POLITOLOGIE
Curs de prelegeri
ediția a treia revăzută și adăugată
CHIȘINĂU, 2014
CZU
© B.Ţîrdea
© “ELAN POLIGRAF”
Întreprinderea editorial-poligrafică
“ELAN POLIGRAF”
MD-2069, Republica Moldova,
mun. Chişinău, str. Mesager, 7.
Tel.: (373 22) 74-58-00; tel./fax: 74-65-00
E-mail: info@elan.md; www.elan.md
ISBN
Valentin Beniuc, dr. habilitat în științe politice, profesor uni-
versitar, ministru al educaţiei (2003-2005), rector al Institutului
Relaţii Internaţionale din Moldova.
3
mai evidente decît cele democratice, distincția dintre elita de proveniență economică
și cea oligarhică, etc.
În aceste condiții, manualul realizează un fel de ”răsturnare” postmodernă obligînd
profesorul să devină la fiecare lecție o persoană examinată de către cei care, în mod cert,
vor îndrăgi acest manual.
4
Anatol Țăranu – politolog, doctor în istorie, cercetător la Institutul
de Istorie, AȘM. Director al Institutului de Analiza și Consultanță
Politică “POLITICON”. Ambasador extraordinar și plenipotențiar
al Republicii Moldova în Federația Rusă (1993-1994), consili-
er prezidențial (1997-1998), deputat în parlamentul R. Moldova
(1990-1993, 2005-2009).
Manualul reprezintă o introducere în știința politică și este
adresat cu prioritate studenților, în special celor de la specializarea
științe politice, dar și celor care doresc să se inițieze în studiul politicului.
Conceput într-o structură și cu un limbaj eminamente didactic, prezenta lucrare re-
alizează o trecere în revistă a principalelor teme care prefațează studierea politicului.
Din perspectiva teoriei generale a politicului, în lucrare a fost întreprinsă o încercare
reușită de a prezenta într-o formulă accesibilă cele mai importante concepţii, teorii ale
autorilor consacrați din lume, iar, acolo unde a fost posibil, s-au evidenţiat și punctele de
vedere ale cercetătorilor autohtoni.
Materialul manualului reprezintă o expunere cu caracter general al politicului care
vine să deschidă studiul acestuia în legătură strînsă cu realitățile politice din Republica
Moldova. Fără pretenția unei abordări exhaustive, conținutul manualului s-a cantonat
în perimetrul cunoștinţelor de bază, oferind un suport didactic prețios celor care fac
primii pași în descifrarea politicului în general, al demersului și discursului politic în
particular.
Valoarea evidentă a lucrării este acea de a transmite cunoștinţele fundamentale, ne-
cesare unei abordări viitoare, profunde și detaliate a politicului în strînsă legătură cu
realitățile societății moldovenești.
6
Introducere
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru educaţie, ştiinţă şi cultură (UNESCO) în 1948
a recomandat cursul de politologie ca obiect de studiu în instituţiile superioare de
învățământ ale statelor-membre ale acestei organizaţii. Deşi în majoritatea statelor oc-
cidentale cursul figurează în programele universitare, în URSS abia în 1989 apar prime-
le catedre de politologie. Deficitul materialului practic, lipsa experienţei în domeniu a
favorizat la o prima etapă teoretizarea şi schematizarea excesivă a materialului predat.
Majoritatea noţiunilor, de exemplu, putere, sistem politic, regim politic, cultură politică
conservau o abordare unilaterală, erau lipsite de un conţinut practic, reflectând multe
din interpretările pe care le putem găsi în cursurile de istorie a PCUS, comunism ştiin-
ţific, materialism istoric. Din această perspectivă, manualul prezentat este o tentativă de
a generaliza un curs citit la UPS «Ion Creangă» începând cu anul 1991.
Autorii au urmărit scopul de a asigura un caracter integrativ al cursului, făcând frec-
vent incursiuni în sociologia politică, psihologia socială, psihologia politică, geopoliti-
că, istorie.
Pentru a respecta principiul accesibilităţii materialului, o noţiune, de exemplu, cea
de lider, este privită iniţial prin prisma psihologiei sociale, apoi se oferă abordările po-
litologice; se face analiza fiecărui fenomen, element la micro și macro nivel, fapt ce per-
mite o înţelegere mai profundă a fenomenului. Din aceleaşi motive, autorii au respectat
principiul ilustrativ: pentru majoritatea temelor manualul oferă imagini, scheme, tabele,
elaborate de autori, pentru a putea percepe mai uşor structura noţiunilor abordate.
Materialul este expus într-un stil problemativ, în pagini sunt prezente diverse inter-
pretări, abordări, diferite puncte de vedere asupra unui sau altui subiect.
Autorii au făcut frecvente referinţe la materiale americane, ruse, româneşti, franceze
pentru a diversifica izvoarele, a asigura caracterul ştiinţific al textelor și a uşura studen-
ţilor alegerea surselor necesare pentru a-şi aprofunda cunoştinţele în domeniu.
Temele sunt structurate astfel, încât să comprime principalele ramuri ale ştiinţei
politice, dar şi ale unor discipline înrudite cum ar fi istoria politică, cratologia (ştiinţa
puterii), teoria sistemelor politice, stasiologia (partidele politice), teoria relaţiilor inter-
naţionale, marketingul politic, imagologia politică, etc.
Studenţii care vor urma cursul de politologie îşi vor aprofunda cunoștințele, au po-
sibilitatea de a asimila un set de noţiuni politice cum ar fi cele de influenţă, autoritate,
manipulare, propagandă, etc. Astfel ei vor înţelege mai bine fenomenele politice, se vot
putea orienta în doctrinele şi curentele politice contemporane, îşi vor conştientiza pro-
priile interese şi decizia de vot, vor cunoaşte tehnici şi metode de influenţare a puterii,
modalităţi de antrenare în viaţa politică. Obiectivul educativ al manualului constă în
formarea unui cetăţean activ, cu poziţii şi atitudini civice, altoirea valorilor şi modelelor
comportamentale democratice, în spiritul toleranţei şi pluralismului.
Contribuţia autorilor la elaborarea manualului:
Ţîrdea Bogdan: Tema I, III, IV, V, VI, VII, VIII, IX, X, XII, XIV, XV, XVI,
XVII, XVIII, XIX.
Ţîrdea Bogdan, Noroc Larisa: Tema II, XI, XIII
7
8
Tema I: Obiectul de studiu,
metoda şi funcţiile politologiei
1. Obiectul politologiei
2. Metodele şi funcţiile politologiei
3. Politologia în sistemul ştiinţelor umanitare. Structura politologiei
1. Obiectul politologiei
Denumirea Politologie îşi are originea în limba greacă: „polis” - stat, oraş; „logos” -
ştiinţă, însemnând ştiinţa despre stat sau ştiinţa politică. Noţiunea de „ştiinţă politică”
a fost introdusă în circuitul ştiinţific în 1896 de către sociologul italian G. Mosca în
lucrarea Elemente ale ştiinţei politice, iar termenul de „politologie” – a apărut în perioa-
da postbelică în lucrările germanului Eugen Fisher Baling, şi francezului Andre Terive.
În circulaţia ştiinţifică termenul a fost introdus de savantul german Gert von Einern
(1954). Astăzi, noțiunea de ştiinţă politică şi politologie se utilizează ca sinonime.
Politologii din SUA consideră că geneza ştiinţei politice ţine de personalitatea lui
Francis Lieber care în 1857 a predat un curs de teorie politică la colegiul Columbia
(SUA), deschizând şi o catedră de istorie şi ştiinţă politică. În 1880, în aceeaşi universita-
te, se inaugurează prima şcoală de ştiinţe politice. În 1871, în Franţa, A. Boutlit deschide
Şcoala Liberă de Știinţă Politică (actualmente, Institutul de Cercetări Politice). Ştiinţa
politică franceză apare din interacţiunea mai multor discipline: teoria statului şi drep-
tului, istoria politică şi sociologia. În 1875 s-a creat , după modelul francez, Şcoala de
Științe Sociale Cesare Alfieri din Florenţa (Italia).
În 1895, pe lângă Universitatea din Londra a fost întemeiată Şcoala de Economie şi
Știinţe Politice, iar în 1912, a fost înfiinţată prima catedră de ştiinţe politice în cadrul
Universităţii din Oxford. În Germania politologia se formează şi se dezvoltă la Şcoala de
Drept. Astfel, către finele secolului XIX, ştiinţa politică şi-a consacrat apariţia în calitate
de disciplină autonomă.
În 1903 s-a creat Asociaţia Americană de Ştiinţe politice. În URSS, abia la mijlocul
anilor 1970, apare Asociaţia Sovietică de Ştiinţe Politice. În Republica Moldova poli-
tologia apare ca disciplină la sfârşitul anilor 1980 - începutul 1990, la USM, UPS „Ion
Creangă”, ASEM şi la alte universităţi.
Geneza ştiinţei politice a fost determinată de mai mulţi factori:
• necesitatea optimizării funcţionării sistemelor politice, depistarea proceduri-
lor de reformare eficientă a instituţiilor de stat şi adaptarea acestora la tulburările şi
revendicările sociale (Revoluţia Franceză din 1789, emergenţa republicilor liberale,
intensificarea mişcărilor muncitoreşti şi subversive);
• depistarea modalităţilor de influenţă, control şi manipulare a maselor, meto-
de de mobilizare socială;
• argumentarea şi explicarea politicii externe şi interne a statului;
• conducerea şi controlul proceselor politice.
În viziunea politologului rus K. Gadjiev, politologia iniţial s-a format ca o ştiinţă
despre stat care studia scopurile şi funcţiile statului, fenomenele, instituţiile şi procesele
9
politice.1 Rolul decisiv în constituirea structurii politologiei şi al obiectului său de studiu
l-a jucat Colocviul Internaţional, organizat de UNESCO la Paris, în 1948, unde au fost
determinate elementele de bază ale ştiinţei politice:
• Teoria politică şi istoria ideilor politice
• Instituţiile politice (constituţia, conducerea centrală, regională, locală, analiza com-
parativă a instituţiilor politice, administraţia publică)
• Partidele, grupurile şi opinia publică (partidele politice, grupuri şi asociaţii, partici-
parea cetăţenilor la conducere şi administraţie)
• Relaţiile internaţionale (politica internaţională, relaţiile internaţionale, dreptul
internaţional).2
Chiar şi după acest colocviu, discuţiile despre obiectul, metodele, limitele politolo-
giei nu au încetat.
Unii savanţi neagă caracterul ştiinţific al politologiei, afirmând că ea nu are metode
specifice, pronostic concludent. Savanţii din ştiinţele naturale declară, că politologia nu
este o ştiinţă, fiindcă se deosebește de ştiinţele naturale:
1. Variabilele şi teoriile ştiinţei politice nu pot fi supuse în totalitate măsurării, cum
aceasta are loc în ştiinţele naturale, unde există elemente cuantificabile: temperatură,
volum, greutate.
2. Spre deosebire de ştiinţele naturale, politologii nu pot realiza experimente care să
producă aceleaşi rezultate. Mediul politic nu poate fi reprodus în laborator. Ingredi-
entele sunt versatile, fiindcă au natură umană. Or, indivizii au comportamente dife-
rite, în funcţie de situaţie, chiar dacă situaţiile pot părea similare pentru cercetători.
3. În consecinţă, politologii niciodată nu pot pronostica exact un fenomen sau altul.
(De fapt, acest lucru este valabil şi pentru unele ştiinţe naturale: meteorologia, zoo-
logia, seismologia).
Mulţi politologi acceptă aceste obiecţii. Ei consideră că motivul de bază pentru a de-
numi disciplina menţionată drept ştiinţă politică, are la bază scopul de a o diferenţia de
politica în ipostaza de activitate publică. În acest context, noţiunea de ştiinţă e utilizată
ca o derivată din latină, cu semnificaţia de cunoaştere, cunoştinţe. Politologi pot pretin-
de că ei sunt detașați de valori și abordări valorice; că există obiectivitate în abordările
lor, dar ei nu pot face afirmaţii autoritare de aceeaşi validitate universală, cum o fac
savanţii din ştiinţele naturale3.
George Burdeau declara că politologia nu are propriul obiect de studiu, ea fiind doar
o metodă mai eficientă de studiere a dreptului constituţional. Însă, asemenea opinii sunt
astăzi respinse de majoritatea savanţilor.
Până la etapa actuală, nu au fost trasate foarte clar hotarele ştiinţei politice şi, im-
plicit, obiectul de studiu. În Franţa politologia este studiată în contextul ştiinţelor des-
pre stat. Mulţi cercetători francezi egalează politologia cu studierea instituţiilor (statul,
sistemele de partide, instituţiile puterii). Tradiţionaliştii –constituţionalişti ( George
Burdeau, Marcel Prelot) afirmă că politologia este ştiinţa despre stat. Aceasta este o in-
terpretare reducţionistă, foarte îngustă a obiectului de studiu. Alţi politologi (Raymond
11
politic sub aspectele sale cele mai generale, în timp ce alte ştiinţe politice sunt, într-un
fel, ştiinţe particulare, în sensul că fiecare dintre acestea are pentru studiu un anumit
segment al politicului şi nu ansamblul politic8. Domeniul politic se prezintă sub trei
aspecte: sistem politic, acţiune politică, gândire politică, între acestea existând o legătură
strânsă.
Ca şi în toate disciplinele umanitare, hotarele obiectului de studiu al politologiei sunt
ambigui, dinamice şi în continuă schimbare, ceea ce se explică prin dinamismul sferei
politice. În spaţiul postsovietic există două abordări de bază în problema hotarelor po-
litologiei. Prima poziţie rezidă în faptul că politologia reprezintă doar una din ştiinţele
despre politică. În această ipostază ea are drept obiect de studiu aspectele instituţionale
ale vieţi politice şi, întâi de toate, mecanismele puterii în societate. Adepţii celei de a
doua abordări, deşi menţionează drept avantaj al primei abordări faptul că ea permite
studierea fenomenului politic prin utilizarea metodelor din diferite ştiinţe, punctează
şi anumite carenţe. Primul neajuns vizibil constă în faptul că nu se ia în considerație
caracterul integru al sferei politice, conexiunile dintre diferite cercetări politice. Frag-
mentarea cercetărilor politice pe domenii aparte, lipsa unei ştiinţe politice integrative
care ar generaliza aceste studii, nu permite înţelegerea unităţii sferei politice, calităţilor
sale sistemice. De aceea, politologia trebuie să fie o ştiinţă integrativă despre politică, în
toate manifestările ei9.
Politologia, într-o formulă simplă, are două direcţii de bază:
• teoretică în cadrul căreia se studiază fenomenele politice, se explică cauzele unor
procese politice, se formulează legităţi ale funcţionării sistemelor politice;
• practică, direcţie ce oferă liderilor reţete de comportament politic, face pronosticuri
politice, poate institui, consolida, eroda montajele sociale, construieşte „imaginea
politicianului”, elaborează modele de soluţionare a crizelor şi a conflictelor politice,
argumentează şi elaborează deciziile politice pentru fiecare situaţie politică concretă.
Analiza empirică se axează pe monitorizarea şi explicarea comportamentelor politi-
ce de masă (de exemplu, tendinţele electorale), pe activităţile unor organizaţii politi-
ce specializate (cum ar fi partidele politice şi grupurile de interes), pe aranjamentele
din interiorul instituţiilor guvernamentale, pe formularea politicilor publice şi pe
relaţiile între state10.
Evoluţia politologiei cunoaşte câteva etape:
Perioada antică. În această perioadă politologia face parte din cadrul filosofiei, fiind
componentă a acestei discipline. Filozofii antici Platon, Aristotel, Cicero studiază forme
de guvernare ce vizează cetăţeanul ca subiect al relaţiei de drept, introduc noţiunea de
„drept al popoarelor”, subînţelegând necesitatea de respectare a obligaţiilor formulate
de tratatele internaţionale. Aristotel este considerat fondatorul științei politice. El nu
doar a scris despre politică și etică, dar a descris diferite regimuri politice, sugerând
scheme pentru clasificarea și evaluarea acestora. Pentru Aristotel, știința politică însem-
12
na investigație politică, politologul fiind persoana care caută, prin cercetare sistematică,
să înțeleagă adevărul despre politică11.
Perioada medievală. Elemente de studii politologice conţin unele tratate teologice
şi filosofice. Augustin emite ideea de superioritate a puterii papale asupra celei laice.
Toma d’Aquino introduce ideea de nesupunere politică şi recunoaşte legalitatea răs-
coalelor în cazul în care puterea nu respectă principiile creştine sau este uzurpată. Tot
la el găsim pentru prima dată ideea de monarhie politică - o instituţie ce se conduce de
lege. Niccolo Machiavelli susţine că fenomenul politic are legităţile sale, separându-l de
morală, formulează legitatea circulaţiei formelor de guvernare, menţionează faptul că
la baza evoluţiei politice se află lupta dintre clasele antagoniste: săracii şi bogaţii. Prin
opera lui Machiavelli ştiinţa politica capătă o autonomie relativă, el fiind considerat de
unii „părintele politologiei”.
În Epoca modernă apar studii politico-filosofice fundamentale, se încearcă formula-
rea unor legităţi ce guvernează sfera politică. Totuşi, politologia încă nu se cristalizează
ca ştiinţă aparte. Filosofii iluminişti T. Hobbes, J. Locke, S. L. Montesquieu, Im. Kant
formulează: teoria contractului social, teoria suveranităţii poporului, teoria statului de
drept, teoria separării puterilor; T. Morus, T. Campanella, R. Owen - teoriile socialis-
mului utopic, mai târziu K. Marx, F. Engels - teoria socialismului ştiinţific, iar Alexis de
Toqueville - teorii ale democraţiei şi societăţii civile.
În Perioada contemporană politologia se cristalizează ca ştiinţă aparte. La sf. sec.
XIX –XX, Max Weber formulează teoria birocraţiei, teoria legitimităţii, teoria genezei
capitalismului în Europa ca produs al religiei protestante. V. Pareto, Mosca, R. Mihels
elaborează teoriile elitiste conform cărora oricare societate este condusă de o minoritate
bine organizată ce predomină asupra majorităţii. A. Bentley, politolog american, formu-
lează teoria grupurilor sociale.
După cel de-al Doilea Război Mondial, procesul de studiere a fenomenului politic
capătă proporţii impunătoare. Sunt studiaţi liderii politici (T. Adorno, H. Laswell, E.
Fromm), partidele politice şi sistemele de partide (Maurice Duverger, Blondel), se for-
mulează teoria echilibrului forţelor politice (D. Truman, D. Easton). O descriere mai de-
taliată capătă teoria democraţiei (R. Dahl, Giovanni Sartori), teoriile elitelor (H. Laswell,
Ch. Mills), ideile puterii, influenţei, controlului (J. Ketlin, Ch. Merriam, G. Morgentau),
ideile despre „interesele naţionale” (G. Morgentau), se răspândesc activ conceptele de
cultură politică (G. Almond, S. Verba), sisteme politice (D. Easton, R. Aron), se foloseş-
te tot mai des şi mai eficient analiza structural-funcţională (T. Parsons, R. Merton), se
dezvoltă ideile conflictului şi consensului în politică (S. Lipset, R. Dahrendorf)12. În anii
’80-90 se elaborează teorii privind tranziţia democratică (tranzitologia) şi consolidarea
democraţiei (consolidologia) de către Juan Linz, Alfred Stepan, Philippe Schmiter, Gu-
illermo O ‚Donnell etc. Apar concepte care sunt utilizate şi în scopuri politice: “valul
trei al democraţiei” şi “ciocnirea civilizaţiilor”, despre inevitabilitatea conflictelor dintre
civilizaţiile lumii (S. Huntington), “sfârşitul istoriei”, conform căreia, după prăbuşirea
URSS şi a sistemului socialist, modelul liberal-democratic, existent în Occident, este
unica modalitate de existenţă a sistemelor politice, (Fr. Fykyama) etc.
11 Magstadt, Th. M. Understanding Politics: Ideas, Institutions, and Issues. Cengage Learning, 2008.
Eight edition, p. 13.
12 Семигин, Г. Указ. соч. c. 174.
13
În viziunea noastră, în ştiinţa politică occidentală au existat şi concepte care deser-
veau anumite interese politice. De exemplu, noţiunea de “totalitarism” (H. Arendt, Z.
Brzezinski, K. Friedriech) servea şi în calitate de armă ideologică în perioada Războiului
Rece contra statelor sistemului socialist, conceptul culturii politice (G. Almond, S. Ver-
ba) servea drept instrument de propagare a superiorităţii sistemului politic anglo-ame-
rican, conceptul de „interese naţionale” (G. Morgentau) argumenta ideea supremaţiei
politice americane, conceptul de „stat eşuat” îndreptăţea intervenţia militară a marilor
puteri în treburile interne ale statelor suverane, sub pretextul nobil că acestea nu sunt
„funcţionale” şi devin periculoase pentru vecini. O categorie ca cea de partide antisis-
temice, utilizată pe larg în anii 1950-1960, se referea la partidele fasciste, comuniste și
poujadiste. Astăzi termenul este mai puțin utilizat, fiind considerat un produs al Răz-
boiului Rece13.
La etapa actuală multe organisme internaţionale (Heritage Foundation, Freedom
House, World Bank) au elaborat zeci de indicatori ai democraţiei, libertății presei care la
fel, servesc drept instrumente pentru a influenţa deciziile politice din anumite state. Ast-
fel, se formează o contradicţie evidentă, moştenită din perioada Iluministă, între prin-
cipiile pluralismului politic şi ştiinţific şi universalismul eurocentrist, între obiectivism
şi subiectivismul ştiinţific, dictat de interesele politice, între tendinţa de standardizare a
culturilor şi aspiraţia de consolidare a specificului naţional. În opinia politologului rus
A. Panarin, „Ştiinţa politică nu poate să nu se implice în soluţionarea acestor contradic-
ţii care ameninţă, pe de o parte, cu fortificarea unui nou centrism (european sau ameri-
can) şi a neocolonialismului cultural, pe de altă parte, prin resuscitarea unor arhaisme
preiluministe, a etnoseparatismului şi xenofobiei”14.
2. Metodele şi funcţiile politologiei
Fenomenele şi procesele politice pot fi abordate, analizate, cuantificate şi interpre-
tate în zeci de modalităţi, în funcţie de arsenalul metodologic de care dispune polito-
logul, viziunile şi chiar interesele proprii. Toate acestea influenţează produsul finit al
politologului.
Metoda normativ – valorică permite analiza fenomenelor politice prin prisma cores-
punderii normelor morale, dreptăţi sociale, binelui comun, libertăţii, respectului pentru
demnitatea personalităţii umane şi altor valori. Abordarea cere ca procesul politic să
reiasă din dezirabil şi imperativ, din normele şi valorile etice şi, în corespundere cu
acestea, să fie edificate instituţiile politice. Această metodă este una din cele mai vechi,
fiind preferată de comentatorii politici, jurnalişti care, analizând o decizie politică sau
alta, fac referinţă nu la aspectele tehnice, carenţele juridice sau lipsa resurselor, ci la un
anumit ideal cu care decizia respectivă intră în contradicţie. Spre exemplu: politicianul
X prin această decizie îşi minte alegătorii, erodează fundamentele morale ale societăţii.
Metoda îşi găseşte aplicare largă în cadrul studiilor de filosofie politică.
Minusurile constau în caracterul moralizator excesiv care uneori este utopic şi nu
permite depăşirea problemei existente. Handicapul metodei e determinat şi de o anumi-
McLean, I., McMillan, Al. The concise Oxford dictionary of politics. Oxford University Press,
13
2009, p. 19.
14 Панарин, А. Политология: Учебное пособие.-Москва: Гардарики, 2000, стр. 10.
14
tă doză de relativism a judecăţilor morale, dependenţa acestora de viziunile şi concepţi-
ile politice ale indivizilor, poziţia lor socială, particularităţile individuale15.
Totuşi, chiar cu aceste handicapuri evidente, distanţarea de pozitivism şi analiza em-
pirică a datelor, relativismul şi uneori, utopismul judecăţilor, abordarea este benefică
din perspectiva că permite valorizarea politicii, raportarea procesului politic la morala
publică, orientează elita la adoptarea unor noi politici care ar perfecţiona sistemul social
şi l-ar direcţiona spre un ideal politic. Din această perspectivă, metoda a contribuit mult
la democratizarea societăţilor occidentale.
Abordarea istorică analizează fenomenul politic descriptiv, aranjând evenimente-
le politice în consecutivitate cronologică strictă, prin evidenţierea conexiunilor dintre
trecut, prezent şi viitor. În această metodă este foarte importantă validitatea surselor,
exactitatea citatelor, documentelor, aranjarea exactă a timpului şi locului evenimentu-
lui, analiza evenimentelor politice din perspectiva circumstanţelor istorice şi a posibili-
tăţilor, resurselor, normelor morale, existente la acea perioadă de timp, pe care autorul
o abordează, evitându-se aprecierile din perspectiva modernă etc. Soliditatea cercetării
este direct proporţională cu numărul autorilor citaţi şi a documentelor din arhivă uti-
lizate. Abordarea istorică încearcă să utilizeze experienţa din trecut pentru a soluţiona
problemele actuale.
Metoda instituţională. În centrul analizei sunt plasate instituţiile politice, şi în
primul rând statul (parlamentul şi guvernul, partidele şi procedurile electorale, meca-
nismul separării puterilor şi organizarea constituţională). Accentul de bază se pune pe
structura instituțiilor, procedurile şi formele lor de activitate. Instituţionalismul cerce-
tează normele juridice, analizează legile de bază ale societăţii, începând cu constituţia,
formulează rolul lor în dezvoltarea şi evoluţia societăţii.
Aceste instituţii sunt analizate în raport cu normele existente. Spre exemplu, decizia
adoptată de un subiect politic este analizată prin prisma corespunderi ei constituţiei,
normelor legale, prerogativelor subiectului etc. Metoda e preferată de jurişti, consti-
tuţionalişti, specialişti în administraţie publică, venind, de altfel, din dreptul constitu-
ţional. Unul dintre adepţii acestei metode, Marcel Prelot declara că instituţionalismul
prin studierea instituţiilor, oferă o mai mare exactitate cercetării, fiindcă se bazează pe
texte şi cutume juridice clare. Normele juridice şi instituţiile reprezintă partea cea mai
elaborată a politologiei, întrucât, sub numele de drept constituţional, instituţiile au fost
oficial studiate de mai multă vreme16. Respectiv, instituţionaliştii fugeau de cercetarea
comportamentelor politice, din cauza dualităţii naturii umane şi imposibilităţii previzi-
unii politice, dar şi a formulări unor legităţi în acest câmp.
Neajunsul acestei metode constă în faptul că omite din studiu grupurile sociale, in-
teresele lor, motivele liderilor şi elitelor politice, specificul culturii politice existente care
adesea explică de ce instituţiile nu sunt funcţionale. Fenomenele sociale sunt explicate
prin normele care le guvernează, inversând astfel naturalul prin social. Ironizând posi-
bilităţile de predicţie ale modului instituţionalist de abordare a politicului, Vernon van
Dyke arăta că, din această perspectivă, tot ce se poate pronostica în privinţa alegerii vii-
torului preşedinte al SUA, este că el va fi un cetăţean american care a împlinit 35 de ani.
15 Пугачев В., Соловьев, А. Введение в политологию. Учебник для студентов высших учебных за-
ведений. 3 издание, перераб. и доп. Москва: Аспект Пресс, 1997, стр. 35.
16 Enciu, N. Politologie. Curs universitar. Chişinău: Civitas, 2005, p. 12.
15
Abordarea behavioristă a apărut în anii 1920-1930, în calitate de alternativă abor-
dării instituţionale. Behaviorismul reprezintă un anumit mod de studiu al fenomenelor
politice prin intermediul analizei comportamentului indivizilor şi a grupurilor socia-
le în procesul de exercitare a unor anumite roluri politice. Deci, spre deosebire de in-
stituţionalism, se studiază nu instituţiile sau rolurile şi structurile oficiale, cum o face
structural - funcţionalismul, ci comportamentele vizibile ale elitelor, grupurilor socia-
le, analizându-se interesele acestor actori. Behaviorismul a implementat în politologie
metodele ştiinţelor exacte, (matematica, analiza statistică, ) servind drept fundament
pentru apariţia politologiei aplicate. Utilizarea metodelor behavioriste în politologie se
bazează pe următoarele predispoziţii:
a) politica are, în primul rînd, un caracter individual, toate formele comportamen-
tului de grup pot fi deduse din analiza comportamentului indivizilor uniţi prin scopuri
comune;
b) motivele dominante în politică sunt de provenienţă psihologică;
c) indivizii îşi manifestă în mod variat stările sale psihice şi emoţiile în procesele şi
fenomenele politice importante pentru ei;
d) prin implicare în politică indivizii îi conferă acesteia o coloratură personală, ceea
ce face politica mai mult sau mai puţin eficientă.
Din această dimensiune, decizia politică, va fi explicată prin comportamentele anu-
mitor subiecţi, presiuni exercitate de anumiţi actori politici, dar nu prin acţiunile statu-
lui, privit abstract, ca în cadrul abordării instituţionale. Una din carenţele acestei abor-
dări constă în analiza comportamentului în afara cadrului moral, accentul exagerat pe
tehnologia cercetării, uneori în detrimentul conţinutului, oferindu-se formule matema-
tice complexe pentru concluzii, în final, banale. Behaviorismul nu permitea reprezen-
tarea integră a lumii politice, nu era în stare să vadă interdependenţele complexe dintre
diferite laturi ale sistemului politic17. Aceste deficienţe au stimulat savanţii să elaboreze
o abordare care ar depăşi aceste laturi ale behaviorismului, cunoscută sub denumirea de
abordare sistemică.
Metoda sistemică priveşte fenomenele politice ca o interacţiune a diferitor elemente
ale sistemului politic, analizându-le din următoarele perspective:
a) sistemele politice ca unităţi integre (de exemplu, sistemul capitalist, sistemul poli-
tic din republica Moldova);
b) subsisteme ca părţi ale sistemelor globale (sistemul de partide sau sistemul auto-
guvernării locale);
c) elemente ale sistemului politic (partid politic, cetăţean etc.), la fel interesele po-
litice, deciziile politice, acţiunile politice şi executarea deciziilor politice. Respectiv, un
fenomen politic va fi analizat multidimensional, evidenţiindu-se rolul sistemului eco-
nomic, sistemului de partide, sistemului politic, administraţiei publice locale, sistemului
internaţional etc. Totuşi, metoda sistemică este puţin eficientă în analiza comportamen-
telor individuale în politică (rolul liderilor, sau a unor acţiuni teroriste individuale),
analiza conflictelor şi situaţiilor de criză.
Metoda dialectico-materialistă poate fi privită ca o modalitate a abordării sistemice.
Esenţa metodei constă în depistarea contradicţiilor existente între instituţii şi fenomene
17 Мухаев, Р. Политология. Учебник для ВУЗ-ов. Издание второе. Москва: ПРИОР, 2000, стр. 63.
16
politice (de exemplu, evidenţierea avantajelor şi dezavantajelor sistemului de partide în
RM), dar la fel şi schimbările care apar din aceste contradicţii.
Analiza structural-funcţională evidenţiază în sistemul politic structuri (de exemplu,
un partid sau Judecata Supremă ) care au anumite roluri (funcţii) şi în care există intrări
şi ieşiri (intrările sunt modul în care intră informaţia în structuri, iar ieşirile sunt moda-
lităţile în care noi primim deciziile politice gata). În cele din urmă, analiza se reduce la
studierea structurilor şi legăturilor dintre ele, intersectarea rolurilor politice şi influenţa
acestora asupra sistemului ca un tot întreg.
Metoda psihologică se utilizează la studierea mecanismelor subiective ale compor-
tamentelor politice, a calităţilor individuale, a trăsăturilor de caracter, la fel şi a meca-
nismelor psihologice tipice. O sursă suplimentară a metodei psihologice este psihana-
liza contemporană. Psihanaliza cercetează motivele inconştiente ale comportamentelor
liderilor politici şi le explică prin evoluţia particulară a fiecărui individ în copilărie, în
funcţie de acele conflicte care lasă traume sufleteşti. Această ştiinţă ajută la descrierea
diferitelor modele de comportament politic (al gloatei, al personalităţii autoritare) şi
este extrem de importantă la analiza procesului de socializare politică, la depistarea mo-
tivelor comportamentului liderilor politici şi ale grupurilor mici18.
Metode cantitative
a) cercetări statistice ale activismului politic;
b) anchetele sociologice, sondajele;
c) experimentele de laborator (mai ales, în mediul politicii internaţionale);
d) analiza de conţinut (se analizează un ziar, text, în care se constată frecvenţa unui
nume, a unui partid şi calificativele ce li se atribuie). De altfel, calificativele pot fi notate
cu puncte (politician bun - 5, politician abil - 4) care apoi se însumează şi permit iden-
tificarea orientării ideologice a ziarului, a persoanei promovate de acesta şi a imaginilor
proiectate.
Metode calitative
Focus-grupurile - metodă împrumutată din marketing şi publicitate. Focus-grupurile
sunt uneori utilizate ca o metodă alternativă, sau adiţională la sondajele de opinie publică,
ca indicatori ai opiniei. Ele cuprind grupuri mici de indivizi ce reprezintă anumite grupuri
sociale (8-12 oameni), care sunt întrebaţi în profunzime pe un subiect sau altul19.
De regulă, grupului i se dau teme de discuţii (de exemplu, să analizeze un spot electo-
ral al partidului). Se alege un moderator care oferă la toţi participanţii posibilitatea să-şi
expună opinia vizavi de calitatea, în cazul nostru, a spotului publicitar. Moderatorul nu
trebuie să influenţeze opinia participanţilor, nu trebuie să permită unor participanţi mai
activi să-i eclipseze pe ceilalţi, sau să-i influenţeze. Răspunsurile şi opiniile participanţi-
lor sunt înregistrate, apoi analizate de specialiştii în publicitate. Metoda poate fi utilizată
pentru a verifica spoturile publicitare, calitatea unor discursuri pe care liderul doreşte să
le rostească, mesajele partidului, sloganele electorale etc. În funcţie de reacţia grupului,
care poate fi selectat după diferite criterii (vârsta, mediu urban-rural, structură socială
(clasa medie, întreprinzători, pături defavorizate), se corectează programul, spotul, slo-
ganul etc.
18 Василик, М., Вершинин, М. Политология. Словарь – Справочник. Москва: Гардарики, 2000, c. 154.
19 Bill, Jones. Dictionary of British politics. Manchester University Press ND, 2004, p. 103.
17
Sondajele experţilor constau dintr-un set de întrebări (de exemplu dacă e benefică
federalizarea în cazul Republicii Moldova) distribuite printre experţi în domeniul dat (
politologi, jurişti). Răspunsurile sunt prelucrate şi se anunţă rezultatul final.
Studiu de caz. Această metodă se utilizează la analiza unui fenomen de ordin general
care este redus la un caz concret, de exemplu, alegerile în Republica Moldova, cazul sa-
tului Bujor, sau problemele consolidării democraţiei, cazul Republicii Moldova.
Metode comparative
Aceste metode au următoarele principii de selectare a obiectelor pentru comparaţie:
a) instituţional: instituţiile politice - partide, grupuri de presiune, guvern etc.;
b) funcţional: legat de practica activităţii politice când pentru comparaţie se iau două
sau mai multe obiecte cu deosebiri semnificative (şcoală, club), dar care satisfac în viaţa
socială aceleaşi necesităţi şi interese.
Metoda este foarte răspândită, fiindcă permite analiza unor instituţii sau compor-
tamente în diferite state, ceea ce permite colectarea unor informaţii preţioase, vizând
atât particularităţile irepetabile, cât şi aspectele generale, care se manifestă într-un fel,
ca legităţi.
Funcţiile politologiei
Politologia, ca şi orice ştiinţă umanitară, are un set de funcţii, prin intermediul căro-
ra îşi valorifică propriul potenţial ştiinţific şi social. Printre aceste funcţii, vom evidenţia
următoarele:
Funcţia teoretico-cognitivă constă în explicarea şi elaborarea unor cunoştinţe siste-
matice despre sfera politică, depistând legităţile generale care permit să înţelegem, să
controlăm şi să influenţăm procesul politic. Această funcţie are menirea să producă in-
formaţia ştiinţifică privind politicul, sau aspecte intrinseci ale sale, fiind un fel de placă
turnantă pentru toate celelalte funcţii20.
Funcţia de pronosticare exprimă capacitatea politologiei de a prevedea posibilele
evoluţii ale proceselor politice (pronosticul este valabil pe o perioadă scurtă de timp).
Funcţia instrumentală ilustrează căile efective, modelele de reformare a societăţii pe
baza echilibrului intereselor.
Funcţia diagnozei politice. Politologia analizează racordarea programelor politice ale
partidelor şi ale liderilor la cursul politic al ţării, la tendinţele reale ale dezvoltării sociale
şi la posibilităţile reale ale ţării.
Funcţia socializării politice constă în educarea conştiinţei politice, în promovarea
valorilor democratice şi a spiritului civic în rândurile populaţiei.
