Sunteți pe pagina 1din 21

ISTORICUL EVOLUŢIEI SISTEMELOR DE PROTECŢIE SOCIALĂ

Aparitia si dezvoltarea formelor de protectie sociala are la baza formarea


categoriei sociale a salariatilor.

Dezvoltarea relatiilor legate de piata muncii pe fondul dezvoltarii economico-


sociale au condus la necesitatea de a cunoaste profund relatia de cauza/efect în
interesul asigurarii unui standard optim de viata la nivelul fiecarei etape de dezvoltare
a fortelor de productie si a vointei politice exprimate.

Se poate constata ca una din fortele care au determinat dezvoltarea sistemelor de


protectie sociala au fost determinate de perfectionarea si dezvoltarea puterilor
partenerilor sociali cât si a sistemelor de relationare institutionalizate, cu participarea
activa al autoritatii statului.

2.1 Etapele evolutiei sistemelor de protectie sociala în tarile dezvoltate

Începând din mijlocul secolului XIX, mai cu seama în tarile europene se puneau
bazele unor sisteme de asigurari sociale obligatorii în principal urmând criteriul
ocupational. În acest sens un rol primordial l-au avut lucratorii din industrie, ramurile
de activitate cele mai grele din punctul de vedere al conditiilor de munca cât si al
riscului social.

Cea mai reprezentativa este situatia Germaniei, unde dupa o perioada de timp
presarata cu actiuni sporadice de protectie sociala. În perioada 1883-1889, cancelarul
Otto von Bismarck, preocupat de stabilizarea pacii sociale si de a contracara avântul
miscarii socialiste, a conceput mai multe acte normative remarcabile, de referinta în
domeniul protectiei sociale. Astfel s-a adoptat Legea asigurarilor de boala a
muncitorilor (1883), iar 646x2318g ulterior Legea asigurarilor de accidente de munca
(1884) si Legea cu privire la asigurarea de invaliditate si batrânete (1889), ale caror
principii guverneaza si astazi sistemul de asigurari sociale german, considerat de
multi specialisti a fi nu numai unul dintre cele mai complete si vitale, dar si eficiente
care, în cei peste 125 ani de aplicare -bineînteles cu completarile impuse de
perioadele istorice parcurse- nu a produs perturbatii majore în viata economico-
sociala a statului, chiar în conditiile în care Germania, a fost implicata activ în cele
doua razboaie mondiale.

Începând cu prima parte a sec.XX, exemplul Germaniei a fost urmat de alte tari
europene, sub presiunea unor necesitati sociale similare, introduc treptat asigurarea
obligatorie. Cel mai raspândit domeniu de asigurare sociala fiind asigurarea de
accident, urmata apoi de asigurarea de boala si abia mai târziu si într-un ritm mai lent,
încep sa se organizeze, în tarile respective, asigurarile în caz de invaliditate si
batrânete.

Desigur, cotizatiile si contributiile impuse de asigurarea obligatorie, apar în


procesul economic ca o sarcina care încarca costul de productie, ceea ce a determinat
ca statele în cauza sa caute sa legifereze, la început, numai asigurarea contra riscurilor
mai grave (cum este accidentul) sau mai putin costisitoare (cum este boala) si numai
ulterior au completat sistemele lor cu asigurarea altor riscuri (în special asigurarea de
pensii, s-a introdus mult mai târziu, deoarece necesita fonduri si cotizatii masive).

Totusi odata ideea asigurarii obligatorii câstigata, sistemele nationale se


întregesc necontenit atât în ceea ce priveste gama riscurilor asigurate, cât si nivelul si
diversitatea prestatiilor.

Astfel, perioada cuprinsa pâna la finele anilor ‘20 din sec.XX poate fi definita
drept prima etapa a devenirii sistemului de protectie sociala a lucratorilor
-elaborarea conceptelor si legislatiei sociale, formarea sistemului de asigurari sociale
si de protectie a muncii.

În procesul devenirii si dezvoltarii sistemelor de asigurari sociale are loc


clarificarea si cristalizarea principiilor de formare a bazei financiare pentru protectia
sociala a lucratorilor.

Devine o norma, situatia în care întregul spectru al cheltuielilor economice,


determinate de riscurile profesionale (problemele de tehnica securitatii, igienei si
medicinii muncii, ale compensarii pierderii capacitatii de munca provocata de
accidentele de munca si bolile profesionale) se suporta de catre angajator.

Pentru alte forme de riscuri sociale cheltuielile se repartizeaza între


întreprinzatori (angajatori) si lucratori.

Cea de a doua etapa a dezvoltarii sistemelor nationale de protectie sociala a


lucratorilor în procesul muncii se desfasoara, în majoritatea tarilor vest europene, în
perioada cuprinsa între finele anilor ‘20 si începutul anilor ‘60 din sec.XX, fiind
determinata de:

• Noua etapa a industrializarii (SUA, 1914-1929; Europa Occidentala,


1930-1950; Japonia, 1950-1960);

• Urmarile distructive ale primului si celui de-al doilea razboi mondial;

• Marea Revolutia Socialista din Rusia (1917);

• Criza economica - criza modelului liberal de dezvoltare economica de


la începutul anilor ‘30.

