DECIZIA nr.

429
din 4 iulie 2019

referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 din Legea nr.

24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, ale art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă, precum şi ale art. 1,
art. 2 alin. (1) lit. c), art. 4 alin. (4) şi art. 18 din Legea contenciosului administrativ
nr. 554/2004

Publicată în Monitorul Oficial nr.857 din 23.10.2019

Valer Dorneanu — președinte

Cristian Deliorga — judecător
Marian Enache — judecător
Daniel Marius Morar — judecător
Mona-Maria Pivniceru — judecător
Gheorghe Stan — judecător
Livia Doina Stanciu — judecător
Elena Simina Tănăsescu — judecător
Varga Attila Simina Popescu-Marin — judecător
Simina Popescu-Marin — magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 din Legea nr.
24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ale art. 252 alin. (2)
din Codul de procedură civilă, precum şi ale art. 1, art. 2 alin. (1) lit. c), art. 4 alin. (4) şi art. 18 din Legea
contenciosului administrativ nr.554/2004, excepţie ridicată de Alexandru Firicel în Dosarul nr.
37310/3/2016* al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează
obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 766D/2018.
2. La apelul nominal răspunde personal autorul excepţiei, Alexandru Firicel. Lipsesc celelalte părţi,
faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul autorului excepţiei, care, cu
titlu prealabil, solicită Curții să clarifice obiectul excepției de neconstituționalitate pe care urmează să o
soluționeze, susținând că instanța judecătorească a admis, prin încheiere, cererea de sesizare cu
excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi că, în
cuprinsul aceleiaşi încheieri, instanţa judecătorească a dispus respingerea acestei cereri de sesizare. De
asemenea, autorul susţine că în cuprinsul încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale instanța
judecătorească nu a făcut referire la excepţia de neconstituţionalitate invocată cu privire la Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004, în ansamblul său.
4. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public arată că instanța de contencios constituţional
a fost învestită de instanţa judecătorească să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate al cărei obiect
a fost precizat în cuprinsul dispozitivului încheierii de sesizare, astfel cum a fost reţinut şi în raportul scris
al cauzei, întocmit de judecătorul-raportor.
5. Având cuvântul pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine
neconstituţionalitatea prevederilor legale criticate, prin prisma faptului că acestea nu instituie sancţiunea
inexistenţei actelor normative nepublicate. În esenţă, susţine că preeminenţa dreptului, consacrată de
preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, presupune ca
1
actele normative să fie publicate pentru a fi aduse la cunoştinţa cetăţenilor. Numai astfel acestea pot fi
respectate şi aplicate. De asemenea, dreptul fundamental la muncă implică drepturi şi obligaţii care revin
atât angajatorului, cât şi angajatului. Astfel, art. 27 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
şi art. 31 alin. (2) din Constituţie garantează dreptul la informaţie, în timp ce art. 4 şi 5 din Legea nr
360/2002 şi art. 22 din Codul de etică şi deontologie al poliţistului stabilesc că poliţistul este angajat în
slujba comunităţii pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, şi nu a celor
personale, având obligaţia de verificare a legalității acţiunilor sale, iar şefii ierarhici ai polițiștilor răspund
pentru legalitatea dispoziţiilor date subordonaţilor. În raport cu acestea, autorul susţine că pe parcursul
cercetării sale disciplinare nu i-au fost aduse la cunoştinţă ordinele emise în temeiul Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 63/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi
Internelor, abrogată ulterior de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative. Invocă, în acest sens, Ordinele ministrului
administraţiei şi internelor nr. 600/2005 şi nr. 190/2004, precum şi Ordinele ministrului administraţiei şi
internelor nr. 300/2004 şi nr. 400/2004. De asemenea, susţine că nepublicarea acestor acte normative a
condus la tergiversarea soluţionarii cauzei sale privind destituirea din poliţie şi la încălcarea dreptului la
un proces echitabil soluţionat într-un termen rezonabil, a dreptului la apărare şi a dreptului la informaţie,
ceea ce a fost de natură să determine şi afectarea dreptului la domiciliu şi a dreptului la familie, care, în
condiţiile date, nu mai sunt garantate de statul român. În susţinerea criticilor de neconstituţionalitate,
invocă Deciziile Curţii Constituţionale nr. 392 din 2 iulie 2014, nr. 637 din 13 octombrie 2015, nr. 172 din
24 martie 2016, nr. 337 din 11 mai 2017 şi nr. 498 din 17 iulie 2018.
6. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de
neconstituţionalitate, în principal, ca inadmisibilă, deoarece criticile de neconstituţionalitate vizează, cu
precădere, aspecte referitoare la interpretarea şi aplicarea prevederilor legale supuse controlului de
constituţionalitate. În subsidiar, susţine respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată,
sens în care invocă Deciziile Curţii Constituţionale nr. 258 din 27 aprilie 2017 şi nr. 259 din 24 aprilie
2018.

CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
7. Prin Încheierea din 8 mai 2018, pronunțată în Dosarul nr. 37310/3/2016*, Tribunalul Bucureşti-
Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative, ale art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă
şi art. 1, art. 2 alin. (1) lit. c), art. 4 alin. (4) şi art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr.
554/2004. Excepţia a fost ridicată de Alexandru Firicel într-o cauză având ca obiect o acţiune în
constatare.
8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susține, în esenţă, că
prevederile art. 11 din Legea nr. 24/2000 sunt neconstituționale, deoarece nu reglementează sancţiunea
care se aplică actului administrativ normativ nesecret şi nemilitar care, prin nepublicarea în Monitorul
Oficial al României, Partea I, este sustras, după emitere, de la procedura de intrare în vigoare.
9. De asemenea, susţine că prevederile art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt
neconstituţionale, în măsura în care se permite părţii interesate să probeze ca „drept”/„lege” un act
administrativ normativ nesecret şi nemilitar, care nu este publicat în Monitorul Oficial al României şi care
2
nu este în evidenţa oficială a legislaţiei oficiale a României. Astfel, prevederile art. 252 alin. (2) din Codul
de procedură civilă permit legitimarea normelor administrative sustrase de la publicitate de către puterea
executivă.
10. Totodată, autorul excepţiei arată că prevederile art. 1, ale art. 2 alin. (1) lit. c), art. 4 alin. (4) şi
ale art. 18 din Legea nr. 554/2004 sunt neconstituţionale, deoarece împiedică introducerea unui acţiuni în
constatarea inexistenţei juridice unui act administrativ normativ şi îngrădesc dreptul instanţelor
judecătorești de a aplica sancțiunea „inexistenţei juridice” a actului administrativ nepublicat, oferindu-le
doar posibilitatea limitată de a pronunța „anularea” actului. În acelaşi timp, prevederile art. 2 alin.(1) lit. c)
din Legea nr. 554/2004 instituie o definiţie evazivă a actului administrativ normativ, care nu conţine clar
şi precis acele trăsături esenţiale care să îl diferenţieze de actul individual şi care nu ia în considerare
obligaţia de publicare a actului administrativ normativ.
11. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal consideră că
prevederile legale criticate nu contravin normelor de drept indicate şi reţine că judecătorii Curţii
Constituţionale urmează să aprecieze în ce măsură aceste prevederi sunt neconstituţionale şi/sau
neconforme cu normele europene.
12. Potrivit prevederilor art.30 alin.(1) din Legea nr.47/1992, încheierea de sesizare a fost
comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului,
pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au
comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului
excepţiei, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituției, precum
și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:
14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d)
din Constituție, precum și ale art. l alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze
excepția de neconstituționalitate.
15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 11 din Legea nr.
24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, ale art. 252 alin. (2) din Codul de
procedură civilă şi ale art. 1, art. 2 alin. (1) lit. c), art. 4 alin. (4) şi art. 18 din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie
2004.
16. Curtea observă că prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 au fost modificate
prin art. I pct. 1 din Legea nr. 212/2018 pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului
administrativ nr. 554/2004 şi a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 658 din 30 iulie 2018. Însă, având în vedere că în cauza dedusă judecăţii instanţei judecătoreşti au
produs efecte juridice prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, în redactarea anterioară
modificării, şi în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează a reţine ca obiect al excepţiei
aceste prevederi de lege.
17. Prevederile art. 11 „Publicarea actelor normative” din Legea nr. 24/2000 au următorul cuprins:
3
„(1)În vederea intrării lor în vigoare, legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile şi
ordonanţele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităţilor administrative
autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor
administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(2)Nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al României:
a)deciziile primului-ministru clasificate, potrivit legii;
b)actele normative clasificate, potrivit legii, precum şi cele cu caracter individual, emise de autorităţile
administrative autonome şi de organele administraţiei publice centrale de specialitate.
(3)Legile se publică imediat după promulgare, însoţite de actul prin care au fost promulgate. Celelalte
acte cu caracter normativ, adoptate de Parlament, se publică sub semnătura preşedinţilor celor două
Camere.
(4)Ordonanţele şi hotărârile Guvernului se publică numai după ce au fost semnate de primul-ministru
şi contrasemnate de miniştrii care au obligaţia să le pună în executare.