3. Politologia în sistemul ştiinţelor umanitare. Structura politologiei
Există mai multe polemici în legătură cu structura politologiei, disciplinele ei com-
ponente sau înrudite. Problema rezidă în faptul că există mai multe ştiinţe, care studiază
anumite laturi ale fenomenului politic. Printre disciplinele care se bucură de propria au-
tonomie ştiinţifică, se evidenţiază: Teoria politică, Filosofia politică, Teoria relaţiilor in-
ternaţionale, Psihologia politică, Sociologia politică, Geopolitica, Antropologia politică.
Unii cercetători consideră că politologia este o ştiinţă unică şi integră, alţii declară că po-
litologia este doar una din ştiinţele despre politică, alături de filosofia politică, sociologia
21 Бобков, В., Браим, И., Егоров, А. Политология. Минск: Интерпрессервис, Экоперспектива,
2003, стр. 11.
22 Мухаев, Р. Политология. Учебник для ВУЗ-ов. Издание второе. Москва: ПРИОР, 2000, стр. 59.
23 Гаджиев, К. Политическая наука. Москва, Международные отношения, 1995, p. 11.
24 Iliescu, A. Introducere în politologie. Bucureşti: BIC ALL, 2002, p. 7.
25 Grigsby, E. Analyzing Politics: An Introduction to Political Science. Fourth Edition, Cengage Learning,
2008, p. 14.
19
Tabel. Secţiile Asociaţiei Americane de Ştiinţe Politice
✓✓federalist /intergovernmental relations ✓✓comparatve politics
✓✓Law/Courts ✓✓politics/society western Europe
✓✓Legislative studies ✓✓state politics
✓✓public policy ✓✓political communication
✓✓political organizations/parties ✓✓politics /history
✓✓public administration ✓✓political economy
✓✓conflict ✓✓transformational politics
✓✓representaion/election systems ✓✓new political science
✓✓presidency ✓✓political pshicology
✓✓political methodology ✓✓undergradfuate education
✓✓religion/politics ✓✓politics/literature
✓✓politics/technology/environment ✓✓foreign politics domestic sources
✓✓women/politics ✓✓elections/opinion/voting
✓✓political theory computers/ multimedia ✓✓Race/ethnicity, and politics
✓✓international security/arms control
Sursa: Grigsby, E. Analyzing Politics: An Introduction to Political Science.
Fourth Edition, Cengage Learning, 2008, p. 15.
p. 356-357.
22
culturii politice, trăsăturilor de caracter, „spiritului naţional” al unui popor. Antropolo-
gia politică studiază instituţiile conducerii şi funcţiile practice ale acestora în comunită-
ţile etnice, în special ale celor primitive şi în curs de dezvoltare. În câmpul de cercetare
a acestei discipline se află conexiunile dintre comportamentele politice şi cultura mai
largă a comunităţii etnice. Cercetările antropologice permit compararea sistemelor po-
litice şi depistarea factorilor etnici în comportamentele politice ale oamenilor.
Unii politologi consideră că ştiinţa politică contemporană formează un sistem al
ştiinţelor politice care cunoaşte mai multe niveluri:
1. ştiinţe politice teoretice, printre care politologia, ca ştiinţă politică fundamentală, şi
ştiinţe politice de ramură: elitologia, stasiologia, conflictologia, relaţiile internaţio-
nale, psephologia (ştiinţa comportamentului electoral), polemologia (ştiinţa războ-
iului), irenologia (ştiinţa păcii), cratologia;
2. ştiinţe politice aplicative: ştiinţa conducerii politice, ştiinţa administraţiei publice lo-
cale, ştiinţa acţiunii politice, deciziologia şi ştiinţele aplicative speciale, precum ar fi
politica socială, politica economică, politica gender etc.;
3. ştiinţe politice de graniţă, interdisciplinare - sociologia politică, filosofia politică, an-
tropologia politică, economia politică, geografia politică, ştiinţe juridice ale dreptului
constituţional etc.30.
Concluzii:
Politologia este ştiinţa care studiază sfera politică a societăţii, având un sistem de me-
tode specifice şi indicatori care-i permit să evalueze evoluţia procesului politic. Evoluţia
şi complexitatea fenomenului politic stimulează apariţia unor noi discipline politice:
tranzitologia, consolidologia etc., procesul fiind în desfăşurare.
30 Politologie. Coordonatori V.Moşneaga, Gh. Rusnac, V.Sacovici. Chişinău: CEP USM, 2007, p. 13.
23
Tema II: Etapele evoluţiei gîndirii politice
25
cunoască adevărul. Statul este o instituţie distinctă pe care biserica trebuie s-o consilieze.
Perspectiva istorică este marcată de speranţa creştină în realizarea unui regat fără sfârşit
în care va domni „pacea cetăţii celeste”.
Toma d’Aquino (1224–1274). Teolog catolic care devine cunoscut datorită scrierii
sale întitulate Summa Theologiae. În viziunea acestui filozof, statul este expresia voin-
ţei lui Dumnezeu, este un instrument pentru asigurarea păcii sociale. El e primul care
introduce ideea de nesupunere politică, de legalitate a răscoalei în cazul în care puterea
nu respectă principiile creştine sau aceasta este uzurpată. Indivizii trebuie să se supună
acelei puteri, care are binecuvântarea puterii divine. Toma d’Aquino introduce ideea
de monarhie politică, putere care se conduce de lege. Deşi îi admite existenţa, filozoful
consideră că proprietatea care depăşeşte o anumită limită, le revine, în virtutea unui
drept natural, celor săraci şi trebuie folosită pentru binele comun31. Statul era privit
ca un instrument de deservire a oamenilor în plan moral, în căutarea fericirii eterne.
Aceasta aserţiune a servit ca sursă de inspiraţie pentru creştin-democraţie, dar şi pentru
alte mişcări politice cu tentă religioasă.
Niccolo Machiavelli (1469–1527) este cunoscut, în mare parte, prin două dintre
scrierile sale: Principele şi Discursurile asupra primei decade a lui Tit Liviu. Machiavalli
este primul care separă politica de morală şi de teologie, care formulează existenţa unor
legităţi în sfera politica şi ideea circulaţiei formelor de guvernare la baza cărei se află
lupta dintre săraci şi bogaţi. Pe lângă acestea, Niccolo Machiavelli pledă pentru unifica-
rea Italiei, elaborează un set de principii şi modele comportamentale, pe care ar trebui
să le urmeze un politician, dacă vrea să atingă performanţe în sfera politicului. În opi-
nia autorului, politica nu poate fi subordonată moralei, fiindcă ea constă în cutezanţă,
curaj şi flexibilitate. Niccolo Machiavelli e primul care introduce în circuitul ştiinţific
noţiunea de stat (stato): „Toate statele, toate stăpânirile care au avut şi au putere asupra
oamenilor sunt fie republici, fie principate”32. Anume statul trebuie să apere drepturile
individuale şi civile (averea) ale cetăţenilor, „fiindcă oamenii vor urî principele care se
va arăta şi se va face stăpân pe averile şi soţiile lor”33. De vreme ce societatea e formată
din egoişti, principele trebuie să facă faţă prin echilibrarea situaţiilor, folosind în acest
scop bunuri, onoruri sau recompense de alt gen (inclusiv violenţa şi frica, dar în mod
raţional şi echilibrat, pentru a nu trezi ura cetăţenilor. Politica este o sferă a dominaţiei
raţiunii şi a luptei diferitelor grupuri: „poporul nu vrea să fie guvernat şi nici asuprit de
cei mari, pe când cei mari vor să guverneze şi să asuprească poporul; iar din aceste două
voinţe diferite se naşte în orice stat unul din cele trei efecte ale lor şi anume, principatul,
libertatea sau abuzurile de tot felul”34. Acolo unde există o armonie în relaţiile dintre
stat şi societate, putem vorbi de existenţa principatelor civile, care se fundamentează
pe susţinerea poporului sau a aristocraţiei. La baza eterogenităţii sociale, se află dorinţa
individuală de îmbogăţire. Dat fiind faptul, principele e obligat să regleze tensiunile din-
tre popor şi clasele avute, să tindă spre o armonizare politică prin instaurarea egalităţii
într-un context economic inegal.
Nevoia de flexibilitate îl împiedică pe Machiavelli să ofere o soluţie definitivă la pro-
blema guvernării. Cârmuirile personale sunt necesare pentru întemeierea şi reformarea
31 Tămaş, S. Instituţiile democraţiei şi societatea civilă. Dicţionar politic. Bucureşti, 1996, p. 379.
32 Machiavelli, N. The Prince. Chicago: The University of Chicago Press, 1985, p. 5.
33 Ibidem, p. 72.
34 Ibidem, p. 39.
26
statelor, pe când guvernările republicane, pentru a le menţine după ce au fost statorni-
cite. Totuşi, gândirea autorului este consecvent republicană atât la nivel practic, cât şi la
nivel ideologic.
2. Gândirea politică modernă
În această perioadă, se formulează o serie de concepţii fundamentale pentru gândi-
rea politică dar şi pentru viitorul sistemelor politice moderne. Acestea se află sub impe-
riul gânditorilor iluminişti, a socialiştilor utopici şi se relevă în următoarele:
Teoria contractului social (J. Locke, T. Hobbes, Ş. Montesquieu, J.-J. Rousseau) pro-
movează ideea că puterea monarhului nu e de provenienţă divină, ci este produsul unei
înţelegeri cu poporul;
Teoria suveranităţii poporului (J. Locke, J.-J. Rousseau) se fundamentează pe ideea
că nu monarhul, ci poporul este suveran şi izvorul puterii de stat;
Teoria statului de drept ( J. Locke, Im. Kant), a cărei promotori consideră că dreptul
asigură libertatea şi autonomia individului, puterea statului rezidă din contractul social,
deci trebuie să fie îngrădită de lege;
Teoria separării puterilor şi adeptul ei, J. Locke înaintează ideea separării puterii în stat:
executivă şi legislativă, iar Montesquie propune să fie separată şi puterea judecătorească;
Teoria socialismului utopic (Th. Morus, T. Campanella, R. Owen) formulează ideile
unei societăţi egalitare, care s-ar autoconduce, unde rezultatul muncii ar fi egalitar, ar
exista egalitatea, libertatea, fraternitatea dintre indivizi.
Thomas Hobbes (1588-1679). Filozoful englez îşi expune ideile politice în lucrările:
Elements of Law, Leviathan. În Leviathan autorul descrie una din formele de trecere de la
starea naturală la societatea civilă (politică). În opinia lui, în stare naturală oamenii sunt
egali: fiecare om are libertatea de a-şi folosi puterea aşa cum vrea el, pentru protejarea
propriei naturi, chiar să ucidă alt om. De aici ia naştere o teamă universală. În condiţiile
naturale, unde nu există puterea ce-i ţine pe oameni în frâu, starea de război este perma-
nentă. „Trebuie să recunoaştem – scria Hobbes – că provenienţa numeroaselor comuni-
tăţi umane e legată nu de simpatiile reciproce ale oamenilor, ci de frică reciprocă”35. In-
dividul, în viziunea lui, este o unitate a naturalului (anarhicului) şi a socialului. Hobbes
cere supunerea libertăţii nelimitate a indivizilor (inclusiv a libertăţii economice) puterii
de stat, fiindcă libertatea, ca parte a sferei anarhice, naturale a individului, conducea la
violenţă şi rivalitate generală. Deci Hobbes ne apare în calitate de partizan al monarhiei
absolute. Individul supus puterii, trăieşte ca cetăţean în societatea civilă, or viceversa, în
societatea naturală36, necivilizată, anarhică. Hobbes consideră statul şi societatea civilă
noţiuni identice, dat fiind faptul că statul e format din cetăţeni civilizaţi.37 De vreme
ce statul şi societate civilă sunt noţiuni identice, Hobbes cere transmiterea drepturilor
şi libertăţilor naturale ale poporului în folosul statului, singurul în stare să ţină în frâu
patimile omeneşti şi să păstreze dreptul inalienabil la viaţă.
Monarhia este forma optimală a puterii absolute, a puterii nelimitate. Statul ce nu
e supus unor legi, poate suprima orice rezistenţă, interzice ideile care pun la îndoială
puterea absolută şi dizolva organizaţiile propagatoare de revoltă. Cetăţenii se supun ire-
35 Гоббс, Т. Избранные произведения. Том I. Москва, 1964, p. 302.
36 Кравченко, И. Концепция гражданского общества в философском развитии. //Полис. 1991, № 5,
c. 129; Larousse. Dicţionar de gândire politică. Bucureşti: Univers enciclopedic, 2003, p. 172.
37 Гоббс, Т. Указ. соч., c. 345.
27
vocabil legii şi, în felul acesta, statul deţine puterea absolută, reprezintă unitatea tuturor
voinţelor cetăţenilor săi. Pentru a fi evitate războaiele religioase trebuie ca autoritatea
politică să fie totodată autoritate religioasă.
John Locke (1632–1704), filozoful şi politicianul englez, lansează în cele mai impor-
tante lucrări ale sale: A Letter Concerning Toleration, Two Treatises of Covernment, ş.a.
următoarele idei: individul se naşte cu drepturi naturale (libertatea, egalitatea, dreptul
la proprietate); statul are natură contractuală, dar poporul rămâne instanţa supremă;
scopul statului e protejarea drepturilor naturale și nu înlocuirea lor, pentru a proteja
societatea de abuzuri e nevoie de separat puterea în legislativă şi executivă.
Lucrarea sa fundamentală e intitulată Două tratate despre guvernare (1648). Avanta-
jul lui Locke faţă de alţi gânditori constă în argumentarea drepturilor şi libertăţilor omu-
lui. În opinia sa, Dumnezeu i-a creat pe oameni egali şi liberi, de aceea ei nu pot fi supuşi
puterii fără consimţământul lor. Starea naturală e o stare a libertăţii totale în acţiuni şi
administrarea proprietăţii personale, iar starea de egalitate este acea în care puterea şi
drepturile sunt proprietăţi ale tuturora. Dreptul natural de bază îl constituie proprietatea
privată. Dacă Hobbes considera că stăpânul suprem al proprietăţii este statul, care poate
confisca aceasta proprietate când va considera el necesar, pentru Locke proprietatea pri-
vată e sfântă şi intangibilă, deci nu poate fi înstrăinată decât cu accepţiunea proprietaru-
lui: „la baza proprietăţii se află munca ce separă proprietatea personală de cea comună,
extrăgând-o din starea conservată de natură”38. Statul este un produs al contractului so-
cial, scopul primar al căruia constă în protejarea proprietăţii (dar şi a libertăţii, egalităţii
– drepturi naturale irevocabile) şi respectarea legilor (asigurarea păcii şi securităţii)39.
John Locke priveşte drepturile omului ca mărfuri de consum. Pentru el, proprietatea
privată conferă personalităţii calităţi politice. În fine, această ideologie generală a pro-
prietăţii limitează activitatea guvernului la un anumit cadru40.
În accepţia autorului „niciun individ care se află în societatea civilă nu poate face
excepţie de la legile acestei societăţi”41. Pentru ca cetăţenii să fie protejaţi împotriva abu-
zului puterii, Locke recomandă separarea puterii legislative (puterea supremă) de cea
executivă (monarhia constituţională). Poporul rămâne în aceste condiţii instanţa su-
premă, iar puterea legislativă este delegată de popor. Statul se supune societăţii, care la
rândul ei se supune individului.
Tezele cele mai importante ale filozofului german Immanuel Kant (1724–1804) sunt
expuse în lucrările Spre pacea eternă, Elementele metafizice ale justiţiei, Conflictul între
facultăţi. Ele sunt următoarele: la baza apariţiei statului se află contractul social, statul de
drept admite egalitatea, libertatea, independenţa fiecărui individ ca cetăţean.
Fiind considerat unul din părinţii teoretici ai statului de drept, Kant lansează ideea
că punctul iniţial al dezvoltării societăţii este munca, şi apoi diviziunea socială a muncii.
Un moment de depăşire a „stării naturale „în plan moral” a fost „obştea etică”, repre-
zentată de biserică42 sau un tip anume de filozofie religioasă, care a devenit un instru-
ment necesar de cimentare şi perfecţionare a comunităţii umane. Chiar dacă statul pare
38 Локк, Д. Сочинения. Том III. Москва, 1988, c. 278.
39 Ibidem, c. 312.
40 Laslett, P. Introduction in John Lock Two Treaties of Governement. Cambridge University Press,1988,
p. 102-112.
41 Локк, Д. Указ. соч., c. 317.
42 Кант, И. Трактаты и письма ., Москва: Издательство Наука, 1980, c. 170.
28
a avea o natură contractuală, totuşi acesta e un dat ce există apriori în raţiunea umană.
Kant face deosebire între noţiunea de cetăţean (citoyen) şi cea de orăşean (bourgeois),
afirmând că cetăţeanul are drept de vot în Adunarea Legislativă. Pentru a se numi ce-
tăţean, individul, pe lângă calităţile naturale (exclude femeile şi copiii), trebuie să-şi fie
singur sie stăpân, adică sa deţină proprietăți (la care el ataşează orice abilitate, meşteşug,
artă, ştiinţă) care i-ar asigura mijloacele de existenţă43.
I. Kant formulează principiile statului de drept, afirmând că Societatea Civilă este o
stare juridică, bazată pe următoarele principii: libertatea şi egalitatea fiecărui membru al
societăţii, independenţa fiecărui membru al comunităţii ca cetăţean. Înaintând princi-
piul valorii intrinseci a fiecărei personalităţi, Kant postulează ideea că aceasta nu poate fi
adusă în jertfă în numele prosperităţii întregii societăţi. Iată de ce filosoful priveşte statul
ca un organ a cărui menire e în slujirea individului şi asigurarea unei ordini de drept,
care ar crea condiţiile necesare egale pentru dezvoltarea individului44. Dar raportul in-
divid/stat are un caracter contradictoriu. Deşi, în concepţia autorului, individul trebuie
în comportamentele sale să se ghideze de imperativul categoric („principii morale”),
orice nesupunere puterii legislative supreme, orice nemulţumire care trece în revoltă
reprezintă cea mai cruntă crimă care distruge fundamentul societăţii, fiindcă aduce la
starea lipsei totale a legii (status naturalis)45. De aceea libertatea cuvântului tipărit e uni-
ca posibilitate de proclamare a drepturilor poporului.
Kant a pledat pentru implementarea activă a dreptului internaţional, care va aduce
pacea veşnică46, fiindcă se va baza pe „federalismul statelor libere”. Kant respinge con-
cepţiile care ar împărţi omenirea în grupuri rasiale diferite şi afirmă: „nu există deloc
specii diferite de oameni,” diversitatea omenirii este datorată unor efecte de mediu, însă
ea nu creează grupuri ierarhizate47.
Charles-Louis Montesquieu (1689-1755), gânditor politic liberal, adept al iluminis-
mului. În lucrările Scrisorile persane, Spiritul legilor propune separarea puterilor execu-
tivă, legislativă şi judecătorească (principiu pe care îl înţelegea ca o „balanţă a puterilor”,
repartiţie de competenţe prin Constituţie).
Evoluţia societăţii , în viziunea sa, trece prin cinci etape: starea naturală, familia,
societatea timpului eroic, societatea civilă, stat. „Omului primitiv îi este caracteristică
în măsură egală slăbiciunea şi frica”. „Unindu-se în societate, oamenii uită de propria
lor slăbiciune, egalitatea care exista între ei dispare, şi începe războiul. Societatea civilă
e una a rivalităţii şi, în rezultat, se transformă în stat, organ al violenţei pentru evitarea
duşmăniei între cetăţeni. Unificarea în cadrul statului e posibilă când apare unitatea de
voinţă - aceasta unitate şi este societate civilă (starea civilă)”48.
Analiza detaliată a formelor de guvernare îl aduce la concluzia despre existenţa a
trei forme de bază: republica, care e condusă de întregul popor sau o parte a acestuia,
monarhia – puterea e realizată de o singură persoană pe baza legii, despotismul (formă
arbitrară care este respinsă de autor) – când o persoană conduce fără lege şi reguli. În
43 Кант, И .Сочинения. Том IV, часть II, Москва: Издательство Мысль, 1965, c. 85.
44 Кант, И. Указ. соч., с. 81.
45 Ibidem, с. 92.
46 К вечному миру И. Канта. Москва: Московский рабочий, 1989, с. 37.
47 Larousse. Dicţionar de gândire politică. Bucureşti: univers enciclopedic, 2003, p. 164.
48 Монтескье, Ш. О духе законов. СПБ, 1900, c. 9-10.
29
stat, libertatea e dreptul să faci totul ce e permis de lege49, iar libertatea este asigurată
mai adecvat de principul separării puterilor în executiv, legislativ şi judecătoresc. De
fapt, separarea puterilor se bazează pe două principii: al specializării, adică în executiv,
legislativ şi judiciar, şi al independenţei, ce semnifică faptul că instituţiile menţionate
sunt independente, iar cei ce exercită funcţiile respective nu pot fi destituiţi din celelalte
două instituţii. Separarea puterilor nu înseamnă lipsa colaborării între ele. În acest sens,
Montesquieu propune ca executivul să aibă şi dreptul la iniţiativă legislativă, iar parla-
mentul să aibă şi funcţia de control al executării legilor50. Autorul atacă despotismul şi
apare un adept al monarhiei parlamentare din Anglia, unde în viziunea lui s-a realizat
cel mai bine separarea şi controlul reciproc al puterilor executive, legislative şi judiciare,
fapt care şi a favorizat stoparea despotismului.
Prin aceste idei Montesquieu va fi unul din primii autori care va fundamenta ideea
statului de drept.
Jean-Jacques Rousseau (1712–1778), filozof şi om politic francez care prin concep-
ţiile sale a marcat o cotitură în istoria gândirii politice şi sociale occidentale. În lucrările
sale, Contractul social, Discurs asupra originii inegalităţii etc. a formulat următoarele
concepţii: la baza degradării moravurilor se află proprietatea privată, instituirea demo-
craţiei directe impune tuturor decizii comune prin consensul general (voinţa generală);
individul va fi forţat prin voinţa generală să fie liber; forma ideală de guvernare este
republica populară.
Rousseau se va remarca prin atacurile sale la adresa structurilor societăţii. El a atras
atenţia că instituţia proprietăţii private alterează inocenţa omului şi distruge egalitatea
dintre oameni prin avariţie, ambiţie şi viciu. În schimb, viaţa naturală este simplă şi are
condiţii de egalitate. Societatea contemporană, în viziunea sa, se îndreaptă spre dezastru,
cauza căruia constă în folosirea proastă a libertăţii. Rousseau însă nu propune întoarce-
rea la societatea naturală, soluţia ar fi contractul social prin care oamenii pierd libertatea
naturală şi drepturile nelimitate, dar câştigă libertatea civilă şi dreptul de proprietate.
Contractul ar stabili un anumit cadru politic – republica, care este forma ideală de gu-
vernare. Pentru atenuarea viciilor, este necesară statornicirea de legi omeneşti care să-i
trateze egal pe toţi indivizii şi să dea fiecărui membru al comunităţii garanţia de a vota
liber în privinţa tuturor legilor. Din concepţia autorului rezultă că singurul „suveran”
legitim al unei comunităţi politice este corpul cetăţenesc (poporul). Guvernul poate fi
răsturnat în orice moment la cererea societăţii. La baza acestui mecanism de funcţionare
a sferei politice se află voinţa generală. Anume voinţa generală ar putea reprima inte-
resele meschine, individualiste. Viziunea sa se opunea concepţiei enciclopediştilor care
credeau în progresul social întemeiat pe evoluţia ştiinţei. Autorul a observat că ceea ce
europenii numeau „progres istoric”, se plătea cu preţul inegalităţii sociale şi al înrobirii
popoarelor. Teoreticianul concluzionează că este necesar abandonarea intereselor indi-
viduale şi de grup în favoarea interesului general. Rousseau deosebeşte voinţa tuturor de
voinţa generală, ultima fiind privită ca rezultatul integrării voinţei tuturor. Voinţa ge-
nerală este sursa suveranităţii, iar legile care sunt emanaţia acestei suveranităţi, vizează
binele general. Rousseau era convins că democraţia reprezentativă este o iluzie, pledând
49 Ibidem, c. 154.
50 Aceste principii ale lui Montesquiue au fost mai bine realizate în sistemul politic al SUA unde el a fost
materializat în sistemul de contrabalanţe şi reţineri reciproce.
30
pentru superioritatea democraţiei directe. În opinia sa, cu cât guvernarea se contopeşte
mai mult cu poporul, cu atât societatea este mai democratică.
Hegel, Georg Wilhelm Friedrich (1770–1831) separă societatea civilă de stat, efec-
tuează o analiză profundă a societăţii civile care are la bază proprietatea privată, liberta-
tea formală a cetăţenilor şi multiplele grupuri de interese.
În opera sa Filozofia dreptului, Hegel consideră că statul modern e deosebit de cel an-
terior prin prezenţa societăţii civile. Apariţia statului nu are natură contractuală. Statul
este un scop în sine, este forma superioară de evoluţie a spiritului absolut, materializa-
rea ideală a acestui spirit fiind monarhia constituţională prusacă. Societatea civilă este
compusă dintr-o multitudine de grupuri de interese care se structurează în trei niveluri,
în funcţie de necesităţile umane: necesităţi individuale care se satisfac prin muncă; or-
ganele judecătoreşti care apără libertatea şi proprietatea persoanei particulare; poliţia şi
corporaţiile care rezolvă în esenţă aceleaşi probleme ca şi judecata , dar prin alte activi-
tăţi şi aspecte51.
Hegel exaltează rolul statului, afirmând că individul este obiectiv, adevărat şi moral,
fiindcă e membru al statului52. Societatea civilă, deşi poate limita stihiile sociale, o face în
mod spontan, generând în permanenţă tensiuni sociale legate de concurenţa intereselor
egoiste ale producătorilor şi consumatorilor. Hegel era convins că societatea civilă nu
poate singură soluţiona problemele sărăciei, iată de ce era necesară reglarea din partea
statului, în special, a preţurilor, a politicii protecţioniste etc. Fiind o sferă de realizare
a intereselor private, egoiste, în societatea civilă nu poate exista libertatea adevărată.
Libertatea poate fi atinsă doar în cadrul statului53. Dacă statul se uneşte cu societatea
civilă, se asigură scopul suprem prin care oamenii sunt uniţi. Ca efect, şi suveranitatea
statului se manifestă ca putere absolută în raport cu cetăţenii, cu viaţa şi proprietatea lor.
Hegel ia în derâdere ideile despre suveranitatea poporului, dezvoltând teza despre su-
veranitatea monarhului care ia tronul prin moştenire, dar care se ghidează în activitatea
sa de constituţie. În plan internaţional, deşi consideră necesară respectarea tratatelor in-
ternaţionale, Hegel nu ezită să îndreptăţească soluţionarea pe calea forţei a conflictelor
dintre state, respingând ideea de „pace eternă” dintre state formulate de Kant. Procla-
mând victoria generalului asupra particularului, Hegel, de fapt, a dizolvat individul în
stat, interesul privat în cel obştesc, lăsând teren mai târziu pentru interpretări fasciste,
totalitariste ale ideilor sale.
3. Diversitatea ideilor politice contemporane
Perioada contemporană este perioada înfloririi gândirii politice. Cercetătorii politici
sunt preocupaţi de depistarea unor legităţi care guvernează sfera politică, elaborează
modele sociale care, în viziunea lor, ar fi mai eficiente. Sunt tentative de pronosticare în
perspectivă îndelungată a fenomenului politic (teoria socialismului ştiinţific)54, este de-
scrisă emergenţa unor noi grupuri sociale (teoriile birocraţiei), sunt analizate structura
dominaţiei (teoria dominaţiei), psihologia motivaţiei spre putere, structura şi tipologia
elitelor politice55, tipologia şi mecanismele funcţionării sistemelor politice.
51 Гегель. Философия правa. Москва, 1934, c. 217.
52 Ibidem, c. 264.
53 Hegel, G. Elements of the Philosophy of Right. Cambridge University Press, 1991, p. 258.
54 Vezi tema Doctrine politice contemporane.
55 Vezi tema Liderismul politic şi elita politică.
31
Teoria violenţei
În secolul XIX–XX, politologia cunoaşte un progres vizibil. În a doua jumătate a
secolului XIX, devine foarte răspândită teoria cuceririlor (violenţei) a sociologului şi
juristului austriac Ludwig Gumplowitz (1838–1909), un reprezentant al Darwinismu-
lui Social. În viziunea acestui autor, viaţa socială reprezintă un câmp al luptei crâncene
şi intermitente între diferite grupuri sociale (Rasa şi statul, Compendiu de sociologie).
După cotropire, triburile biruitoare îşi impun dominaţia asupra altora, fapt ce duce la
apariţia unei societăţi strict ierarhizate - statul. În cadrul noului organism politic, are
loc o redefinire a structurilor social-politice. Lupta dintre triburi este înlocuită cu lupta
dintre stări sociale, clase, partide.
Teorii ale birocraţiei şi ale dominaţiei
Max Weber (1864–1920), economist şi sociolog german, a devenit cunoscut datorită
studiilor sale (Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Gospodăria şi Societatea) pri-
vind originea capitalismului şi principiile organizării administraţiei. La sf. sec. XIX–XX,
Max Weber formulează teoria genezei capitalismului în Europa ca produs al religiei
protestante. În viziunea lui, ca strategie economică în procesul genezei capitalismului
l-a avut ascetismul religios. Etica protestantă (în care s-a îmbinat imperativul muncii
metodice ca principala îndatorire a vieţii şi cel al delectării limitate cu roadele acestei
munci), a stimulat acumularea bogăţiei pentru investiţii şi nicidecum pentru desfătare
personală. Predestinarea omului de a fi mântuit este vizibilă după succesul pe care-l
are individul, după munca şi bogăţia acumulată. Deci, protestantismul este acela care
favorizează acumularea capitalului, respectiv triumful capitalismului56. Max Weber for-
mulează şi teoria birocraţiei, care reprezintă, în viziunea lui, un strat social aparte, al
conducătorilor profesionişti. Spre deosebire de teoriile elitiste, el nu ataşează birocraţia
la clasa dominantă, considerând-o însă un instrument foarte important de exercitare a
puterii. Tendinţa secolului XX va fi birocratizarea totală57.
Teoria dominaţiei. În viziunea lui Weber, dominaţia este puterea monopolistă, iar
ultima este capacitatea individului de a-şi impune voinţa cu ajutorul ordinelor coerciti-
ve. Weber analizează dominaţia tradiţională, carismatică, raţional – legală, birocratică).
În viziunea lui, anume liderul carismatic este în stare să se opună proceselor birocrati-
zării prin mobilizarea maselor, controlului politic.
Teoria traumelor psihice ca factor al tendinţei spre putere
Harold Lasswell (1902–1978), politolog american, reprezentantul curentului behavi-
orist, atrage o deosebită atenţie analizei elitelor, comunicării politice şi psihologiei poli-
tice. Lucrările de bază sunt considerate Psihopatologia şi politica (1930), Democraţia prin
opinia publică (1941). În ele Lasswell va face o analiză minuţioasă a portretelor psiho-
logice ale liderilor politici pe baza hărţilor medicale ale acestora. Lasswell considera că
politicienii pot avea anumite devieri psihice, care reprezintă un interes deosebit pentru
56 Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice. Bucureşti: Humanitas,1991, p. 790.
57 Trăsăturile birocraţiei sunt următoarele: centralizarea puterii de decizie; utilizarea metodelor imua-
bile de conducere; divizarea strictă a funcţiilor (specializare funcţională); organizarea ierarhică piramidală;
eliminarea „bunului plac” prin predominarea unor reguli impersonale; circulaţia documentelor; existenţa
unui corp de funcţionari permanenţi, care supravieţuiesc schimbării guvernelor, preşedinţilor; recrutarea
pe baza competenţei; delegarea de autoritate; controlul resurselor funcţionarilor în scopul evitării corupţiei,
lucru cel mai dificil de realizat într-o democraţie.
32
cercetător. Lasswell căuta să analizeze motivele iraţionale ale comportamentelor politice,
considerând că la baza lor stau traumele psihice primite de individ în copilărie. Drept
rezultat, puterea este un mecanism de compensare a traumelor psihice ale individului58.
Antonio Gramsci (1891–1937) este teoretician al mişcării comuniste italiene, autor
al teoriei hegemoniei, ideile principale ale căruia sunt reflectate în Însemnări din închi-
soare. Un gânditor profund care a dat o interpretare originală marxismului, Antonio
Gramsci, consideră statul un aparat al dominaţiei ideologice asupra societăţii. Practic,
structurile societăţii civile sunt concrescute cu statul, fiind un glas particular al statului,
susţinând şi alimentând ideologia dominantă, în special în perioadele de criză economi-
că59. Dar cum se realizează această dominaţie simbolică, prin ce mecanisme statul ca un
instrument al burgheziei controlează societatea? De fapt, această funcţie de legitimare a
sistemului burghez, pe care o joacă structurile societăţii civile, se datorează controlului,
pe care-l exercită clasa dominantă (burghezia) asupra suprastructurii (societăţii civile):
„Clasa burgheziei se afirmă ca un organism ce se află în continuă mişcare, fiind capabilă
să absoarbă întreaga societate şi să o ridice până la nivelul său cultural şi economic”60.
Cu alte cuvinte, prin intermediul ONG-urilor, mass-media, instituţii educative, modă,
clasa dominantă îi impune societăţii valorile sale şi ideologia, făcând-o practic depen-
dentă de ea. La baza revoluţiei se află nu factorii economici, cum considera Marx, ci fac-
torii culturali. Societatea civilă poate doar atunci să se debaraseze de rolul său dependent
în cadrul ideologiei dominante şi să obţină autonomia, când criza puterii va slăbi această
dominaţie şi societatea va deveni o forţă ideologică independentă, care inspiră încrede-
re, spre deosebire de autoritatea puterii. Acest lucru e posibil prin răsturnare (revoluţii
socialiste) care va demara doar atunci când se va realiza „hegemonia” proletariatului,
eliberată de cultura burgheză şi va promova cultura proprie. Dar cine va elabora cultura
proletariatului? Intelectualii care au funcţia de a elabora ideologii trebuie să provoace un
proces de subminare a valorilor în societatea capitalistă ca premisă pentru săvârşirea re-
voluţiei politice. Revoluţia astfel e privită ca un mecanism de emancipare culturală, şi nu
o simplă preluare tehnică a puterii. Societatea civilă are un viitor fără stat, înghiţindu-l
pe acesta într-o „societate ordonată”61. În acest context, noţiunea de stat subînțelege „un
aparat particular al hegemoniei societăţii civile”.
Teoria societăţii deschise
Karl Popper (1902–1994). În operele sale Societatea deschisă şi inamicii săi (1945),
şi Sărăcia istoricismului filozoful englez afirmă că nu există legi istorice. Afirmaţiile lui
Marx despre evoluţia societăţi pe spirală de la o formaţiune social-economică la alta
sunt, de fapt, nişte afirmaţii despre tendinţele istorice. Fenomenele social-politice au
un caracter imprevizibil, deci planificarea directivă, stipulată de marxism ca mecanism
de control al evoluţiei social-economice este ineficientă. Teoreticianul nega pretenţiile
unor state de a-i face pe oameni „fericiţi”, nega revoluţia ca mecanism de schimbare a
sistemului politic existent cu o societate ideală, lipsită de clase. Popper evidenţia soci-
etăţile închise (de exemplu, Coreea de Nord) în care nu există acces liber şi circulaţia
informaţiei, nu există acces la funcţionarii publici, nu există posibilitatea liberei depla-
58 Гозман, Л., Шестопал, Е. Политическая психология. Ростов-на-Дону , 1996, c. 40.
59 Gramsci, A. Prison Notebooks. New York: International Publishers, 1970, p. 290.
60 Грамши, А. Избранные произведения. Том III. Москва, 1959, c. 244.
61 Грамши, А. Указ.соч., с. 244.
33
sări peste hotarele statului dat. În opoziție cu societățile închise sunt societăţile deschise
(SUA, statele occidentale, în care există libertatea deplasării, lipsind restricţiile vizând
călătoria, funcţionarii publici sunt relativ accesibili, „secretele” de stat sunt relativ puţi-
ne, există o circulaţie liberă a informaţiei).
Teoria poliarhiei
Reprezentantul gândirii politice americane Robert Dahl (1915-2014) este unul din
cei mai profunzi cercetători ai teoriei democraţiei. În lucrarea On Democracy, Robert
Dahl defineşte criteriile procesului democratic, care se rezumă la următoarele: partici-
parea eficientă (toţi cetăţenii au dreptul la participare, expunerea viziunilor politice),
drept de vot egal, înţelegerea bazată pe informarea adecvată (fiecare cetăţean are dreptul
să aibă informaţii despre alternativele politice, consecinţele politice), controlul agendei
politice, participarea persoanelor care au atins majoratul62.