Dezvoltarea în amploare si în complexitate a factorilor social-economici,


politici si tehnico-organizatorici, ce influenteaza formarea mecanismelor de protectie
sociala a lucratorilor în procesul muncii, au determinat necesitatea obiectiva a
regularizarii acestor probleme de asigurare respectiv de protectie sociala de
catre stat.

O etapa însemnata în determinarea rolului statului a constituit-o lucrarile


economistului britanic J. M. Keynes, ale carui idei în domeniul ocrotiri sociale au fost
dezvoltate în mod creator de catre William Henry Beveridge – economist si om
politic britanic.
În raportul sau „Social Insurance and Allied Services” (cunoscut sub numele
de „Raportul Beveridge”) prezentat Parlamentului în anul 1942, el a fundamentat
noul rol al statului, ca unul din principalii subiecti responsabili pentru ocrotirea
sociala a celor ce muncesc si a populatiei întregi.

Potrivit opiniei sale, problemele referitoare la conditiile de munca trebuie sa se


rezolve de catre stat pe baza realizarii principiului separatiei efective a puterii –
legislative, executive si judecatoresti.

În acest raport s-a promovat, de asemenea, ideea unui drept de securitate


sociala, care a fost dezvoltat mai târziu.

Prin asigurari sociale, preciza Lord Beveridge, trebuie sa se înteleaga platile


în bani, facute cu titlu de cotizatii obligatorii, varsate de asigurat în nume propriu.
Prin asistenta publica trebuie sa se înteleaga varsamintele în bani facute de stat, în
limita interesului si a resurselor de care dispune acesta la un moment dat.

Pornind de la aceste recomandari, Guvernul laburist al Angliei a adoptat, pe


parcursul anilor 1944-1948 o serie de acte legislative, pe baza carora s-a înfiintat
sistemul unic de asigurari si asistenta sociala, cuprinzând întreaga populatie si toate
cazurile de pierdere a veniturilor. A fost introdusa asistenta medicala generala
gratuita.

Reforme similare au avut loc, dupa cel de-al doilea razboi mondial, în multe
tari occidentale.

Se cuvine sa subliniem, de asemenea, contributia importanta adusa la


fundamentarea teoriei protectiei sociale de catre savantii neoliberali germani, care au
elaborat conceptul de „economie sociala de piata” si au evidentiat statul ca fiind unul
dintre cei mai activi subiecti, statut mentionat în Constitutie si în prezent.

De asemenea, este necesar sa mentionam ca, înca din anii 30, dar mai ales dupa
cel de-al doilea razboi mondial, în tarile dezvoltate se prefigurau si au început sa se
dezvolte, tot mai activ, noi abordari calitative privind asigurarea protectiei sociale a
lucratorilor în procesul muncii, pe baza interconditionarii organice dintre
mecanismele si regulatorii de piata, pe de o parte si administratia publica, pe de alta
parte.

În concluzie, se poate aprecia ca principala caracteristica a acestei etape


consta în cresterea rolului statului în formarea sistemelor de protectie a muncii, de
asigurari si asistenta sociala, de asistenta medicala si pregatire profesionala,
stimularea ocuparii, prevenirea activa a reducerii locurilor de munca, dezvoltarea
pietei fortei de munca atât din punct de vedere cantitativ, cât si calitativ.

A treia etapa de dezvoltare a sistemelor de protectie sociala a lucratorilor


cuprinde ultimii 40-50 de ani .

Deosebirile calitative ale acestei etape fata de etapa precedenta se explica prin
modificarile intervenite în caracteristicile procesului de munca, generate de
modernizarea postindustriala, de cresterea cerintelor clasei muncitoare privind
conditiile de munca, protectia muncii, nivelul asistentei medicale si al serviciilor de
recuperare a capacitatii de munca. La toate acestea se adauga schimbarea tipurilor de
raporturi de munca.

Modernizarea postindustriala a tehnologiilor si a procesului de munca a


provocat fenomene extrem de contradictorii. Pe de o parte, ea a determinat o crestere
a complexitatii muncii si o intelectualizare a acesteia, iar pe de alta parte, a condus la
o acutizare brusca a problemelor privind organizarea, conditiile si protectia muncii.

Extinderea sferei protectiei sociale în aceasta perioada a fost determinata de o


serie de factori obiectivi. In intervalul anilor 1960 – 1970 în multe economii
occidentale s-au produs modificari calitative ale tehnologiei organizari si ale
conditiilor de munca.

Ca urmare a complexitati muncii si a scumpirii pretului utilajelor, productia


industriala pune în fata lucratorilor mai multe cerinte: sporirea atentiei, o severa
disciplina a muncii, viteza de reactie, mai multa responsabilitate si competenta.
Reducând consumul de energie fizica a muncitorilor, mecanizarea si automatizarea
procesului de productie, au sporit considerabil efortul neuro-psihic al acestora.
Totodata, dupa cum se stie, pentru compensarea consumului neuro-psihic sunt
necesare cheltuieli mai mari si conditii, calitativ mai bune de munca si viata, decât
pentru recuperarea consumului fizic al organismului. Aceasta situatie acutizeaza o
serie de probleme precum: conditiile de munca, protectia muncii, odihna, modul de
viata al locuitorilor din orasele puternic industrializate.

