Devierile comportamentale la copii

Devierea comportamentala reprezinta expresia relatiei dintre dezvoltarea unica , mai cu seama
a personalitatii si mediului ambiant , în care traieste copilul . Acesta se confrunta cu o serie de
situatii carora trebuie sa le faca fata si sa adopte raspunsuri cu caracter adaptativ, sa înteleaga
si sa poata anticipa momentele mai importante , sa actioneze asupra mediului si sa se integreze
în normele de convietuire sociala.
La rândul lor , grupul , scoala , societatea îi influenteaza activitatea si îl remodeleaza dupa
caracteristicile specifice pe care le poseda imprimându-i un set de valori si norme specifice.
Copilul se dezvolta si se modeleaza progresiv , printr-o raportare continua la statuturile si
rolurile parintilor , iar ulterior, în functie de persoanele pe care le va cunoaste.
La început imita comportamentul adultilor si adopta modele din mediul familial , ca apoi sa
învete si sa experimenteze noi comportamente . Calitatea influentelor familiale si ale grupurilor,
determina structurarea unor comportamente proprii , pe fondul dezvoltarii psihice de ansamblu
, ele putând fi adaptative , integrative si racordate la normele sociale sau , dimpotriva ,
aberante , dezadaptative si de conflict în raport cu parametrii sociali .
Tulburari comportamentale , sunt diferite în functie de raportul de vârsta si împrejurari , chiar
si fenomenele de tipul obrazniciei si folosirii unui limbaj trivial , pâna la fenomene etichetate ca
fiind cu un grad ridicat de gravitate numite deseori, prin termenul de delicventa.
Indiferent de forma comportamentului ( afectiv , cognitiv , verbal , ludic , psihomotor ), acesta
se coreleaza cu structurile dominante ale personalitatii si cu tipurile de comunicare care se
structureaza în raport de ceea ce numim nucleul ereditar a energiei psihice a subiectului .
Când se poate vorbi despre o tulburare de comportament?
De regulă, dereglarea comportamentală la copiii din clasele 1-4 sau mai mari este caracterizată
de dificultatea de gestionare și controlare a emoțiilor. De asemenea, se poate vorbi și despre
compromiterea capacității de adaptare a comportamentului la cerințele celorlalți sau impuse de
mediu.
Un copil care manifesta o deviere de comportament, se simte pus în dificultate dacă trebuie să
țină cont de alte puncte de vedere decât ale sale. În plus, pretinde și chiar susține cu
înverșunare că propriile sale nevoi și dorințe sunt mai presus decât prioritățile altora. Copiii care
deja din clasa pregătitoare au o tulburare de comportament, sunt greu de suportat de
profesori, de familie, de colegi sau prieteni.
Adeseori, sunt nervoși, agresivi, antipatici, capricioși și impulsivi, însușiri ce caracterizează
tipologia copilului-problemă, care indiferent de situație, refuză cu vehemență să respecte ori să
se supună unor reguli.
Dereglările comportamentale ale copilului se pot clasifica în 3 categorii principale:
Tulburare de deficit de atentie si hiperactivitate;
Tulburarea opozant provocatoare;
Tulburarea de conduita.
Deși toate au în comun agresivitatea, impulsivitatea și ignorarea regulilor, fiecare are
simptomele sale specifice:
a. Tulburarea de deficit de atentie și hiperactivitate (ADHD)
Sindromul este caracterizat de 2 tipuri complet diferite de manifestări:
Primare: hiperactivitate, deficit de atenție și impulsivitate;
Secundare: agresivitate, dezechilibre emoționale, probleme la școală și interpersonale.
b. Tulburarea opozant provocatoare
În prezența tulburării opozante, copilul are o atitudine sfidătoare. Este foarte posibil că se
cearte mereu cu adulții, pe care-i înfruntă și le disprețuiește deciziile. Obișnuiește să se
împotrivească oricărei reguli, să se răzbune și să-i acuze pe alții.
c. Tulburarea de conduită
Copiii cu probleme similare nu reușesc să respecte vreun angajament, iar comportamentul
social întrece orice limită. În general, au o purtare improprie, total deplasată: agresivitate față
de animalele și oamenii, acte de vandalism și fapte penale (furt), încalcări grave ale regulilor.
Un aspect fundamental al educaţiei îl reprezintă formarea unei conduite adecvate, a unor
comportamente acceptate social, care să-i permită copilului să devină o persoană
independentă, autonomă, capabilă să se adapteze şi să se integreze în realitatea socială
complexă.
Pentru aceasta, fiecare copil are nevoie să crească întrun mediu cald, echilibrat, securizant, în
care să se bucure de afecţiune, unde adultul să fie atent la nevoile sale şi să vină în
întâmpinarea acestora.
Copilul are nevoie să simtă că este acceptat, înţeles, că drepturile sale îi sunt pe deplin
respectate. Doar pornind de la această bază îl putem sprijini pe copil să-şi formeze un
comportament pozitiv, îl putem ghida în obţinerea unei conduite dezirabile şi acceptate de
societate.
De aceea, toate experienţele curente pe care copii le trăiesc în serviciul de tip rezidenţial
(momentul mesei, îngrijirea spaţiului propriu de locuit, jocul cu ceilalţi copii,pregătirea pentru
şcoală, rezolvarea micilor conflicte care apar pe parcursul unei zile) sunt tot atâtea posibilităţi
de învăţare, dezvoltare, interacţiune cu ceilalţi.
De exemplu, incredinţarea de sarcini: daca li se vor încredinţa sarcini cotidiene, conforme
vârstei, abilităţilor şi intereselor fiecăruia, vor avea oportunitatea de a se familiariza cu acestea,
de a-şi exercita responsabilităţile şi de a obţine recunoaşterea celorlalţi; aceste actiuni prin
natura lor vor minimaliza o deviere de comportament fiind reinstaurat un echilibru.
Sarcinile încredinţate trebuie să fie similare cu cele practicate de ceilalţi copii din
comunitate şi nu trebuie să afecteze celelalte activităţi de bază ale copilului (cele
şcolare, de petrecere a timpului liber).

Bibliografie:

http://www.cvr-trainer.crips.ro/doc/Manualul%20educatorului%20CESVI_CRIPS.pdf
Ghid al comportamentului agresiv (Petermann, Döpfner & Schmidt, 2001)