În lucrarea Poliarhia, R. Dahl, în urma unor analize minuţioase a sistemelor politice
democratice contemporane, ajunge la concluzia că majoritatea dintre ele nu sunt demo-
craţii în sensul că puterea aparţine poporului, ci mai degrabă poliarhii. Poliarhia este
forma de guvernare în care există o concurenţă reală la nivel de elite, cetăţenii simpli
având posibilitatea să aleagă una din grupurile elitare. În schimb, elita îi garantează o
serie de drepturi; libertatea cuvântului, adunărilor, proprietatea, zi de muncă 8 ore, in-
violabilitatea persoanei şi domiciliului etc. Poporul nu poate să-şi promoveze candidaţii
săi în structurile puterii, mai mult ca atât, poporul nici nu poate în realitate influenţa
agenda zilei (programele electorale şi politice ale partidelor).
Teorii despre societatea post-industrială (Daniel Bell, Alvin Toffler)
La mijlocul anilor 1970–1980, în Europa, SUA, Japonia, au loc transformări majore
în sistemul economic şi social. Aceste transformări au fost cunoscute sub denumirea
„revoluţie post-industrială”. Termenul de societate post-industrială a fost introdus de
politologul şi sociologul american Daniel Bell (1919-2011). Printre lucrările lui de vază
sunt Sfârşitul ideologiei, Viitorul societăţii postindustriale ş.a. Esenţa transformărilor
surprinse de el se referă la următoarea formulă: în economie, centrul de greutate se
deplasează din sfera producţiei în sfera serviciilor; producţia de masă este surclasată de
mica producţie la comandă, strungurile – de roboţi şi calculatoare. Ştiinţa devine un
factor de producţie important, contează mult capacitatea de utilizare a informaţiei, a
descoperirilor noi care ar îmbunătăţi producţia; în plan social, un rol enorm îl are clasa
de mijloc, în special tehnicienii şi specialiştii cu calificare înaltă.
Publicistul american Alvin Toffler (1928) analizează schimbările politice care s-au
produs în urma revoluţiei post-industriale. În lucrarea sa Puterea în mişcare: informaţia,
bogăţia şi forţa în pragul secolului XXI, Al. Toffler afirmă că în societatea post-indus-
trială (sau informaţională), omenirea a păşit într-un secol al restructurării, puterea are
la baza sa informaţia şi ştiinţa (forţa şi bogăţia fiind în perioada medievală şi respectiv
modernă). Analizând restructurarea puterii la nivel mondial, Toffler evidenţiază urmă-
toarele schimbări:
• destrămarea blocului sovietic şi dispersarea puterii de la Moscova în noile state inde-
pendente din Europa de Est;
62 Даль, Р. О демократии (on Democracy). Москва: Аспект Пресс, 2000, c. 41.
34
• schimbări majore în grupul de state în curs de dezvoltare (aceste state se divizează în
câteva grupuri: statele agrare (state africane), industriale „ale valului doi” (Brazilia,
India), statele care au trecut industrializarea şi asimilează intensiv noile tehnologii
„ale valului III” (Coreea de Sud, Singapoure, Taiwan);
• Japonia şi Europa în curs de unificare, se bazează tot mai mult pe noile tehnologii
sofisticate informaţionale, devenind concurenţi serioşi ai SUA. Astfel, în vestita lu-
crare Al treilea val, autorul concluzionează că puterea se deplasează în folosul sta-
telor cu tehnologii informaţionale, puterile industriale jucând un rol tot mai puţin
semnificativ.
4. Din istoria gândirii politice din Moldova
Periodizarea istoriei gândirii politice româneşti (din Moldova) se dezvoltă în urmă-
toarele etape:
1. Gândirea politică în secolele XV–XVII. Ideile politice sânt reflectate în cadrul
mişcărilor eretice ale bogomililor şi husiţilor, în cronografia din sec. XV–XVI, în ope-
rele cronicarilor din sec. al XVII-lea ale lui Grigorie Ureche, Miron Costin, Nicolae
Milescu-Spătaru.
2. Gândirea politică în secolul al XVIII-lea. Ideile politice sunt elucidate în opera
lui Dimitrie Cantemir, în operele cronicarilor din secolul al XVIII-lea – Ion Neculce şi
Nicolae Costin.
3. Gândirea politică de la sf. sec. al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al
XIX-lea. Ideile politice sunt elucidate în operele exponenţilor iluminismului: Gheorghe
Asachi, Ionică Tăutul, Alecu Russo ş. a.
4. Gândirea politică în a II-a jum. a sec. XIX-lea – înc. sec. XX-lea. Ideile politice
sunt reflectate în operele exponenţilor socialismului: Zamfir Ralli-Arbore, Nicolae Zub-
cu-Codreanu, ale reprezentanţilor liberalismului: Constantin Stamati-Ciurea, în opera
lui M. Eminescu, Constantin Stere etc.
1. Bogomilismul şi husitismul s-au manifestat ca gândire religioasă care n-a depăşit
cadrul teologic general, conţinând elemente de protest social. Polemica ereticilor avea ca
scop să demonstreze că biserica oficială nu este instrumentul binelui şi al lui Dumnezeu,
ci al răului. În aşa mod ei îşi justificau manifestările pentru instaurarea unor condiţii
suportabile de viaţă (evocau cerinţe cu privire la o viaţă echitabilă, concepţii antifeudale,
dezvoltau conştiinţa naţională, împotrivindu-se statelor imperialiste, militau pentru în-
tronarea voinţei lui Dumnezeu pe pământ)63. Ideile respective au fost susţinute de către
ţărănimea locală, orăşeni şi unele pături de jos ale clerului.
În istoria culturii naţionale, secolul al XV-lea este remarcabil prin apariţia istorio-
grafiei autohtone în limba slavonă. În evul mediu românesc, ideile social-politice şi-au
găsit reflectare în literatura istorică precum: Letopiseţul anonim al Moldovei (descrie
evenimentele ţării de la 1359–1507), Letopiseţul de la Putna în două variante, ce cuprind
evenimentele de la 1359–1526, Cronica moldo-germană (anii 1457–1499), Letopiseţele
Eftimie, Azarie, ş. a. Aceste lucrări constituie documente de prezentare a realităţii so-
ciale din Moldova, problemele ei şi căile de soluţionare a acestora. Cronicele din sec.
XV–XVI ofereau informaţii despre viaţa politică a ţării, şirul domnitorilor din această
perioadă, activitatea militaro-politică a feudalilor moldoveni în frunte cu monarhul, re-
63 Juc, V. Din istoria gândirii politice româneşti (În Moldova). Chişinău, 1997, p. 7.
35
laţiile Moldovei cu vecinii. Cronicarii sunt predispuşi să vadă în persoana domnitorului
un prototip real al vieţii creştineşti. Tezele de bază ale acestor lucrări pot fi rezumate la
următoarele: întemeierea statului este vrerea lui Dumnezeu, domnitorii sunt aleşii lui
Dumnezeu şi se bucură de susţinerea creatorului (interpretarea despre originea divină a
puterii contribuie la întărirea poziţiei domnitorului, legitimarea puterii autocrate; dom-
nitorii sunt numiţi în cronici „ţari”, încât atributele domniei primeau un caracter impe-
rial); independenţa politică a ţării, stabilitatea ei, centralismul puterii (în cronici apare
ideea rolului deosebit al Moldovei în organizarea apărării lumii creştine de intervenţia
osmană, a funcţiei ei de „poartă a creştinismului”); primele manifestări ale conştiinţei
etnice, unităţii de origine (originea romană a poporului român, indiferent de principa-
tul în care locuia).
Fiind scrise într-o limbă străină, inaccesibilă maselor largi ale poporului, cronicile
din sec. XV–XVI nu pot fi considerate un instrument al deşteptării conştiinţei naţionale.
Însă semnificaţia lor este mare, ele au înregistrat istoria Moldovei de la 1359–1574.
Cronografia din sec. al XVII-lea se deosebeşte prin câteva aspecte esenţiale: sunt
scrise în limba română, spre deosebire de cele anterioare, autorii cronicilor sunt bo-
ierii. Fără a ataca temeiurile regimului monarhic, cronicarii optau pentru instaurarea
unei conduceri nobiliare, bazată pe ordine strictă, stabilitate şi înţelegere reciprocă între
toate păturile sociale.
Grigore Ureche (anii ’90 ai sec. XVI–1647) În Letopiseţul Ţării Moldovei (cuprinde
o naraţiune detaliată a evenimentelor desfăşurate în Moldova în anii 1359–1594) croni-
carul identifică statul cu o organizaţie puternică, cu legi şi cu moravuri bune, care la mo-
mentul scrierii trecea printr-o perioadă critică, cauzată de ignorarea vechilor obiceiuri
şi tradiţii, de abuzurile şi crimele celor puternici (autohtoni sau străini). Ureche opta
pentru afirmarea legitimităţii regimului oligarhic în Moldova căci, în opinia lui, cea mai
activă şi stabilă forţă a ţării este boierimea. Fiind adversar al absolutismului domnesc,
cronicarul opta pentru un regim similar celui din Polonia, unde puterea regelui era limi-
tată de Seim. Cu toate acestea, Ureche lăuda domnia lui Ştefan cel Mare care a desfăşurat
acţiuni de centralizare a statului. Idealul politic al cronicarului este monarhia eligibilă,
cârmuită în baza legii scrise: „Până la Ştefan cel Mare şi, acesta inclusiv, toţi domnitorii
Moldovei au fost aleşi de către ţară. [...] Astfel s-a procedat chiar şi cu Dragoş, care s-a
dovedit mai de cinste şi mai de folos decât toţi”64. Grigore Ureche se pronunţa pentru
un stat cârmuit de legi scrise. Cronicarul afirma că în Polonia niciun nobil nu putea fi
pedepsit, nici chiar de crai, până când nu i se dovedea prin lege vinovăţia. Totodată,
autorul admite regicidul (uciderea regelui) în cazul tiraniei. Speranţa lui era îndreptată
şi asupra redobândirii independenţei ţării, care poate fi obţinută cu forţe interne. Cărtu-
rarul relevă originea română a moldovenilor, muntenilor şi transilvănenilor cu gândul
să deştepte conştiinţa naţională a compatrioţilor, îndemnându-i la renaştere naţională
şi la luptă pentru independenţă.
Miron Costin (1633–1691). Concepţiile social-politice şi-au găsit reflectare în Le-
topiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace. Costin este adeptul concepţiei provi-
denţialiste privind geneza statului, însă explică existenţa diferitor forme de guvernare
care depind de tradiţii, situaţie geografică, condiţii climaterice. Ca şi Gr. Ureche, Miron
Costin e adept al oligarhiei boiereşti, de aceea el luptă cu perseverenţă pentru conso-
64 Ureche, Gr. Letopiseţul ţării Moldovei. Bucureşti, 1958.
36
lidarea statului sub influenţa boierimii şi slăbirii autorităţii domneşti65. Idealul politic
al autorului este monarhia limitată. Este subliniată importanţa cunoaşterii istoriei care
este necesară formării intelectuale a domnitorului şi a funcţionarilor politici66. Calită-
ţile indispensabile ale cârmuitorului sunt: înţelepciunea, perspicacitatea, patriotismul,
politician înţelept şi diplomat iscusit. Pe lângă acestea, cronicarul interpretează originea
romană a locuitorilor Daciei.
Originale sunt ideile despre război. Menţionând lăcomia domnitorilor, el condamnă
războaiele de cotropire. Chiar dacă acestea izbucnesc, ele trebuie duse în cadrul legitim
pentru omenire. Descriind cele mai importante evenimente din istoria Moldovei din
perioada 1595-1661, M. Costin încearcă să utilizeze principiul cauzalităţii. Autorul era
adeptul unei politici prudente faţă de Poartă. Ideile sale privitor la eliberarea ţării pre-
vedeau mai multe direcţii: ajutorul permanent al ţărilor creştine (în special al Poloniei),
declanşarea acţiunilor antiturceşti la momentul oportun.
Nicolae Milescu-Spătaru (1636–1707/1708) aparţine nu numai culturii româ-
neşti, dar şi celei ruse. Lucrările de bază sunt: Hrismologhion, Aritmologhion, Vasili-
ologhion ş.a.
Examinând formele de guvernământ, teoriile lui Platon, Aristotel, J. Bodin, Nicolae
Milescu-Spătaru a ajuns la concluzia că statul este un organism foarte complicat şi nu
poate fi guvernat de un singur om, ci trebuie susţinut de un consiliu al înţelepţilor. Este
inadmisibil ca împăratul să conducă prin metode dictatoriale. Tirania şi batjocora con-
duc spre ruinarea statului. Autorul susţine că supuşii alcătuiesc populaţia statului, care
au îndatoriri referitor la gestiunea statului, liniştea şi bunăstarea cetăţenilor; privilegi-
ile datorate funcţiilor de stat nu pot fi folosite pentru înjosirea oamenilor. Concepând
statul ca un sistem de conducere centralizat, gânditorul se pronunţă contra abuzurilor
feudale şi a războaielor interne. El promova ideea absolutismului luminat, limitat prin
legi. Cauza decăderii unor state au fost viclenia, lăcomia, nedreptatea domnitorilor, ră-
utatea omenească.
La baza schimbărilor monarhiilor mondiale se află procesul natural al îmbătrânirii
şi descompunerii. Acest proces este cauzat de viciile omului şi de voinţa lui Dumnezeu.
Spătaru va evidenţia următoarele monarhii mondiale: Asiriană, Midopersană, Greaco-
romană, Rusă. Autorul demonstrează ascensiunea Imperiului Rus (Moscova este a treia
Romă)67 şi propagă lupta pentru lichidarea jugului turcesc, menţionând că Rusia este
principala forţă capabilă să zdrobească Imperiul Otoman.
Dimitrie Cantemir (1673–1723). Lucrările pentru care în 1714 a fost ales membru
al Academiei din Berlin sunt următoarele: Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea,
Istoria ieroglifică, Istoria Imperiului otoman, Descrierea Moldovei ş.a.
Concepţiile de bază ale lui D. Cantemir sunt următoarele: necesitatea eliberării Mol-
dovei de sub jugul turcesc, critica marilor feudali şi a statului nobiliar, preconizarea in-
staurării în Moldova a unui stat domnesc autoritar de tipul monarhiei absolute: „Statul
înfloreşte numai atunci când stăpânii miluiesc şi ceartă cu dreptate, iar supuşii ascultă şi
slujesc din dragoste”68; este susţinătorul absolutismului iluminist şi monarhiei ereditare
(atunci când o cer interesele statului, domnitorul poate şi trebuie să facă uz de forţă);
65 Ruseev, E. Miron Costin. Chişinău, 1982, p. 46.
66 Costin, M. Opere. Bucureşti, 1965, p. 55.
67 Juc, V. Op. cit., p. 27.
68 Ibidem, p. 29.
37
condamnă cu hotărâre uzurparea puterii de stat. Cantemir consideră că monarhul are
dreptul să subordoneze biserica; istoria este influenţată de persoane care pot înrâuri po-
zitiv sau negativ; apariţia statului este rezultatul contractului social (teorie ce are multe
puncte comune cu cea a reprezentanţilor liberalismului burghez); mediul geografic exer-
cită o mare influenţă asupra activităţii vitale a statului, obiceiurilor, formei de guvernare;
teoria „ciclurilor” (societatea cunoaşte un proces intern de creştere şi descreştere, oame-
nii nu pot împiedica decăderea societăţilor, dar sunt în stare s-o conceapă şi s-o cunoască
graţie raţiunii. Mişcarea iniţială este prestabilită, însă procesul se supune unor legi na-
turale. După exemplul lui N. Milescu-Spătaru, Dimitrie Cantemir dezvoltă teoria celor
patru monarhii universale, pe care le consideră următoarele: Imperiul Persan (răsărit),
Imperiul lui Al. Macedon (sud), Imperiul Roman (apus), imperiul Rus (nord). Imperiul
Otoman – un „monstru care se opune legilor naturii” şi din această cauză trebuie să
dispară69. Primele trei monarhii s-au dovedit a fi provizorii, chiar dacă apariţia lor a fost
legică, iar ultima este nu numai o moştenire firească a celor precedente, ci şi urmează să
atingă culmea dezvoltării); din start respinge războiul ca fenomen social, căci efectele lui
sunt sărăcia, mizeria, condamnă ocuparea ţărilor mici de către cele mari (mai târziu se va
distanţa de pacifismul consecvent şi va susţine războaiele de eliberare. Este de precizat de
asemenea că gânditorul considera drept progresiste războaiele de cucerire ale romanilor,
căci ele au contribuit la propagarea culturii latine printre barbari şi au restabilit dreptu-
rile Romei Antice asupra unor teritorii, inclusiv, Dacia); a acuzat exploatarea excesivă a
păturilor de jos, lucru ce ar pune în pericol orânduirea de stat şi liniştea socială.
Iluminismul a fost o puternică mişcare de idei ce a căutat să realizeze noi forme de
viaţă politică, socială şi spirituală, conduse de raţiune. În Moldova, gândirea iluministă
a constituit o mişcare de idei contradictorii, cu o varietate de teze caracteristice creşti-
nismului, umanismului, iluminismului francez, englez şi rus.
Gheorghe Asachi (1788–1869). În lucrarea Mazepa în Moldova, demască viciile so-
cietăţii în spirit iluminist, dar nu se limitează doar la critica orânduirii sociale existente,
ci şi încearcă să găsească o formă de guvernare unde să predomine raţiunea şi dreptatea.
Militează pentru monarhia luminată, limitată de lege. În opinia gânditorului, o legislaţie
bună poate asigura reformarea ţării. Gheorghe Asachi a fost un partizan al reformelor
paşnice, privind cu reticenţă revoluţia din 1848.
Toate popoarele sunt, în viziunea lui, o fracţiune a unei familii numeroase, care prin
întinderea sa nu poate fi administrată de un singur guvern. Autenticul patriotism nu
semnifică exclusivism naţional, ostilitate faţă de alte neamuri.
În accepţia cărturarului, progresul omenirii se bazează pe progresul raţiunii, mora-
lităţii, cultivării spirituale, dezvoltarea industriei. Prosperarea economică şi culturală
a Moldovei este posibilă, după el, sub protecţia binefăcătoare a Rusiei. Aşadar, Asachi
are încredere în forţa educaţiei. Educaţia şi instruirea au ca suport principiile teoriei
„dreptului natural”, principiile conform căror, toţi oamenii sunt înzestraţi de la natură
cu capacităţi identice.
Evoluţia istoriei depinde de voinţa unei personalităţi şi asemenea oameni iluştri au
fost Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru I70.
lui şi adunării compusă din reprezentanţii marelui cler, din membrii divanurilor şi departamentelor şi din
boierii din ţinuturi; puterea executivă aparţine domnitorului; numirea în funcţii este prerogativa domnito-
rului cu consimţământul feudalilor; libertatea cuvântului, presei, inviolabilitatea persoanei.
39
nomică, bazată pe asigurare materială certă şi libertate. Aceasta poate fi realizată prin
intermediul revoluţiei. Scopul revoluţiei este instaurarea dreptăţii sociale72.
În opera lui Mihai Eminescu (1850–1889) sunt reflectate idei preponderent conser-
vatoriste. În scrierile sale cu caracter publicistic Eminescu valorifică ideea dezvoltării
ciclice. Civilizaţiile se nasc şi dispar şi îşi continuă existenţa doar în legende. Fiind influ-
enţat de concepţiile lui A. Schopenhauer, scriitorul promovează ideea că răul apărut în
urma goanei după putere este o dominantă în dezvoltarea istoriei.
În poemul Împărat şi proletar se întâlnesc ecouri ale ideologiei marxiste. Autorul
susţine ideea că mizeria şi nedreptatea socială nu pot dispărea decât pe cale revoluţio-
nară. Eminescu face distincţie dintre poporul muncitor şi conducător, exprimându-şi
dragostea pentru primul şi ura vehementă pentru al doilea. În anii 70 concepţiile lui
Eminescu suferă unele modificări. În accepţia poetului, dezvoltarea industriei este pri-
mul criteriu al progresului economic. Însă, ţara cu prioritate agrară trebuie să se limiteze
la prelucrarea materiei prime: „În ţara ţăranilor şi păstorilor nu este dorită instaurarea
civilizaţiei împrumutate”.
Analizând conceptul de naţiune, autorul susţine că fiecare om este reprezentantul
unei naţiuni şi are responsabilităţi faţă de ea73. Cosmopolitismul este o simulaţie, este
un pretext de a nu face nimic pentru naţiunea sa. Naţiunile au dreptul de a-şi determina
soarta şi nu au dreptul de a domina pe altele. Acuzând evenimentele de la 1848, autorul
consideră că românii au pierdut simţul istoric, au lăsat tot ce este autohton şi au adoptat
teorii cosmopolite. Statul este un aşezământ al naturii care a apărut în baza creşterii
familiei, este o instituţie supraclasică, în cadrul căruia toate clasele sunt egale. El are
menirea de a stabili o armonie între ele.
Eminescu este adeptul monarhiei iluminate ereditare, a legilor scrise. Poetul consi-
deră că progresul poate fi asigurat prin munca individuală. Un stat liberal nu poate fi
puternic, numai legile conservatoare poate să asigure o dezvoltare firească în România.
72 Juc, V. Op. cit., p. 58; Zubcu-Codreanu, N. Scrieri. Chişinău, 1978; Arbur, Z. Opere alese. Chişinău, 1957.
73 Попович, К. Эминеску Михаил. Кишинёв: Картя молдовеняскэ, 1989, стр. 51, 52, 53; Eminescu,
M. Scrieri politice şi literare. Bucureşti, 1905, p. 3.
40
Tema III: Politica - fenomen social
1. Politica - fenomen social. Definiţii şi abordări
2. Geneza, structura şi funcţiile politicii
3. Criterii de apreciere/măsurare a fenomenului politic. Indicatori politici
1. Politica - fenomen social. Definiţii şi abordări
Politica reprezintă obiectul de studiu al ştiinţei politice. Dar ce reprezintă însăşi
politica?
Discuţiile în privinţa definirii politicii nu încetează nici astăzi, existând în acest sens,
sute de modele explicative şi definiţii. În dicţionarul Webster politica e definită în câteva
modalităţi: 1. Arta sau ştiinţa despre conducere: ştiinţa politică. 2. Activitate sau afaceri
ale guvernului, politicianului, partidului politic. 3. Conducerea sau participarea în tre-
burile politice, adesea la nivel profesionist. 4. Metodele sau tacticile legate de adminis-
trarea guvernului sau statului74.
Politica e definită drept o ştiinţă, artă, practică socială, domeniu/sferă aparte a socie-
tăţii cu legile sale specifice, luptă pentru puterea politică, activitate de conducere a socie-
tăţii prin intermediul instituţiilor de stat. În ştiinţele politice rămâne populară definiţia
politicii, lansată de Harold Laswell, care o caracteriza prin formula „cine, ce, când şi
cum obţine” (who gets what, when, and how). Această definiţie este funcţională, fiindcă
ne permite să discernem trei aspecte esenţiale ale politicii: competiţia pentru a obţine
anumite resurse, nu rareori pe contul altora, necesitatea de cooperare pentru adoptarea
deciziilor şi natura puterii politice75. Într-o formulă comprimată, politica, „este modali-
tatea în care oamenii conduc şi sunt conduşi”76.
O modalitate de percepere a politicii este înţelegerea ei ca proces, prin intermediul
căruia societăţile se autoorganizează şi se autoreglează; respectiv cum se guvernează pe
sine însăşi. Acest proces este „politic” fiindcă se localizează în spaţiul public, unde se
adoptă deciziile care afectează comunitatea. Or, deciziile adoptate în corporaţii, familii
şi alte organizaţii, care nu fac parte din spaţiul public, au un caracter nu politic, ci privat.
Astfel, calitatea fundamentală a politicii rezidă în problema delimitării clare a ceea ce
este privat şi public77.
Definiţiile sunt adesea contradictorii: dacă unii politologi văd în politică arta atin-
gerii consensului, pentru alţii, politica este invers - un conflict perpetuu, legat de lupta
pentru putere şi resurse. În timp ce politologi liberali înţeleg prin politică activitatea de
armonizare a intereselor sociale, pentru politologii marxişti, politica este o expresie a
dominaţiei unei clase asupra alteia. În funcţie de unghiul din care este privită, politica
poate fi definită în diferite moduri.
În acest paragraf, vom aborda politica din câteva dimensiuni:
• Politica în ipostază de ştiinţă şi artă;
• Politica – sfera autonomă sau mecanism de funcţionare a societăţii, cu propriile
legităţi;
74 Webster’s two new college dictionary. Houghton Mifflin Harcourt, 2005, third edition, p. 875.
75 Birkland, Th. An Introduction to the Policy Process: Theories, Concepts, and Models of Public Policy
Making. M. E. Sharpe, 2010, p. 6.
76 Magstadt, Th. M. Understanding Politics: Ideas, Institutions, and Issues. Cengage Learning, 2008, eight
edition, p. 4.
77 Birkland, Th. Ibidem, p. 4.
41
• Politica - activitate publică, legată de exercitarea unor funcţii sociale concrete (diri-
jare, armonizare a intereselor sociale, comunicare, dominare etc.).
1. Politica – ştiinţă. Aristotel a fost primul gânditor care a formulat ideea că politica
este activitatea cea mai importantă din toate artele şi ştiinţele. Această definiţie, deşi
populară în anumite cercuri academice, e contrazisă de realitatea politică imediată, care
foarte rar se bazează pe calcule ştiinţifice, fiind adesea un produs al unor decizii volun-
tare, iraţionale, sau a unor interese înguste sau de grup, care intră în conflict cu raţiunea
ştiinţifică. Această credinţă în politică ca activitate ştiinţifică, parvenită din iluminism,
este o iluzie a raţionalismului instrumental, care ar guverna integral procesul politic. În
special, asemenea definiţi sunt vulnerabile din perspectiva politicilor publice. Deţinerea
informaţiei ştiinţifice complete despre politică este o utopie, consideră Michael Moran,
Martin Rein şi Robert E. Goodin. Politica, ca şi orice activitate umană, este exersată
parţial în condiţiile ignoranţei; altfel vorbind, este o activitate în care se învaţă din mers,
după formula „learning by doing”. In practică, niciodată nu cunoaştem întreaga infor-
maţie pe care dorim să o „optimizăm”. În cel mai bun caz, noi stabilim nişte standarde
care sunt suficient de bune şi ne bucurăm cu atingerea acestora. Dacă politica stabileşte,
spre exemplu, standarde educaţionale prea înalte, mai mulţi copii vor rămâne restanţi-
eri, dacă standardele sunt prea modeste, performanţele academice ale acestora le vor fi
puţin utile78.
2. Politica – artă. Această percepţie a politicului se datorează lui Platon, în viziunea
căruia politica este o artă a conducerii cu oamenii. În perioada contemporană, Otto von
Bismarck a lansat formula că „politica este arta posibilului”. Chiar în dicţionarul online
Merriam –Webster (www.merriam-webster.com), deşi într-o formulă consensuală, ter-
menul politică e definit ca ,,artă şi ştiinţă a guvernării”.
Această teză, deşi, răspândită, este totuşi contrazisă de anumiţi autori. Max Weber,
în „Politica, o vocaţie şi profesie” arătă că politica înseamnă, alături de pasiune şi intuiţie,
şi o tenacitate, şi lenta luptă cu imposibilul. Este adevărat şi toate experienţele istorice au
demonstrat-o că nu s-ar fi obţinut posibilul dacă nu s-ar fi încercat mereu imposibilul79.
3. Politica - sferă aparte a societăţii, formată din interacţiuni sociale. Cercetăto-
rul polonez, Miroslaw Karwat, scrie că în accepţiunea cea mai generală a termenului,
„politica înseamnă ansamblul, sistemul relaţiilor politice, cu alte cuvinte interacţiunile
instituţionalizate dintre grupările sociale largi, care constituie o sferă separată şi relativ
autonomă a vieţii sociale, pe lângă sfera economică şi suprastructura ideologică”80. În
viziunea politologului rus G. Belov, „politica este o lume imensă, caracterizată prin exis-
tenţa independentă de economie, cultură şi care interacţionează cu toate sferele exis-
tenţei umane”81. Această abordare este imperfectă în cazul sistemelor totalitare, unde
politica reglementează toate sferele vieţii, înghiţind definitiv societatea civilă.
4. Politica – expresie concentrată a economiei. Marxismul la fel, percepe politica în
ipostază de sferă aparte a societăţi, dar în conexiune strânsă cu fenomenele economice
78 Moran, M, Rein, M., Goodin, Robert E. The Oxford handbook of public policy. Oxford University
tura Politică, 1988, p. 76; Citat după Marin Voiculescu. Politologie. Bucureşti: editura VICTOR, 1998, p. 44.
81 Белов, Г. Политология. Москва: ЧеРо, 1998, c. 6.
42
şi sociale. Din perspectiva marxistă, societatea are o structură bifurcată: baza econo-
mică, adică forţele şi relaţiile de producţie, şi suprastructura, ultima incluzând în sine
ideologia, cultura, ştiinţa, politica. Pornind de la această ecuaţie, abordarea economică
marxistă defineşte politica ca o expresie concentrată a economiei (V. Lenin), care, astfel,
este primară, determinând fenomenul politic. La baza fenomenelor politice frecvent se
află interesele unor grupări economice, (bancheri, mari industriaşi, carteluri) care influ-
enţează nemijlocit partidele politice, statul, impunându-le adesea propria voinţă, fapt ce
limitează gradul de libertate a actorului politic. Ideea că politica de stat este determina-
tă de marele business îşi găseşte explicaţia în unele studii devenite notorii. Politologul
american G. Domhoff, în lucrarea „Who rules America?” (1967) oferă un răspuns clar
- ,,Marele business şi indivizii bogaţi asociaţi acestuia”82. C. Mills în renumita lucrare
„The power elite”(1956) a demonstrat cu lux de amănunte că în SUA, la nivel naţional,
există un număr relativ restrâns de indivizi aflaţi în conexiuni strânse, care se află în to-
pul instituţiilor economice, politice şi militare. Mills sugerează că marele business prac-
tic se suprapune cu cei care sunt poziţionaţi în topul arenei politice, exercitând influenţă
sesizabilă asupra deciziilor politice83. După cum vedem, în abordarea economică există
o mare doză de adevăr, dacă ţinem cont de două amendamente:
• politica nu rareori operează în detrimentul economiei şi interesului economic naţio-
nal; nu respectă legile economice şi interesele unor grupuri economice, merge chiar
în pofida acestora. Astfel, în Rusia Sovietică economia a fost supusă intereselor de
partid. Unele unităţi economice erau construite fără ca acestea să aibă vreo utilitate
în peisajul economic al ţării, în felul acesta aducând prejudicii enorme (semănarea
orezului şi bumbacului în Moldova, creşterea păpuşoiului în Siberia etc.).
• politica este o expresie nu doar a economiei, dar şi a culturii, ideologiei existente,
relaţiilor sociale complexe dintr-un mediu social.
5. Politica - mecanism de redistribuire a resurselor. Teoria sistemică (David
Easton) defineşte politica drept un sistem social autonom care asigură distribuirea au-
toritară a valorilor, a statutelor şi privilegiilor în societate84. Momentul important în
această definiţie este funcţia politicii şi anume - aspectul distributiv realizat de politică
şi aspectul ei directiv - redistribuire autoritară, adică, prin intermediul puterii politice.
Acesta şi este motivul central pentru care elitele, liderii politici se implică în politică -
dorinţa de acces la resursele economice, la privilegii şi beneficii.
6. Politica - acţiune colectivă. Abordarea teleologică (Talcott Parsons) înţelege po-
litica ca o funcţie a sistemului politic de atingere a unor scopuri colective. Din această
perspectivă, orice decizie care vizează interesele unor grupuri mari de oameni (clase,
comunităţi etnice, grupuri profesionale, demografice, religioase), reprezintă o activi-
tate politică. Frank Bealey,Richard A. Chapman, Michael Sheehan consideră politica
o activitate realizată de politicieni, preocupaţi de o parte sau de totalitatea deciziilor
colective ce afectează unitatea politică în care ei locuiesc. Aceasta unitate ar putea fi o
regiune sau chiar guvernul central. În majoritatea societăţilor există o divizare clasică
82 Davis, D. E., Go, Julian. Political Power and Social Theory. Emerald Group Publishing,
2009, p. 9.
83 Ibidem, p. 9.
84 Пугачев, В., Соловьов, А. Указ. соч. c. 15.
43
între politicieni şi restul cetăţenilor, cărora le revine rolul minimal în procesul decizio-
nal al colectivităţii85.
Definiţiile care percep politica în calitate de activitate publică sunt multiple, diferen-
ţa între diferite abordări constând în scopul acestei activităţi:
7. Politica – activitate de stat. Astfel, din perspectiva instituţională, politica, repre-
zintă o participare în treburile şi conducerea statului, la determinarea scopurilor şi con-
ţinutului activităţii acestuia (V. Lenin). Respectiv, politica reprezintă o activitate a unor
instituţii politice, (partide, mişcări politice, stat) din care principala instituţie este statul.
Această abordare, preferată de politologii instituţionalişti, neglijează faptul că în sec.
XIX–XXI, odată cu revoluţia industrială și introducerea principiului separării puterilor
şi dreptului universal de vot, au apărut o mulţime de centre de putere. Puterea politică
nu se mai concentrează exclusiv în instituţiile statale, existând şi alte structuri politice
care produc procese politice: partidele şi mişcările politice, sindicatele, biserica, grupu-
rile de presiune, corporaţiile transnaţionale, organismele internaţionale (ONU, NATO,
OSCE). Conducerea unor întreprinderi de stat, lucrul inspectoratului fiscal, organizarea
muncilor obşteşti şi procedura juridică: toate sunt activităţi ale organelor de stat, dar nu
au obligatoriu şi un caracter politic. Cu alte cuvinte, politica se face nu doar de organele
de stat, iar organele da stat, la rândul lor, nu întotdeauna se ocupă de politică86.
8. Politica –activitate directivă. Teoria directivă formulată de Max Weber, priveşte
politica ca o activitate de conducere cu ajutorul puterii, deci, politica este privită mai
larg, depăşind sfera relaţiilor de stat. Max Weber: „Politica…semnifică tendinţa de par-
ticipare la putere sau exercitarea influenţei la redistribuirea puterii, fie între state, fie în
interiorul statului între diferite grupuri de oameni…Cine se ocupă de politică, tinde
spre putere: spre putere ca mijloc, supus altor scopuri (idealiste sau egoiste), fie spre
putere „de dragul puterii”, pentru delectarea cu sentimentul prestigiului, pe care aceasta
îl oferă”87.
Politica, din perspectiva directivă, include în sine totalitatea acţiunilor orientate la
acapararea, menţinerea, redistribuirea prerogativelor de putere (inclusiv între state) şi
exercitarea puterii. Iniţial această abordare se axa pe stat ca instituţie unde se concen-
trează puterea, deci, puterea echivala cu statul. Această abordare, deşi reflectă corect
esenţa şi energia politicii –puterea, nu dezvăluie conţinutul social al politicii, ale cui
interese exprimă, cine se află în spatele unor decizii politice concrete.
9. Politica – sferă a luptei şi dominaţiei. Teoria conflictuală priveşte politica ca pe o
sferă a luptei, stabilirii dominaţiei a unor grupuri asupra altora. Unul din părinţii acestei
abordări N. Machiavelli concepea politica ca pe o sferă a dominaţiei, ca pe o activitate
de consolidare a puterii proprii şi subminare a inamicilor. Pentru marxism-leninism
politica este o sferă a luptei claselor pentru putere, dar şi o dominaţie instituţionalizată
a unei clase asupra alteia, însăşi puterea de stat fiind concepută ca un mecanism politic
care exprimă interesele clasei dominante în societate. În fine, unitatea societăţii capita-
liste este una efemeră. Politologul german K. Schmidt priveşte politica prin dihotomia
85 Bealey, F., Chapman, R. A., Sheehan, M. Elements in political science. Edinburgh University
Press, 1999, p. 3.
86 Белов, Г. Политология. Москва: ЧеРо, 1998, c. 6.
87 Вебер, М. Избранные произведения. / Пер. с нем. Москва, 1990, с. 646.
44
prieten/inamic, „ai noştri/ai voştri”. Adepţii realismului politic caracterizează politica
ca realitate, care există şi se modifică nu în funcţie de anumite idealuri abstracte, ci a
unor raporturi de forţă. Adeptul realismului politic, americanul J. Davis consideră că
politica include acele situaţi, în care atingerea scopurilor este periclitată (de indivizi,
grupuri) şi pericolul ameninţării este atât de iminent, încât evitarea acestuia în mod
particular este imposibil.