Ritmurile înalte de munca si viata, organizarea moderna a productiei,


directionata spre cresterea productivitati, intensitati si calitatii muncii, condus la
uzura timpurie si îmbatrânirea organismului uman, la cresterea frecventei
îmbolnavirilor neurologice si cardiovasculare.

Având la baza necesitatea cresterii calitatii vietii populatiei active cât si a


celei în perioadele de inactivitate sistemele de asigurare si de protectie sociala are
în vedere îmbunatatirea conditiilor de munca si a protectiei muncii, extinderea
retelei de servicii medicale, crearea sistemelor de recuperare medicala, sociala si
profesionala, îmbunatatirea continua a situatiei materiale a persoanelor inactive.

2.2 Evolutia asigurarilor sociale si a sistemului de

protectie sociala în România

Un rol însemnat în istoria asigurarilor sociale din tara noastra au jucat traditiile
culturale si nationale, precum si tot ceea ce se include în conceptul de componenta a
vietii societatii.

Pentru a se ajunge la un sistem închegat de asigurari si protectie sociale a fost


nevoie sa se parcurga anumite etape pe treptele istoriei, pornind de la forme
incipiente ale asigurarii lucratorilor.
Asigurarile pentru cazurile de boala si batrânete fiind cunoscute în România
înca din jurul anilor 1800, când breslele au initiat actiuni de constituire a unor fonduri
din cotizatii, caritate publica etc. având ca mijloace diferite de manifestare, astfel se
retin:„cutia milelor” în Ţara Româneasca si în Moldova si „lazile fratesti” în
Transilvania menite, în principal, sa-i ajute pe membrii breslei care erau în nevoie.

Spre sfârsitul secolului al XIX-lea, odata cu dezvoltarea societatii, urmare


revolutiei industriale, a aparut o clasa noua, cea a muncitorilor industriali, a caror
existenta a fost dependenta în totalitate de plata regulata a salariilor si de cuantumul
lor.

În aceasta perioada, în România, desi proletariatul industrial se afla doar la


începuturile sale, au aparut primele forme de organizare a lucratorilor în niste grupari
denumite „asociatii de întrajutorare”, ale caror fonduri se constituiau, în principal,
din cotizatiile membrilor sai, inclusiv ale patronului.

Organizarea si functionarea acestor „asociatii de întrajutorare”, cât si a altor


grupari, precum „casele de ajutor” (1873), „casele de ajutor mutual” (1881) nu s-
au materializat prin lege, ramânând la stadiul de initiative.

Aceeasi soarta a avut-o si „Regulamentul de functionare a caselor de ajutor


si de pensii” elaborat, în baza Legii minelor din 1895, dar niciodata aprobat.

Încercarile de legiferare a unor masuri de asigurari sociale în România, s-au


materializat abia în anii 1910 si 1912, când au fost adoptate „legea sanitara”, ce
cuprindea si dispozitii referitoare la înfiintarea „caselor de bolnavi si ajutor”, ale
caror fonduri erau constituite din contributii, în parti egale, ale muncitorilor si
patronilor si respectiv, „legea pentru organizarea meseriilor, creditului si
asigurarilor muncitoresti” cunoscuta si sub denumirea de „Legea Nenitescu”, în
fapt autorul acestei legi, care a reglementat asigurarea contra bolii si decesului a
introdus asigurarea de invaliditate si de batrânete, precum si asigurarea contra
accidentelor, toate cu caracter obligatoriu.
Cu toate lacunele din reglementarile elaborate în anii 1910 si 1912, cele doua
legi au reprezentat un mare succes pentru salariati care, pentru prima oara, reuseau sa
obtina unele drepturi în raport cu patronatul.

Potrivit prevederilor din „Legea Nenitescu”, la constituirea fondurilor de


asigurare participau, dar în proportii diferite, atât salariatii, cât si patronatul si
statul.

Astfel, daca pentru ajutoarele în caz de accidente de munca fondurile se


constituiau în exclusivitate din cotizatiile patronilor, în caz de boala, maternitate sau
deces cotizatia „cadea” în sarcina exclusiva a salariatilor.

Pentru constituirea fondurilor destinate protectiei unor categorii de salariati de


stat necesare platii pensiilor de invaliditate si de batrânete, contributiile se împarteau
în mod egal între patronat, salariati si stat (câte 1/3 fiecare).

Fara sa fi încalcat principiile sale calauzitoare, prin modificarile intervenite


ulterior, „Legea Nenitescu” a dainuit pâna în momentul unificarii asigurarilor sociale.