(5)Celelalte acte normative se publică după ce au fost semnate de emitent.”
18. Prevederile art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă au următorul cuprins: „Textele care nu
sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege,
convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale aplicabile în România, care nu sunt integrate într-un text
de lege, precum şi dreptul internaţional cutumiar trebuie dovedite de partea interesată.”
19. Prevederile criticate din Legea nr. 554/2004 au următorul cuprins:
- Art. 1: „Subiectele de sesizare a instanţei
(1)Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către
o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se
poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea
dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate
fi atât privat, cât şi public.
(2)Se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său
sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.
(3)Avocatul Poporului, în urma controlului realizat, potrivit legii sale organice, dacă apreciază că
ilegalitatea actului sau refuzul autorităţii administrative de a-şi realiza atribuţiile legale nu poate fi înlăturat
decât prin justiţie, poate sesiza instanţa competentă de contencios administrativ de la domiciliul
petentului. Petiţionarul dobândeşte de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.
Dacă petiţionarul nu îşi însuşeşte acţiunea formulată de Avocatul Poporului la primul termen de judecată,
instanţa de contencios administrativ anulează cererea.
(4)Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuţiilor prevăzute de legea sa organică,
apreciază că încălcările drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor se datorează
existenţei unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităţilor publice emise cu exces de
putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizează instanţa de contencios administrativ de la domiciliul
persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate. Petiţionarul dobândeşte de drept calitatea
de reclamant, urmând a fi citat în această calitate.
(5)Când Ministerul Public apreciază că prin emiterea unui act administrativ normativ se vatămă un
interes legitim public, sesizează instanţa de contencios administrativ competentă de la sediul autorităţii
publice emitente.
(6)Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanţei
4
anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil şi a
produs efecte juridice. În cazul admiterii acţiunii, instanţa se pronunţă, dacă a fost sesizată prin cererea
de chemare în judecată, şi asupra validităţii actelor juridice încheiate în baza actului administrativ
nelegal, precum şi asupra efectelor juridice produse de acestea. Acţiunea poate fi introdusă în termen de
un an de la data emiterii actului.
(7)Persoana vătămată în drepturile sau în interesele sale legitime prin ordonanţe sau dispoziţii din
ordonanţe ale Guvernului neconstituţionale se poate adresa instanţei de contencios administrativ, în
condiţiile prezentei legi.
(8)Prefectul, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici şi orice subiect de drept public pot introduce
acţiuni în contencios administrativ, în condiţiile prezentei legi şi ale legilor speciale.
(9)La soluţionarea cererilor în contencios administrativ, reprezentantul Ministerului Public poate
participa, în orice fază a procesului, ori de câte ori apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de
drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.”;
- Art. 2 alin. (1) lit. c): „În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele
semnificaţii: (...)«act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o
autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în
concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor
administrative, în sensul prezentei legi; şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect
punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea
serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte
administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ; »”;
- Art. 4 alin. (4): „Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de
nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către
instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare, în condiţiile prevăzute de prezenta
lege.”;
- Art. 18: „Soluţiile pe care le poate da instanţa
(1)Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot
sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze
un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.
(2)Instanţa este competentă să se pronunţe, în afara situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), şi asupra
legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii.
(3)În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi
morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.
(4)Atunci când obiectul acţiunii în contencios administrativ îl formează un contract administrativ, în
funcţie de starea de fapt, instanţa poate:
a)dispune anularea acestuia, în tot sau în parte;
b)obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit;
c)impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii;
d)suplini consimţământul unei părţi, când interesul public o cere;
e)obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale.
(5)Soluţiile prevăzute la alin. (1) şi alin. (4) lit. b) şi c) pot fi stabilite sub sancţiunea unei penalităţi
aplicabile părţii obligate, pentru fiecare zi de întârziere.
(6)În toate situaţiile, instanţa poate stabili, prin dispozitiv, la cererea părţii interesate, un termen de
5
executare, precum şi amenda prevăzută la art. 24 alin. (2).”