Interpretarea conflictuală a politicii a descoperit capacitatea politicii de a concentra
şi substitui interesele societăţii prin interese de grup, prezentând aceste interese de grup
ca o expresie a interesului general. Această abordare, deşi reflectă corect o latură impor-
tantă a politicii - lupta, concurenţa, dominaţia unor grupuri asupra altora, neglijează
faptul că procesul politic reprezintă un binom ce conţine nu doar lupta, dar şi consen-
sul, nu doar dominaţia unor grupuri asupra altora, dar şi colaborarea acestora, nu doar
dezbinarea societăţii, dar şi armonizarea multiplelor interese, depistarea echilibrului
social necesar pentru supravieţuirea întregului sistem. Politica reală nu se realizează
fără consensul participanţilor, în caz contrar, este imposibilă însăşi existenţa instituţiilor
politice. R. Dahrendorf, spre deosebire de Marx, consideră că fiecare grup are interese
comune cu alte grupuri, conştientizarea cărora are loc datorită partidelor, sindicatelor,
organizaţiilor politice care le exprimă interesele. Statul asigură interesele generale prin
legi, hotărâri ce reflectă echilibrul forţelor sociale la momentul dat.
10. Politica – activitate de atingere a binelui comun. Perspectiva normativă defi-
neşte politica ca pe activitate de atingere a binelui comun. Astfel, Aristotel definea poli-
tica ca o activitate de urmărire a binelui, o sferă a eticii publice. Hegel o înţelegea ca pe
un interes de urmărire a binelui general, de aplicare a raţiunii, John Locke o vedea ca pe
un interes de realizare a dreptăţii. La John Locke întreaga putere de stat apare ca sistem
complex de asigurare a dreptăţii: legislativul face legile necesare (ce definesc dreptatea şi
nedreptatea), executivul le aplică, iar justiţia combate conduita deviantă (faţă de aceste
legi)88. Tentativa de impeachment în fața Congresului a lui Bill Clinton, ca si scandalul
Watergate cu R. Nixon sunt o probă clară ca aspectele morale pot dicta decizii analitice
și pot avea consecințe serioase89.
Această abordare idealistă e contrazisă de alţi teoreticieni, în primul rând, marxişti
care înţeleg politica ca o activitate de suprimare a voinţei unei clase exploatate de către
clasa dominantă. În dicţionarul online Merriam –Webster se afirmă că „activităţile po-
litice adesea se caracterizează prin practici neoneste şi perfide)90.
Chiar și cu aceste critici, aduse abordării idealiste, suntem nevoiţi să oferim credit de
încredere ideilor expuse de politologii americani M. E. Hawkesworth, Maurice Kogan,
potrivit căror, atunci când politica este redusă la lupta pentru putere, dimensiunea şi
scopul moral al ei sunt cel puţin neglijate. Dacă cetăţenii sunt convinşi că politica, prin
definiţie presupune urmărirea beneficiilor personale, atunci motivele pentru evaluarea
regimurilor politice sunt dramatic compromise, iar distincţia dintre conducătorul bun
(cel ce conduce în interesul comun) şi tiran (în cazul nostru, cel ce conduce în beneficiul
personal) nu mai are sens. Respectiv, dacă morala şi binele comun nu mai sunt scopuri
ale politicii, atunci, un ,,conducător bun” este un propagandist bun, fiindcă poate stabili
88 Iliescu, A. Introducere în politologie. Bucureşti: BIC ALL, 2002, p. 29-30.
89 Peters, B. Guy, Pierre, Jon. Handbook of public policy. SAGE, 2006, p. 37.
90 Birkland, Th. An Introduction to the Policy Process: Theories, Concepts, and Models of Public Policy
46
modelele de comunicare ale acestora vor fi diferite). În secolul XXI, când aspectele co-
municaţionale devin importante, acel subiect care formulează cel mai bine scopurile
sociale, atinge mai uşor adeziunea unor grupuri sociale.
Politologul rus, R. Muhaev evidenţiază câteva caracteristici esenţiale ale politicii. În
primul rând, politica este o sferă a relaţiilor de putere, a organizării şi distribuirii puterii,
determinarea scopurilor activităţii statului. În al doilea rând, politica este o modalitate
de organizare a societăţii, bazată pe integrarea diferitor grupuri sociale în baza unui
interes comun, lucru realizat, întîi de toate, de stat. În al treilea rând, politica este o ac-
tivitate de conducere şi dirijare a proceselor sociale la toate nivelurile, realizată de lideri
şi elite cu ajutorul instituţiilor statului94.
Aceste caracteristici ale politicii oferite de R. Muhaev, în linii generale integrează cele
trei curente fundamentale de gândire în ştiinţa occidentală: adepţii teoriei ,,politica este
lupta pentru putere”, instituţionaliştii, care o descriu ca activitate de stat şi pluraliştii,
care o percep ca activitate de armonizare a intereselor sociale.
În concluzie, politica este o sferă a activităţii grupurilor, partidelor, indivizilor,
statului, legată de conducerea proceselor sociale şi satisfacerea intereselor generale
ale societăţii. Fiind un proces complex şi multinivelar, politica constă din lupta pentru
putere, conducerea societăţii, redistribuirea autoritară a valorilor şi resurselor şi armo-
nizarea intereselor colective.
2. Geneza, structura şi funcţiile politicii
Apariţia politicii reprezintă un subiect larg discutat în ştiinţele politice. Există di-
ferite modele explicative ale acestui fenomen complex. Politica apare atunci, când se
diferenţiază interesele sociale, când apar conflicte în interiorul societăţii care necesită
apariţia unui mecanism suprasocial de armonizare a acestor interese contrarii.
Majoritatea politologilor opinează că în perioada primitivă politica lipsea, fiindcă in-
tegritatea societăţii şi comportamentul solidar se baza pe coincidenţa naturală a intere-
selor ce impune supravieţuirea fizică. Indivizii nu puteau supravieţui individual, separat
de trib, moment ce-i impunea să fie dependenţi de întreg, adică de (trib). Dar odată cu
perfecţionarea uneltelor de muncă, diviziunea socială a muncii, cristalizarea proprietăţii
private şi apariţia plusprodusului apar clase cu interese economice contrarii, între care
se iscă conflictele, fapt ce a dictat emergenţa unor instituţii sociale şi activităţi care ar
împăca, armoniza disensiunile, forţându-i pe indivizi să respecte ordinea socială (expre-
sia voinţei clasei dominante ). Aceste instituţii sunt statul şi politica.
În Orient apariţia politicii a fost condiţionată nu de diferenţierea socială, ci de nece-
sitatea de a asigura populaţia cu alimente, a apăra teritoriul de barbari şi, mai ales, de a
construi şi a asigura funcţionarea normală a canalelor, fără de care ar fi fost imposibilă
existenţa agriculturii irigate95. Concluzia la care ajungem e că doar în comuna primitiva
şi într-o societate perfectă (or societăţi perfecte nu există) politica este de prisos. Într-o
societate complexă comunitatea este rezultatul de acţiune politică şi ea este menţinută
de instituţiile politice96.
94 Мухаев, Р. Политологи. Учебник для ВУЗ-ов. Издание второе. Москва: ПРИОР, 2000, p. 16.
95 Мухаев, Р. Указ.соч., c. 9-10.
96 Huntington, S. Ordinea politică a societăţilor în schimbare. Iaşi: Editura Polirom, 1999, p. 19.
47
Structura politicii presupune evidenţierea acelor elemente care reprezintă axa po-
liticii şi permit existenţa ei ca o sferă autonomă şi activitate publică. Printre aceste ele-
mente cheie vom evidenţia următoarele:
1. Subiectele - obiectele politicii, reprezintă elementele primare ale politicii. Ele re-
flectă cine este purtătorul acţiunii şi mesajului politic şi cine este recipientul. Astfel,
subiect al politicii pot fi liderii, elitele politice, partidele, statul, grupele de presiune,
clasele sociale. Obiecte pot fi acei actori care resimt asupra lor impactul acţiunii politice.
Cele mai frecvente obiecte ale politicii sunt societatea, populaţia, masa, clasele, grupele
sociale, partidele, uneori - elitele, lideri aparte şi chiar statele, atunci când e vorba de
politica internaţională.
2. Instituţiile politice reprezintă centrul de conducere şi reglare a proceselor sociale;
organizaţiile în care se materializează puterea (forma în care se include conţinutul poli-
ticii) şi, în special, principalul institut - statul.
3. Interesele politice reprezintă cauza primară, izvorul comportamentului politic.
Este evident faptul că, dacă asistăm la demararea unui proces politic, înseamnă că exisă
anumite interese de ordin economic, social, cultural, militar care impun anumite gru-
puri sau actori politici să acţioneze în scopul satisfacerii acestor interese.
4. Puterea politică este esenţa, energia politicii. Orice acţiune politică presupune
lupta pentru putere sau exercitarea puterii în beneficii personale sau de grup.
5. Relaţiile politice reprezintă totalitatea interacţiunilor şi a interdependenţelor din-
tre subiectele şi obiectele politicii. Orice demers politic (lege, hotărâre, declarare de răz-
boi-pace, semnarea unor tratate internaţionale sau demararea unor politici) presupune
existenţa unor contacte, interacţiuni dintre subiect şi obiectul politicii. Aceste relaţii pot
fi de dominaţie - supunere, colaborare - neutralitate - conflict; aprobare - dezaprobare
a actului politic.
6. Conştiinţa politică reprezintă totalitatea ideilor pe care le produc, pe de o parte,
actorii politici (partidele, mişcările politice, statul) şi ideile politice pe care le au cetăţenii
unui stat. Aceste idei se pot cristaliza în ideologii şi doctrine, specifice sistemului politic
existent.
Nivelurile politicii reprezintă acele trepte, pe care se desfăşoară procesul
politic:
1. Meganivelul se referă la activitatea instituţiilor internaţionale (ONU, NATO,
OSCE), ce au un caracter suprapolitic.
2. Macronivelul e nivelul politic propriu-zis, caracterizează statul, puterea politică,
structura şi funcţionarea ei în centru şi la periferie.
3. Micronivelul cuprinde organizaţii în parte: partide, sindicate, corporaţii, firme.
Aici, la fel ca şi în stat, are loc lupta pentru putere, conducere, redistribuire, realizare a
intereselor de colectiv.
Funcţiile politicii reprezintă acele direcţii de bază ale activităţii politice, care-i per-
mit soluţionarea unor probleme sociale importante:
1. Integrarea diferitelor sfere ale vieţii sociale, asigurarea unităţii şi stabilităţii
societăţii;
48
2. Conducerea proceselor social-politice (fie în folosul întregii societăţi sau a unor
grupuri influente), elaborarea scopurilor sociale şi mobilizarea maselor la îndeplini-
rea lor;
3. Depistarea şi rezolvarea conflictelor sociale;
4. Socializarea personalităţii, educarea politică a cetăţenilor, cultivarea patriotismu-
lui, respectului faţă de lege;
5. Asigurarea continuităţii şi renovării în dezvoltarea societăţii;
6. Redistribuirea autoritară a resurselor şi a valorilor în societate. Această funcţie
presupune redirecţionarea resurselor de la unele categorii sociale, spre altele, reorga-
nizarea permanentă a organismului social, avansarea unora în funcţii şi retrogradarea
altora, accesul la serviciile şi privilegiile statului pentru anumite segmente sociale sau
pentru majoritatea cetăţenilor (în funcţie de natura regimului politic existent).
Tipologia politicii. Politica este un fenomen complex din considerentul că se desfă-
şoară concomitent la diferite niveluri ale societăţii, fiind direcţionată spre diferite sfere
sociale în acelaşi timp. Există multiple criterii de clasificare a politicii:
A) după orientare: politica internă, externă;
B) după metode: politica paşnică, de război, neutralitate, colaborare;
C) după proporţii: politica regională (locală), statală, mondială (când un stat se im-
plică în mai multe probleme internaţionale).
D) după obiect: politica economică, socială, culturală, militară, demografică, infor-
maţională, etc. Practic, fiecare minister din interiorul unui guvern îşi are obiectul pro-
priei politici: Ministerul tineretului şi sportului - politica faţă de tineri şi sport, Ministe-
rul ecologiei - politica ecologică, ministerul de externe - politica externă etc.
3. Criterii de apreciere/măsurare a fenomenului politic. Indicatorii politici
Fenomenul politic este foarte complex, dinamic şi uneori foarte greu de supus unei
analize obiective. În acest sens, au fost elaborate o serie de indicatori care ajută la mă-
surarea unor parametri ai procesului politic: nivelul democraţiei, corupţiei, libertăţii
economice, dezvoltării umane, gradul de stabilitate a sistemului politic, libertatea presei,
gradul de instituţionalizare şi funcţionalitate a statului. O parte din aceşti indicatori îi
vom analiza în acest paragraf.
1. Corupţia. Un indicator utilizat pentru cuantificarea corupţiei este indicele eva-
luării nivelului corupţiei, calculat de Transparency International (www.transparency.
org), în diapazonul 0-10. Pentru o imagine benefică a ţării, este nevoie de un indiciu de
cel puţin 3,0 la acest capitol. Statele cu un diapazon de la 1 la 3 sun considerate foarte
corupte, cele cu 10 - un nivel mic de corupţie. Spre exemplu, în Republica Moldova,
în 2002, indicele corupţiei era de 2,1 , în 2006 acest indicator se cifrează la 3,2 puncte,
reflectând iarăși un nivel înalt al corupţiei, fapt ce devine un factor periclitant pentru
democraţie.
2. Libertatea presei. Indicatorul numit libertatea presei este calculat de Freedom Ho-
use (www.freedomhouse.org) în diapazonul 0-30 – ţări libere, 31-60 – ţări parţial libere
şi 61-100 – ţări cu regim totalitar. Acest indicator este foarte important, fiindcă mass-
media independentă şi liberă este elementul central, fără de care este imposibilă demo-
craţia ca sistem. În Raportul Freedom of the Press, făcut în 2007, 12 state postsovietice
(printre care şi RM) sunt calificate ca fiind nelibere, indicând că aceste state nu asigură
49
protecţia în sfera legală, politică, economică pentru a asigura un jurnalism deschis şi
independent.
3. Democraţia şi drepturile omului. Există mai mulţi indicatori care ne permit să
măsurăm nivelul de respectare a drepturilor omului, esenţa regimului politic. Mai jos,
oferim câţiva indicatori din acest grup.
Indicele evoluţiei drepturilor politice şi civile. Indicatorul expus este calculat de
organizaţia internaţională Freedom House în diapazonul: 1,0-2,5 – ţări libere; 3,0-5,0
– ţări parţial libere şi 6,0-7,0 – ţări cu regim totalitar şi evaluat în baza subindicatorilor:
libertatea cuvântului şi a convingerii, libertatea asocierii în organizaţii, supremaţia le-
gii şi a drepturilor omului, independenţa personală şi drepturile economice. Drepturile
politice sunt calculate după acelaşi principiu, în baza următorilor subindicatori: ale-
geri libere şi echitabile ale persoanelor de conducere, libertatea organizaţiilor politice,
existenţa unei opoziţii puternice, libertatea şi puterea grupurilor de interes. Indicatorii
menţionaţi, în viziunea noastră, pot fi uşor utilizaţi la măsurarea nivelului de evoluţie
(autonomie) a societăţii civile.
Astfel, în 1998, 2002, 2006 Moldova obţine stabil 4 puncte, fiind calificată drept
stat cu libertate parţială. La capitolul libertăţi politice, Moldova obţine în 1998, un
scor de 2 puncte din 5 posibile, adică un grad înalt de libertate politică. Dar deja în
2006, Moldova degradează la acest capitol până la 3 puncte, semnificând libertate
parţială.
Un indicator important sunt alegerile şi controlul din partea maselor, calculat de
Banca Mondială (http://info.worldbank.org/governance) în diapazonul – 2,5 pentru ţă-
rile cu regim autoritar şi +2,5 pentru cele cu regim democratic şi evaluat prin subindica-
tori: alegeri libere şi echitabile, libertatea presei, libertăţi civice, libertăţi politice, durata
activităţii guvernelor, transparenţa activităţii guvernelor, interesul şi reacţia cercurilor
de afaceri faţă de modificările legislative şi politica economică promovată. Dacă în 1998
Moldova obţine +0.05, în 2006 - doar -0.48, adică, coboară cu câteva unităţi, fiind cali-
ficată stat cu ,,libertate parţiala”.
Unul din cei mai importanţi indicatori care reflectă nivelul dezvoltării democra-
ţiei este supremaţia legii, calculată de Banca Mondială în diapazonul -2,5 +2,5 în baza
următorilor subindicatori: existenţa pieţelor negre, asigurarea de drept a îndeplinirii
contractelor private şi publice, corupţia în sectorul bancar, imprevizibilitatea în activi-
tatea organelor judiciare. Dacă în 1998 RM obţine - 0.28, în 2006 - 0.61, adică, un scor
mai modest, fiind calificată de experţii instituţiei stat cu ,,Predominanta elementelor
samovolnice”.
Stabilitatea politică şi lipsa violenţei este calculată de Banca Mondială în diapa-
zonul -2,5 şi +2,5 în dependenţă de: posibilitatea apariţiei conflictelor etnice şi sociale,
conflictelor armate şi loviturilor de stat, fărâmiţării spectrului politic. În 1998 Republica
Moldova avea o poziție relativ bună +0.15, în 2006 -0.48, ceea ce sugerează ponderea
înaltă a elementelor de instabilitate.
4. Indicatori ai regimului politic. Exisă mai multe modalităţi de calculare a parame-
trilor regimului politic. Unul din aceşti indicatori este Coeficientul Polity, calculat de
către Centrul dezvoltării internaţionale a Universităţii din Meriland. Ratingul fiecărei
ţări se apreciază în limita –10 pentru autocraţie şi +10 pentru democraţie matură. Co-
eficientul Polity este evaluat în baza următorilor subindicatori: gradul de concurenţă
50
şi transparenţă a procesului de alegere şi numire a persoanelor de conducere în orga-
nele executive, gradul de reglementare a procesului de alegere şi numire a persoanelor
de conducere în organele executive, gradul de limitare a împuternicirilor principalelor
persoane de conducere în organele executive. Coeficientul Polity, raportat la Republica
Moldova, constituia 7 puncte în 1998 şi 2002, ceea ce vorbeşte despre predominarea
elementelor democratice.
Indicele democraţiei. Ratingul global al evoluţiei democraţiei, efectuat de compa-
nia de cercetare Economist Intelligence Unit, care intră în grupul mediatic Economist
Group, a inclus 167 de state, divizate în patru categorii: democraţie consolidată, demo-
craţie problematică, regimuri hibrid, regimuri autoritare. Republica Moldova, în 2010,
a ocupat locul 65, fiind calificată ca un stat cu ,,democraţie problematică”97.
5. Indicele “Statelor eşuate”. Un indicator important, care ne permite să înţelegem
nivelul de funcţionalitate a instituţiilor statului, este Indicele Statelor Eșuate (The Failed
States Index). Acest indice este calculate de Fundația pentru Pace din SUA (Fund for
Peace) care, folosind metodologia CAST (Conflict Assessment System Tool), analizează
12 indicatori, printre care: capacitatea instituțiilor statului de a asigura stabilitatea și
securitatea, vulnerabilitatea statului și riscurile violenței, presiunea demografică, nivelul
emigrației, nivelul inegalităților economice, situația economică, criminalizarea statului,
fragmentarea elitelor și a structurilor de forță, nivelul de respectare a drepturilor omu-
lui, ingerințele externe (riscurile intervenției externe în conflictele politice și economice,
dependența de finanțarea externă.
Punctajul oscilează de la zero la 10 (0 indică situația cea mai stabilă, 10 - cea mai
proastă). Astfel, în 2010, lista Indicelui Statelor Eșuate (The Failed States Index) anali-
zează 177 state divizate în 4 grupuri.
- state aflate în zona de alertă (au obținut indicele de alertă, ,,alert” index)
- state aflate în zona de risc sau avertisment (,,warning” category)
- state cu stabilitate moderată (,,moderate”)
- state viabile (cu stabilitate exemplară - ,,sustainable” states). De exemplu, în 2010,
cel mai viabil stat este Norvegia, urmată de Finlanda, Elveția, Suedia. Cel mai nestabil
stat este Somali, urmat de Chad, Sudan, Zimbabve.
6. Indicele Dezvoltării Umane, (IDU), adică, Human Development Index, permite
clasarea statelor într-o ierarhie civilizaţională, fiindcă include anumite criterii legate de
nivelul de trai şi consum al populaţiei, dar şi longevitatea vieţii. IDU este elaborat de
ONU şi include:
• Sănătatea și longevitatea vieții, măsurată prin indicatorii longevităţii aşteptate a vie-
ţii, la naştere;
• Accesul la studii, calculat prin nivelul de alfabetizare a populaţiei mature şi prin co-
eficientul total al nivelului de instruire a populaţiei;
• Nivelul decent de trai, măsurat prin mărimea Produsului Intern Brut (PIB) pe cap de
locuitor, exprimat în dolari SUA, după paritatea puterii de cumpărare (PPC)98.
97 Молдавский парадокс. При демократах уровень демократии оказался ниже чем при комму
нистах// http://ava.md/news/09779-moldavskii-paradoks-pri-demokratah-uroven-demokratii-okazalsya-
nizhe-chem-pri-kommunistah.html.16.12.2010.
98 ООН представила рейтинг качества жизни в странах мира на 2009 год // http://gtmarket.ru/
news/state/2009/10/06/2192
51
Ierarhizarea statelor se face după următoarea scară:
0,950 și mai mult 0,700–0,749 0,450–0,499
0,900–0,949 0,650–0,699 0,400–0,449
0,850–0,899 0,600–0,649 0,350–0,399
0,800–0,849 0,550–0,599 mai puţin de 0,350
0,750–0,799 0,500–0,549 nu sunt date
IDU mai înalt de 0,900 este apreciat ca foarte înalt, mai sus de 0,800 este conside-
rat ca înalt, iar statele cu aşa indicator se consideră „cu dezvoltare înaltă”, IDU între
0,500 - 0,799–dezvoltare medie, mai mic de 0,500 – „dezvoltare joasă”).
Spre exemplu, în 2009, statele cu cel mai înalt IDU erau: 1- Norvegia- 0,971; 2- Aus-
tralia - 0,970; 3- Islanda - 0,969; 4- Canada - 0,966; 5- Irlanda - 0,965; 6- Olanda - 0,964;
7- Suedia - 0,963; 8- Franţa - 0,961; 9- Elveţia - 0,960; 10- Japonia - 0,960.
Statele cu nivel înalt al IDU: 39 - Bahrein - 0,895; 40 - Estonia - 0,883; 41 - Polonia -
0,880; 51 - Cuba - 0,863; 71 - Rusia 0,817; 82 - Kazahstan 0,804; 83- Liban - 0,803
Statele cu nivel mediu al IDU : 84 - Armenia - 0,798, 85 - Ucraina - 0,796 , 92 - Chi-
na - 0,772, 115 - Mongolia - 0,727, 116 - Vietnam - 0,725, 117 - Moldova - 0,720, 134
- India - 0,612, 158 - Nigeria - 0,511.
Statele cu nivel scăzut al IDU: 159 - Togo - 0,499, 171 - Etiopia - 0,414, 181 - Afga-
nistan - 0,352, 182 - Niger - 0,340
Spre exemplu, Norvegia, plasată pe locul I după IDU, are o medie a vieţii de 80,5 ani,
PIB pe cap de locuitor - $ 72,305. Aici practic lipsesc săracii, deosebirile dintre clase este
mică, inflaţia şi şomajul sunt foarte reduse.
În Niger, plasat pe ultimul loc (182), media vieţii e între 40-50 ani, gradul de alfabe-
tizare este redus (pot scrie şi citi nu mai mult de 30%), PIB pe cap de locuitor e mai mic
de 1000 dolari SUA.
7. Indicele Libertăţii Economice (Index of Economic Freedom), calculat de Heritage
Foundation
Libertatea economică reprezintă, în viziunea Heritage Foundation, dreptul fun-
damental al fiecărui individ de a-şi controla propria muncă şi proprietate. Studiul in-
titulat Index of Economic Freedom, elaborat de Fundaţia Heritage, (http://www.heritage.
org/index/Ranking) împreună cu publicaţia The Wall Street Journal, împarte economii-
le naţionale în următoarele cinci categorii: libere, preponderent libere, cu o libertate mo-
derată, preponderent nelibere sau reprimate. Economii libere sunt cele care acumulează
între 80-100 puncte, preponderent libere 70-79.9, cu o libertate moderată 60-69 prepon-
derant nelibere 50-59,9, reprimate 0-49,9. Cele zece criterii analizate includ mediul de
afaceri, politicile comerciale, fiscalitatea, intervenţia guvernului în economie sau nivelul
salariilor şi al preţurilor, piaţa monetară, mediul investiţional, spaţiul financiar, drep-
turile de proprietate, corupţia şi piaţa muncii. Fiecare din cele zece criterii este evaluat
pe baza mai multor indicatori publicați de diferite organisme internaționale și institute
independente, apoi rezultatul este prezentat printr-o „notă“ cuprinsa intre 0 (represiune
maxima) și 100 (libertate maximă). Indicele libertății economice este media aritimetică
simplă a celor zece „note“ astfel obținute.
Astfel, ,,mediul de afaceri” măsoară uşurinţa cu care se poate iniţia, opera şi închide
o afacere, care reflectă nivelul reglementărilor de stat. ,,Politicile comerciale” reflectă
52
absenţa sau prezenţa tarifelor vamale care afectează importul şi exportul bunurilor şi
serviciilor. Libertatea fiscală este un indicator care reflectă nivelul poverii fiscale impuse
de guvern. ,,Intervenţia guvernului în economie sau nivelul salariilor şi al preţurilor”
analizează nivelul cheltuielilor guvernamentale, raportate la PIB. ,,Libertatea pieţei mo-
netare” combină măsurarea stabilităţii preţurilor şi aprecierea controlului preţurilor din
partea statului. Atât inflaţia înaltă cât şi controlul excesiv al preţurilor distorsionează pia-
ţa şi activitatea economică. Stabilitatea preţurilor fără intervenţie macroeconomică este
situaţia ideală pentru o piaţă liberă. ,,Mediul investiţional”este favorabil (liber) atunci,
când nu există constrângeri în circulaţia liberă a capitalului, iar indivizilor şi firmelor li
se permite să-şi mişte resursele atât în interiorul, cât şi în exteriorul ţării fără restricţii.
,,Spaţiul financiar” este atunci liber, când există o eficienţă bancară înaltă, şi o doză înal-
tă de independenţă față de controlul guvernamental al sectorului financiar. Deţinerea în
proprietate de către stat a băncilor şi a altor instituţii financiare, ca de exemplu, institu-
ţiile de asigurări şi piaţa capitalului reduce competiţia şi nivelul serviciilor disponibile.
Intr-o situaţie ideală, există un nivel minim al intervenţiei guvernamentale în sectorul
financiar, reglementarea din partea băncii centrale şi monitorizarea se reduce la garan-
tarea obligaţiilor contractuale şi prevenirea fraudelor. ,,Drepturile de proprietate” este
un indicator care măsoară nivelul în care legile statului garantează proprietatea privată,
iar statul asigură respectarea acestor legi. La fel se apreciază probabilitatea exproprierii
proprietăţii private şi analizează independenţa justiţiei, precum şi capacitatea indivizilor
şi a businessului de a asigura respectarea contractelor.
„Corupţia” erodează nivelul libertăţii economice, prin introducerea unui grad înalt
de incertitudine. Acest indicator este preluat direct de la Transparency International
(Corruption Perceptions Index (CPI).
„Piaţa muncii”. Acest indicator reflectă nivelul de reglementare a pieţii muncii, ofe-
rind date despre reglementările salariului minimal, legi care interzic disponibilizările
temporare ale personalului; precum şi prescripţiile existenţe la angajarea personalului,
durata zilei de muncă etc. Acest indicator este important din mai multe considerente.
În societăţile libere economic, guvernele permit muncii, capitalurilor şi bunurilor să se
mişte liber şi se abţin din a constrânge libertatea mai mult decât este necesar pentru a
proteja şi menţine. Ţările mai libere, din punct de vedere economic, înregistrează un
PIB pe cap de locuitor mai ridicat şi o rată mai mare de creştere a acestuia decât cele
mai puţin libere. Altfel spus, cetăţenii ţărilor economic libere produc mai multă bogăţie
suplimentară, raportată la numărul de locuitori şi ritmul în care ei se îmbogăţesc este
mai mare decât în cele care limitează libertatea economică99. Desigur, acest lucru nu
înseamnă neapărat ca în toate ţările libere din punct de vedere economic, nivelul de trai
îl depăşeşte pe cel din Republica Moldova sau alte state mai puţin libere, ci doar faptul că
perspectivele lor de dezvoltare sunt mai bune. Cu alte cuvinte, liberalizarea economiei
nu conduce la o creştere instantanee a nivelului de trai, fiindcă efectele sale se manifestă
în timp. Dar cu cât acest proces începe mai târziu, cu atât recuperarea decalajelor du-
rează mai mult. Unele țări bogate au în prezent o libertate economică mai redusă, ceea
ce întreține iluzia periculoasă ca restrângerea libertății economice nu are consecințe
manii-au-o-libertate-economica-moderata-143381.html
53
nedorite. Însă, realitatea este că ele înregistrează o creștere economică mai redusă, ceea
ce face să fie ajunse din urmă de țările mai libere, din punct de vedere economic.
Astfel, în 2011, Hong Kong avea cea mai mare libertate economică - 89,7, Singapoure
- 87.2, Australia era pe locul trei cu 82. 5. Cea mai neliberă – Coreia de Nord (economie
reprimată) - 21.0, apoi Zimbabwe - 22.1, Cuba - 27.7, Eritreia - 36.7, Venezuela - 37.6,
Burma - 37.8, Libia - 38.6. Republica Moldova acumulează aproximativ 55.7, fiind pe
acelaşi loc cu Senegal, alături de Côte d’Ivoire - 55.4, Pakistan - 55.1. Respectiv, Repu-
blica Moldova este o economie preponderent neliberă. Desigur, acest indicator, deşi
important, trebuie analizat cu o anumită doză de criticism. Spre exemplu, Georgia, par-
tenerul strategic al SUA şi NATO, acumulează 70,4, fiind pe aceeaşi linie cu Norvegia
-70, 3, Spania -70,2, Belgia -70,2100, situație care pare discutabilă.
Concluzii: Politica este un fenomen complex, caracterizat prin lupta pentru putere,
armonizarea intereselor sociale, redistribuirea resurselor cu ajutorul puterii de stat. Efi-
cienţa politicii poate fi măsurată cu ajutorul unor indicatori, care permit formarea unor
reprezentări generale despre randamentul actorilor politici.
100 http://www.heritage.org/index/Ranking
54
Tema IV: Puterea politică
55
Reprezentanţii orientării substanţiale (comportamentale) consideră că puterea
este o însuşire, o calitate a subiectului, cu ajutorul căreia, dacă o dispune, poate con-
duce cu alţii. Din perspectiva acestei abordări, natura puterii îşi are fundamentele în
calităţile biologice şi sociale ale individului, care este purtătorul ei.
Teoria behavioristă (americanii Charles E. Merriam, Harold Lasswell) tratează re-
laţiile de putere ca un produs al naturii umane, calităţilor sale naturale. Behavioriştii
individualizează puterea, reducând-o la interacţiunea dintre indivizi, în care cel mai
puternic îşi impune propria voinţă. Tendinţa de a supune propriei voinţe alţi oameni
apare în calitate de motiv dominant al comportamentului politic, adesea inconştient.
Harold Lasswel opinează că impulsurile primare pentru apariţia puterii rezidă în ten-
dinţa (voinţa) spre putere, specifică oamenilor, şi deţinerea „energiei politice”. Individul
vede în putere atât un mijloc de satisfacere a condiţiilor sale de trai (deţinerea bogăţiei,
libertăţii, prestigiului), cât şi un scop în sine, care permite delectarea din însăşi faptul de-
ţinerii ei. Puterea politică se constituie din ciocnirea tendinţelor individuale spre putere,
apărând sub forma echilibrului de forţe politice, ce îşi găseşte materializarea în sistemul
instituţiilor politice. Violarea echilibrului forţelor politice stimulează conflictele sociale
şi crizele politice. H. Lasswell şi A. Kaplan includ în structura relaţiei de putere urmă-
toarele componente şi trăsături:
• controlul asupra resurselor;
• participarea la adoptarea deciziilor;
• deţinerea influenţei105.
Teoria teleologică de Bertrand Russel. Puterea este capacitatea de-a formula sco-
puri şi a obţine rezultate. Dacă este ordinul, dar nu este supunerea, nu avem putere.
Teoria psihanalitică, pornind de la înţelegerea behavioristă a puterii, ca un set de
comportamente ale unor indivizi concreţi, încearcă să depisteze motivele subiective, in-
conştiente ale puterii, conducerii şi supunerii. Individul, în această abordare, se supune
unor forţe care sunt în afara conştiinţei sale. Tendinţa spre putere este o manifestare a
sublimării energiei sexuale transformate (Zigmund Freud) sau o energie psihică în gene-
re (Karl Jung). În viziunea lui Harold Lasswell, indivizii care au traume psihice tind spre
putere ca mecanism de compensare a acestor traume sau de reechilibrare a autoaprecierii
joase. Puterea apare ca un produs al interacţiunii voinţei spre putere a unor indivizi şi
a predispoziţiei spre supunere a altor indivizi. Psihologii explică în mod variat motivele
supunerii. În viziunea lui Z. Freud în psihicul uman există structuri care-l predispun spre
preferarea robiei şi repudierea libertăţii în numele propriei siguranţe. Serge Moscovici
explică motivele supunerii faţă de putere în specificul relaţiei dintre lider şi masă care
generează fenomenul hipnotizării mulţimilor. Jacques Lacan consideră că există o sensi-
bilitate deosebită a inconştientului faţă de simboluri, exprimate prin limbaj106.
Adepţii celei de-a doua orientări (relaţionale) definesc puterea ca pe o relaţie so-
cială de interdependenţă dintre subiectul şi obiectul puterii. În acest context, puterea
are o natură socială, fiind produsul nu atât al calităţilor deţinute de subiect, cât al rela-
ţiilor sociale în care subiectul îşi poate impune propria voinţă fiindcă deţine anumite
105 Дегтярев, А. Политическая власть как регулятивный механизм социального общения // По-
57
După câte vedem, puterea este o relaţie volitivă, bilaterală, asimetrică dintre un su-
biect şi un obiect, în care subiectul, prin intermediul anumitor mijloace (resurse), con-
trolează obiectul (obiectul execută ordinele subiectului)111.
Relaţia de putere poate avea următoarea formulă:
1. Subiect – Obiect;
2. Ordin – Sancţiune;
3. Supunere, executarea ordinului.
Lipsa unuia din elemente vorbeşte despre lipsa relaţiei de putere.
Componentele de bază ale puterii sunt: subiectul, obiectul, mijloacele (resursele),
funcţiile şi procesul care aduce în mişcare toate elementele puterii.
Subiectul şi obiectul sunt purtătorii nemijlociţi ai puterii. Subiectul devine purtător al
puterii când are următoarele calităţi: dorinţa de putere, voinţa spre putere (e cunoscut
faptul că mulţi oameni nu primesc plăcere sau confort psihologic când deţin puterea),
competenţa, organizarea, responsabilitatea, morala înaltă; capacitatea de a crea mijloace
pentru dominaţie (sau de a atrage resursele), încrederea oamenilor.
Există diferiți subiecți ai puterii:
1. subiecți la nivel social: clasa, etnia, masa, grupul, individul, mafia;
2. subiecți instituţionali: statul, partidul, sindicatul, parlamentul, preşedintele;
3. subiecți funcţionali: armata, biserica, opoziţia, mass-media, corporaţiile.
E foarte important de a deosebi rolul diferitor actori politici. Unii (armata, statul,
parlamentul) realizează singuri procesul de conducere, alţii (individul, masa, grupul)
111 Волков, Э., Рошка, Л. Политология. Кишинэу, 1999, c. 54.
58
sunt în stare doar să influenţeze într-o măsură sau altă viaţă politică şi puterea, supu-
nându-se voinţei străine şi apărând propriile interese. Poziţia, distanţa de la centrele
de putere (apropierea – îndepărtarea) influenţează în multe aspecte comportamentul
subiectului de la susţinerea activă la opoziţie, rezistență, apatie.
Subiectul determină conţinutul acţiunii de putere, folosind convingerea, comanda,
ordinul în care este reglementat comportamentul obiectului puterii, sunt presupuse sti-
mularea sau pedeapsa pentru neîndeplinirea cerinţelor.
Obiectul este executorul restricţiilor impuse de subiect. Puterea este imposibilă fără
supunerea obiectului.
Motivarea supunerii e foarte complicată. Ea se poate baza pe:
• frica în faţa sancţiunii,
• deprinderea de supuşenie,
• cointeresarea îndeplinirii, fiindcă obiectul va obţine beneficii materiale, sociale, per-
sonale. Atunci cînd există interesul, obiectul va îndeplini conştiincios cerinţele su-
biectului, asigurînd stabilitatea sistemului politic;
• autoritatea conducătorului, cînd individul se supune fiindcă nutreşte un respect de-
osebit faţă de subiectul puterii, instituţiile statului;
• identificarea obiectului şi subiectului. Acest fenomen reprezintă acea situaţie, cînd
obiectul şi subiectul puterii au aceleaşi interese, valori, convingeri, ceea ce duce prac-
tic la dizolvarea obiectului în subiect. Liderii politici încearcă prin exteriorul său,
haine, cuvinte, gesturi utilizate să reproducă anumite stereotipe comportamentale,
specifice naţiunii sau cetăţenilor statului dat, pentru a obţine această identificare ne-
cesară consolidării propriei puteri;
• supunerea din convingere. Obiectul este convins şi sincer crede că subiectul puterii
este purtătorul unor valori, idealuri supreme în raport cu cele individuale. Aici asis-
tăm la o motivaţie ideologică a supunerii, legată de anumite mentalităţi şi credinţe
înrădăcinate în psihicul individului. Această motivaţie se obţine prin intermediul
educaţiei, mass media, culturii, care se străduiește să inoculeze indivizilor ideea că
sistemul politic dat este cel mai eficient şi optimal pentru cetăţeni.