În anul 1933, sub presiunea salariatilor si urmare perioadei de criza economica


din anii 1929-1933 a fost adoptata Legea pentru unificarea asigurarilor sociale din
toate provinciile tarii (la acea data existau trei regimuri diferite de asigurari sociale),
pe baza proiectului prezentat de D.R.Ioanitescu, care ocupa functia de ministru al
muncii, sanatatii si ocrotirilor sociale, lege prin care s-a prevazut nivelul de 6 la suta
al cotizatiei de asigurari sociale, suportata în mod egal de asigurati (salariati) si
patroni, statului revenindu-i obligatia de a acorda o subventie doar pentru fondul de
pensii, obligatie care, în perioada 1940-1944, nu a mai fost onorata, urmare efortului
economic al statului de a participa la cel de-al doilea razboi mondial.

Pastrând în linii mari principiile legii asigurarilor sociale din 1933, în anul
1938 s-a adoptat o noua lege, care prevedea ca, fondurile de asigurari sociale se
constituie dintr-o cotizatie unica de 8 la suta asupra salariului mediu al clasei de
cotizare respectiv (erau stabilite 8 clase de cotizare) platibila în parti egale de salariati
si patroni, cotizatie majorata la 14 la suta în iunie 1944.

De mentionat ca, obligatia de plata a cotizatiilor revenea patronului, care era


„în drept sa retina din salariul cuvenit angajatilor lui partea de cotizatie ce cade în
sarcina acestora”.

Dupa anul 1944, sistemul de asigurari sociale pentru batrânete îsi schimba
modul de organizare si finantare, ca urmare a regimului comunist care s-a instaurat.
Sunt desfiintate casele autonome de pensii si cele peste 100 case de pensii private.

În anul 1949, au luat fiinta asigurarile sociale de stat. Prin Legea


nr.10/1949 pentru organizarea asigurarilor sociale de stat, s-au instituit noi
reglementari, între care cele privind constituirea fondurilor, obligatie preluata în
totalitate de catre stat, împreuna cu persoanele juridice care angajau personal salarial
- întreprinderi si institutii de stat. Fondurile de pensii sunt preluate si administrate de
catre stat prin bugetul statului, care opera redistribuirea în functie de interesele sale.

În anul 1953, au fost stabilite contributii la asigurarile sociale în procente


diferentiate pe ramuri si subramuri de activitate, variind între 5 si 15 la suta din
fondul de salarii realizat de unitatile încadrate în ramura respectiva. Astfel, spre
exemplu, pentru personalul casnic angajat de salariati contributia era de 5 la suta, iar
pentru salariatii din unele ramuri ale economiei nationale aceasta era de: 15 la suta
pentru industria carbunelui, 13,3 la suta pentru industria siderurgica, 8,2 la suta
pentru învatamântul superior, 6,5 la suta pentru silvicultura etc.

Aceste reglementari, ce priveau constituirea fondurilor de asigurari sociale de


stat, s-au aplicat pâna în anul 1972 inclusiv, când nivelul contributiilor a fost stabilit
între 9 si 14 la suta.

Dupa anul 1980, sumele alocate pentru acoperirea riscurilor sociale au fost
supuse unor restrictii fiind orientate spre finantarea unor obiective fara legatura cu
sistemul de protectie sociala.

Astfel se poate constata o degradare continua a sectoarelor sociale din


domeniul sanatatii, educatiei, asigurarilor si asistentei sociale, cu consecinte negative
în plan social pâna în zilele noastre.

În perioada 1949-1989, legislatia pentru pensii a suferit mai multe modificari


si completari, cele mai importante fiind operate prin Legea nr.27/1966 privind
pensiile de asigurari sociale de stat si pensia suplimentara, Legea nr.3/1977 privind
pensiile de asigurari sociale de stat si asistenta sociala si Legea nr.4/1977 privind
pensiile si alte drepturi de asigurari sociale ale membrilor cooperativelor agricole de
productie.

Dupa anul 1990, au fost elaborate o serie de acte normative, în mare parte în
scopul satisfacerii unor revendicari sociale: s-au facut o serie de „reparatii de natura
sociala, de care au beneficiat diferite categorii de populatie, deseori sub presiunea
miscarilor revendicative si au fost luate unele masuri de atenuare a efectelor negative
în plan social ale reformei (spre exemplu compensatiile si indexarile acordate pentru
majorarea preturilor la energie electrica, pâine, combustibil, transport etc.) operatiuni
care au absorbit un volum mare de resurse, necorelat cu volumul productiei si nivelul
productivitatii. Au fost aduse corectii si modificari la Legea nr.3/1977 (cele mai
importante dintre acestea fiind reglementate prin Legea nr.49/1992 pentru
modificarea si completarea unor reglementari din legislatia de asigurari sociale),
determinate de necesitatea asigurarii functionalitatii sistemului, pâna la intrarea în
vigoare a noii legislatii, conceputa în spiritul obiectivelor înscrise în cartea alba
privind pensiile si alte drepturi de asigurari sociale (elaborata de Ministerul
Muncii si Protectiei Sociale).

În perioada imediat urmatoare evenimentelor din Decembrie 1989 atât


asigurarile sociale, cât si asistenta sociala au intrat într-un proces amplu de
schimbari privind organizarea, modul de finantare si tipurile de prestatii, datorita
îndeosebi, evenimentelor care au traversat istoria tarii dupa cel de al doilea razboi
mondial.

