremul Orient.
4. Comparaţie între Tribunalele penale internaţionale de la Haga şi Arusha.
5. Potrivit Statutului său, Curtea Penală Internaţională este competentă să
judece:
a) crimele de genocid; crimele contra umanităţii; crimele de război;
crimele de agresiune;
91
b) crimele contra păcii; crimele de război; crimele contra umanităţii;
c) nu există prevederi exprese în acest sens.
6. Potrivit Protocolului I de la Geneva din 1977, constituie infracţiuni grave de
natura crimelor de război:
a) faptul de a priva o persoană de dreptul de a fi judecată de un
tribunal legal constituit şi imparţial;
b) omorul deosebit de grav;
7. Prezentaţi deosebirile dintre crimele de război şi crimele contra umanităţii.
8. Omorârea membrilor unui grup constituie:
a) genocid;
b) crimă contra umanităţii;
c) crimă de război.
9. Crimele de război şi crimele împotriva umanităţii sunt:
a) prescriptibile;
b) imprescriptibile;
c) pot fi şi prescriptibile şi imprescriptibile.
10. Sistemul de represiune al dreptului internaţional umanitar instituie
următoarele obligaţii în sarcina statelor:
a) să incrimineze în legislaţia lor naţională anumite categorii de
infracţiuni;
b) să sancţioneze persoanele care comit infracţiunile incriminate sau
participă la comiterea lor;
c) să asigure anumite garanţii de procedură pentru inculpaţi.
92
Bibliografie recomandată
1. Cloşcă, I., Suceavă, I., Tratat de drept internaţional umanitar, Editura V.I.S.
Print, Bucureşti, 2000;
2. Cloşcă, I., Suceavă, I., Mari probleme aflate în dezbaterile oamenilor de ştiinţă,
Editura V.I.S. Print, Bucureşti, 2006;
3. Dragoman I., Ungureanu D., Tratat de drept internaţional umanitar, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2018;
4. Rădulescu, I., Introducere în studiul dreptului internaţional umanitar, Editura
V.I.S. Print, Bucureşti, 2009;
5. Scăunaş, S., Răspunderea internaţională pentru violarea dreptului umanitar,
Editura All Beck, Bucureşti, 2002;
6. Scăunaş, S., Drept internaţional umanitar, Editura Burg, Sibiu, 2001, 2008;
93
SEMNE CONVENŢIONALE DE PROTECŢIE INTERNAŢIONALĂ
Prezentare Semnificaţie Baza legală
Serviciul sanitar şi G.I, 38

religios militar şi civil, G.II, 41
sau
organizaţii umanitare. G.P.I, 18
Protecţie civilă G.P.I, 66
Protecţie generală bunuri

H.CP, 16,17
culturale
Protecţie specială bunuri

H.CP, 16,17
culturale
Locuri de cult,
monumente istorice,
H.IX, 5
muzee etc.: război
maritim
L 84/1998;
Monument istoric
L 422/2001
Monument istoric înscris Convenţia
în Lista patrimoniului Internaţională
mondial (culori: maron UNESCO
pe fond alb) 1978
Prizonieri de război, G.III, 23
internaţi civili. G.IV, 83
Lucrări şi instalaţii
conţinând forţe G.P.I, 56
periculoase
94
Mine antipersonal G.CW.P.II, 3
Zonă şi localitate sanitară G.IV,

şi de securitate Anexa I
Drapelul alb (drapelul
parlamentar folosit
H.IV.R,32
pentru negocieri şi
predare)
95

Drept Umanitar

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Umanitar

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREŞTI

Conf. univ. dr. Maria-Irina GRIGORE-RĂDULESCU

Capitolul I STATUTUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR...............14

Capitolul III PROTECŢIA RĂNIŢILOR, BOLNAVILOR ŞI

Capitolul IV STATUTUL PRIZONIERILOR............................................................46

Capitolul V PROTECŢIA PERSOANELOR CIVILE ŞI A POPULAŢIEI CIVILE

Capitolul VI PROTECŢIA BUNURILOR CULTURALE ÎN CAZ DE

Capitolul VII RĂSPUNDEREA PENTRU VIOLAREA DREPTULUI

Normele de drept internaţional umanitar asigură o protecţie importantă atât

Durata medie de studiu individual

Componenţa notei finale: - examen: 60% ;

1. Fundamentul juridic al dreptului internaţional public îl constituie:

I.2. Competenţe conferite

Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

I.3.1. Denumirea dreptului internaţional umanitar

I.3.2. Definiţia dreptului internaţional umanitar

I.3.3. Trăsăturile dreptului internaţional umanitar

I.3.4. Obiectul dreptului internaţional umanitar

I.3.5. Tipuri de conflict armat

I.3.7. Aplicarea dreptului internaţional umanitar

I.3.8. Funcţiile dreptului internaţional umanitar

I.3.9. Conceptul de izvor de drept internaţional umanitar

I.3.11. Principiile dreptului internaţional umanitar

I.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

I.6. Temă de control

II.2. Competenţe conferite

Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

Organele Crucii Roşii Internaţionale

II.3.2. Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi rolul său în sistemul

Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, deşi are o competenţă internaţională,

II.3.4. Acţiunile Comitetului Internaţional al Crucii Roşii în timp de pace

II.3.5. Acţiunile Comitetului Internaţional al Crucii Roşii în situaţii de

Principiile fundamentale ale Crucii Roşii sunt:

II.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

III.2. Competenţe conferite

Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

III.3.2. Tratamentul răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor înainte de

Prima etapă în reglementarea protecţiei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor

III.3.3. Tratamentul răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor în temeiul

III.3.3.1. Condiţiile de aplicare a Convenţiilor

III.3.3.2. Categoriile de persoane protejate

III.3.3.3. Conţinutul şi funcţiile protecţiei

a) Normele cu caracter de principiu

b) Normele speciale de protecţie

Protecţia navelor şi ambarcaţiunilor sanitare

A doua etapă privind tratamentul răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor este

III.3.4. Tratamentul răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor după adoptarea

A treia etapă este marcată de adoptarea Protocolului I de la Geneva din 1977,

III. 5. Test de evaluare a cunoştinţelor

IV.2. Competenţe conferite

Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

IV.3.1. Scurt istoric privind evoluţia reglementării statutului prizonierilor de

IV.3.2. Conceptul de prizonier de război

IV.3.3. Protecţia generală a prizonierilor de război

B. Încetarea captivităţii vizează următoarele aspecte:

V.2. Competenţe conferite

Durata medie de parcurgere a acestui capitol este de aproximativ 2 ore.

V.3.1.Protecţia persoanelor civile şi a populaţiei civile în caz de conflict

V.3.1.1. Protecţia populaţiei civile în primele convenţii postbelice

V.3.1.3. Definirea principalelor concepte

În caz de îndoială asupra statutului unei persoane, aceasta va fi considerată

V.3.1.4. Reguli fundamentale de protecţie

V.3.1.5. Regulile speciale de protecţie