O cauză socială importantă a supunerii oamenilor o constituie distribuirea inegală
a resurselor puterii. In sens larg, resursele puterii reprezintă „tot” ce poate fi folosit de un
grup de oameni în procesul influenţării altui grup (R. Dahl)112. Această interpretare largă a
resurselor în viziunea politologilor ruşi V. Pugaciov şi A. Soloviov creează confuzii, fiindcă
nu permite diferenţierea resurselor de calităţile proprii ale subiectului puterii (competenţă,
voinţă, calităţi retorice), anumite calităţi proprii ale obiectului (timiditatea, obişnuinţa de
supunere etc.), situaţia favorabilă pentru subiect (creștere economică sau criza, conflictele
în sînul opoziţiei) şi obiectele materiale propriu zise (banii, armele, mass-media). Astfel
se pierde esenţa resurselor, ca un instrument material, relativ autonom, utilizat de agenţii
puterii şi care serveşte în calitate de factor social important al supunerii şi dominaţiei113.
Totuşi, definiţia lui R. Dahl, în viziunea noastră, nu este lipsită de sens, fiindcă permite
atribuirea la resurse şi a calităţilor personale ale individului: carisma, calităţile retorice,
112 Dahl, R. The Analysis of Influence in Local Communities. // Social Science and Community Action. East
116 Heinz, Marlies, Feldman, M. H. Representations of political power: case histories from times of change
and dissolving order in the ancient Near East. Eisenbrauns, 2007, 212 pages, p. 1.
117 Краснов, Б. Теория власти и властных отношений. // Социально-политический журнал. 1994,
№ 3-6, c. 8.
118 Коваль, Б., Ильин, М. Власть versus Политика. // Полис, 1991, № 5, c. 159.
119 Болл, Т. Власть. // Полис., 1993, № 5, c. 39.
62
Deşi toate trei aspecte sunt importante, cel directiv e unul esenţial şi surprins de ma-
joritatea definiţiilor. Drept concluzie: puterea este capacitatea subiectului A de a influ-
enţa subiecţii (B şi C) şi a atinge scopurile propuse, indiferent de împotrivirea acestora .
2. Corelativele puterii: forţa, autoritatea, influenţa, prestigiul
In politologie, adesea noţiunile de putere, autoritate, influenţă sunt utilizate împre-
ună. Acest lucru se explică prin faptul că puterea apare concomitent în mai multe ipos-
taze, utilizând mai multe metode.
Forţa reprezintă ipostaza violentă a puterii, care se manifestă prin deţinerea de aceas-
ta a aparatului de constrângere (poliţia, armata, securitatea etc.). Forţa reprezintă latura
coercitivă a puterii, puterea ca impunere. Puterea nu poate exista fără forţă dat fiind
faptul că doar prin intermediul forţei puterea îşi poate impune deciziile. Unui politologi
reduc puterea la forţă, dar de fapt puterea este mai mult decât forţa, fiindcă presupune
existenţa autorităţii. Regimurile dictatoriale pun accentul pe forţă, pe menţinerea unui
aparat represiv numeros, care solicită cheltuieli substanţiale şi astfel determină, mai de-
vreme sau mai târziu, pierderea sprijinului din partea populaţiei şi prăbuşirea regimului.
Termenul Autoritate are cîteva semnificaţii de bază:
1) organele puterii publice centrale şi locale (Autoritate publică);
2) încrederea, respectul pe care-l deţine un subiect politic în societate, fapt ce-i permite
să inspire supunere fără a apela la violenţă. O semnificaţie apropiată caracterizează
subiectul care se bucură de respect într-o sferă anumită de activitate (savant cu auto-
ritate, sau X are autoritate în localitate);
3) prerogativele de putere, pe care le are subiectul, conferite prin anumite norme (le-
gale sau sociale), recunoscute de toţi ceilalţi, fapt ce-i permite exercitarea acestor
prerogative.
Autoritatea reprezintă încrederea pe care supuşii o investesc în subiectul politicii
ceea ce-i oferă posibilitatea de realizare a puterii fără utilizarea violenţei, prin influenţa
a însăşi personalităţii; capacitatea conducătorilor politici de a depista, concentra şi am-
plifica momentele principale ale acordului general (capacitatea de a depista consensul
sau a factorilor care-i unesc pe oameni). Cu alte cuvinte, autoritatea este o coincidenţă a
calităţilor aşteptate de mase cu calităţile subiectului120. Autoritatea semnifică în viziunea
lui Max Weber, „probabilitatea faptului, ca ordinul să stimuleze supunerea la anumite
grupuri de oameni”. În aşa mod, autoritatea poate fi cuantificată prin ratingul liderilor
politic, a partidelor şi prin măsurarea nivelului de încredere faţă de instituţiile politice şi
sociale.
Mai simplu vorbind, autoritatea reprezintă respectul pe care cetăţenii îl au faţă de
subiectul puterii, recunoaşterea de către ei a dreptului subiectului de a conduce. Spre
exemplu, în situaţii critice, subiectul deşi deţine forţa, adică susţinerea armatei, nu are
putere, fiindcă cetăţenii nu mai doresc să se supună, nu mai recunosc dreptul subiectu-
lui de a conduce. Aceasta se întâmplă, fiindcă subiectul politic (liderul politic sau statul)
şi-a pierdut autoritatea în ochii cetăţenilor. Deci, autoritatea există atunci, cînd subor-
donaţii recunosc dreptul superiorilor de a le da ordine. De exemplu, un general îşi poate
66
Molipsirea (contaminarea). Este procesul de transmitere a stărilor emoţionale de
la un individ la altul la nivelul contactului psihofiziologic, fiind un factor spontan al
consolidării sociale. Atunci cînd se pierde controlul asupra ei, molipsirea psihică poate
determina dizolvarea comportamentului normativ şi de rol şi apariţia „efectului masei”.
Se poate observă în timpul meciurilor de fotbal, cînd mii de indivizi strigă, ţipă, se ridică
în picioare; la concerte, cînd fanii „cad în transă’’; la unele mitinguri politice, în special,
în prezenţa unor lideri carismatici.
Manipularea. Este setul de mijloace de acţiune ideologică şi social-psihică, folosite
în scopul modificării poziţiilor şi comportamentului oamenilor contrar intereselor lor.
Prestigiul este o iradiere a statutului şi constă în aprecierea înaltă dată unor po-
liticieni, puterii sau, unor instituţii de către popor în baza unui sistem de valori, ce
se schimbă de la o perioadă la alta133. Se întîmplă să se vorbească despre un autor
prestigios, restaurante prestigioase, universităţi prestigioase etc. Astăzi politicienii
apelează la serviciile image makerilor, pentru a-şi crea prestigiul pe cale artificială.
Fiind strîns legate de sistemul de valori, acceptat şi promovat într-o anumită epocă
istorică, prestigiul politic este definit ca influenţa exercitată, ca o ipostază a autorităţii
unei persoane, în care precumpănitoare sunt elementele de ordin moral, afectiv, nu
puterea şi mijloacele de influenţare. Prestigiul, în opinia lui Petre Andrei, este lipsit
de temeiul raţional al superiorităţii. Persoana care are doar prestigiu nu este con-
siderat o putere obiectivă, supraindividualistă, deoarece are superioritate momen-
tană, prin care poate supune pe cineva uşor, dar la fel de ușor poate pierde această
superioritate134.
Unii politologi egalează puterea cu autoritatea. Aceasta nu este corect. Autoritatea
este o calitate pe care subiectul puterii poate să nu o deţină. Autoritatea nu poate coexis-
ta cu impunerea, la care puterea frecvent apelează. Deci autoritatea este puterea bazată
pe acordul comun al cetăţenilor135. Alţii o confundă cu conducerea, fapt care nu este
tocmai corect, deoarece conducerea este doar un mijloc, o funcţie prin care puterea se
transformă din posibilitate în realitate. Mulţi reduc puterea la doar la metodele ei: con-
vingerea şi impunerea. Să convingă sau să impună pot nu doar cei ce se află la putere,
guvernare, dar şi opoziţia. Aceasta nu ar însemna că opoziţia deţine puterea supremă
în stat136. Pentru alţii, puterea este o formă a influenţei, ceea ce, în viziunea noastră,
este o apreciere parţială. Puterea se poate baza nu doar pe influenţă, dar şi pe violenţă,
dominaţie.
De fapt, toate fenomenele menţionate mai sus fac parte din fenomenul puterii. Lipsa
unui din componente face ca puterea să fie doar parţială, lucru care, mai devreme sau
mai tîrziu, va duce la disiparea puterii.
3. Tipologia puterii şi a dominaţiei
In societate puterea apare în mai multe ipostase, în funcţie de resursele pe care se ba-
zează. Reieşind din acest criteriu, puterea poate fi economică, socială, financiară, milita-
ră, religioasă etc., toate aceste ipostase aflîndu-se în interacţiune şi interdependenţă. In
133 Семигин, Г. Указ. соч., с. 271.
134 Vâlsan, C. Politologie. Bucureşti: Editura Economică, 1997, p. 67.
135 Краснов, Б. Теория власти и властных отношений. // Социально-политический журнал, 1994,
№ 3-6, с. 79.
136 Ibidem, c. 79.
67
rezultatul procesului cumulativ, se intensifică însăşi puterea. Acest fenomen reuşit este
bine surprins de T. Parsons: „Puterea este un mijlocitor analogic banilor, care circulă în
interiorul a ceea ce e considerat sistem politic, dar care se deplasează sesizabil şi peste
limitele lui, în alte trei subsisteme funcţionale ale societăţii: economic (transformându-
se într-un mijlocitor simbolic al economiei – banii); subsistemul comunităţii sociale (cu
mijlocitorul – influenţa); subsistemul cultural care este un „menţinător al societăţii”
(pattern-maintenance) cu ataşamentele valorice („value-commitments”) în calitate de
mijlocitor simbolic137.
Puterea economică. E deţinută de bancheri, marii industriaşi, multimilionari, direc-
torii corporaţiilor transnaţionale. Anume ei deţin sume colosale de bani, partea covîrşi-
toare a mass-mediei, sponsorizează partidele politice şi, astfel, controlează majoritatea
liderilor. Banii au o mare influenţă asupra campaniilor electorale şi rezultatele alegeri-
lor, căci sunt pe larg folosiţi pentru mituirea alegătorilor. In societăţile contemporane,
puterea marelui capital este limitată de legile anti-monopol şi concurenţa între propri-
etari, influenţa politică a numeroasei clase de mijloc, a partidelor, a statului etc. Deşi
marele capital controlează realmente puterea politică în majoritatea statelor, uneori li-
derii politici sunt nişte jucării ale marelui capital. Nu rareori pot fi şi exemple inverse.
În Rusia (dar şi Moldova) multe persoane bogate (B. Berezovskii, V. Gusinskii ) şi-au
pierdut proprietăţile. Unii din ei, de exemplu, Hodorkovskii, au fost aruncaţi în pușcărie
tocmai pentru puterea economică prea mare care a fost interpretată de către Kremlin ca
un eventual pericol..
Puterea socială. (Autoritatea preotului asupra credincioşilor, învăţătorului asupra
elevilor, părinţilor asupra copiilor, soţului asupra soţiei) reprezintă o relaţie de depen-
denţă, care are la bază diferenţele bio-psihologice (care favorizează acumularea diferite-
lor resurse), întărite prin tradiţii şi norme cutumiare (care se „cristalizează” după anu-
mite statute şi poziţii sociale, roluri) şi care are la bază autoritatea statutară ca resursă.
Totuşi concentrarea maximală a autorităţii (în cazul şefilor religioşi) permite utilizarea
unei game variate de procedee de influenţă: derîderea, izgonirea din societate, excomu-
nicarea chiar, violenţa fizică etc.
O problemă controversată e cea a raporturilor între puterea politică şi cea socială. In
societatea cu putere nepolitică, individul nesupus poate fi izgonit, izolat. Puterea politi-
că nu obstrucţionează critica. Ea sau supune individul propriei voinţe, sau manevrează,
izolându-l parţial, sau găseşte cu el o cale de compromis138. Puterea sociala nu are o
strictă delimitare între conducători – conduşi (or această delimitare e susţinută de tra-
diţii, iar în cazul puterii politice – de lege).
Puterea politică. Protopolitica ca început al artei depistării compromisului apare
în patriarhat, o dată cu începutul procesului de diferenţiere socială, deci şi a apariţiei
conflictelor. Totuși, în societatea primitivă, puterea, ca relaţie dominaţie – supunere era
limitată de relaţiile de rudenie care excludeau din start dominaţia, arbitrajul în interio-
rul grupului de rudenie.
Puterea politică apare din combinaţia a două elemente:
• a oamenilor care concentrează în sine puterea (delegată);
• a organizaţiilor prin care puterea se concentrează şi se realizează.
137 Ильин, М., Мельвиль, А. Власть // Полис, 1997, № 6, с. 152.
138 Белов, Г. Указ.соч., с. 86.
68
Literatura marxistă o vreme îndelungată a exploatat ideea lui Engels tratând puterea
politică ca pe o relaţie de dominaţie-supunere a unei clase asupra alteia. Această aborda-
re este doar parţial corectă. În societăţile tradiţional preindustriale, consensul social era
obţinut prin impunerea forţată pe baza unor norme sociale create de grupuri, de obicei
oligarhice, lipsind participarea generală a societăţii şi, prin urmare, controlul asupra pu-
terii. Totuşi modelul asimetric al puterii se bazează pe faptul că o anumită influenţă pot
avea toţi subiecţii relaţiilor sociale. Cetăţenii pot nu doar să se supună cerinţelor puterii,
dar şi să manifeste nesupunere, să se pronunţe activ contra acţiunilor guvernamentale.
Nici un guvern nu poate să neglijeze opinia celora pe care îi conduce şi subiectul puterii
politice nu poate şi nici nu trebuie să nege forţa obiectului.
Puterea este nu doar dominaţia unora şi supunerea altora, dar şi o înţelegere, consi-
derarea intereselor tuturor actorilor ce fac parte din relaţia de putere: a celor care pri-
mesc decizia şi a celor care se supun.
Odată cu dezvoltarea sistemelor de partide, grupelor de presiune, pe de-o parte, apar
mai multe centre de putere, pe de altă parte, un rol tot mai mare îl are identificarea
puterii nu doar cu forţa, ci şi cu autoritatea. In societatea contemporană puterea este o
balansare între două dihotomii: dominaţie – supunere, conducere – executare.
Dacă predomină prima dihotomie, vom asista la impunerea unei şi la suprimarea
altei voinţe. În a doua dihotomie predomină înţelegerea şi compromisul.
Puterea politică este o relaţie de conducere – dominaţie sprijinită pe forţele concen-
trate ale societăţii, pe structurile de forţă, pe ideologie şi instituţiile statului.
Sfera puterii politice cuprinde:
• puterea suverană a statului, cu principalele sale structuri (legislativă, executivă, jude-
cătorească) reprezintă pivotul puterii politice;
• partidele şi alte organizaţii politice, prin elaborarea unor opţiuni de organizare şi
conducere a societăţii, bucurându-se de susţinerea maselor, pot să asigure exercita-
rea guvernării de stat;
• mijloacele de informare în masă care, datorită capacităţii lor de influenţare, au un
mare rol în adoptarea unor atitudini şi impunerea unor poziţii faţa de conducerea
societăţii.
Nucleul puterii politice îl reprezintă puterea de stat care are următoarele
trăsături:
• forţa – capacitatea de a deţine aparatul de constrângere: poliţia, armata, securitatea;
• legalitate – monopolul la utilizarea violenţei în limitele statului, fapt interzis altor
puteri (partide, lobby-uri, biserica etc.);
• generalitate – posibilitatea de a circula în toate procesele sociale şi de a se adresa din
numele întregii societăţi (deci, are un caracter impersonal);
• monocentrizm – spre deosebire de puterea economică şi socială, care se realizează
între mai multe subiecte, puterea politică are un singur centru (fie guvernul, fie par-
lamentul) care adoptă deciziile vitale;
• suveranitate – această trăsătură are două aspecte: intern – supremaţia puterii de stat
în raport cu alte puteri (politice, economice etc.) pe un anumit teritoriu, monopolul
la elaborarea şi impunerea legilor, care sunt obligatorii pentru toţi cetăţenii statului;
69
extern – supremația puterii de stat pe un anumit teritoriu în raport cu statele vecine.
Acest aspect al suveranității se mai numește independență;
• monopolul resurselor – puterea de stat concentrează toate resursele, spre deosebire
de alte puteri. Anume fenomenul concentrării resurselor este periculos pentru de-
mocraţie, fiindcă orice putere poate să scape controlului şi să exercite violenţa. De
aceea, începînd cu J. Locke şi Montesquieu, în teoria politică tot mai des întâlnim
principiul de separare a puterilor care este un principiu major al democraţiei mo-
derne şi, conform căruia, puterea este distribuită între cele trei ramuri ale guvernării:
puterea legislativă, puterea executivă, puterea judecătorească.
In acest context, se vorbeşte de cele două faţete ale puterii:
• stimularea obiectului la îndeplinirea unor acţiuni (participarea la alegeri, mitinguri);
• asigurarea non-acţiunii, blocarea comportamentelor nedorite pentru conducere.
Aspectul dublu al puterii constă în faptul că puterea, în momentul funcţionării, se
bazează pe violenţă şi stimulare, totodată, reflectă interesele generale ale societăţii (ordi-
ne, stabilitate), dar şi unele individuale (ale grupului de la conducere, personale).
Metodele de exercitare a puterii:
Metodele puterii se clasifică după variate principii. Foarte răspîndită e distribuirea în
trei metode de bază: impunerea (violenţa), convingerea, stimularea (interesul material).
Se cunoaşte că violenţa s-a dovedit cea mai efectivă metodă pe termen scurt şi mai
puţin efectivă în calitate de metodă de bază şi de păstrare a puterii într-o perioadă mai
îndelungată de timp, dat fiind faptul că impune o duritate a procedeelor de conducere şi
o răspândire tot mai largă a acestora. Cea mai eficientă este convingerea. Însă, cele trei
metode: convingerea, interesul şi violenţa sunt prezente în toate formele de conducere.
După utilizarea acestor trei metode, puterea poate fi divizată în:
• totalitară (violenţa, controlul, manipularea, convingerea);
• autoritară (violenţa, interesul);
• democratică (interesul, convingerea).
In afară de aceasta, puterea, după metodele de realizare, poate fi: explicită (reală),
implicită (ascunsă).
O reală manifestare a puterii avem atunci când X va arăta într-un mod univoc lui Y
ce trebuie să facă. In manifestarea puterii implicite, Y face ce vrea X, fără că X să dea un
ordin clar, vizibil, direct. In acest caz, Y ştie sau bănuieşte ce vrea X şi, în virtutea unor
cauze, îndeplineşte această dorinţă (fără existenţa ordinului). Monarhul englez Henrich
II (l133–1189), iritat de conflictul îndelungat cu episcopul de Remtebery Tomas Beket
(1118–1170), a exclamat: „Oare nimeni nu mă va izbăvi de acest om?”. Patru nobili re-
gali, în aceeaşi noapte l-au ucis pe Arhiepiscop, chiar dacă nu a existat un ordin explicit.
Dominaţia reprezintă puterea instituţionalizată prin intermediul unor norme legis-
lative şi structuri organizaţionale. Dominaţia este un mecanism complex de funcţionare
a puterii, reprezentînd Ordinea politică în care unii conduc, deci, se bucură de privile-
gii sociale, alţii se supun. Puterea poate exista anterior dominaţiei, bazîndu-se pe forţa
armatei. Dar în acest caz, ea va fi de scurtă durată, nu-şi va îndeplini funcţiile sociale.
Respectiv, dominaţia este un institut complex, incluzînd tot setul de mijloace ideologi-
ce, morale, psihologice, coercitive, materiale necesare pentru a asigura funcţionalitatea
societăţii şi promovarea voinţei unor grupuri sociale.
70
4. Legitimitatea puterii
Legitimitatea puterii e o noţiune ce caracterizează nivelul de consens, de înţelegere
între conducători şi cei conduşi. Legitimitatea este aprecierea pozitivă a puterii de către
cetăţean sau, în viziunea lui Max Weber, acceptarea de către cetăţeni a puterii, acordul
de a i se supune benevol139. În viziunea lui S. Lipset, “Legitimitatea este capacitatea sis-
temului de a crea şi menţine la oameni convingerea că instituţiile politice existente sunt
cele mai bune din toate posibile pentru societatea dată”140. Termenul de legitimitate,
tradus din franceză, înseamnă „legalitate”. Această traducere nu este completă, căci şi
puterea nelegitimă poate acţiona conform legii, bazîndu-se pe legile existente. Legalita-
tea este capacitatea puterii de a corespunde legii, iar legitimitatea – aşteptărilor maselor.
Legitimitatea este o condiţie necesară a stabilităţii şi eficienţei puterii. Individul sau
instituţia deţine legitimitatea puterii, în cazul în care le este recunoscut dreptul de a
ordona de către cei, căror se adresează cu anumite ordine. Dacă purtătorul puterii pier-
de legitimitatea, mai devreme sau mai tîrziu, el pierde şi puterea. Aşa s-a întîmplat cu
regimurile lui Ceauşescu, preşedintele Filipinelor, Marcos, ultimul şah al Iranului Mo-
hammad Reza Pahlavi (revoluția din 1979) etc. Căderea lor a fost anticipată de pierde-
rea acordului cetăţenesc de a se supune. Sistemul se ruinează sub loviturile răscoalelor,
chiar dacă acesta are la dispoziţie mijloace destul de efective de înăbuşire a revoltelor
şi de influenţă ideologică. Un indiciu important al nivelului de legitimitate a puterii îl
constituie prezentarea mijloacelor de impunere, violenţă sau felul în care sunt utilizate
aceste mijloace zi de zi. Astfel, numărul mare de poliţişti ne face să presupunem că ce-
tăţenii nu recunosc puterea ca legitimă şi nu sunt gata să se supună benevol. Sau în altă
situaţie: conducătorii recunosc că nu au legitimitate şi aşteaptă manifestări de împo-
trivire. Dacă mijloacele şi instituţiile de violenţă nu sunt prezente nici în stradă, nici în
conştiinţa oamenilor (ce e mai important), aceasta vorbeşte despre un nivel înalt al legi-
timităţii. Excepţie fac, în acest caz, unele state africane şi asiatice (Egipt, Libia, Pakistan,
Afganistan), unde soldaţii înarmaţi şi maşinile blindate pe străzi au devenit un fenomen
obişnuit şi Marea Britanie unde nu întîlnim poliţişti înarmaţi. Respectul pentru poliţie
se cultivă timp de veacuri, forţa fiind de prisos. Raporturile dintre legitimitate şi auto-
ritate sunt fine, existînd suprapuneri de sens. Autoritatea se utilizează mai des pentru a
caracteriza poziţiile de putere-respect a unei persoane, legitimitatea descrie sistemele de
guvernămînt. Astfel, putem vorbi despre autoritatea unei persoane şi despre legitimi-
tatea unui sistem. Teoretic, subiectul poate deţine autoritate formală, adică prerogative
formale de putere, pierzîndu-şi în acelaşi timp legitimitatea şi, respectiv, puterea reală.
Max Weber evidenţia trei tipuri de legitimitate:
• tradiţională (regele),
• legală (preşedintele, birocratul),
• carismatică (conducătorul maselor).
Legitimitatea tradiţională. În această situaţie, la baza puterii se află obiceiul, ra-
porturile puterii se reglementează prin mecanisme stabilite de tradiţie. Legitimita-
tea tradiţională se acceptă fără a fi conştientizată pe deplin. Individul se supune din
obişnuință, fiindcă recunoaşte puterea ca ceva natural, dat de la Dumnezeu, fiindcă
139 Шпакова, Р. Легитимность и демократия. // Полис, 1994, № 2, с. 169.
140 Lipset, S. Political Man. The social basis of politics. New-York, 1959, p. 77.
71
liderii politici utilizează unele mijloace, simboluri tradiţionale înţelese şi apropiate po-
porului, etniei date.
Legitimitatea legală. În cazul acesta, motivul supunerii nu este obişnuinţa sau actul
perceput de supunere al părinţilor, buneilor etc.. Motivul supunerii este conştientizarea
de către individ a intereselor sale politice, economice, fapt care îl face să aleagă repre-
zentanţii puterii programele cărora au tangenţe cu interesele personale şi cărora să se
supună atât timp cât îl satisfac. Aceasta e o legitimitate contractuală, specifică sistemelor
politice, democratice (SUA, Canada, Europa Vest), iar cea tradiţională e specifică, în
primul rînd, monarhiilor (Iemen, Arabia Saudită).
Legitimitatea carismatică. (De la grecescul carisma-dar, însuşire). Acest tip presu-
pune atribuirea unor calităţi excepţionale purtătorului puterii, cu alte cuvinte, diviniza-
rea conducătorului şi dorinţa de a-l urma pînă la sfîrşit. Carisma în forma ei pură, este
capacitatea de a atrage masele după sine, fără utilizarea instrumentelor puterii141, este
o stare a liderului pînă la apariţia puterii. In acest caz, puterea rareori se transmite prin
moştenire. Carisma nu se transmite prin moştenire, nici cazul în care puterea se moş-
teneşte. Spre exemplu, întronarea fiului monarhului decedat se legitimează şi prin legi,
şi prin tradiţii, dar carisma tatălui, nu se transmite în mod automat fiului. El trebuie să
demonstreze că puterea sa nu e doar legală, ci și faptul că este un moştenitor destoinic
al tatălui său. În caz contrar, puterea lui va fi mai mică decît cea a tatălui. Unii politologi
vorbesc şi de alte tipuri de legitimitate*:
Legitimitatea ideologică. Individul crede că valorile ideologice promovate de putere
corespund cu valorile proprii. Modelul social propus corespunde aşteptărilor individu-
lui. Izvorul legitimităţii sunt valorile ideologice.
Legitimitate structurală142. În conformitate cu acest tip, individul se supune, fi-
indcă normele legale, structurile politice existente, care reglementează relaţiile politice,
sunt considerate corecte. Instituţiile politice asigură legitimitatea.
Legitimitatea personală. La bază acesteia se află încuviinţarea liderului, a persoa-
nei care se află în vârful piramidei de putere. Legitimarea este asigurată de autoritatea
personală care, spre deosebire de carismă, respectă cadrul legal, fiind dependentă de
o mulţime de factori care o pot deforma puternic. Astfel, legitimitatea personală este
limitată în acţiuni.
Legitimitatea poate avea două niveluri: vertical şi orizontal.
Legitimitatea verticală se manifestă atunci cînd puterea corespunde unor interese
înguste ale unor grupuri, aflate la conducere.
Legitimitatea orizontală – cînd puterea corespunde intereselor maselor sau a unor
grupuri sociale largi, deci a majorităţii populaţiei. Puterea care deţine ambele tipuri este
efectivă. În cazul în care se manifestă legimitatea verticală, puterea devine autoritar-oli-
garhică. În cazul legitimității orizontale, puterea devine populistă.
141 Ильин, М., Коваль, Б. Личность в политике: Кто играет короля? // Полис, 1991, № 6, с. 136.
142 *Unii politologi numesc aceste trei tipuri menţionate niveluri ale legitimităţii: nivel ideologic, struc-
tural şi personal.
Василик, М., Вершинин, М. Указ соч., с. 133.
72
Unii politologi vorbesc despre existenţa a trei dimensiuni ale legitimităţii:
• legitimitatea populară, adică recunoaşterea de către popor a faptului că anume acest
politician, partid are dreptul la exercitarea puterii. Acest statut poate fi acordat prin
lege, constituţie, tradiţii, ideologie, alegeri;
• legitimitatea externă constă în recunoaşterea regimului de către alte state, organiza-
ţii internaţionale şi cercuri influente, care formează opinia publică mondială;
• legitimitatea „pentru sine” se constituie din totalitatea ideilor, reprezentărilor prin
care conducătorii îndreptăţesc deținerea puterii şi acţiunile de menţinere a ei143.
Factorii legitimităţii:
Timpul sau durata. Cu cît mai vechi şi durabil e un regim, un stat, cu atît mai mare
va fi legitimitatea acestuia (sau, cel puţin, mai uşor se va proiecta legitimitatea tradi-
ţională). Un exemplu elocvent este Marea Britanie. Însuşi faptul existenţei seculare a
puterii regale, o face pentru mulţi cetăţeni nu doar legală, dar şi unica posibilă. Condu-
cătorii unor sisteme politice stabile şi efective depun mari eforturi pentru ca cetăţenii să
conştientizeze durata existenţei instituţiilor politice, sfinţirea lor de timp şi de tradiţii.
Acestui scop servesc multe ritualuri, de exemplu, ritualul de pronunţare a discursului
regal la şedinţa camerelor Parlamentului Britanic, care numără deja 700 de ani (s-a păs-
trat intactă chiar şi careta cu care monarhul ajunge la Westminster, uniforma militară
a soldaţilor gărzii).
Succesul. Dacă puterea este recunoscută de cetăţeni ca fiind eficientă şi de succes,
aceasta devine rapid legitimă. De exemplu, în Germania, după înfrîngerea în I război
mondial, republica de la Weimar nu putea face faţă numeroaselor probleme, de aceea
a fost înlocuită de regimul lui Hitler, care a instaurat al Treilea Reich. În pofida vizibi-
lelor violări ale legii, a respingerii fascismului de comunitatea mondială, situaţia social-
economică a ţării s-a îmbunătăţit şi regimul a căpătat legitimitate foarte rapid. Anume
senzaţia legitimităţii i-au permis Iui Hitler să restabilească maşina de război. După în-
frîngerea în război, regimul devenise ilegal pentru toţi.
Modul în care se formează puterea
Legitimitatea se poate constitui şi prin mecanisme naturale şi corecte, din punctul de
vedere al cetăţenilor privind formarea organelor puterii. Pentru majoritatea ţărilor con-
temporane această modalitate este asigurată de alegeri. Nu mai puţin convingătoare în
ochii multora este şi imaginea divină a puterii. Astfel, mulţi lideri musulmani îşi explică
originea de la Profet, iar în Egiptul Antic faraonii erau proclamaţi zei vii. Legitimarea
sacră este utilizată şi în ritualul de miruire la domnie. Aceleaşi principii au fost utilizate
şi de regimurile laice - toţi liderii sovietici se proclamau continuatorii direcţi ai cauzei
lui Lenin. Orice tentativă de revizuire a ideilor lui Lenin, de a-l ponegri, a-l prezenta ca
om simplu era interpretată ca atac contra puterii.
Asocierea puterii cu simbolurile naţionale şi tradiţiile populare144. O altă moda-
litate efectivă este asocierea puterii cu simbolurile naţionale şi specificul naţional, deci
recunoaşterea caracterului ei popular. Deseori prin invocarea specificului cultural-na-
ţional se îndreptăţesc nelegiuiri, lipsa de drepturi şi nedorinţa de a promova reformele.
74
Tema: V Sistemul politic şi Regimul politic
1991, с. 66.
75
În lucrările Sistemul politic (1953), Limita analizei politice (1965), Analiza sistemică
a vieţii politice (1965), David Easton afirmă că sistemul politic reprezintă totalitatea
elementelor politice (guvern, partide, lobby-uri) care se află în interacţiune, vizând re-
distribuirea autoritara a resurselor, a statutelor şi a privilegiilor.
Fiecare sistem are intrări si ieşiri. Intrările din cadrul sistemului politic se realizează
prin intermediul cerinţelor şi a susţinerilor. Cerinţele reprezintă totalitatea solicitărilor
pe care le primeşte sistemul politic de la indivizi, firme, sindicate etc. Cerinţele pot fi:
majorarea salariilor, reducerea zilei de muncă, apărarea drepturilor omului, acordarea
unor privilegii, înlesniri unor categorii sociale.
David Easton divizează cerinţele în redistributive (salarii, educaţie, servicii), regula-
torii (asigurarea securităţii sociale, controlul asupra pieţei), comunicaţionale (prezen-
tarea informaţiei politice, demonstrarea forţei politice). Atunci cînd influenţa mediului
extern este slabă, sistemul politic nu are destulă informaţie pentru adoptarea unor deci-
76
zii determinate. Cînd influenţa mediului este puternică, dar unilaterală, atunci sistemul
adoptă decizii pentru interesele unui grup anume, iar aceasta poate destabiliza situaţia.
Atunci cînd cerinţele sunt exagerate, are loc „supraîncărcarea sistemului”, adică o per-
turbare a funcţionarii acestuia, ce poate duce la dispariţia sistemului.
Susţinerile pot căpăta următoarele forme: satisfacerea serviciului militar, plata im-
pozitelor, respectarea legilor, demonstraţii de susţinere a regimului, participarea la vot,
atitudinea loială faţă de stat şi faţă de simbolica statului.
Susţinerile, de obicei, întăresc sistemul politic, iar cerinţele au tendinţa de a-l slăbi.
Susţinerile acordate sistemului se întăresc atunci, cînd ieşirile din sistem (ordonanţele,
legile) corespund cu aşteptările oamenilor. Ieşirile din sistem reprezintă totalitatea de-
ciziilor politice adoptate de sistem, legile, ordonanţele guvernamentale dar şi acţiunile
concrete ale sistemului. Ieşirile reprezintă esenţa sistemului politic, fiind prin definiţie
o formă a distribuirii autoritare a resurselor. În viziunea unor politologi marxişti, toate
caracteristicile unui sistem politic devin complete doar dacă este prezent un factor care
unifică, coagulează sistemul.
Acest factor, reprezintă, de regulă, interesele politice ale unor grupuri şi clase socia-
le. Prezenţa doar a unui singur element integrator al sistemului nu este destulă pentru
funcţionalitatea acestuia. Unirea elementelor politice (structurilor) ale sistemului se re-
alizează de subiectul creator al sistemului (partidele politice, clasa politică: burghezia
sau proletariatul), care determină scopurile existenţei sistemului, orientează activitatea
elementelor sale148.
Sistemele politice pot fi de diferite tipuri:
• după nivelul libertăţilor cetăţeneşti: democratice, autoritare, totalitare;
• după nivelul de deschidere spre exterior (K. Popper): închise, deschise;
• după nivelul culturii politice (G. Almond): anglo-americane, euro-continentale, tota-
litare, patriarhale (preindustriale) şi parţial industriale.
J. Blondel a propus în calitate de criteriu de clasificare conţinutul şi forma de condu-
cere. Pornind de la acest criteriu, vom avea următoarele sisteme politice: democratice-
liberale, comuniste (autoritar-radicale), populiste, tradiţionale, autoritar-conservative.
2. Regimul politic: definiție, conţinut şi structură. Tipuri de regimuri politice.
Regimul politic reprezintă modul de organizare (formare) şi funcţionare a sistemului
politic. Cu alte cuvinte, regimul politic reprezintă totalitatea metodelor şi procedeelor
utilizate de putere în procesul de conducere. Regimul politic reprezintă acel cadru, prin
intermediul căruia puterea politică guvernamentală este organizată, exercitată și trans-
ferată în societate. Din această perspectivă, putem vorbi despre regim monarhic sau
republican, parlamentar sau prezidențial, autoritar sau totalitar149.
Guillermo A. O’Donnell consideră că „Regimul este un ansamblu de tipare predomi-
nante, (nu obligatoriu legalizate) care determină metodele de recrutare şi acces la prin-
cipalele funcții politice, criteriile pentru reprezentare politică şi resursele permise care
77
formează baza pentru anumite aşteptări de acces la aceste funcţii”150 . Deci, „un regim
sau sistem de guvernare este un ansamblu de tipare care determină metodele de acces
la principalele funcții publice, caracteristicile actorilor admiși sau excluși de la acest ac-
ces, strategiile pe care actorii le pot folosi pentru a câștiga accesul la o funcție publică și
regulile care sunt urmate în procesul de luare a deciziilor cu caracter public obligatoriu.
Pentru a funcționa în mod adecvat, ansamblul trebuie instituționalizat, adică diversele
tipare trebuie cunoscute, practicate și acceptate de cei mai mulți actori, dacă nu chiar
de toți. Din ce în ce mai mult, mecanismul preferat de instituționalizare este un corp de
legi scrise, sprijinite de o constituție scrisă, deși multe norme politice trainice pot avea o
bază informală, discreționară sau tradițională”151.
Regimul politic ne permite să răspundem la următoarele întrebări:
• Cum sunt aleşi guvernanţii şi dacă sunt ei aleşi în general, adică tipul de legitimitate?