Însa, reformele din majoritatea domeniilor sociale au avut o evolutie destul de


lenta si anevoioasa, exercitând un impact negativ asupra sistemului de protectie
sociala din România, grav afectat de criza economica si de trecerea la economia de
piata.

În perioada anilor 90 s-a urmarit, cu precadere, ameliorarea cadrului legislativ


existent si, într-o masura neglijabila, reformarea profunda a sistemului de protectie
sociala.

În ceea ce priveste finantarea sistemului de asigurari sociale de stat pot fi


evidentiate urmatoarele etape mai importante:

Începând din anul 1990, s-a stabilit o cota unica de asigurari sociale de 20 la
suta, suportata de persoanele juridice si fizice care angajeaza personal salarial, cota ce
a crescut în 1991 cu 2 puncte procentuale, respectiv la 22 la suta, urmare introducerii
unei prestatii de natura compensatorie si anume compensarea cresterii preturilor la
medicamente, sume ce ulterior au fost încasate si gestionate în exclusivitate de
Ministerul Sanatatii.

În anul 1992, au fost initiate si legiferate o serie de masuri în domeniul


asigurarilor sociale, între acestea regasindu-se si cele privind majorarea contributiei si
diferentierea acesteia în functie de frecventa producerii riscurilor sociale si de
avantajele pe care le aveau diferite categorii de salariati, majorarea contributiei fiind
determinata, în primul rând, de necesitatea de a asigura echilibrul bugetului
asigurarilor sociale de stat, conditie absolut necesara în conditiile create de efectele
tranzitiei spre economia de piata, etapa în care bugetul asigurarilor sociale de stat s-
a desprins din bugetul de stat devenind una din cele trei componente ale Bugetului
Public National, consolidat. În scopul realizarii unei echitati între diferitele categorii
de asigurati, diferentierea cotei s-a impus, încercându-se a se crea o legatura mai
strânsa între contributia platita în timpul activitatii si prestatiile obtinute în special la
vârsta pensionarii, functie de grupele de munca în care asiguratul si-a desfasurat
activitatea.

Astfel, contributia datorata de persoanele juridice si fizice care angajeaza


personal salarial a fost stabilita diferentiat, între 25 si 35 la suta, aplicata asupra
câstigurilor realizate de salariati, cu mentiunea ca aceste cote diferentiate includ si
contributia de 2 la suta pentru compensarea preturilor la medicamente care, începând
cu 1 ianuarie 1993 s-a virat la Ministerul Sanatatii si s-a gestionat de catre acesta.

În categoria fondurilor destinate protectiei sociale au fost incluse si fondurile


pensiei suplimentare, fondul asigurarilor sociale ale agricultorilor, fondul de somaj,
fondul de risc si accident, fondul special pentru sanatate.

În afara fondului pentru pensia suplimentara si fondului asigurarilor sociale ale


agricultorilor, care au fost constituite si au functionat si înainte de anul 1990,
constituirea celorlalte trei fonduri a fost legiferata dupa anul 1990.

Fondul pentru pensia suplimentara s-a constituit din contributia salariatilor,


reglementata în anul 1967, având la baza principiul mutualitatii între persoanele
asigurate.

Initial aceasta forma de protectie sociala s-a constituit din contributia de 4 la


suta (2 la suta obligatoriu si 2 la suta facultativ) din salariul de încadrare. Începând cu
data de 1 iunie 1986 aceasta contributie a devenit obligatorie, fiind în cuantum de 3 la
suta.

În perioada 2000-2005 a avut loc o accelerare a reformei sistemului


românesc de pensii, prin:

• Intrarea în vigoare, începând cu 1 aprilie 2001, a Legii nr.19/2000


privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale (primul pilon de
asigurari sociale, din cei trei, prevazuti în Planul de actiune al Programului de
guvernare pe perioada 2001-2004, si avuti în vedere pentru diversificarea resurselor
de asigurari de batrânete;

• elaborarea Legii nr.411/2004 privind fondurile de pensii administrate


privat, cea de-a doua componenta a sistemului de pensii (pilonul II);

• reglementarea celei de-a treia componente a sistemului de pensii


(pilonul III) odata cu elaborarea Legii nr.249/2004 privind pensiile ocupationale;

• trecerea, începând cu data de 1 ianuarie 2005, de la bugetul asigurarilor


sociale de stat la bugetul de stat a cheltuielilor privind pensiile provenite din fostul
sistem de asigurari sociale al agricultorilor ;

• externalizarea din bugetul asigurarilor sociale de stat a prestatiilor care


nu au o legatura directa cu drepturile de pensie ;

• externalizarea din bugetul asigurarilor sociale de stat a prestatiilor care


nu au natura contributiva sau nu au legatura cu riscurile sociale asigurate .