20. Referitor la aspectele privind obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, invocate de autorul
excepţiei în şedinţa publică, Curtea constată că dispoziţiile art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă
constituie obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din dispozitivul încheierii de
sesizare a Tribunalului Bucureşti- Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal. Însă, cu privire la
dispoziţiile Legii nr. 554/2004, în ansamblul său, Curtea constată că Tribunalul Bucureşti- Sectia a II-a
contencios administrativ şi fiscal nu le-a reţinut, ca obiect al excepţiei în dispozitivul încheierii de sesizare
şi nici nu a făcut vreo menţiune referitoare la acestea în cuprinsul încheierii. Potrivit art. 29 alin. (4) din
Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a Curţii Constituţionale îl constituie încheierea pronunţată de
instanţa de judecată în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate (a se vedea, în acest
sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 919 din 23 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 690 din 14 octombrie 2009, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 573 din 14 aprilie 2009,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 25 mai 2009). În aceste condiţii, instanţa
de control constituţional nu poate examina constituţionalitatea prevederilor Legii nr. 554/2004, în
ansamblul său, cu care nu a fost sesizată în mod legal.
21. În opinia autorului excepţiei, prevederile legale care formează obiectul excepţiei contravin
dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 100 privind actele
Preşedintelui, art. 108 alin. (4) privind hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern şi art. 126 alin. (6)
privind controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului
administrativ. Sunt invocate şi dispoziţiile art. 6 şi ale art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.
22. Examinând excepţia de neconstituționalitate a prevederilor art. 11 din Legea nr. 24/2000,
Curtea observă că, în concordanţă cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta referitoare
la exigenţele de calitate a legii, acestea instituie regula publicării în Monitorul Oficial al României, Partea
I, a actelor normative enumerate expres de lege şi stabilesc limitativ excepţii de la această regulă.
Publicarea actelor normative reprezintă aşadar, o condiţie de validitate a actelor normative, având ca
efect intrarea acestora în vigoare.
23. În jurisprudenţa sa, Curtea a constatat că prin reglementarea normelor de tehnică legislativă au
fost impuse o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este
necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi
forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la
asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi
previzibilitatea necesară (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014).
24. De asemenea, Curtea reţine că, în funcţie de diferitele categorii de acte normative şi de
autoritatea publică emitentă, dispoziţiile legale criticate dau expresie prevederilor art. 78 din Constituţie
privind intrarea în vigoare a legii, art. 100 alin. (1), potrivit căruia „În exercitarea atribuţiilor sale,
Preşedintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea
atrage inexistenţa decretului”, art. 108 alin. (4) potrivit căruia „Hotărârile şi ordonanţele adoptate de
Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în
executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a
ordonanţei”, art. 115 alin. (4), potrivit căruia „Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după
depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după
6
publicarea ei în Monitorul Oficial al României.”
25. De asemenea, Curtea constată că prevederile art. 11 din Legea nr. 24/2000 nu încalcă nici
dispoziţiile art. 21 şi art. 126 alin. (6) din Constituţie, şi nici art. 6 şi ale art. 13 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil, de vreme
ce controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ este garantat de Legea
fundamentală şi se exercită de către instanța de contencios administrativ, în condiţiile prevăzute de
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
26. Referitor la prevederile art. 252 alin. (2) teza întâi din Codul de procedură civilă, Curtea observă
că prevederile legale invocate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, exercitat prin prisma
unor critici de neconstituţionalitate similare celor din prezenta cauză, iar prin Decizia nr. 258 din 27 aprilie
2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 18 iulie 2017, şi Decizia nr. 378 din
6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 987 din 12 decembrie 2017, Curtea
Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate.
27. Cu acele prilejuri, Curtea a reţinut că textul de lege criticat este reglementat în Codul de
procedură civilă, cartea a II-a Procedura contencioasă, titlul I Procedura în faţa primei instanţe, capitolul II
Judecata, secţiunea a 2-a Cercetarea procesului, subsecţiunea a 3-a Probele, §1. Dispoziţii generale.
Curtea a constatat că, prin dispoziţiile art. 252 alin. (1) din Codul de procedură civilă, legiuitorul a
reglementat obligaţia instanţei de judecată de a lua cunoştinţă, din oficiu, de dreptul în vigoare în
România, dând expresie principiului iura novit curia. Această obligaţie îşi are sorgintea în principiile
fundamentale ale procesului civil, respectiv obligaţia judecătorului de a primi şi soluţiona orice cerere
care intră în competenţa de judecată a instanţei, principiul legalităţii procesului civil, precum şi principiul
potrivit căruia judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile [art. 5, art.
7 şi 22 alin. (1) din Codul de procedură civilă]. Pentru respectarea acestor principii, în art. 252 alin. (2)
teza întâi din Codul de procedură civilă este reglementată obligaţia părţii interesate de a face proba
normelor legale care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau într-o altă
modalitate anume prevăzută de lege.