• Care este structura puterii? Puterea e concentrată în mîinile unui subiect sau separată?
• Cum se raportează între ele funcţiile guvernamentale, adică ce fel de formă de guver-
nare avem: monarhie absolută-constituţională, republică prezidenţială, parlamentară?
• Este limitată puterea guvernanţilor asupra poporului152 (adică alegeri, separarea pu-
terilor, controlul din partea justiţiei, descentralizarea puterii)?
• Cine e subiectul puterii, în favoarea cui se adoptă deciziile (dictatorul, militarii, oli-
garhii, clerul, aristocrația, respectiv, regimul oligarhic, militar, teocratic, etc.)?
Prin urmare, prin regim politic înţelegem modul de organizare şi funcţionare a pute-
rii. Modul în care se organizează puterea include în sine două elemente:
1. Modul de structurare a puterii, natura relaţiilor între diferite ramuri ale puterii.
2. Modul de formare a organelor puterii.
Puterea poate fi structurată în două moduri:
• principiul separării totale a puterilor (regim democratic);
• principiul comasării totale a puterilor (regim dictatorial).
Formarea organelor puterii se realizează:
• conform principiului eredităţii (monarhie, autoritarism);
• conform principiului alegerilor libere şi democratice (republică, democraţie), sau
• prin intermediul loviturilor de stat (falsificărilor, revoluţiilor).
Însă, regimul politic înseamnă nu doar modul de organizare, dar şi modul de func-
ţionare a sistemului politic (puterii), adică metodele utilizate de putere în procesul
conducerii.
Metodele utilizate de putere pot fi:
• democratice (alegerile, referendumul, sondajele pentru a afla opinia cetăţenilor,
dezbaterile televizate, întâlnirile cu cetăţenii, garantarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale)
150 O’Donnell, G. Bureaucratic authoritarianism: Argentina, 1966-1973, in Comparative Perspective. Uni-
versity of California Press, 1988, p. 6. (The regime is the set of effectively prevailing patterns (not necessarily
legally formalized) that establish the modalities of recruitment and access to government roles and the
criteria for representation and the permissible resources that form the basis for expectations of access to
such roles.)
151 Schmitter, Ph. C., Karl,T. L. What Democracy Is. . . and Is Not. // Journal of Democracy, Vol. 2, No.
3. (1991), pp. 75-88.
152 Duverger, M. Les régimes politiques. Paris: Presses Universitaires de France ,1951, p. 9.
78
• nedemocratice (violenţa, intimidările, represaliile, filarea telefoanelor şi a poştei).
Desigur, există o mulţime de definiţii, uneori contradictorii, pentru regimului poli-
tic. În viziunea politologului american Mark Hagopian, regimul reprezintă ,,o structură
instituţională specifică, care caracterizează sistemul politic al unui stat” şi activitatea
căreia este mai largă decât activitatea guvernului sau a unor grupuri de oficiali, prezenţi
în instituţii153.
În viziunea unor politologi marxişti, regimul politic este determinat de trei factori:
• factorii economici care vorbesc despre faptul în mîinile cui se află proprietatea, cărui
grup social i se datorează „condiţiile favorabile”. De exemplu, dacă avem monopoluri
economice, carteluri, evident că regimul politic mai degrabă va fi unul oligarhic;
• factorii politici, adică statul care stabileşte ordinea convenabilă claselor ce deţin
proprietatea;
• factorii ideologici, adică totalitatea ideilor prin intermediul cărora clasa dominan-
tă încearcă să inoculeze în conştiinţa socială ideea că sistemul existent este cel mai
bun.154
Caracteristicile de bază ale regimului politic:
• Regimul politic reflectă nivelul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti existente într-o
ţară. Anume prin aceasta putem deosebi calitativ un regim în raport cu altul.
• Regimul nu poate fi limitat la forma de guvernare. Regimul este apropiat de sistemul
politic, fiind latura funcțională, dinamică a sistemului. O formă prezidențială sau
parlamentară poate fi implementată în societăți diferite: sub forma republicii, astăzi
avem zeci de regimuri autoritare. Or, regimul politic, indiferent de formă, presupune
existența unor structuri instituționale, politice, economice, și culturale, existând o
influență reciprocă. De exemplu, democrația presupune economie de piață, cultură
politică civică, tradiții istorice democratice, societate civilă puternică. Totalitarismul
presupune economie de comandă, proprietate de stat, cultură politică de supușenie,
tradiții istorice absolutiste, societate civilă slabă.
• Regimul este un mecanism ce asigură funcționalitatea integră a tuturor componente-
lor sistemului politic. Acest lucru se întâmplă atunci, când instituțiile și mecanismele
juridice și politice se creează ținându-se cont de specificul și nivelul de evoluție a
structurilor sociale. Astfel, regimul este o materializare a consensului existent între
putere și societate.
• În limbajul cotidian, regimul politic tinde să fie asociat cu o persoană concretă care se
află în structurile de conducere. De aceea, regimul are un caracter fragmentat, în plan
istoric, de schimbarea diferitor personalități politice care induc propriul stil politic și
metode de conducere. Ca efect, se vorbeşte despre regimul lui Putin, Bush, Saddam
Hussein, Clinton etc.
• Regimul reprezintă totalitatea structurilor instituționale ale puterii care permit clasei
politice să dirijeze societatea. În sistemul democratic avem sistemul pluripartidist,
instituțiile de stat și ale societății civile; în sistemul totalitar este prezent partidul-stat,
susținut de instituțiile coercitive (armată, poliție). Totodată, regimul include și meca-
153 Цитрин, П.С. Западная демократия: основы стабильности. Научно-аналитический обзор.
societatea fie prin obţinerea încrederii poporului la alegeri, fie prin forţă, impunându-şi deciziile societăţii.
Teocraţia se străduie să-şi asigue o bază religioasă, afirmând că la baza puterii se află nu voinţa poporului, ci
voinţa lui Dumnezeu, deci puterea are un caracter divin.
156 Regimul politic liberal, se străduie să convingă societatea şi opoziţia în justeţea cursului politic pro-
movat, evitînd violenţa. Regimul politic moderat utilizează în mod egal convingerea şi violenţa. Aparatul
represiv se utilizează în raport cu un număr redus de indivizi a societăţii. Frecvent utilizarea unor metode
represive în condiţiile democraţiei e dictată de o situaţie de criză, sau de o ameninţare la securitatea cetăţe-
nilor şi a statului. Moderată poate fi şi politica regimurilor autoritare, dacă ele sunt puternic slăbite, şi nu pot
apela la represii. Un exemplu ar fi „dezgheţul lui Hruşciov”. Regimul represiv sau terorist este acela, care în
activitatea zilnică se bazează pe represii şi teroare. În aşa fel, regimul neutralizează sau lichidează opoziţia,
şi persecută orice tentativă de a o reînvia.
80
dependență de intenţiile elitei politice. Acest lucru este uşor de urmărit în exemplul
Rusiei, în istoria căreia perioadele de stagnare erau urmate de perioade de reforme şi
„revoluţii de sus”. Clasificarea regimurilor în tradiţionale, mobilizaţionale, autono-
me157 reflectă câteva dimensiuni: relațiile dintre elită și societate, cum participă ma-
sele largi ale populației în procesul politic – în calitate de participanți autonomi, care
pot influența procesul politic în cadrul unor alegeri libere, sau în calitate de masă care
servește drept bază pentru susținerea inițiativelor elitei. Respectiv, participarea politică
poate fi „autonomă” sau „mobilizată”. Termenul de „mobilizat” poate fi utilizat pentru
a descrie tipul evoluției social-economice, ales de elită și societate. Aceste noțiuni sunt
utilizate pentru a defini tipul de stabilitate politică, modul în care societatea își formează
baza pentru menținerea sistemului. Aici există două modalități: fie respectând tradiția,
fie asigurând condițiile pentru dezvoltarea social-economică.
3. Totalitarismul
Totalitarismul reprezintă sistemul politic, în care statul controlează şi reglementează
foarte dur toate sferele societăţii - politică, economică, socială şi culturală. În asemenea
sistem, există şi tendinţa de control a tuturor sferelor vieţii fiecărui individ în parte.
Termenul a fost prima dată utilizat de Benitto Mussolini între anii 1923–1925, pen-
tru a denumi o stare a societăţii (caracterizată prin unitatea dintre stat şi societate),
considerată ideală pentru îndeplinirea scopurilor fascismului. O perioadă îndelungată
termenul se referea la sistemele fasciste. Mai târziu, H. Arendt în lucrarea „Originile
Totalitarismului” a egalat fascismul şi comunismul, declarându-le pe ambele sisteme
totalitare. Conceptul de „totalitarism” a fost elaborat de Hannah Arendt, Zbigniew Br-
zezinski, Friedrich Hayek.
În viziunea unor politologi, totalitarismul are următoarele caracteristici:
• existenţa unui partid revoluţionar de masă unic, care impune monopolul la condu-
cerea societăţii158. În statele democratice, puterea este concentrată în mîinile statului,
în cele trei ramuri ale puterii. În Germania fascistă şi în special URSS, întreaga putere
era concentrată în mîinile partidului şi a conducătorului de partid care au supus in-
tegral statul, atribuindu-şi funcţiile lui159;
157 Regimul tradiţional este caracteristic pentru feudalismul european şi sistemul indian de caste. Sta-
bilitatea unui astfel de regim se asigură din contul dominaţiei absolute a elitelor, şi din contul dominaţiei
tradiţionale absolute. Aceste regimuri se menţin fiindcă respectă tradiţiile existente.
Regimul autonom – aici indivizii sunt incluşi în procesul politic în calitate de subiecţi autonomi, asi-
gurând baza necesară pentru democratizarea continuă a societăţii şi stabilitatea politică. În aceste condiţii,
dezvoltarea începe „de jos”, fiind asigurată de toate structurile societăţii civile, fapt ce asigură o unitate in-
dispensabilă a societăţii, care nu depinde de voinţa unui actor politic sau social. Legitimitatea sistemului se
bazează pe procedura de vot, care coagulează voinţa poporului.
Regimul mobilizat – specific mai des sistemelor autoritare, în care liderul exprimă interesele unei mari
părţi a societăţii, care reprezintă agenţi potenţiali ai modernizării. Experienţa demonstrează că un lider
carismatic autoritar poate asigură saltul societăţi spre noi orizonturi ale progresului social şi economic.
Petru I, Alexandru II, Stalin, Mao Tze Dung, Fidel Castro – rezultatele şi viteza modernizării erau profunde,
depăşind pe cele ale Occidentului. Dar cum energia celor de sus slăbea, dezvoltarea societăţii se stopa. Mo-
bilizarea se desfăşoară de „sus”, iar societatea se mobilizează pentru o anumită perioadă concretă.
158 Fisichella, D. Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii. Chişinău, 2000, p. 321-322.
159 Бутенко, А. Тоталитаризм в России и пути его преодоления // Социально-политический
№ 6, с. 17.
166 Tămaş, S. Dicţionar politic, Instituţiile democraţiei şi cultura civica. Bucureşti, 1996, p. 247.
167 Эллис, Э. Политические партии и возобновление истории // Полис, 1994, № 2, с. 168. Anume
prezenţa unui grad al libertăţii economice a permis Spaniei şi Portugaliei să depăşească mai uşor tranziţia
fiindcă s-au păstrat elemente ale societăţii civile.
82
• violenţă, represalii în masă, prin încarcerarea unor segmente sociale sau etnice între-
gi în lagăre de concentrare, tabere de muncă, ghettouri;
• mobilizarea maselor fie la acţiuni de susţinere a regimului (mitinguri, demonstraţii,
marşuri), fie la proiecte gigant: construirea Socialismului sau a Reichului, construirea
BAM (magistrala Baikal-Amur ), ridicarea unor şantiere de proporţii (Magnitka, hi-
drocentrala Dneprogres), construcţia de noi oraşe (Norilsk, Komsomolsk pe Amur).
De obicei, aceasta implică propaganda şi utilizarea masivă a miturilor. Miturile uti-
lizate erau: mitul viitorului luminos (comunismul), mitul eroului (Pavlic Morozov,
Matrosov etc), mitul progresului, mitul duşmanului intern şi extern. Miturile fasciste
erau: mitul rasei pure, mitul supremaţiei ariene, mitul „spaţiului vital”pe care trebuie
să-l controleze nemţii, sau ideea măreţiei Imperiului Roman.
Cauzele apariţiei totalitarismului
Totalitarismul este un produs al societăţii industriale şi presupune, după H. Arendt,
dispariţia claselor, structurilor sociale, atomizarea societăţii, transformarea acesteia în
masă, lucru posibil, în special, în statele cu populaţie mare (Rusia, China), în care „ma-
sele de oameni devin de prisos şi pot fi utilizate fără a se atinge consecinţa dezastruoasă a
depopulării”168. La baza totalitarismului se află masele şi omul de masă, a cărui caracte-
ristică de bază era izolarea, lipsa unor relaţii sociale. Secolul XX a produs mari metamor-
foze sociale, deplasări de la sate la oraşe a unui număr mare de oameni care erau rupţi
astfel de structurile sociale tradiţionale, de sat, biserică, rude. În viziunea politologului
rus S. Andreev, psihologia ţăranului conţine elementul de cult (cultism), necesitatea de
venerare a conducătorului. De vreme ce majoritatea muncitorilor şi chiar a intelectuali-
tăţii în Rusia proveneau din ţărani, apare necesitatea „vojdismului”.169
Represaliile favorizau un alt fenomen: pentru a supravieţui, indivizii erau nevoiţi să-
şi denunţe soţia, soţul, fiul care, astfel, deveneau „duşmani ai poporului” (acest fenomen
era specific URSS), fapt ce îl izola pe individ, îl făcea să rămână singur în faţa sentințelor
statului. Salvarea unui astfel de individ, izolat de rude, prieteni, obârşie se găsea în su-
punerea necondiţionată faţă de sistem. Or, important era ca indivizii atomizaţi şi izolaţi
să fie adunaţi în unităţi gigant de producţie, instruire care uşurau controlul. Un factor
în plus care la fel înlesnea controlul era lipsa proprietăţii private. Astfel, individul toată
viaţa depindea de preşedintele de colhoz, directorul întreprinderii, şeful căminului fapt
ce îi cultiva spiritul obedienţei (sindromul obedienței necondiționate) şi a aşteptării fa-
vorurilor de la stat.
Pentru politologul rus Alexandr Zinoviev, germenii comunismului se conţin în fe-
nomenul social al comuniunii. Acest fenomen e dictat de faptul că un număr mare de
oameni e nevoit să trăiască pe parcursul mai multor generaţii ca un tot întreg. De exem-
plu, grupurile, relaţiile de conducere-supunere, instituţiile de stat, sindicatele, partidele,
etc. În anumite condiţii, fenomenele de comuniune pot deveni dominante în societate
şi genera tipul de societate comunistă, cum s-a întâmplat în Rusia după 1917170. Cu alte
cuvinte, tradiţiile de obşte, comuniune au determinat instaurarea totalitarismului de tip
comunist. Această afirmaţie poate fi acceptată cu un singur amendament: nu atât obştea,
168 Arendt, H. Op.cit., p. 411.
169 Андреев, С. Политический режим, c. 33.
170 Зиновьев, А.От коммунизма к колониальной демократии. // Социально-политический
Article/soh_antitot.php
172 Linz, Juan José. Totalitarian and authoritarian regimes. Lynne Rienner Publishers, 2000, p. 3.
173 Aron, R. Democraţie şi totalitarism. Bucureşti: Editura All Educational, 2001, p. 215.
174 Дюверже, М. Политические партии. Москва: Академический Проект, 2000, c. 43.
175 Aron, R. Op. cit., p. 216.
84
ţia franceză 1789 şi tradiţia iluministă şi raţionalistă, pleda pentru democraţie (deci,
se prezenta drept moştenitorul ideologiilor de la care se revendică regimurile consti-
tuţional-pluraliste), de vreme ce fascismul se declara partea opusă a acestei tradiţii,
contra liberalismului şi democraţiei, împotriva ideilor din 1789, era antiraţionalist
şi mistic. Obiectivul pe care îl urmăreşte teroarea sovietică este de a crea o societate
care să corespundă în întregime unui ideal şi poate chiar un om nou (omul sovietic),
iar în cazul teoriei hitleriste exterminarea ar fi un scop, o voinţă demonică de a dis-
truge pseudorasa. Într-un caz rezultatul este lagărul de muncă, în alt caz - camera de
gazare176.
Regimul comunist se defineşte mai puţin prin practică sau activitatea curentă, el nu
vrea să fie înţeles prin ce este, ci – prin ce va fi177. Mulți au afirmat că semnul egalităţii
dintre stalinism şi hitlerism a fost trasat doar în baza unor similitudini superficiale ex-
terne și nu a unei analize profunde a esenţei statelor date, făcându-se abstracţie comple-
tă de democraţia economică şi socială care exista în URSS (medicină şi învăţământ gra-
tuit, locuințe gratuite, garantarea locului de muncă, autoconducerea la nivel de soviete,
posibilitatea de carieră şi acces la elita politică şi culturală pentru reprezentanţii clasei
muncitoreşti şi ţărănimii, rolul, fie şi limitat, al sindicatelor şi asociaţiilor obşteşti). Ca
efect, totalitarismul este o categorie mai mult emotivă decât ştiinţifică178. Fiecare carac-
teristică oferită totalitarismului poate fi lesne regăsită şi în ale tipuri de autoritarisme
moderne. Înşiși liderii fascişti declarau că scopul lor este construcția unui stat totalitar,
ceea ce niciodată nu a caracterizat discursul politic sovietic. Alţi analişti au văzut în tota-
litarism un regim de modernizare forţată a unor state restanţiere la acest capitol, condus
de o autocraţie bazată pe tehnologia modernă şi pe legitimarea de masă179. Politologul
Gino Germani consideră totalitarismul o formă a autoritarismului modern180 pentru
statele restanțiere. Deci, sistemele totalitare sunt mai degrabă forme ale autoritarismu-
lui, fiind un produs al societăţii de masă.
Totalitarismul în URSS şi RSSM (anii 1930–1953)
Totalitarismul a existat în Germania în anii 1933–1945, în URSS în perioada anilor
1930–1953. După moartea lui Iosif Stalin (1953), în URSS se cristalizează regimul post-
totalitar. După Congresul XX al PCUS și discursul denunțător al lui Hrușciov la adresa
lui Iosif Stalin, are loc perioada „dezgheţului”, în care, în anumite sfere ale vieţii au înce-
put să apară unele elemente ale societăţii civile181 (or, societatea civilă e incompatibilă cu
totalitarismul). Se încep schimbările în sistemul sovietic care, în viziunea lui Juan Linz,
devine un sistem post-totalitar. Se observă o „liberalizare” a procesului decizional, care
era acum exercitat în mod colectiv de Biroul Politic al PCUS şi nu personal de secre-
tarul general al PCUS, eliberarea deţinuţilor politici, încetarea represiilor, reabilitarea
victimelor represiilor, lichidarea lagărelor de concentrare Gulag. Se oferă anumite liber-
tăţi în domeniul vieţii sociale, fapt ce a favorizat o anumită revigorare a unor activităţi
176 Ibidem, p. 223.
177 Ibidem, p. 178.
178 Агаев, С. Гитлеризм, сталинизм, и тоталитаризм: реальности и понятия. // Полис,1995,
№3, c. 95.
179 Fisichella, D. Ştiinţa politică. Probleme, concept , teorii. Chişinău, 2000, p. 321-322.
180 Germani,Gino. Authoritarianism, fascism, and national populism. TransactionPublishers, 1978, p. VII.
181 Смольков, В. Проблемы формирования гражданского общества. // Социально-политические
All the Beasts of the Earth and Fishes of the Sea, and Conqueror of the British Empire in Africa in General
and Uganda in Particular.
87
în Africa în general şi în Uganda în particular, cavaler al ordinului „Crucea Victoriei“,
„Crucea militară” şi „Pentru merite militare”.
În cazul autoritarismului, are loc diminuarea importanţei maselor, deciziile au un
caracter voluntarist:
• nelimitarea puterii, absenţa controlului puterii din partea cetăţenilor; lipsa posibilităţii
de a influenţa deciziile puterii. Regimurile autoritare se caracterizează prin utilizarea
frecventă a violenţei, fiind definite ca sisteme de conducere prin intermediul forţei193.
Sensul unei asemenea guvernări îşi găseşte expresia în concentrarea puterii în mîinile
unui, sau a câtorva lideri, fără preocuparea de atingere a consensului social, vizând
legitimitatea puterii. De aceea, în forma sa pură, autoritarismul poate fi identificat cu
un sistem ce face uz de instrumentele forţei şi constrângerii. Armata, poliţia, puşcă-
riile servesc drept argumente ale propriei infailibilităţi şi a pretenţiilor la putere;
• mass-media, în special televiziunea controlată, uneori existând oaze foarte înguste ale
libertăţii mediatice, limitate la unele ziare, internet, televiziuni locale, cu arie mică de
acoperire. (După cum afirmă Maurice Duverger, multiplicarea mijloacelor de comu-
nicare în masă împiedică izolarea atât de necesară pentru o dictatură194). Mass-media
existentă, liderii de opinie, politologii, glorifică şi tirajează „succesele” puterii, anate-
mizând criticii sistemului;
• societate civilă foarte slabă. Spre deosebire de totalitarism în societate se păstrează
unele instituţii, care pot fi periculoase pentru regim: familia, biserica, mişcările soci-
ale, asociaţiile civice, structurile sociale, anumite tradiţii. Astfel, în societate se păs-
trează un potenţial serios pentru formarea şi activitatea unor grupuri de opoziţie. To-
tuşi, puterea autoritară tinde să pună şi aceste instituţii sub propriul control. Aceasta
se manifestă în subjugarea unor mass-media, arestarea proprietăţii concurenţilor
politici şi economici, afilierea bisericii la politica de stat. În ciuda acestor tendinţe,
puterea autoritară rareori este suficient de puternică, pentru a subjuga şi controla
toate grupurile de interese;
• suprimarea de către stat a disidenţei politice, etnice şi religioase, tendinţa de a exclude
opoziţia (dacă aceasta există) din procesul politic şi decizional. Puterea autoritară
nu tolerează concurenţa în sfera politicii, fiind formată dintr-o elită relativ închi-
să, în interiorul căreia permanent se produc clivaje, conflicte în lupta pentru putere.
O trăsătură comună a regimurilor dictatoriale, indiferent de mixajul de stimulente
şi restricţii pe care le folosesc, este că ele nu pot tolera şi nu tolerează organizaţiile
independente195, sau, cel puţin, organizaţiile politice independente. De aceea, opo-
ziţia, deşi existentă, este dispersată, slabă, manipulată, chiar dirijată. Multe partide
sunt marionete ale guvernului, foarte des fiind chiar creaturi ale acestuia, dirijate de
indivizi care se află în relaţii de rudenie cu liderul sau elita de conducere. (Exemplu
Kazahstan). Intoleranţa faţă de opoziţie favorizează încrâncenarea ultimei care, la
fel, apelează la mijloace neconstituţionale pentru a distruge regimul (revoluţie, acte
teroriste, lovituri de stat, război civil).
• caracterul pur formal al alegerilor care sunt fie controlate, fie falsificate, fie lipsesc cu
desăvârşire. Cum afirmă Samuel Huntington, puterea autoritară tinde să reducă la
193 Macridis, R.C. Modern Political Regimes. Patterns and Institutions. Boston, Toronto, 1986, p. 13;
194 Duverger, M. Introduction à la politique. Gallimard, Paris, 1964, p. 368
195 Przeworski, A. Democraţie şi economie de piaţă. Bucureşti, 1996, p.62
88
minimum concurenţa între elite şi participarea politică de masă. (O excepţie este
apartheidul în Republica Sud-Africană, azi anulat, unde exista o oligarhie rasială care
a exclus din procesul politic aproximativ 70% populaţie de culoare, practicând con-
comitent un nivel înalt al concurenţei în cadrul comunităţii albilor). Din 1980–1990
regimurile autoritare adesea permit ,,alegerile limitate”, evident manipulate și con-
trolate în folosul puterii196. Dacă puterea în regimurile democratice este produsul
alegerilor libere ale întregului popor, în sistemele autoritare puterea se formează prin
ereditate (monarhiile), cucerire (revoluţie, lovitură de stat), cooptare (guvernul pre-
zent în funcţie desemnează un alt guvern), tragere la sorţi (dintr-un grup de aristo-
craţi se alege şeful), numire (monarhul, dictatorul numeşte membrii de guvern)197,
sau alegeri controlate. Deci, succesiunea la putere este rezultatul unor manevre oculte
sau a unor ciocniri violente);
• serviciile şi indicatorii sociali sunt în continuă decădere (foarte des statele autoritare
sunt ţări sărace, existând, totuşi, şi excepţii notorii, gen Arabia Saudită, (20,3 mii do-
lari SUA per capita, Kuwait, (PIB per capita 19 875 dolari), Singapore (25 000 dolari
SUA), Bahrein (PIB pe cap de locuitor – 15 100 mii dolari SUA). În Kazahstan PIB-ul
pe cap de locuitor era în 1994 ceva mai mult de 700 dolari SUA. La 1 ianuarie 2011
el a atins cifra de 9000 dolari, crescând de 12 ori, fapt ce a consolidat mult sistemul
autoritar şi puterea preşedintelui Nazarbaiev198.
Cercetările efectuate în anii ’90 ai sec. XX au depistat că, din cele 56 de dictaturi cu
venit anual per capita mai mic de 1000 de dolari, numai 18 dictaturi au reuşit (fie sub
democrație, fie sub dictatură continuă) să atingă în 1990 pragul de 1000 de dolari, numai
6 pe cel de 2000 de dolari și numai 3 au reușit să ajungă peste pragul de 3000 de dolari.
Aceste date ar trebui să fie suficiente pentru a risipi orice opinie că dictatura ar promova
cumva creșterea economică în țările sărace199. Totuşi, unii politologi (Silva) consideră
că, nu există o relaţie unilaterală dintre dezvoltarea economică şi forma statului200.
• economia este organizată centralizat (în special pe exportul de petrol şi gaz);
• în viziunea lui Maurice Duverger, indiferent de formele sale, autocraţia pentru a se
naşte şi menţine, presupune o concepţie cvasireligioasă a puterii, adesea o sacralizare
a acesteia. Cum putem justifica guvernarea unora asupra altora în lipsa alegerilor,
dacă nu considerăm guvernul ca o emanaţie Divină, sau a unor forţe magice care au
precedat în conştiinţa comunităţii primitive ideii de Dumnezeu, sau a unor mituri
laice (rasă, clasă, naţiune) ce substituie ideea de Dumnezeu în conştiinţa umanităţii
contemporane. Dimpotrivă, regimurile democratice reprezintă un efort pentru stabi-
lirea edificiului guvernamental pe baze raţionale201. Regimurile autoritare sunt într-
o permanentă căutare de noi izvoare şi modalităţi de legitimare a puterii (carisma
196 Brownlee, Jason. Authoritarianism in an age of democratization. Cambridge University Press, 2007,
pag, 3.
197 Duverger, M. Les régimes... p. 12.
198 Нурсултан Назарбаев: „20 лет мы идем курсом созидания, демократии и мира”. //
89
liderului, tradiţiile, succesele economice, prezenţa duşmanilor externi) şi a unei noi
ideologii care ar fi în stare să consolideze elitele şi societatea;
• drepturile şi libertățile omului sunt formal proclamate, în realitate având loc încălcarea
permanentă a drepturilor omului, în special în sfera politică, dar şi în alte sfere:
• dreptul la proprietate (care des poate fi confiscată de putere);
• dreptul la salariu (puterea poate să nu achite salariile cu lunile);
• dreptul la libera deplasare (populaţia nu poate părăsi ţara, satul în care s-a născut);
• dreptul la miting, grevă de protest;
• dreptul la credinţă, libertatea cuvântului (care sunt puternic reprimate, statul uneori
refuzând înregistrarea unor biserici, culte religioase);
Deosebirile conceptuale dintre totalitarism şi autoritarism:
• În autoritarism nu există o ideologie unică totală, în schimb rolul liderului este
mult mai mare ca în totalitarism, acesta se bucură de autoritate în toate grupurile
elitare202.
• Autoritarismul utilizează violenţa punctată, contra unor persoane concrete. Totalita-
rismul utilizează violenţa în masă (popoare întregi puteau fi represate).
• Autoritarismul nu-şi propune scopuri măreţe precum construirea comunismului,
crearea omului nou, triumful rasei ariene. Scopurile sale sunt mult mai banale: asigu-
rarea stabilităţii sistemului, depăşirea crizei economice sau politice a statului, etc.
• Autoritarismul permite existenţa proprietăţii private şi a economiei de piaţă, spre
deosebire de totalitarismul de tip sovietic.
• Autoritarismul acceptă, în anumite limite, unele aspecte ale societăţii civile: biserică,
partide, mass-media, iar totalitarismul înghite societatea civilă .
• Autoritarismul nu are nevoie de unanimitate şi susţinerea generală a populaţiei, este
destulă o supunere necondiţionată .
• Autoritarismul nu se bucură de legitimitate sporită, orice decizie a guvernului este
privită cu rezerve. Populaţia este înstrăinată de la politică. Totalitarismul se bucură
de legitimitate ideologică şi carismatică, fapt ce-i asigură suportul necondiţionat al
populaţiei .
Tipurile de regimuri autoritare
În ştiinţa politică există multiple clasificări şi tipologii ale regimurilor autoritare. Mai
jos oferim cele mai răspândite modele de autoritarism. Principalul criteriu în clasifica-
rea acestor autoritarisme îl prezintă gruparea care se află la conducerea statului.
Monarhia tradiţională reprezintă regimul puterii personale, în care puterea se for-
mează în baza principiului ereditar, fiind concentrată în mâinile unui singur individ
(Etiopia până în 1947, Nepal până în 2007, Arabia Saudită, Maroc, Bahrein). În Arabia
Saudită, spre exemplu, sunt interzise partidele politice, întreaga putere este concentrată
în mâinile monarhului, lipseşte concurenţa politică. În acest stat există monarhie ab-
solută - termen utilizat pentru a descrie guvernarea monarhică, în care puterea nu are
limite şi restricţii203.
202 Фадеев, Д. От авторитаризма к демократии: закономерности переходного периода. // Полис,
Blackwell, 1999, p. 1.
90
Influenţa majoră o au rudele monarhului. În Bahrein, formal, există monarhie
constituțională, dar partidele sunt interzise, guvernul e format din rudele emirului (din
2002 se proclamă rege) din dinastia Al-Khalifa, parlamentul fiind dizolvat încă în 1975,
funcțiile sale fiind preluate de guvern). Deci, realmente monarhul concentrează puterea
91
în stat. În Iordania, deşi e monarhie constituţională (din 1952), regele are prerogative
enorme: numeşte guvernul, judecătorii, guvernatorii celor 12 provincii, este comandant
suprem, pune veto pe legi care pot fi depăşite de Adunarea Naţională cu 2/3 voturi (lu-
cru dificil de realizat).
În viziunea lui Juan Linz, monarhiile tradiționale (Arabia Saudită, Kuwait cu
instituțiile sale democrat-oligarhice, Maroc și Iordania, azi în proces de tranziție demo-
cratică, Nepal, până la tranziția democratică din 1990–1991, Butan) nu sunt democrații,
fiindcă au legitimitate tradițională. Totodată, ele nu trebuie confundate cu regimurile
autoritare moderne, anume din acest motiv al legitimității tradiționale204. Oricum, în
viziunea noastră, esenţa autoritară a regimului se păstrează: poporul este exclus de la
procesul decizional, iar drepturile omului sunt încălcate.
Dictatura personală (regimul puterii personale) reprezintă puterea unui individ
care a monopolizat prerogativele puterii, iar accesul la putere depinde nemijlocit de
apropierea de lider. De obicei, aici avem un lider carismatic care, prin deciziile şi propu-
nerile sale, acoperă întreaga panoramă politică, în situaţia în care arenele extrapolitice
îşi menţin un spaţiu autonom. Adesea regimurile puterii personale evoluează în regi-
muri sultaniste (termen utilizat de Max Weber), în care există un nivel înalt de corupţie,
relaţii de patronaj şi nepotism. Portugalia lui Salazar, Spania pe timpul lui Franco, Fili-
pinele pe timpul lui Markos, India sub conducerea Indirei Gandi, România sub Nicolae
Ceauşescu sunt caracterizate de unii politologi ca exemple de regimuri ale puterii perso-
nale. Uneori, regimurile personale apar din surse diferite. De exemplu, Augusto Pinocet
a venit la putere în urma unui complot militar, cu timpul fortificându-şi regimul pute-
rii personale. La 18 mai 2007 Parlamentul Kazahstanului a adoptat amendamentele la
Constituţie propuse de N. Nazarbaiev, care-i permiteau, cu titlu de excepţie, să rămână
preşedinte pe viaţă205. După alegerile din august 2007, unicul partid care a depăşit pra-
gul parlamentar a fost partidul preşedintelui Nursultan Nazarbaev, „Nur Otan”.
Regimul oligarhic (gr. oligos – puţin; arche – conducere) este o guvernare realizată
de un număr restrâns de familii foarte bogate care se succed la putere. Uneori, grupul
conducător se formează în funcţie de bunăstarea socială (avere), de poziţia socială sau
militară. Acest tip de regim este instalat în unele state ale Americii Latine, Africii, CSI. O
formă a acestui regim este regimul birocrat – oligarhic, în care prerogativele formale ale
puterii aparţin organelor parlamentare. Dar, în realitate, atât partidele, cât şi fracţiunile
parlamentare sunt prea slabe pentru a se opune structurilor corporative, din care fac
parte reprezentanţii structurilor oficiale de conducere, (preşedinţia, seful guvernului,
spicherul parlamentului); grupuri puternice de interese, formate din reprezentanţii ma-
relui capital, asociaţiile de business, uneori în alianţă intră şi şefii structurilor de forţă
care încheie o alianţă temporară. Puterea se teme de alegerile libere, legitimarea ideolo-
gică este slabă, regimul menţinându-se prin cumpărarea şi atragerea rivalilor puternici
în structurile puterii.
O trăsătură a regimului birocrat-oligarhic este corporatismul, adică, setul de struc-
turi, reprezentat în special de grupuri de interese economice, dar şi anumite structuri
politice care monopolizează accesul la deciziile statului, minimalizând rolul partidelor şi
204 Linz, Juan José. Totalitarian and authoritarian regimes. Lynne Rienner Publishers, 2000, p. 10.
205 În ianuarie 2011, parlamentul Kazahstanului a prelungit termenul aflări lui Nazarbaiev pînă în 2020,
evitînd alegerile, prin intermediul referendumului.
92
parlamentului, existând şi devieri de la principiile concurenţei economice libere, specifi-
ce economiei de piaţă. Asociaţiile de business, ca regulă, obţin de la stat privilegii: credi-
te, comenzi, scutiri de impozite, în defavoarea altor actori sociali. Uneori, în înţelegerea
corporatistă participă şi liderii sindicatelor, dar în sistemul autoritar rolul lor e limitat.
Politologul G. О’Donnell, pe exemplu Argentinei şi a altor state latino-americane, a
oferit un studiul interesant al regimului autoritar-birocratic, existent în 1966–1973. Aici
s-a format o alianţă a birocraţiei de stat cu trei componente: marea burghezie naţională,
capitalul transnaţional și armata. Burghezia naţională controla resursele şi companiile
naţionale profitabile, capitalul transnaţional era în conexiuni strânse cu burghezia naţi-
onală, participând la valorificarea bogăţiilor naţionale, prin filialele locale. Rolul armatei
era la fel de important: asigurarea securităţi contra „pericolului comunist” și instabili-
tăţi sociale şi a crizelor politice care puteau provoca dezintegrarea sistemului. Astfel, se
asigură o dezvoltare accelerată a capitalismului. Statul devine un patron al burgheziei
naţionale, obţinând unele trăsături ale fascismului: autoritarismul, corporatismul, bi-
rocratismul (deosebirea de bază e că în acest corporatism participă şi capitalul trans-
naţional). ,,Autoritarismul birocratic, scrie Guillermo О’Donnell, reprezintă un sistem
de excludere politică şi economică a sectorului popular, care se obţine prin distrugerea
canalului de acces politic a sectorului popular şi a aliaţilor acestuia la stat, acapararea şi
controlul bazei organizaţionale a activităţii acestora”206. Deci, în un atare sistem sunt
închise canalurile democratice pentru reprezentarea în guvern și apărarea intereselor
populare și a clasei muncitoare. De fapt, acest sistem se formează când burghezia are
dificultăți în obținerea unor profituri normale, pe
fundalul creșterii mișcării muncitorești, ceea ce pe-
riclitează însăși existența capitalismului ca sistem207.