Principalele elemente de noutate introduse în interesul reformarii sistemului


de asigurari sociale sunt:

- principiile noi – exprimate si definite – care au impus si presupun înca multe


modificari în corelatie cu reglementarile precedente;

- cresterea vârstei de pensionare de la 57 la 60 de ani pentru femei si de la 62 la


65 de ani pentru barbati, într-o perspectiva de 13 ani;

- cresterea numarului de ani de munca necesari acordarii pensiei integrale


pentru limita de vârsta, de la 30 la 35 de ani pentru barbati si de la 25 la 30 de ani
pentru femei;

- adoptarea unui model flexibil de pensionare cu posibilitatea anticiparii pâna


la 5 ani a vârstelor standard, în conditiile penalizarii pensiilor cu procente diferite în
functie de numarul total al lunilor de anticipare;
- extinderea grupului de asigurati si beneficiari si o mai precisa definire a sferei
de acoperire a beneficiilor;

- introducerea de prevederi restrictive pentru încadrarea locurilor de munca în


categoria celor cu conditii deosebite si a celor cu conditii speciale;

- introducerea unei noi metodologii de calcul a pensiei, pe baza de punctaj,


care ia în considerare contributiile platite în fiecare an de munca. Cuantumul pensiei
este data de produsul dintre punctajul mediu anual realizat de asigurat în perioada de
cotizare si valoarea unui punct de pensie, aceeasi pentru stabilirea tuturor pensiilor,
din luna pensionarii.

- redefinirea regimului contributiilor la fondurile de asigurari sociale de stat,


acestea fiind datorate atât de angajator, cât si de angajat;

- schimbarea radicala a structurii administrativ institutionale a sistemului de


pensii cu separarea elaborarii politicilor în domeniu pensiilor (public politics)
realizata, de catre Ministerul Muncii, de implementarea propriu-zisa a
strategiei în materie prin intermediul Casei Nationale de Pensii si alte Drepturi
de Asigurari Sociale.

- armonizarea sistemului de protectie sociala cu cele comunitare legate de


egalitatea de sanse,

- exportul de prestatii

- stabilirea prestatiilor comunitare din UE:

În ceea ce priveste înfiintarea si dezvoltarea pilonului II, aceasta implica


atragerea sectorului privat în gestionarea fondurilor si plasarea unei parti a
contributiilor individuale din sistemul public de pensii în investitii, sub forma unor
depozite create în numele contribuabililor. Aceasta forma de asigurare
complementara a început sa fie implementata dupa existenta certa a surselor de
acoperire a deficitului creat în bugetul asigurarilor sociale de stat; colectarea cu
randament sporit a contributiilor de la participanti de la începutul anului 2008.

Prin înfiintarea si dezvoltarea pilonului III vor fi stimulate pensiile


suplimentare si optionale la nivel de ramura de activitate sau exercitarea unei profesii
prin acordarea unor facilitati fiscale substantiale.

Strategia de colectare a contributiilor – mai ales în conditiile în care s-a optat


pentru o reducere generala a „fiscalitatii sociale” a fost si ramâne în continuare foarte
importanta.

Starea si dinamica evaziunii fiscale în domeniul asigurarilor sociale a impus


necesitatea remodelarii cadrului institutional pentru zona de colectare a creantelor
bugetare reprezentând contributiile sociale obligatorii, în cadrul carora CAS-ul ocupa
o pondere însemnata.

Astfel, începând cu data de 1 ianuarie 2004, Ministerul Finantelor Publice


(MFP) îsi exercita calitatea de creditor bugetar, prin Agentia Nationala de
Administrare Fiscala (ANAF) si structurile de administrare pentru toate veniturile
bugetare pe care le administreaza, având ca obiectiv principal, pe lânga colectarea
veniturilor bugetului de stat si pe cele ale bugetului asigurarilor sociale de stat.

2.3 Aspectele sociale ale dezvoltarii

Interesul sporit pentru o mai buna întelegere si îmbogatire a continutului


conceptului de dezvoltare a generat o mare varietate de abordari.

Dezvoltarea economica a fiecarei tari este nu numai un deziderat al fiecarui


stat, regiuni ci reprezinta forta necesara care conduce la o dezvoltare sociala
sanatoasa în ansamblu a societatii si sta la temelia pacii sociale.

Fara creerea resurselor economice necesare progresul social este imposibil.

Însa se poate constata ca dezvoltarea economica modeleaza în mod


permanent, treapta cu treapta, si o dezvoltare sociala corespunzatoare nevoilor
membrilor societatii.

În prima parte a perioadei postbelice, în centrul atentiei specialistilor s-au situat


problemele cresterii economice, ale alocarii resurselor, ale eficientei, în general
aspecte economice ale dezvoltarii.

Experienta a scos în evidenta însa ca obtinerea unor bunuri si a unei eficiente


economice ridicate nu este suficienta si nu conduce automat la bunastarea tuturor
indivizilor, ca în mecanismele de functionare a pietei exista numeroase limite; piata,
-prin ea însasi-, nu realizeaza o distributie echitabila a resurselor si a bogatiei, aceasta
poate chiar determina accentuarea saraciei în primul rând datorita polarizarii
membrilor societatii în functie de mijloacele materiale detinute - accesate.