28. În continuare, analizând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 252 alin. (2) teza
întâi din Codul de procedură civilă, formulată din perspectiva neconstituţionalităţii acestora, în măsura în
care permit administrarea ca probă în proces a actelor afectate de inexistenţă prin raportare la dispoziţiile
art. 100 şi art. 108 alin. (4) din Legea fundamentală, Curtea a reţinut că aceasta este neîntemeiată.
Astfel, textele constituţionale de referinţă statuează cu privire la sancţiunea inexistenţei decretelor emise
de Preşedintele României, respectiv la sancţiunea inexistenţei hotărârilor şi ordonanţelor adoptate de
Guvern în cazul nepublicării acestora în Monitorul Oficial al României. Curtea a reţinut că sancţiunea
inexistenţei actului administrativ intervine atunci când acesta este lipsit de un element de fapt
indispensabil, conform naturii sale. Curtea a observat că în cauză actul căruia ar trebui să i se aplice
sancţiunea inexistenţei nu se subsumează categoriilor cuprinse în art. 100 şi art. 108 alin. (4) din Legea
fundamentală.
29. Depunerea la dosarul cauzei, în materialitatea lor, a actelor nepublicate de către autoritatea
interesată, obligaţie ce derivă din textul de lege criticat, are doar semnificaţia administrării unei probe,
fără a putea fi considerată drept o cale legală de validare a unor acte normative. Aprecierea probelor se
face ulterior, în temeiul art. 264 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia instanţa va examina probele
administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, în vederea stabilirii existenţei sau
inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire acestea au fost încuviinţate.
7
 30. Sub acest aspect, Curtea a constatat că pronunţarea asupra excepţiei inexistenţei actului
nepublicat este o etapă ulterioară celei a administrării şi aprecierii probelor, excepţia inexistenţei putând fi
supusă aprecierii exclusive a instanţei care judecă cauza.
31. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii
Constituţionale, cele statuate prin deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
32. Referitor la dispoziţiile art. 1, ale art. 2 alin. (1) lit. c), art. 4 alin. (4) şi ale art. 18 alin. (1) din
Legea nr. 554/2004, criticate în prezenta cauză, Curtea Constituţională a soluţionat excepţii de
neconstituţionalitate având ca obiect aceste prevederi legale, în acest sens fiind de exemplu Decizia nr.
395 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 369 din 4 iunie 2010,
Decizia nr. 477 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 15
iunie 2011, Decizia nr. 193 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289
din 2 mai 2012, Decizia nr. 259 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 606 din 16 iulie 2018, Decizia nr. 646 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 32 din 15 ianuarie 2015, Decizia nr. 226 din 9 martie 2010, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 241 din 15 aprilie 2010. Curtea a reţinut, în esenţă, că prevederile de
lege criticate nu îngrădesc controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe
calea contenciosului administrativ, garantat de art. 126 alin.(6) din Constituţie, şi nici dreptul la un proces
echitabil în materia contenciosului administrativ.
33. Distinct de acestea, Curtea reţine că, în temeiul art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţie
autorul are la dispoziţie calea unei acţiuni prin care poate să solicite oricând instanţei judecătoreşti
examinarea legalităţii unui actului administrativ cu caracter normativ şi constatarea inexistenţei sale,
astfel că accesul liber la justiţie nu este restricţionat în ceea ce priveşte contestarea legalităţii unor astfel
de acte administrative. Sunt respectate astfel, toate garanţiile specifice unui proces echitabil.
34. Referitor la aplicarea sancţiunii inexistenţei actelor administrative cu caracter normativ,
nepublicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, la care autorul excepţiei face referire (ordine ale
ministrului de interne), Curtea subliniază că aceasta reprezintă un aspect a cărui clarificare revine
instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului în cadrul căreia a fost ridicată excepţia de
neconstituţionalitate.
35. Totodată, Curtea observă că, în prezenta cauză, autorul excepţiei critică prevederile legale
enunţate anterior şi prin prisma unei omisiuni de reglementare a sancţiunii inexistenţei actului
administrativ normativ nepublicat. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, „Curtea Constituţională se
pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica
sau completa prevederile supuse controlului”, ceea ce relevă concluzia că asemenea aspecte excedează
competenţei Curţii Constituţionale, fiind de resortul legiuitorului.
36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din
Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (l) lit. A. d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de
voturi,

8
 CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
Decide:
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alexandru Firicel în
Dosarul nr. 37310/3/2016* al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi
constată că prevederile art. 11 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative, ale art. 252 alin. (2) din Codul de procedură civilă, precum şi ale art. 1, art.
2 alin. (1) lit. c), art. 4 alin. (4) şi art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt
constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 4 iulie 2019.