Acest model existent în America Latină, Brazilia,
Uruguay, Chile, Argentina a fost viabil atât timp, cât
nu s-a consolidat sectorul popular al economiei, iar
interesele burgheziei naţionale au intrat în contra-
dicţie cu posibilităţile statului autoritar. Politologul
german Dirk Berg-Schlosser, evidenţiază regimuri-
le tradiţional-oligarhice, specifice Americii Latine
(Guatemala, Nicaragua, până în 1979) şi regimurile
hegemonist-oligarhice (Camerun, Tunis, Filipinele
pe timpul lui Marcos în 1972–1985).
Regimurile teocratice. Puterea politică este con-
centrată în mâinile persoanelor duhovniceşti, care
conduc societatea în baza unor norme religioase ce
substituie normele laice. Exemple de regimuri teo-
cratice avem în Iran, după revoluţia din 1978–1979.
Aici, la putere a venit un reprezentant al clerului,
Ayatollah Ruhollah Musavi Khomeini (1979–1989). Bazându-se pe unul din postulatele
de bază ale şiismului (curent religios din islam) și ideea de imamat, Khomeini demon-
206 O’Donnell, G. A. Bureaucratic authoritarianism: Argentina, 1966–1973. // Comparative Perspective.
Garda Pretoriană, care exista pe lîngă împăraţii romani în ultimele zile ale Imperiului Roman. Garda asigura
paza Împăratului. De facto, Garda Pretoriană foarte des omora împăratul, aducându-i la tron pe indivizii în
schimbul unor sume mari de bani.
94
birocrației. Întreaga putere era controlată de un singur partid, supus președintelui țării.
Din 1976 se formează un pluripartidism dirijat, prin alegeri autoritare controlate, în
care opoziția obține de regulă ¼ din locuri în adunarea poporului Majlis al Sh’ ab, fără
un rol sesizabil, celelalte fiind controlate de partidul de guvernământ209. După ciocnirile
din 2011, Mubarak demisionează, dar puterea o păstrează militarii. Sistemul își dato-
rează existența și susținerii din partea SUA (la fel ca şi regimurile militare din Pakistan,
Nicaragua pe timpul lui Somoza şi regimul „coloneilor negri”).
În Politologie adesea se operează cu termenul de „societate pretoriană”, care sem-
nifică existenţa unui nivel înalt de probabilitate a loviturilor militare. David Rapoport
evidenţiază 4 caracteristici ale „societăţii pretoriene”:
1) lipsa regulilor de joc între principalii actori politici; deficitul de consens vizând
metodele de conducere a societăţii şi funcţiile puterii;
2) lupta pentru putere şi resurse capătă forme dure;
3) polarizarea socială extremă: există o minoritatea foarte bogată, iar marea parte a
societăţii se află la limita sărăciei;
4) nivelul redus de instituţionalizare a puterii politice şi a organelor administrative,
cu un nivel redus de legitimitate, instabilitate politică, corupţie şi anomie socială avan-
sată. Pe fundalul discreditării clasei politice, militarii sunt tentați de a organiza lovitura
de stat şi a exclude civilii din procesul politic. Regimul militar utilizează structurile in-
stituţionale existente, dirijând societatea fie în mod colegial (junta), fie asigurând rotaţia
funcţiei principale în stat între generali. Fostele state CSI pot deveni potenţial „societăţi
pretoriene”.
De cele mai dese ori, militarii se retrag benevol de la conducerea ţării, atunci când
criza economică depăşeşte potenţialul lor intelectual (vezi Portugalia, Grecia), ori ca
efect al erodării puternice a legitimităţii regimului (vezi Pinochet, Chile). Foarte des
regimurile militare apar în diferite mixaje, gen regimul militar-birocratic, sau dictatură
personală cu suport militar.
Sistemele monopartidiste. Unii politologi (M. Hagopian) evidenţiază şi sistemele
monopartidiste. Sisteme monopartidiste pot exista, dacă luăm drept bază clasificarea
partidelor după Giovanni Sartory, în două forme. În primul caz (Sistem monopartid
(dictatorial)) – partidul monopolizează puterea politică, interzicând existenţa altor par-
tide şi organizaţii politice.
În al doilea caz (Sistem hegemon (autoritar)) – partidul apare în ipostaza de partid
hegemon, tolerând existenţa altor partide satelit, fără şanse de a periclita cumva poziţiile
de putere a partidului. Aceste exemple de monopartitism pot uşor trece unul în altul.
În majoritatea cazurilor, monopartitismul se instaurează fie în rezultatul revoluţiilor,
(URSS, China, Cuba) fie a unei impuneri din exterior, ca în cazul Europei de Est, după
1945, fiind implementată experienţa URSS. Totuşi, au existat cazuri în care sistemul se
consolidează în urma alegerilor, ca în Germania (1933). Aici pot fi enumerate şi Taiwan,
Kenya, Mexic (până la victoria din 2000 a opoziției proamericane), China, regimurile
unipartidiste africane ale lui Daniel Arap Moi – în Kenya, Omar Bongo - în Gabon și
Paul Biya – în Camerun, Malaezia (din 1957 (de la proclamarea independenței)) ale-
gerile sun cîștigate de partidul United Malays National Organization (UMNO) care
209 Brownlee, J. Authoritarianism in an age of democratization. Cambridge University Press, 2007,
p. 4.
95
a instaurat un sistem autoritar)). În aceste cazuri, partidul monopolizează puterea,
legitimându-și conducerea printr-o ideologie respectivă, accesul la putere fiind posibil
doar prin apartenenţă la partid. Vom remarca că sistemele monopartidiste se deosebesc
mult între ele în funcţie de gradul de centralizare a puterii, posibilităţile de mobilizare
ideologică, relaţiile între partid şi societate.
Statele cu orientare socialistă. Politologul german Dirk Berg-Schlosser210, în tipolo-
gia sa a regimurilor autoritare evidenţiază un nou tipaj – „statele cu orientare socialistă”
cu toate elementele specifice: tendinţe egalitare, discurs populist, anumite devieri de
la drepturile omului (Algeria, Burma, Guineia, Venezuela, Tanzania, Belarus). Această
tipologie a politologului german, în viziunea noastră, păstrează anumite reminiscenţe
subiectiviste, fiind un tribut abordărilor pluraliste ale democraţiei.
În ştiinţa politică avem şi alte concepte teoretice care caracterizează realităţi nede-
mocratice. Spre exemplu:
Partocraţia este puterea unui aparat de partid sau a elitei de partid.
Gerondocraţia – puterea oamenilor bătrâni, caracteristică în special pentru comu-
nităţile tribale, în societăţile tradiţionale. Este un concept des utilizat şi la adresa URSS,
unde conducerea superioară de partid era foarte bătrînă.
Ohlocraţia – puterea gloatei, fenomen atestat în Grecia antică, unde cetăţenii care
participau pe Agora, adoptau legi care nu aveau nimic cu binele comun.
Autocraţia (gr. autocratos – cel ce guvernează prin sine însuşi) este un stat în care o
persoană exercită o putere politică nelimitată, sau denumire dată guvernării exercitate
de Ţarul Rusiei, care era stăpânul absolut al ţării, fiind stăpânul oamenilor şi lucrurilor
şi nefiind îngrădit de nici o lege sau tradiţie.
În concluzie, autoritarismul este un sistem în care există un pluralism politic limitat,
masele sunt excluse de la formarea şi influenţarea puterii, care are un caracter nerestric-
ţionat de vreun cadru juridic sau instituţional, practicând violenţa şi încălcând frecvent
drepturile omului.
210 Dirk Berg-Schlosser, evidenţiază următoarele tipuri de regimuri autoritare: Monarhii absolutiste tra-
diţionale 2. Regimuri tradiţionaliste oligarhice. 3. Autoritarismul hegemonic al noii oligarhii. 4. Regimuri
militare 5. Statele „orientării socialiste”
96
Tema VI: Democraţia
ca sistem de valori şi principii
213 Даль, Р. О демократии (on Democracy). Москва: Аспект Пресс, 2000, c. 41.
214 Dahl, R. Democracy and Its Critics. New Haven: Yale University Press, 1989, p. 221;
98
9. statul trebuie să fie suveran şi să acţioneze independent de sistemele politice de
nivel superior. R. Dahl considera acest principiu de la sine înţeles, deoarece are în vedere
state naţionale formal independente. Însă, după divizarea sferelor de influenţă, înche-
ierea unor înţelegeri multiple neocoloniale, apariţia unor uniuni şi blocuri, problema
autonomiei a devenit serioasă. Poate fi oare democratic sistemul, dacă oficialii aleşi nu
sunt capabili să adopte decizii obligatorii pentru toţi, fără ca acestea să fie confirmate din
exterior? Această problemă este semnificativă, chiar dacă influenţa externă vine de la un
stat democratic, iar puterea statală este în stare să se opună acestor influenţe215.
Guillermo O’Donnell, la rîndul său, mai adaugă o trăsătură a democraţiei politice:
10. oficialii aleşi (sau numiţi) nu pot fi în mod arbitrar excluşi din oficiu pînă la ex-
pirarea mandatului, prevăzut de constituţie. Astfel, Alberto Fujimori – în Peru şi Boris
Elţin – în Rusia, posibil, au fost aleşi în alegeri libere şi corecte, dar ei au anulat poliarhia
din momentul în care, în mod forţat au dizolvat parlamentele propriilor ţări, demițând
şi membrii curţilor supreme216.
Chiar şi în aceste trăsături ale lui Dahl, la o primă vedere exhaustive, lipseşte princi-
piul separării puterilor, nu sunt definite destul de clar drepturile cetăţeanului, de exem-
plu, la credinţă, libera circulaţie, etc. Din această perspectivă, democraţia nu poate fi
redusă la un set de instituţii unice, care trebuie să existe obligatoriu în toate cazurile.
Formele concrete de existenţă a democraţiei în diferite state, depind de condiţiile social-
economice, cultura politică, structura tradiţională a statului şi practica politică institu-
ţionalizată. Desigur, există diferite abordări ale conceptului de democraţie, ceea ce face
dificilă evidenţierea unor caracteristici ale acestui regim, acceptate de toţi cercetătorii.
În viziunea noastră, democraţia are următoarele trăsături distinctive:
• Principiul suveranităţii poporului semnifică că puterea supremă în stat aparţine po-
porului. Acest fapt îşi găseşte expresie juridică şi instituţională în Constituţie ca lege
supremă a Ţării. Nimeni nu poate uzurpa şi realiza puterea din numele său. Toţi
liderii, deputaţii o realizează în numele poporului.
• Principiul majorităţii în adoptarea deciziilor şi supunerea minorităţii de către majo-
ritate în procesul realizării acestora. Fiecare organ de conducere, care adoptă decizii
printr-o majoritate relativă de voturi, este democratic, indiferent dacă e vorba de par-
lament, consiliu municipal sau adunare de partid. În anumite cazuri, (cînd se adoptă
legi organice, se modifică constituţia e nevoie de o majoritate calificată, adică mai
mult de 50% voturi).
Dar şi aici pot apărea probleme atunci, când majoritatea (în special când este stabilă
şi se autoreproduce cu regularitate), prin deciziile adoptate, în mod regulat violează
drepturile minorităţii (etnice, culturale, religioase). În asemenea cazuri, democraţiile
funcţionale, ca regulă, utilizează principiul majorităţii, în paralel cu apărarea drepturilor
minorităţii (opoziţiei). Aceasta se poate realiza sub forma unor amendamente constitu-
ţionale care scot unele probleme în afara competenţei majorităţii; introduc dreptul de
veto pentru anumite minorităţi, cărora le sunt garantate legal cote de reprezentare în
215 Schmitter, Ph., Karl, T. L. What Democracy Is. . . and Is Not // Journal of Democracy, Vol. 2, No. 3.
(1991), pp. 75-88.
216 O’Donnell, G. Illusions About Consolidation//Journal of Democracy 7.2 (1996), p. 34-51.
99
parlament, uneori şi guvern217, egale cu procentul populaţiei care formează minorita-
tea respectivă (democraţie co-socială); sub forma garanţiilor autonomiei locale faţă de
autorităţile centrale (federalismul); în cazul existenţei guvernelor de coaliţie care includ
reprezentanţii tuturor partidelor (consensualism); prin tratativele permanente dintre
reprezentanţii unor grupuri sociale, de exemplu, businessmani, muncitori şi guvern
(neo-corporatism). Cea mai eficientă modalitate de protecţie a minorităţilor o reprezin-
tă asociaţiile civice care pot influenţa agenda publică şi, respectiv, politicienii.
În Grecia Antică, spre exemplu, individul care pierdea „alegerile”era fugărit din ceta-
te, pentru că a fost înfrânt. O asemenea democraţie nu are nimic comun cu democraţia
liberală modernă, în care există respectul şi protecţia drepturilor opoziţiei care are drep-
tul la opinie diferită, la critica guvernului, la promovarea necesităţii unei politici alter-
native. Deci, minoritatea, indiferent de structura ei (etnică, religioasă, lingvistică), are
drepturi egale garantate de constituţie. Mai mult, minoritatea poate schimba guvernul
la alegerile următoare, propune politici alternative218.
• Principiul separării puterilor în legislativă, executivă, judecătorească. Puterea executi-
vă nu are dreptul să se amestece în treburile judecăţii (independenţa justiţiei), nici în
cele ale parlamentului. Acest moment implică separarea puterilor atât pe orizontală,
cât şi pe verticală, în sensul descentralizării puterii de stat şi oferirea unei autonomii
locale substanţiale. Fără democraţia locală şi regională nu putem vorbi despre demo-
craţie la nivel naţional, cu atât mai mult, internaţional219. În acest sens, este notorie
Carta Europeană a Autorităților Locale, adoptată în 1985, care demonstrează ca cea
mai eficientă participare politică a cetăţenilor se realizează la nivel local.
• Alegerile periodice ale organelor de stat au loc pe bază de vot egal, secret şi cu candi-
daturi alternative, desfășurate în anumite intervale de timp, stabilite de lege. Fiecare
individ are dreptul să fie ales şi să aleagă, dacă satisface anumite criterii specifice fie-
cărei ţări în parte. De fapt, democraţia este sistemul în care partidele pierd alegerile...
„Democraţia nu cere de la putere schimbarea obligatorie a partidelor guvernante, dar
posibilitatea unei asemenea schimbări trebuie să existe, fiindcă însuşi faptul acestei
schimbări este o dovadă a caracterului democratic al regimului”220, consideră Juan
Linz. Anume competiţia oferă electoratului şansă să aleagă programele, ofertele, eli-
tele care sunt mai aproape de interesele lui. Concurenţa electorală nu întotdeauna era
recunoscută ca fiind un element fundamental al democraţiei. În democraţiile clasice
(democraţia antică grecească) accentul se punea pe participarea directă a cetăţenilor
în adoptarea deciziilor, deoarece se considera că astfel este asigurată unitatea socie-
tăţii. Doar odată cu apariţia aşa numitelor „The Federalist Papers” majoritatea cer-
cetătorilor au căzut de acord cu faptul că fracţiunile şi concurenţa sunt un neajuns
inevitabil, dar necesar al democraţiei. Astăzi, unii cercetători reduc democraţia la
organizarea unor alegeri sistematice, libere şi corecte, cu evidenţă strictă a voturi-
lor. Această poziţie eronată e numită „electoralism” – convingere că alegerile prin
217 În Republica Moldova Başcanul Găgăuziei este obligatoriu membru al guvernului, indiferent de co-
aliţiile create sau de structura puterii.
218 Шмачкова, Т. Из основ политологии Запада. // Полис, 1991, № 2, с. 145.
219 Pratchet, L. and Lowndes, V. Developing democracy in Europe- an analytical summary of the Council
104
Democraţia liberală. Izvoarele acestei democraţii le regăsim în Marea Britanie.
Trăsăturile generale ale democraţiei liberale sunt următoarele:
• individualismul, recunoaşterea supremaţiei drepturilor individului asupra statului;
• existenţa unor censuri de avere, studii, loc de trai, etc., care oferă dreptul de vot doar
categoriilor sociale care satisfac criteriile: au un anumit venit, au studii, loc de trai etc.
• statul minimal care asigură ordinea, apără de duşmani şi elaborează legi fără să se
amestece activ în viaţa economică, socială şi culturală;
• controlul societăţii civile asupra statului prin asigurarea optimală a separării puteri-
lor. În acest sens, independenţa justiţiei capătă o importanţă primordială;
• libertatea este dreptul de a fi protejat de amestecul statului în viaţa personală;
• accentul se pune nu pe participarea de masă, neformală a cetăţenilor (prin demon-
straţii, referendumuri), ci pe organele reprezentative, deci pe participarea formală;
• limitarea puterii majorităţii asupra minorităţii. Ultima are dreptul la opinie pe care o
poate apăra în limitele legii, în pofida deciziilor adoptate de majoritate231.
Desigur, democraţia liberală avea un caracter social limitat, era strict politică, favo-
riza polarizarea socială, exista dominaţia claselor mai bogate asupra claselor mai sărace.
Astăzi, prin democraţie liberală se înţelege Poliarhia, adică democraţia politică. Din per-
spectiva marxistă, democraţia liberală e numită „democraţie burgheză”, specifică siste-
mului capitalist. Statul capitalist, potrivit marxismului, nu este cu adevărat democratic,
deoarece instituţiile statului oferă prioritate intereselor burgheziei în defavoarea clasei
muncitoare. Puterea în acest caz este deţinută de elite şi protejează interesele elitelor
economice versus voinţa poporului232.
Democraţia socialistă (colectivistă). Bazele teoretice au fost fundamentate de so-
cialiştii utopişti H. Saint-Simon, Ch. Fourier, R. Owen, social reformiştii K. Marx, F.
Engels. În viziunea lor, este puţin de a declara drepturile politice, cum o fac liberalii,
este necesar de a proclama drepturile economice şi sociale. Este imposibilă asigurarea
libertății individului într-o societate inegală. Egalitatea în faţa legii sunt doar nişte vorbe
goale de vreme ce bogatul poate mitui judecătorul, cumpăra cei mai buni avocaţi şi, în
consecinţă, este eliberat. Alegerile sunt un teatru, dat fiind faptul că partidele reflectă
interesele marelui capital, dar nu a poporului. Chiar şi principiul separării puterilor este
o aberaţie, fiindcă asistăm astfel la o diviziune a muncii în interiorul burgheziei, afirma
V. Lenin.
Trăsăturile democraţiei socialiste233:
• colectivismul, prioritatea intereselor sociale asupra intereselor individului;
• participarea activă şi egală a cetăţenilor în treburile de stat şi sociale;
• garantarea drepturilor la muncă, odihnă, educaţie, medicină gratuită, asigurare ma-
terială la bătrânețe şi în caz de invaliditate;
• libertatea cuvântului, credinţei, mitingurilor şi adunărilor;
231 Мальцев, В. Указ. соч., с. 252.
232 Ramesh Chopra. Dictionary of Political Science. Gyan Books, 2005, 314 p. 37.
233 În practică, democraţia socialistă s-a materializat în 2 feluri: socialismul sovietic unde exista pro-
prietatea de stat, medicină gratuită, învăţământ gratuit, loc de muncă garantat, salarii relativ decente, 5 zile
muncă pe săptămână. Ceea ce lipsea erau drepturile politice, alegerile libere, proprietatea privată , libertatea
antreprenoriatului, libertatea cuvântului, religiei etc. Democraţia socialistă de tip suedez (social-demo-
crat) reprezintă de fapt democraţia politică, socială, economică şi internaţională. În Suedia avem „socialism
democratic”, adică stat de drept, stat social combinate cu existenţa practicilor neocorporative.
105
• crearea unei reţele largi a controlului popular asupra organelor puterii234.
Aceste idei socialiste, deşi nobile în formulare, s-au dovedit greu realizabile în prac-
tică. În Europa, elementele democraţiei socialiste persistă prin existenţa statului social,
instituţie introdusă de socialişti şi social-democraţi.
Democraţia pluralistă. Adepţii acestei democraţii consideră că nu individul, nici
poporul, dar grupul sunt esenţa politicii contemporane. În condiţiile democraţiei majo-
ritare, grupul care nu deţine resursele sau care reprezintă, de exemplu, mai puţin de 5%
populaţie, foarte frecvent nu este reprezentat în parlament, deci este oprimat. De aceea,
în unele state, unele grupuri minoritare, cum sunt în Australia aborigenii, au rezervate
în parlament câteva locuri pentru a-şi reprezenta drepturile. Politologii marxişti o mai
numesc democraţie burgheză. Totuşi, conţinutul acesteia este mai larg decât cel de de-
mocraţie burgheză prin prezenţa câtorva elemente:
• statul social, cultura postmodernă; societate informaţională;
• drept de vot general; reprezentarea în parlament a mai multor grupuri sociale,
• este o formaţiune convergentă, în care se combină atât elementele liberalismului, dar
şi a socialismului, creştinismului, fapt ce asigură echilibrul intereselor în societate;
• puterea este distribuită între diferite centre de influenţă: partide, grupuri de interese,
instituţii de stat; fapt ce presupune existenţa echilibrului dintre diferite forţe, se ex-
clude acţiunea politică în folosul doar unui actor politic235;
• existenţa unui consens în societate faţă de valorile de bază: proprietatea privată, su-
premaţia legii, alegerile corecte, drepturile omului etc.
Atât democraţia pluralistă, cât şi cea liberală sunt forme ale democraţiei liberale,
ca şi democraţia minimală236, participativă. Majoritatea democraţiilor occidentale con-
temporane sunt democraţii pluraliste. În diferite forme ale democraţiei, sfera obştească
poate fi mai mare sau mică, în funcţie de cultura politică existentă. Concepţia liberală
a democraţiei reduce la maxim sfera obştească, în timp ce modelul socialist sau social-
democrat o lărgeşte prin intermediul reglementărilor de stat ale economiei (planificarea
economică orientativă) subvenţiilor, iar în unele cazuri prin stimularea proprietăţii co-
lective. Nici una din aceste forme ale democraţiei, în viziunea lui T. Karl şi Ph. Schmitter
nu este mai democratică decât alta. Ele sunt democratice în mod diferit. Dar în varianta
radicală, ambele pot submina democraţia: democraţia liberală - prin imposibilitatea de
satisfacere a necesităţilor colective şi executarea deciziilor puterii legitime, iar democra-
ţia socialistă – prin lipsa alegerii individuale şi a controlului asupra deciziilor ilegale ale
guvernului237.
Un alt criteriu de clasificare a democraţiei se realizează în funcţie de cum se adoptă
deciziile politice: Democraţie majoritară (Marea Britanie) şi Democraţie consensuală
(Belgia, Elveţia).
Democraţia majoritară presupune un sistem electoral majoritar, guvern centralizat,
sistem bipartid. Ca efect, toate deciziile se iau în baza principiului majorităţii.
craţiei-alegeri libere.
237 Schmitter, Philippe C. , Karl, Terry L. What Democracy Is. . . and Is Not // Journal of Democracy, Vol.
donn_del.php
242 Schmitter, Ph.C. Dangers and Dilemmas of Democracy. // Journal of Democracy, 1994, Aprilie, p. 60.
„Democraţie delegativă”. Aici un rol enorm îl are preşedintele, ales prin vot direct de întregul popor,
ceea ce îi oferă autoritate şi prerogative mari. Instituţiile democratice sunt slabe, preşedintele reuşind să
se ridice deasupra partidelor, parlamentului, societăţii civile. Dar din cauza dezvoltării slabe a instituţiilor
democratice, majoritatea iniţiativelor, decretelor preşedintelui se prăbuşesc, existînd confruntări dure cu
diverse grupuri de interese. Preşedintele deşi îşi dă darea de seamă în faţa poporului, adică pe verticală,
evită responsabilitatea pe orizontală, adică în faţa altor instituţii ale statului, ceea ce este specific pentru o
democraţie reprezentativă clasică. De aceea, preşedintele se străduie să limiteze activitatea acestor instituţii,
care devin “impediment” pentru “misiunea” sa istorică. Partidele, mass media, parlamentul pot critica liber
preşedintele, însă, fără succese semnificative. Totuşi, popularitatea enormă a preşedintelui la început de
mandat, se sfîrşeşte cu prăbuşirea spectaculoasă a încrederii sociale, din cauza eşecurilor social-economice,
legate de lipsa susţinerii instituţionale. Tipul delegativ de conducere era anterior studiat la rubrica bonapar-
tism, populism. Democraţia delegativă este o formă de democraţie, în care exisă atît asemănări cu formele
autoritare menţionate, cît şi anumite deosebiri. Dar chiar dacă democraţia delegativă face parte din spectrul
democraţiilor, tendinţa spre formarea şi consolidarea instituţiilor politice democratice aici este puţin proba-
bilă. Exemple clasice de democraţii delegative sunt Argentina, Brazilia, Peru, statele postcomuniste.
Dictocraţia (în l.spaniolă - Dictablanda) reprezintă a altă formă a regimului hibrid. Aici democraţia
se transformă în apărătoarea intereselor minorităţii politice, care deţine resursele, neglijînd interesele ma-
selor. Reformele politice nu trec de faza liberalizării politice, lipsind şi fenomenul democratizării reale, sau
existând restanţe serioase la acest capitol.
Democratura (din l. spaniolă – „democradura”) – aici regimul apare în ipostaza de apărător a maselor,
nu şi a elitelor, apelând frecvent la popor pentru a obţine susţinerea propriilor iniţiative. Spre deosebire de
dictocraţie, democratura neglijează procesele liberalizării şi nu cere suportul minorităţii politice, amintind
mult de forma antică a democraţiei greceşti.
108
5. Autonomia morală (responsabilitatea morală) individul îşi alege legile şi se supune
deciziilor adoptate colectiv. Aceasta îi permite să trăiască şi să acţioneze în calitate de
personalitate responsabilă din punct de vedere moral.
6. Apărarea intereselor fundamentale ale personalităţii. Cetăţenii îşi pot apăra inte-
resele și se pot proteja de fărădelegile guvernului doar prin participarea la alegeri. Fapt
ce nu garantează că interesele lor vor fi integral protejate. Însă, în cazul în care cineva
este exclus din comunitatea alegătorilor, poate fi sigur că drepturile lui vor fi încălcate.
7. Posibilitatea dezvoltării personalităţii; egalitatea politică.
8. Atmosfera de pace. Statele cu democraţie reprezentativă nu luptă între ele.
9. Prosperitatea. Statele democratice arată rezultate mai mari de prosperitate, decât
cele nedemocratice243.
Limitele democraţiei. Totodată, există şi anumite limite ale sistemului democratic.
Democraţia nu oferă în mod automat prosperitate şi nici stabilitate politică. Nu întot-
deauna sistemele democratice sunt mai eficiente decât cele autoritare în procesul de
modernizare a ţării, din cauza risipirii resurselor, conflictelor stimulate de lupta dintre
partidele politice, fragmentarea societăţii pe diverse grupuri de interese care nu întot-
deauna urmăresc interesul naţional sau, cel puţin, au ceva în comun cu acesta. Declara-
rea unor principii sociale (învățământ accesibil, salarii decente, compensaţii şi indexări
nu mai jos de anumite cifre) şi lipsa resurselor pentru a satisface aceste deziderate cre-
ează frustrări masive în rândurile populaţiei, ceea ce reduce stabilitatea sistemului, ca-
pacităţile sale de mobilizare a resurselor umane pentru modernizarea sistemului. Dez-
amăgirea şi pierderea încrederii în instituţiile de stat pregătesc terenul pentru loviturile
de stat, slăbirea instituţiilor statale.
Încă în raportul „Clubului de la Roma” (1991), numit „Prima revoluţie globală”,
se declară că “Democraţia nu este o panacee, ea nu are capacităţi organizaţionale, nu-
şi cunoaşte limitele propriilor posibilităţi, nu este capabilă să soluţioneze problemele
noi. Aleşii poporului adesea nu sunt capabili să adopte la timp o decizie competentă
pe problemele complexe, iar funcţionarii, deşi înţeleg caracterul global al problemelor,
se descurcă cu greu în problemele complexe de interacţiune între ele. Opiniile compe-
tente în principalele probleme de ordin social, politic şi economic mai des pot fi auzite
la televizor, decât în parlament. Partidele politice sunt preocupate mai mult de alegeri,
aducând prejudicii democraţiei, căreia sunt obligaţi să servească. Uneori se pare că in-
teresele partidului sunt mai presus decât interesele statului, strategia şi tactica sunt mai
importante decât scopurile, iar despre voinţa alegătorilor se uită imediat după finaliza-
rea alegerilor”244. Tentativele de a introduce democraţia din exterior, în lipsa unor pre-
condiţii interne, adesea conduc fie la dezagregarea instituţiilor statale, (Afganistan, Irak,
Iugoslavia), fie la consolidarea unor regimuri autoritare, sau semiautoritare.
Condiţiile pentru supraviețuirea democraţiei
Există o serie de factori internaţionali, social-economici şi socio-culturali, care favo-
rizează existenţa sistemelor democratice.
Factorii social-economici sunt foarte importanţi pentru existenţa democraţiei, dar
nu şi decisivi. Seymour Lipset a fost printre primii politologi care a făcut conexiunea
dintre creşterea PIB-ului şi supraviețuirea democraţiei. Democraţiile se realizează cu
243 Даль, Р. О демократии (on Democracy). Москва: Аспект Пресс, 2000, с. 48.
244 Кинг А., Шнайдер Б. Первая глобальная революция. // Радикал,1991, № 49-50, c.15.
109
mai mare probabilitate atunci, când creşterea economică anuală depăşeşte 5%, inflaţia
înaltă – peste 30% anual e toxică pentru democraţie, deşi o inflaţie moderată – invers, e
asociată cu factori pozitivi supravieţuirii democratice. Şansele democraţiei cresc odată
cu venitul pe cap de locuitor mai înalt de $6000 pe an şi atunci, când inegalităţile so-
ciale nu sunt zdrobitoare245. Depășind nivelul de 6.000 de dolari, democrațiile sunt de
neînvins și este de așteptat ca ele să dureze pentru totdeauna: nici un sistem democratic
nu s-a prăbușit vreodată într-o țară unde venitul per capita depășește 6.055 de dolari
(nivelul Argentinei în 1976)246. Problema constă în faptul că atingerea acestui nivel nu
semnifică obligatoriu și democratizarea sistemului. Exemplu e Kazahstanul, (9000 PIB
per capita), Bahrein, Arabia Saudită sau Qatar, unde avem în jur de 70.000$ PIB per ca-
pita! Se pare că și pentru autocrații atingerea unui nivel înalt de viață devine o garanție a
stabilității. Ideea că dezvoltarea economică determină democraţia a fost respinsă de unii
politologi, în urma analizei datelor din America Latină, după al II-lea Război Mondial,
unde creşterea economică fortifică regimurile autoritare. Aceste regimuri erau numite
„noile autoritarisme”247, fiind produse a modernizări economice şi, totodată, fiind des-
tul de eficiente în procesul de modernizare.
Printre factorii sociali sunt prezenţa unei clase de mijloc masive (aproximativ 60–
80 % din populaţie), prevalarea oraşelor. Totodată, în unele condiţii, clasa de mijloc
poate fi susţinătoarea unor regimuri totalitare. De exemplu, venirea fasciştilor la putere
în Germania a fost masiv susţinută de mica burghezie, speriată de instabilitatea politică,
amploarea mişcării muncitoreşti care periclita siguranţa economică a acestei clase. Unii
politologi vorbesc despre conexiunea dintre capitalism şi democraţie, ceea ce nu întot-
deauna este relevant (cazul Coreii de Sud, Republicii Sud-africane, Germaniei fasciste,
dictaturilor latino-americane).
Factorii social-culturali joacă un rol fundamental în stabilitatea democraţiei. Max
Weber printre primii a stabilit importanţa religiei protestante care stimula spiritul
ascetismului, muncii asidui şi acumulării în formarea economiei capitaliste şi, deci,
implicit, a societăţi democratice. Protestantismul, totuşi, nu este obligatoriu pentru
supraviețuirea democraţiei, existând factori culturali mai importanţi. P. Berger descrie
aşa componente ca ”activismul, înclinarea spre inovare şi autodisciplină”248. Aceste ca-
lităţi, conjugate cu calităţile altoite de protestantism, favorizau capitalismul şi, în mod
direct, stabilitatea instituţiilor statale democratice. Mult mai relevantă pare noţiunea
de „cultură politică civică” în funcţionarea stabilă a democraţiei, descrisă convingător
de G. Almond şi S. Verba. Cultura politică civică, caracterizată prin cunoştinţe politi-
ce profunde, interes faţă de evenimentele politice şi dorinţa de participare la politică,
atitudinea pozitivă faţă de sistem, mândria pentru ţară devine un factor coagulant care
fortifică instituţiile democraţiei.249 Pentru R. Inglehart cultura civilă conţine două com-
ponente fundamentale pentru democraţie – „tendinţa de a avea încredere în ceilalţi” şi
245 Diamond, L. In search of consolidation. Consolidating the Third Wave Democracies. Baltimore, 1997,
p. 33.
246 Przeworsky, A., Alvarez, Mi., Cheibub, J. A., Limongi, F. „What Makes Democracies Endure?” // Jour-
nal of Democracy, 7:3 (1996), p. 39-55.
247 Canterbury, Dennis Compton. Neoliberal democratization and new authoritarianism. Ashgate Publi-
1963.
110
„satisfacţia de propria viaţă” care sunt precondiţii importante pentru unirea cetăţenilor
în asociaţii ale societăţii civile şi lipsa în conştiinţa lor a montajelor de a schimba cardi-
nal sistemul. De fapt, încrederea în ceilalţi este o componentă importantă a capitalului
social, liant al democraţiei.
Even Rustow a pus la îndoiala necesitatea unor structuri economice și culturale
pentru stabilitatea democratică, vorbind despre necesitatea unității naționale, a unei
identități naționale comune, până la instalarea guvernului democratic. De fapt, unitatea
etnică şi naţională reprezintă o condiţie importantă pentru democraţie.
Printre factorii internaţionali vom menţiona prezenţa unor vecini democratici,
creşterea economică globală sau regională. Prezenţa unor vecini autoritari, invers, cre-
ează riscuri majore.
Printre factorii politici se menţionează existenţa unor instituţii politice democra-
tice funcţionale: partide, justiţie independentă, stat funcţional. Atunci, când instituţiile
statului se află în criză de legitimitate şi integritate, se poate aștepta un impact negativ
major asupra procesului tranziţiei democratice. Criza statalităţii creează mari probleme
pentru democraţie în Estonia, fosta Iugoslavie, Cehoslovacia şi statele CSI. Deşi mult
mai atenuante, aceste provocări se observă şi în Albania, România şi chiar Ungaria,
unde problemele statale, exacerbate şi de unele decizii ale elitelor, au fost în detrimentul
consolidării democraţiei250.
In multe state care au trecut prin experienţa tranziţiei din anii 90, condiţiile nefavo-
rabile, incluzând instituţiile democratice şi organizaţiile politice slabe, tradiţii autoritare
persistente, probleme social-economice majore, conflictele etnice şi religioase majore
s-au creat obstacole formidabile pentru stabilirea şi, în special, consolidarea democraţi-
ei251. Cum afirmă Juan José Linz, naţionalismul şi diversele sale manifestări reprezintă
una din principalele surse ale autoritarismului în viitor252.
4. Evoluţia regimului politic în Republica Moldova.
Procesul de tranziţie spre democraţie în Moldova, dacă e să luăm ca exemplu mo-
delul lui A. Stepan, a trecut prin două etape: etapa de liberalizare a sistemului politic
sovietic (1985–1991) a reprezentat o serie de reforme cosmetice, slăbirea cenzurii, elibe-
rarea deţinuţilor politici, încercări de a îmbunătăţi sistemul fără a-l modifica radical şi
principalul, toleranţa faţă de opoziţia politică253:
• demararea politicii de restructurare – 1985;
• demararea politicii de ,,Glasnost” – partidul permite libertatea cuvîntului – 1987;
• primele alegeri libere în Sovietul Suprem al URSS (martie 1989) şi Sovietul Suprem
al RSSM (25 februarie – 10 martie1990), când s-a permis înaintarea candidaţilor de
alternativă, din partea colectivelor de muncă, organizaţiilor obşteşti, etc. care pentru
prima dată au dat şansa forţelor democratice (Frontul Popular) să fie reprezentate
2003, p. 5.
252 Linz, J. Totalitarian and authoritarian regimes. Lynne Rienner Publishers, 2000, p. 37.
253 Мельвиль А. Опыт теоретико-методологического синтнеза структурного и процедурного
alexei-tulbure-schimbarea-unor-ho-i-pe-al-ii-va-distruge-definitiv-rm-1157810/ 09 oct.2013.
261 Chirtoacă despre actuala putere: Oameni cu bani, cărora nu le pasă de interesele naţionale, dar con-
se-amenintat-sesizare-publica/16.07.2013.
263 Цырдя Б., Чобану В. Олигархическая Молдова. Национальный Институт Развития. Кишинев:
264 Levitsky St., Way L. A. The Rise of Competitive Authoritarianism. // Journal of Democracy, vol. 13, nr.
2005, p. 3.