În anul 1962, odata cu înfiintarea Institutului Natiunilor Unite pentru


Cercetarea Dezvoltarii Sociale (UNRISD) se afirma convingerea ca dezvoltarea
economica si sociala nu pot fi disociate si, drept urmare, trebuie tratate ca
aspecte integrate ale unui singur fenomen, cel al dezvoltarii.

Dezvoltarea este interpretata, în consecinta, în sens de dezvoltare socio-


economica.

Multiplicarea neconcordantelor între tendintele diferitelor procese si fenomene


economice si sociale a stimulat studierea mai atenta a proceselor dezvoltarii
economice si prin prisma consecintelor în plan social.

În evaluarile privind dezvoltarea, s-a extins gama aspectelor sociale analizate


si cuantificate; între acestea mentionam: inegalitatea în distributia veniturilor, saracia,
ocuparea si somajul, starea de sanatate, gradul de instruire, conditiile de locuit etc.

Pe aceeasi linie, a îmbogatirii continutului conceptului dezvoltare se cuvine


mentionat conceptul dezvoltare umana, lansat în anul 1990 de Programul Natiunilor
Unite pentru Dezvoltare (PNUD), un concept care exprima preponderent componenta
sa sociala.

Semnificativ este si faptul ca problematica pe care o acopera conceptul


dezvoltare umana a devenit subiectul unor reuniuni la nivel mondial: Rio (1992),
Viena (1993), Cairo (1994), Copenhaga (1995).

Unul din evenimentele de cea mai mare anvergura care s-a concentrat pe
problematica sociala l-a constituit Summit-ul mondial pentru dezvoltare sociala
sub egida ONU (Copenhaga, 6-12 martie 1995). Aceasta reuniune a avut drept scop
sa sensibilizeze comunitatea internationala si natiunile în promovarea obiectivului
fixat în Carta Natiunilor Unite de a favoriza „cresterea nivelului de trai, ocuparea
deplina si conditiile de progres si de dezvoltare în cadrul ordinii economice si sociale
în vederea crearii conditiilor de stabilitate si de bunastare”.

Viata demonstreaza ca aceste aspecte au o determinare reciproca, - evolutiile în


plan economic au un puternic efect în plan social, dupa cum evolutiile si rezultatele în
plan social îsi gasesc reflectarea, în special pe termen mediu si lung, în economie.

Doua argumente pot fi aduse în sustinerea acestei afirmatii. Unul se refera la


faptul ca obtinerea unor rezultate economice înalte, eficienta economica sporita,
exprimata prin indicatori la nivel macro, cum sunt PIB pe un locuitor, productivitatea
muncii etc., constituie indicatori de bunastare a populatiei (consumul de bunuri si
servicii, accesul la învatamânt, starea de sanatate a populatiei, conditiile de locuit
etc.). De asemenea, volumul si ponderea cheltuielilor publice antrenate de
învatamânt, sanatate, de sistemul securitatii sociale etc. sunt semnificativ mai mari în
tarile bogate decât în tarile sarace.

În tarile dezvoltate ponderea cheltuielilor pentru servicii de sanatate si prestatii


de securitate sociala în PIB variaza între 25-40%, în timp ce, în multe din tarile în
curs de dezvoltare, acestea detin o pondere de sub 10%.

Se poate afirma la faptul ca în tarile mai dezvoltate, unde nivelul si calitatea


satisfacerii nevoilor populatiei sunt înalte, capitalul uman este performant, cu
rezultate remarcabile în plan economic.

Astazi individul nu poate surmonta o serie de injustitii, impunându-se


interventia statului, a puterii publice. Aceasta se poate concretiza în delimitarea de
fonduri, de mijloace de interventie care pun în miscare noi mecanisme de repartitie
(transferuri în bani si în natura), impozite si taxe, modificari ale configuratiei
serviciilor sociale, de învatamânt, sanatate, locuinte etc.

Pe plan mondial, în societatile dezvoltate prin politica sociala si programe


sociale se tinde spre corectarea imperfectiunilor functionarii mecanismelor
economice si a efectelor negative în plan social si, deopotriva, spre evitarea
aparitiei unor noi tensiuni sociale, a unor procese si fenomene adverse pentru
aspectele economice ale dezvoltarii.

Astfel, în prezent, cunosc o larga raspândire programele de combatere a


saraciei, de ocupare si pregatire profesionala a somerilor, de sanatate, de învatamânt,
de asigurari si asistenta sociala etc.

În acest cadru, al îmbinarii politicii economice cu cea sociala, mentionam ca


masurile de „coeziune economica si sociala, reducerea saraciei si marginalizarii
sociale” promovate la nivel national si teritorial..

Se urmareste cresterea economica sustenabile pe termen mediu si lung, care


sa permita sporirea bunastarii cetatenilor tarii si cresterea resurselor private si
publice în vederea absorbtiei saraciei si diminuarii riscurilor sociale pentru
grupurile cele mai defavorizate.

O rata de crestere economica ridicata este o prioritate absoluta si din


perspectiva reducerii decalajului economic care ne desparte de tarile din Uniunea
Europeana.

2.4 Factori de influenta în remodelarea politicii sociale


Dezvoltarea si derularea politicilor sociale, în tarile avansate, arata ca datorita
evolutiei nevoilor sociale si a parametrilor de functionare a întregului organism
economico-social, politica sociala a suferit permanente corecturi.

Se apreciaza ca si în anii urmatori vor fi necesare ajustari în politica sociala a


diferitelor tari, pentru ca aceasta sa fie adecvata unui climat socio-economic în
continua schimbare. Relevam urmatoarele grupe de factori care impun remodelarea
politicii sociale:

- tendintele în evolutia populatiei totale si în special în structura acesteia.


În mod special pentru tarile europene, inclusiv pentru România, procesul de
îmbatrânire demografica, rata scazuta a natalitatii, fenomenele de migratie etc.
afecteaza esential configuratia politicii sociale.

În primul rând pentru ca, sub impactul modificarilor demografice, costurile pe


care le presupun masurile sociale în derulare vor creste substantial.

În al doilea rând, pentru ca raportul între cei care produc si cei care trebuie
protejati prin diferite programe sociale se micsoreaza, ceea ce ridica numeroase
probleme legate de resurse. Probleme deosebite se pun în conditii de criza, când rata
înalta a somajului si respectiv a inflatiei complica si mai mult posibilitatea realizarii
obiectivelor de protectie a diferitelor categorii de populatie, a obiectivelor politicii
sociale în general.

- modificarile structurale din economie,determinate de functionarea


economiei de piata cu deosebire în fostele tari cu economie planificata centralizat, au
efecte distructive. Nevoile de protectie sociala, în schimbare, presupun programe
sociale noi si adaptarile la schimbare dinamica a structurii societatii, inclusiv
formarea unei noi mrntalitati.

- necesitatea participarii omului (individual sau prin asociatii) la definirea


si realizarea obiectivelor dezvoltarii, cu respectarea deplina a libertatilor
fundamentale înscrise în Declaratia universala a drepturilor omului. Aceasta
înseamna promovarea parteneriatului între grupuri de interese, în realizarea unor
obiective sociale importante.

Nevoia de cunoastere si de masurare a condus la dezvoltarea unui sistem de


indicatori sociali cu ajutorul carora sa se poata realiza diagnosticarea fenomenelor de
ordin social. Aceasta ofera posibilitatea, pe de o parte, obtinerii unor rezultate
semnificative pe linia evaluarii comparative a nivelului de dezvoltarea a tarilor si, pe
de alta parte, evaluarii într-o maniera ampla si complexa a starii sociale la nivel
national, ceea ce înseamna sporirea posibilitatilor de argumentare, de fundamentare a
orientarilor si a masurilor în domenii sociale diverse.

2.5 Definirea Riscurilor sociale. Securitatea sociala si riscurile sociale

Conceptul de securitate sociala este asociata unei liste de evenimente care,


sunt de fapt riscuri sociale, adica riscuri de natura sa determine reducerea ori
suprimarea capacitatii de câstig a persoanelor.

Riscurile sociale sunt acele evenimente care au incidenta comuna asupra


situatiei economice a indivizilor prin diminuarea veniturilor sau, invers, prin
cresterea cheltuielilor.

Riscurile sociale pot fi ;

- riscuri fizice

- riscuri economice.

Riscurile fizice apar atunci când forta de munca este alterata, redusa sau
pierduta. Aceste riscuri pot fi de origine;

- profesionala si anume în caz de accident de munca sau boala profesionala -


origine extraprofesionala în alte cazuri, de pilda: boala, maternitate,
invaliditate, batrânete, deces, vaduvie.

Riscurile economice sunt generate de situatiile în care forta de munca, fara sa


fie alterata, este imposibil de exercitat, datorita lipsei de locuri de munca disponibile;
este cazul somerilor îndemnizati respectiv neîndemnizati.

Exista, de asemenea, riscuri care constau în reducerea nivelului de trai prin


cresterea cheltuielilor în situatii exceptionale, de exemplu, cumpararea de
medicamente în caz de boala, majorarea chiriilor în anumite perioade, întretinerea
unor membrii ai familiei aflati în nevoie etc.

Într-o alta abordare, securitatea sociala constituie o garantie contra riscurilor de


ordin:

- psihologic: boala, maternitate, invaliditate, deces, batrânete, care pot afecta


persoanele, antrenând astfel o reducere sau pierdere a câstigurilor;

- profesional: accidente de munca si boli profesionale.

Securitatea sociala, care ocupa un loc însemnat în viata cotidiana a mai multor
oameni, începe adesea înainte de nastere (îngrijirile prenatale) si se prelungeste dupa
moarte (pensiile de urmas).

Politicile de securitate sociala, întelese ca politici de securitate economica,


comporta o abordare ce vizeaza securitatea locului de munca, a câstigului si a
capacitatii de munca, precum organizarea si funtionarea unui sistem de formare si
distribuire a venitului de înlocuire în timpul perioadelor de inactivitate fortata a cesor
asigurati.