114
Trăsăturile regimului hibrid în Republica Moldova
1). Alegeri „parțial libere” (competiţia electorală). Alegerile locale și parlamentare
au fost criticate vehement din cauza ingerinţelor puterii în procesul electoral, în speci-
al la alegerile locale din 2003266, dar și fraudarea alegerilor parlamentare din 2005267,
2009, 2010 și 2011. În orice caz, partidele puterii utilizează la maximum resursele ad-
ministrative, votarea multiplă, mituirea electoratului, manipularea mediatică, clonarea
opoziției. Codul electoral este modificat permanent, în folosul partidelor puterii. În
consecință, partidele care pierd alegerile nu recunosc rezultatul acestora, ceea ce creează
probleme grave pentru legitimitatea și stabilitatea sistemului. Remarcăm că organisme-
le internaționale de fiecare dată recunosc alegerile parlamentare din R.M. (2001, 2005,
2009, 2010) ca fiind în linii generale conforme cu standardele internaționale.
2). Centralizarea excesivă a puterii. În Republica Moldova asistăm la o funcţionare
neadecvată a principiului separării puterilor. Parlamentul se implică frecvent în ariile
activităţii guvernamentale, iar guvernul adoptă decizii care ţin de competenţa parlamen-
tului. Similar, unele decrete prezidenţiale în termenii impactului depăşesc prerogativele
preşedintelui268, fenomenul perpetuând în timp. Guvernul frecvent produce modificări
arbitrare în bugetul de stat, or numai parlamentul poate adopta decizii de rectificare a
bugetului269. În 2001–2008, președintele țării concentra puteri enorme. Acesta, încăl-
când Constituţia Republicii, numea şi demitea, de facto, membrii guvernului, controla
procurorii, numea şi demitea judecătorii, controla organele represive care executau or-
dinele sale fără discuţii270. În 2009–2013 prerogative mai mari obține prim-ministrul.
Principiul separării puterilor nu e funcţional nici pe verticală. Legea privind admi-
nistraţia publică locală, adoptată la 18 martie 2003, a dus la fragmentarea structurilor
teritoriale administrative existente, creând unităţi teritoriale mici, (32 de raioane în loc
de 10 judeţe) incapabile de a se autofinanţa. În consecinţă, „structurile administraţiei
centrale, plasate la nivelul raioanelor, s-au transformat în instrumente de represiune
contra puterilor locale”271. În 2010 puterea centrală a ordonat dizolvarea Consiliului
raional Basarabeasca, situație care a provocat un scandal politic de proporţii.
3). Subordonarea Justiţiei. Justiţia şi Procuratura sunt subordonate factorului poli-
tic. Procuratura Generală a devenit un instrument de temut, utilizat pentru a intimida și
distruge oponenții, a prelua afaceri profitabile sau pentru a achita persoane cu reputaţie
mai mult decît dubioasă. Practic, procurorii și judecătorii au devenit o adevărată cas-
tă, cu puteri excesive (se supun doar la 2-3 persoane) și averi fabuloase. În consecință,
încrederea în justiție este foarte scăzută. În februarie 2005, conform datelor IPP, doar
41% din respondenți aveau încredere în justiție, în 2009 – 37%, în 2013 – 12%, alții 84%
266 Urâtu, Ş. Justiţia noastră e strânsă la ungher. // Democraţia, 2003, 27 mai.
267 Ткачук, Т. Лицемерные западники пожурили своих кишиневских марионеток. // Молдавские
ведомости, 2005,11 ноября.
268 Şişcanu, I. Building the fundamentals of a democratic state. // National Human Development Report.,
ноября .
271 Liga Naţională a Asociaţiilor de primari critică dur autorităţilоr centrale. // Timpul de dimineaţă,
2005, 8 noiembrie,
115
de respondenți exprimându-și neîncrederea în această instituție. Situația în sistemul
judecătoresc este atît de complicată, încât A. Tănase, ministrul justiției, declara în 2011,
că 70 – 80% din judecătorii Curții Supreme de Justiție, adică instanța judecătorească su-
premă în stat, trebuie demiși272. În 2004, conform unor rapoarte oficiale, existau apro-
ximativ 40.000 de decizii judecătoreşti neexecutate, ceea ce vorbeşte despre o justiţie
ineficientă şi coruptă.
4). Caracter represiv. “Puterea practică tot mai des ameninţări şi arestările oponen-
ţilor politici; naţionalizarea şi redistribuirea forţată a proprietăţii private, promovate
sub drapelul “luptei cu corupţia”273. Pe timpul guvernării PCRM (2001–2009) aproa-
pe toți liderii politici din R.M. au avut dosare penale: Iurie Roșca (PPCD), Vlad Filat
(PLDM), Mihail Formuzal (bașcanul UTAG avea cel puțin 8 dosare), Nicolae Andronic
(PPR), Serafim Urechean (AMN), Ion și Eduard Mușuc (PSD), Victor Morev (PSM)
etc. Unii au făcut și pușcărie (Valeriu Pasat, Vladimir Modîrcă). Mulți politicieni și bu-
sinessmeni au fugit peste hotarele țării: Ion Babii, Valeriu Pleșca (apoi va reveni, fiind
și promovat), Ion Mușuc, Victor Morev (dosarul a fost deschis în 2005 după ce Morev,
fiind deputat PCRM, l-a criticat pe Voronin pentru noul său curs politic), Anatol Tur-
canu. După anul 2009, businessmanii și politicienii Viorel și Victor Țopa, după o serie
de critici lansate la adresa lui Vladimir Plahotniuc, sunt condamnați abuziv la 8 și 10 ani
de pușcărie, fiind nevoiți să se stabilească în Germania. Frecvent este practicată tortura,
„arestul preventiv de către poliţie” care este o încălcare flagrantă a drepturilor omului,
se tergiversează examinarea cauzelor penale în instanţele judecătoreşti, însăşi condiţiile
în care sunt deţinute persoanele anchetate sunt sub orice critică. Experţii de la Amnesty
International consideră că în Moldova „este încălcat dreptul la libertate şi de acces la
justiţie în privinţa posibilităţii de a ataca mandatul de arest”274.
5). Cartelizarea mass-media. Mass-media frecvent se confruntă cu dificultăţi în
accesul la informaţie, uneori chiar fiind expulzată de la şedinţele oficialilor puterii275,
fenomen observat atît în 2005, cît şi mai recent, în 2010, lucruri inimaginabile într-o
democraţie funcţională. În 2005–2006 au existat redistribuiri dubioase ale unor institu-
ţii mass-media: Euro-TV (preluat de la CMC, devine portavoce PPCD); radioul Antena
C (devine procomunistă, rebotezată azi în Prime FM, care aparține lui V. Plahotniuc),
Prime (aparținea lui Chiril Lucinschi, devine proprietatea lui Vlad Plahotniuc). În 2009-
2010, odată cu schimbarea puterii, se fac tentative de a bloca postul de radio Serebreanîi
Dojdi, este sistată transmisia canalului de Televiziune NIT, apropiat PCRM, demarează
tentative de preluare prin judecată a brandului Moldova Suverană. În ianuarie 2014 mai
mulți operatori de cablu au sistat concomitent emisia a trei posturi de televiziune care
criticau puterea: Jurnal TV, RTR, Accent TV (apropiat PCRM), apoi restabilită grație
implicării ambasadelor străine. Astăzi, toate posturile mari de televiziune (Prime, Canal
3, 2 Plus, Publika, TV-7) sunt controlate de anumite forţe politice, limitând informarea
272 Ministrul Justiţiei, Alexandru Tănase: „Guvernarea s-a transformat într-o şobolăneală”. // Flux, 2011,
08 aprilie.
273 Ткачук, Т. Молдова превращена в банановую республику которой правит диктатор. //
116
corectă şi echidistantă despre oponenţii politici, sau organizându-le blocadă informaţi-
onală (adică, nu prezintă absolut nici o informaţie despre evenimentele, conferinţele de
presă, organizate de partidul-oponent). Ca efect, potrivit Freedom House, în perioada
anilor 2004–2010, presa din Republica Moldova era neliberă. În2002, 2003, 2011, 2012
– parțial liberă. Altfel spus, potrivit Freedom House, în Republica Moldova există un
spațiu mediatic autoritar, respectiv, aproape lipsește spațiul public.
117
Tema VII: Statul – elementul central al
sistemului politic
276 Miller, D. Enciclopedia Blackwell a gândirii politice. Bucureşti, Humantis, 2000, p. 696.
277 Măgureanu, V. Studii de sociologie politică. Bucureşti, 1997, p. 177.
278 Вебер, M. Избранные произведения. Москва, 1990, c. 645-46.
279 Maркс, K., Энгельс, Ф.Сочинения, Том 21, c. 176.
118
• statul este o personificare a ordini juridice, fiind comunitatea creată de o ordine juri-
dică naţională, opusă celei internaţionale (Hans Kelsen, Normativismul juridic)280;
Aceste abordări instrumentaliste pot fi continuate la infinit şi completate prin abor-
dările mecaniciste care privesc statul şi societatea ca pe un mecanism, maşină, în care
rolul individului este de a fi un detaliu în mecanismul complex (vezi la I. Stalin).
Abordările etnocentriste văd statul ca o simbioză între anumite structuri politice
şi un grup etnic. De ce, totuşi, statul este instituţia centrală a sistemului politic? Acest
lucru poate fi explicat, în parte, prin trăsăturile atributive ale statului, dintre care - teri-
toriul, populaţia, puterea - au caracter primar, celelalte – unul derivat, secundar.
Teritoriul statului cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer asupra cărora sta-
tul îşi execută puterea, precum şi terenul pe care este situată reprezentanţa diplomatică
dintr-un stat străin. Articolul 3 al Constituţiei stabileşte faptul că teritoriul R. Moldova
este inalienabil, iar Art. 1 – că R. Moldova e un stat indivizibil. Importanţa teritoriului
este enormă pentru stat atît din considerentul spaţiului său de existenţă, cît şi ca fiind un
rezervor de resurse economice, geostrategice, respectiv, geopolitice. Teritoriul serveşte
cauza principală a majorităţii conflagraţiilor mondiale, indiferent de pretextele acestora:
apărarea drepturilor omului, neproliferarea răspîndirii armamentului de distrugere în
masă, eliberarea mormîntului Domnului etc.
Populaţia constituie dimensiunea demografică a statului. Cei ce locuiesc pe terito-
riul unii stat pot apărea în trei ipostaze: cetăţean - membru al statului respectiv, înzestrat
cu un set de drepturi şi obligaţii; persoană străină, avînd cetăţenia altui stat în care tră-
ieşte; apatrid – persoana care nu deţine cetăţenia niciunui stat. În viziunea politologului
rus V. Iliin „în plan populaţionist, statul reprezintă o unitate a poporului sedentar care
deţine o identitate valorică şi juridică (de drept). Distrugerea identităţii valorice devalo-
rizează poporul, degradîndu-l pînă la starea de populaţie”281.
Statul devine puternic atunci, cînd cetăţenii sunt uniţi în baza unui interes comun
conştientizat şi resping tot ce poate distruge comunitatea, statul. Criteriul principal al
dezvoltării conştiinţei naţionale este dezvoltarea şi trăinicia organizării statale a naţiu-
nii, fiindcă nu există o putere politică stabilă, sau statalitate fără conştiinţa naţională282.
Puterea politică include în sine guvernul, parlamentul, departamentele, pretura,
armata, poliţia, judecătoria, deci, aparatul de guvernare şi de constrângere. Calitatea
centrală a puterii de stat – suveranitatea, semnifică supremaţia puterii statale în raport
cu structurile nestatale şi independenţă în politica externă. Suveranitatea de stat poate fi
efectivă doar atunci, cînd respectă cadrul legal.
Statul dispune şi de trăsături derivate:
• monopol la exercitarea violenţei (numai statul poate aresta, ba chiar realiza pedeap-
sa capitală);
• monopol la colectarea impozitelor;
• monopol la emiterea legilor obligatorii pentru toţii;
• valuta naţională şi tezaurul naţional;
• simbolica de stat: imnul, stema şi drapelul.
Importanţa enormă a statului e determinată de funcţiile sale interne şi externe.
280 Kelsen, H Theorie pure du droit. Dallaz, Paris, 1962, p. 378-80; citat din Măgureanu, V. Op. cit, p. 176.
281 Ильин, В. Политология. Moсква, 2002, c. 216.
282 Белов, Г. Указ.соч.,с. 171.
119
Funcţiile interne:
• funcţia politică constă în determinarea obiectivelor generale ale dezvoltării ţării, con-
ducerea - integrarea populaţiei în jurul unor valori comune;
• juridică – emiterea legilor care ar asigura cadrul legal, necesar activităţilor socio-
umane ale cetăţenilor;
• socială - realizarea unei politici sociale (învăţămînt gratuit, credite avantajoase, com-
pensaţii etc.) care au ca scop asigurarea armoniei sociale;
• culturală - conservarea monumentelor, capodoperelor artistice, susţinerea materială
a instituţiilor culturii;
• economică - asigurarea unui echilibru bugetar şi macroeconomic, planificarea ma-
croeconomică orientativă, crearea prin pîrghii bugetare şi monetare (comenzi de stat,
coborîrea ratei dobînzii etc.) a unor stimulente pentru creşterea economică durabilă.
Funcţiile externe ale statului:
• stabilirea şi menţinerea unor contacte diplomatice, economice, culturale etc. cu alte
state;
• apărarea teritoriului statului.
În viziunea unor politologi marxişti, statul burghez mai are o funcţie: acapararea
noilor teritorii, a pieţelor de desfacere, a materiei prime pentru menţinerea şi creşterea
potenţialului economic.
În concluzie, putem ajunge la următoarea definiţie a statului:
Statul este un sistem organizaţional, care realizează în mod suveran conducerea unei
societăţi (a unui popor, stabilizat în interiorul unor frontiere permanente), deţinînd în
acest scop atît monopolul creării, precum şi monopolul aplicării dreptului283.
2. Teorii privind geneza statului
Teoria Teocratică. Promotori ai acestei concepţii (specifice pentru creştinism) au fost
sf. Augustin şi sf. Pavel. Potrivit acestei concepţii, statul e un „produs divin”, „toată pu-
terea fiind a lui Dumnezeu”. Teoria Teocratică s-a realizat în practică în primele state
antice. Conducătorii erau sacerdoţii şi dreptul divin oferea puterii de stat autoritate, iar
deciziilor statale – obligativitate284. În Iudeea, toţi regii proveneau din ramura lui David
(inclusiv şi Hristos), iar în multe state arabe, monarhii devin legitimi prin rudenia cu
profetul Mahomed. Împăratul Japoniei era numit fiul soarelui. În Egiptul Antic faraonul
era considerat fiul zeului Ra. În Imperiul Roman abia pe timpul lui August s-a introdus
cultul împăratului. Alexandru Macedon îşi alimenta autoritatea şi curajul de luptă din
ferma credinţă că este un zeu.
Teoria Patriarhală. Deşi elemente esenţiale ale acestei teorii se întâlnesc încă la
Confucius şi Aristotel, englezul R. Filmer este considerat fondatorul ei. Acesta trata
statul ca o mare familie, în care relaţiile dintre monarh şi supuşii săi se compară cu cele
stabilite între tată şi membrii familiei. În lucrarea Patriarhul (1653), R. Filmer afirmă,
aducînd argumente din biblie, că monarhul deţine puterea de stat în calitate de moşte-
nitor al lui Adam care a fost înzestrat de Dumnezeu atît cu putere părintească, precum
şi cu cea legală.
283 Vrabie, G., Popescul, S. Teoria generală a dreptului. Iaşi, 1993, p. 184.
284 Мухаев, P. Политология. Moсква, 2000, с. 199.
120
Teoria contractului social. În viziunea lui Th. Hobbes, J. Locke ş.a. teoria are la bază
înţelegerea dintre oameni care a și dus la apariţia statului285.
Teoria violenţei E. Duhring, L. Gumplowicz definesc statul ca un produs al luptei
între diferite triburi. În această situaţie, tribul învingător impune celui învins dijma,
legea, puşcăriile, îl privează de drepturi, fenomene ce duc la relaţia conducători-conduşi
şi la apariţia statului. De fapt, istoria deseori ne dezvăluie contrariul şi năvălirea barbară
frînează pentru sute de ani emergenţa statului.
Teoria Irigaţională explică mecanismul apariţiei statelor orientale. Agricultura în
aceste teritorii cerea mobilizarea a mii de oamenii la săpatul canalelor pentru irigare,
organizarea, alimentarea, conducerea, colectarea taxelor pentru întreţinerea canalelor
şi a muncitorilor. Acest lucru a dus la stabilirea relaţiilor ierarhice şi a unor structuri
care, cu timpul, se vor instituţionaliza. Astfel, se explică faptul de ce în Orient statul era
divinizat şi considerat aducător de viaţă.
Teoria Marxistă explică apariţia statului prin factori materiali. Scindarea societăţii
în clase antagoniste are loc în urma dezvoltării forţelor de producţie, a diviziunii sociale
a muncii şi a apariţiei proprietăţii private. „Statul, spunea V. Lenin, este o maşină de
susţinere a dominaţiei unei clase asupra alteia”286. Această teorie, deşi este în general
acceptată, nu poate fi utilizată integral în două cazuri: în condiţiile de producţie asiatice
și în statul barbar.
În viziunea lui V. Irhin, barbarii, care sute de ani au luptat contra Romei, nu aveau
propria statalitate. Robi, în special la germani, erau destul de puţini la număr. În ulti-
mele secole ale existenţei imperiului roman mulţi barbari, aflaţi în servicii militare, au
preluat de la superiori moravurile și principiile organizării statale. Nu întîmplător, mulţi
monarhi germani şi-au numit organizarea lor politică: „Sfântul imperiu roman de naţi-
une germană”287. În Egipt statul sclavagist se constituie abia în anul 1600 î.e.n. (regatul
mijlociu), iniţial, producătorul central fiind ţăranul liber. În India, robii aveau propria
familie și proprietate. Existau legi care îngrădeau samovolnicia stăpînilor indieni asupra
robilor lor.
Schema propusă de marxism rămîne (pentru Europa) valabilă la nivel de factori care
au influenţat emergenţa statului. Motivele ce au impulsionat acest proces sunt deosebite
în diferite regiuni: irigarea pămînturilor, apărarea de duşmani, menţinerea ordinii etc.
În fine, statul este instituţia centrală a sistemului politic care concentrează toate re-
sursele. Deşi iniţial statul apare ca un mecanism alienat societăţii, exprimînd interesele
unor grupări restrînse, emergenţa unor elemente ale societăţii civile a permis democra-
tizarea şi schimbarea calitativă a esenței statului.
3. Tipologia Statelor
Există mai multe criterii de clasificare a statelor:
• după modul de producţie (criteriu marxist): sclavagiste, feudale, capitaliste, socialiste;
• după regimul politic: democrate, totalitare, autoritare, semiautoritare;
• după funcții: minimal, de drept, social, poliţienesc;
• după relaţiile între stat – societatea civilă: paternalist, corporativ, cosocial;
285 Гоббс.Т. Сочинения. ToмI. Moсква, 1991, с. 331; Локк, Дж. Сочинения. Toм III. Moсква, 1988, с.
121
• după funcționalitatea instituțiilor de stat: stat eșuat (failed state), stat funcțional
(stabil);
• după forma de guvernare:monarhie, republică;
• după organizarea teritorial-administrativă: state unitare, state federale şi state
confederative.
Vom specifica mai jos cele mai frecvent întâlnite tipuri:
După funcții: Stat minimal, de drept, social, poliţienesc.
Statul minimal este un concept liberal, care a fost elaborat la limita secolelor XVIII-
XIX şi reprezintă statul ce deţine un set foarte restrîns de funcţii: să-și apere frontierele,
să asigure ordinea şi cadrul juridic pentru activităţile economice, să aibă o viziune glo-
bală, să fie flexibil și controlabil288.
Spre deosebire de statul feudal care reglementa activităţile economice prin aşa-zisele
monopoluri de stat (la alcool, tutun), permitea şi stimula prezenţa breslelor ce regle-
mentau dur activitatea economică a meşteşugarilor (cît să producă, la ce preţ, cît să lu-
creze), statul minimal proclama principiul neamestecului statului în economie, deoare-
ce în economie există legi inerente, (legea cererii şi ofertei, legea preţului etc.). Prezenţa
statului minimal în Europa (secolele XIX–XX), a permis acumularea capitalului de către
marile întreprinderi, exploatarea dură a muncitorilor. Neamestecul statului în econo-
mie a favorizat apariţia marilor monopoluri, a regimurilor oligarhice (sau a democraţiei
social limitate), a crizelor de supraproducţie. La începutul anilor 1990, în Republica
Moldova s-a încercat modelul statului minimal, prin retragerea temporară a statului din
economie, fapt care a avut efecte dezastruoase pentru economia naţională, deoarece,
astfel s-a favorizat derularea unui proces de privatizare inechitabilă, delapidarea fondu-
rilor publice şi a mijloacelor de producţie ale întreprinderilor.
Tipologia statelor
După organizarea
După regimul politic
teritorial - administrativă
• democratice • unitare
• totalitare • federaţii
• autoritare • confederaţii
289 Drăgan, T. Introducere în teoria şi practica statului de drept. Cluj-Napoca, 1992, p. 55.
123
sau a se angaja în cîmpul muncii nu este asigurată fiecărui individ. Toate statele sociale
sunt şi state de drept, pe cînd, nu toate statele de drept sunt şi state sociale.
Statul poliţienesc reprezintă statul în care organele represive (KGB, Gestapoul, se-
curitatea) au prerogative lărgite, utilizînd violenţa în proporţii mari (URSS, Germania,
Italia fascistă). Unii politologi atribuie dictaturile militare statelor poliţienești.
După relaţiile între stat – societatea civilă: Stat paternalist, corporativ, cosocial.
Stat paternalist este cel ce utilizează practici politice care restrîng libertatea persoa-
nelor, cu scopul de a le proteja mai bine interesele. În acest cadru, se înscriu legile ce
limitează consumul substanţelor dăunătoare ca drogurile, alcoolul etc. Statul paternalist
poate oferi şi o serie de privilegii: salarii mari, medicină gratuită, transport gratuit etc.,
cerînd în schimb supunere necondiţionată. Astfel de state sunt Rusia, Turkmenia, Ka-
zahstan, Belarus, Republica Moldova.
Statul corporatist reprezintă o formă tripartită de organizare a sistemelor politice
naţionale, în care guvernul, sindicatele şi patronatele (ultimele două reprezentate prin
asociaţii cuprinzătoare) sunt implicate în realizarea şi implementarea politicii, instituţia
parlamentară jucînd un rol minor, comparativ cu guvernul. Esenţa acordului corpora-
tist constă în faptul că businessul susţine politicele adoptate pentru o deplină ocupare
a forţei de muncă, se angajează să asigure un anumit nivel al salariilor şi nu retrage in-
vestiţiile din ţară (lock out). Sindicatele promit să-şi disciplineze membrii şi să nu creeze
dificultăţi pentru business prin greve şi demonstraţii290. Guvernul sprijină organizarea
şi reprezentarea businessului şi a muncii, garantează participarea exclusivă a asociaţiilor
de business şi a sindicatelor la elaborarea politicii de stat. State neocorporatiste sunt Fin-
landa, Austria, Norvegia, Suedia. Unele elemente importante neocorporatiste au ajutat
la elaborarea politicii macroeconomice, implementate în: Germania (RFG), Suedia, Bel-
gia, Danemarca, Australia, Olanda, Portugalia, Spania.
Statul cosocial este specific societăţi polietnice şi s-a realizat în ţări ca Elveţia, Belgia,
Finlanda, Austria, Olanda, India. Aici accentul se pune pe faptul că niciunul din actorii
politici şi sociali nu este dominant, interacţiunea lor formînd un sistem în care guverna-
rea se realizează pe baza înţelegerilor dintre liderii principalelor forţe sociale: folosirea
veto-ului mutual care înlocuieşte regula majorităţii, reprezentarea în guvern şi alte cor-
puri decizionale a unui număr de persoane care să fie proporţional cu numărul fiecărui
grup al populaţiei, autonomia fiecărui grup291.
După funcționalitatea instituțiilor de stat: Stat eșuat (failed state),
stat funcțional (stabil).
Statul eșuat. Pînă la 1991, mai multe state tinere din ,,lumea a treia” se bucurau
de sprijinul direct fie al SUA, fie al URSS, fiind, respectiv, parte a lagărului capitalist
sau socialist. De regulă, ele primeau atunci calificativul de „state în curs de dezvoltare
capitalistă”, sau „state în curs de dezvoltare socialistă”. Dar, odată cu finalizarea „războ-
iului rece” și prăbușirea URSS situația a devenit complicată. Lipsite de susținerea fostei
Metropole, neavînd resurse și o bază economică solidă proprie, modernizare avansată
290 Dryzech, J. Political inclusion and the dynamics of democratization. //American Political Science Re-
view. 1996, nr. 1, p. 477.
291 Tămaş, S. Dicţionar politic. Bucureşti, 1996, p. 81.
124
(orașe, industrie, cultură și știință națională performante, legislație coerentă, structură
socială modernă), ele au intrat într-o fază de criză permanentă. Aceste state au primit
mai multe calificative, gen stat „falimentat”, „slab”, „eşuat”.
Un stat eșuat, în interpretarea lui M. Griffits, T. O’Callaghan este „un stat care are o
suveranitate nominală, care nu este în stare să se mențină de sine stătător ca o unitate
politică și economică viabilă. Un stat care nu este guvernat și are un deficit de legiti-
mitate în ochii comunității internaționale292. În viziunea lui P. Baker statele eșuate au
următoarele caracteristici: pierderea controlului politic asupra propriului teritoriu, lipsa
monopolului la utilizarea violenţei, instituţii de drept slabe, incapacitatea de a organiza
activitatea serviciilor sociale, incapacitatea de acţiune pe arena internaţională în calitate
de subiecţi de drept veritabili293. Deci, statul eșuat este acela, care și-a pierdut capacita-
tea de a controla și a menține suveranitatea pe întregul său teritoriu. Alte caracteristici
sunt oferirea de refugiu teroriştilor, incapacitatea de a preveni comerţul cu armamentul,
deficitul de legitimitate a elitelor conducătoare. Se consideră că asemenea state „exportă
instabilitatea politică” asupra teritoriilor vecine. State eșuate se consideră Somali, Su-
dan, Haiti, Afganistan, Liban, Guineea, Etiopia, Mali, Ciad etc.
Printre factorii care facilitează transformarea unui stat în unul eșuat se consideră
și procesul de tranziție de la tiranie spre democrație care creează un ,,vid de putere”,
guvernare ineficientă și corupție exacerbată. Diferite instituții occidentale, antrenate
în cercetări politice, elaborează propriile ratinguri ale statelor eșuate, sau apropiate de
acest statut.
Fundația pentru Pace din SUA (Fund for Peace), folosind metodologia CAST
(Conflict Assessment System Tool), analizează 12 indicatori, printre care: capacitatea
instituțiilor statului de a asigura stabilitatea și securitatea, vulnerabilitatea statului și
riscurile violenței, presiunea demografică, nivelul emigrației, nivelul inegalităților eco-
nomice, situația economică, criminalizarea statului, fragmentarea elitelor și a structu-
rilor de forță, nivelul de respectare a drepturilor omului, ingerințele externe (riscurile
intervenției externe în conflictele politice și economice), dependența de finanțarea ex-
ternă. Punctajul oscilează de la zero la zece (0 indică situația cea mai stabilă, 10 – cea mai
rea). Astfel, în 2010, lista Indicelui Statelor Eșuate (The Failed States Index) analizează
177 state divizate în 4 grupuri.
• state aflate în zona de alertă (au obținut indicele de alertă, „alert” index) în 2010 - 37
state printre care 1 -. Somali, 2 - Chad 3 - Sudan, 4 - Zimbabwe, 5 - Congo, 6 - Afgha-
nistan, 7 - Irak, 8 - Republica Central Africană, 9 - Guinea, 10 - Pakistan, 11 - Haiti,
12 – Côte d’Ivoire, 13 - Kenya, 14 - Nigeria, 15 - Yemen, 16 - Burma, 17 - Ethiopia,
18 - Timor-Leste, 19 - North Korea, 20 - Niger etc., 36 - Uzbekistan, 37 - Georgia.
• state aflate în zona de risc sau avertisment („warning” category) - 92 state –Tad-
jikistan (38), Egipt (44), Israel (54), Moldova (58), India (79), Rusia (80), Turcia (89),
Ucraina (109), Republica Sud-Africană (115), Brazilia (119), România (128), Mongo-
lia (129).
292
Griffits, M., O’Callaghan, T. International relations: the key concepts. Routledge, 2003, p. 105-107.
293
Минаев, М. Проблематика „Слабых государств” в американской аналитике. Международные
процессы. Том 5. № 2 (14). Май-август 2007 // http://www.intertrends.ru/fourteen/008.html
125
• state cu stabilitate moderată („moderate”) – 35 state – Panama ( locul 130), Letonia
(136), Estonia (140), Ungaria (141), Grecia (147), Italia (149), Spania (151), Cehia
(152), RFG (157), Lituania (143), Polonia (145), Cehia (149), Franța (158), Marea
Britanie (160), SUA (158), Franța (159), Marea Britanie (161), Belgia (163), Japonia
(164). Aceste state necesită monitorizare.
• state viabile (cu stabilitate exemplară) („sustainable” states) 13 state – Islanda (locul
165, 29,8 puncte) Canada (166), Olanda (167), Luxemburg (168), Australia (169),
Austria (170), Danemarca (172), Irlanda (173), Suedia (174), Elveția (175), Finlanda
(176), Norvegia (177).
Deci, cel mai viabil stat este Norvegia, urmată de Finlanda, Elveția, Suedia. Cel mai
nestabil stat este Somali, urmat de Chad, Sudan, Zimbabve.
Alţi politologi evidențiază diferite etape de descompunere a statalităţii.
Termenul de failing state, adică stat eșuat, se referă la statele care nu pot ieşi de pe
vectorul destrămării. Aceste state sunt Liban, Guineea, Etiopia, Mali, Ciad.
Termenul de „state slabe” (weak state) se utilizează pentru a defini acele state în
care procesul de modernizare se tergiversează sau merge în direcţie inversă: Republica
Kongo, Ruanda, Bosnia, Filippine.
Termenul „collapsed states” (state prăbuşite) caracterizează acei subiecţi care, de
fapt, nu reprezintă structuri politice integre – Somali, Liberia, Gaiti294, în virtutea unor
războaie interne îndelungate.
Noțiunea de stat „fragil”, mai des se referă la statele care recent au ieşit din criză sau
din război civil.
Politologii William Easterly și Laura Freschi consideră conceptul de „stat eșuat” ca
fiind unul neproductiv, lipsit de coerență și substanță științifică care este utilizat în sco-
puri politice de SUA și aliații acesteia pentru a interveni militar, scopul nobil fiind aici
,,restabilirea ordinii” în statele și chiar regiunile ,,eșuate’’. Acest concept nu are definiție
clară, diferite surse includ diferite caracteristici: a) ,,Război civil”, b) ,,mortalitatea in-
fantilă”, c) ,,nivel redus al PIB pe cap de locuitor”, d) ,,inflație”, e) ,,inapt de a asigura
serviciile de bază”, f) ,,politicile și instituțiile statului sunt slabe”, g) ,,corupție”, h) ,,lipsa
responsabilității” (lack accountability), i) ,,lipsa voinței de a asigura adecvat securitatea
și serviciile de bază pentru segmente importante ale propriei populații (nu ar include
aceasta și SUA?), j) ,,incapacitatea de a colecta impozitele”, k) ,,inegalitate de grup și de-
gradare ecologică”, l) ,,război și alte dezastre”, m) ,,cetățeni expuși la diferite riscuri”295.
În consecință, acest concept a fost lansat în 1990–1995 de CIA (Agenția Centrală de
Informații), referindu-se la state ce se află în stare de război. Oricum, conceptul este po-
pular și utilizat în scopuri politice de anumite state mari la adresa statelor mici, pentru
a pune în discuție dreptul lor la existență și suveranitate.
După forma de guvernare:monarhie, republică;
Monarhia. Trăsăturile monarhiei: întreaga putere e concentrată în mîinile unui
singur individ; puterea are un caracter ereditar; monarhul este responsabil pentru ac-
tele sale.
294 Минаев, М. Проблематика „Слабых государств” в асмериканской аналитике. Международ-
127
e. şeful statului – deşi actele sale sunt semnate de prim-ministru, exercită totuşi o
influenţă în viaţa politică, ca Arbitru Suprem în luptele politice, poate acţiona ca o con-
trapondere în raport cu guvernul (vezi V. Havel – Cehia, Mihail Kovas – Slovacia etc.).
Republica parlamentară, în dependenţă de numărul de partide, poate apărea în două
forme:
Regim ministerial – cînd e bipartidism - Marea Britanie, Noua Zeelandă, Japonia;
Regim parlamentar – cînd guvernul e creat de o coaliţie de partide (pluripartidism)
– Italia, Belgia, Olanda. Aici controlul deplin îl deţine parlamentul.
Republica prezidenţială (SUA, Brazilia, Argentina, Mexic) are următoarele trăsături:
• preşedintele este ales de întregul popor, fapt care îi oferă prerogative lărgite (este şeful
statului şi al guvernului, în lipsa funcţiei de prim-ministru. Guvernul ca organ colegi-
al nu există şi fiecare ministru în parte e responsabil în faţa preşedintelui, care poate
în mod independent să-i degradeze din funcţie; este comandantul suprem al armatei,
poate declara război sau pace (cu acordul congresului); emite ordine executive şi de-
crete prezidențiale.
În plan extern, preşedintele numeşte ambasadori, poate semna „înţelegeri executive”
(executive agreements) care nu au nevoie de confirmarea senatului. Drept rezultat, „pre-
şedinţii puternici” au posibilitatea să neglijeze normele constituţionale ce reglementează
ratificarea tratatelor296.
• există principiul separării stricte a puterilor: preşedintele nu poate dizolva congresul
şi invers, congresul nu poate emite vot de neîncredere guvernului. Cu alte cuvinte,
guvernul nu poartă responsabilitate pentru politica sa.
• impeachment-ul reprezintă mecanismul prin care preşedintele poate fi destituit, dar
care are o sferă de aplicare foarte restrânsă: acuzarea de înaltă trădare, corupţie, abuz
de putere.
Republica mixtă poate apărea sub două forme: semiprezidenţială şi semiparlamen-
tară (sau prezidenţial – parlamentară, parlamentar – prezidenţială). Principala trăsătură
a acestui sistem e responsabilitatea dublă a guvernului în faţa parlamentului şi a preşe-
dintelui. Preşedintele, şeful statului, ales prin vot la nivel naţional, are prerogative enor-
me. Preşedintele realizează conducerea generală a guvernului, iar şeful executivului este
prim-ministrul. Preşedintele poate demite parlamentul (mai ales, cînd acesta exprimă
vot de neîncredere guvernului.) Republica mixtă este realizată în Portugalia, Polonia,
România, Franţa, Macedonia, Slovenia, Serbia etc.
În republica parlamentar-prezidenţială, parlamentul deţine majoritatea prerogati-
velor, însă, în cea prezidenţial-parlamentară (Franţa) această favoare o are preşedintele.
Unii politologi atribuie Republica superprezidenţială (Rusia) la forma mixtă.
După organizarea teritorial-administrativă: Stat unitar, federal şi confederativ.
Statul unitar reprezintă statul în care suveranitatea politică se realizează dint-un
singur centru. Divizarea internă se realizează de unităţile administrativ-teritoriale (ra-
ioane, judeţe, regiuni), care deţin doar prerogative administrative (construcţia de scoli,
drumuri, reparaţii, întreţinerea poliţiei), dar nu şi politice. Statul unitar poate apărea în
două forme :
• stat unitar centralizat (România, Turkmenistan)
296 Государственное устройство США. / Юрид. Литература. Москва, 1982, с. 214.
128
• stat unitar descentralizat (Franţa, Spania, la moment Republica Moldova), în care
unităţile administrative se pot bucura de autonomie politică (în Republica Moldova,
Găgăuzia are propriul conducător (başcan), parlament, legi etc. La fel, în Marea Bri-
tanie - Scoţia, în Franţa - Corsica).
Federaţia reprezintă o uniune de state foste independente, unite benevol, sau forţat,
sau prin intermediul unor coerciţii şi aranjamente internaţionale (Elveţia, RFG), în care
suveranitatea este divizată între centru şi subiecţi. În federaţie, sunt mai multe guverne,
parlamente şi sisteme legislative, mai multe constituţii, parlament bicameral, cetăţenie
dublă. Federaţiile pot fi organizate pe criteriul teritorial (RFG, SUA, Brazilia) sau etnic
(Rusia). Spre deosebire de statele descentralizate, în federaţie centrul nu poate lipsi sta-
tul, landul etc. de autonomie. Federaţii sunt SUA, Canada, Brazilia, Elveţia, FRG, India,
Rusia. Astăzi se discută intens realizarea federalismului în condiţiile Republicii Moldo-
va, ca un posibil model de soluţionare a diferendului transnistrean.
Care sunt totuşi avantajele federalismului?
Într-un stat polietnic, e mai uşor să constitui o naţiune cu o identitate statală (vezi
SUA); flexibilitatea statală face posibilă reacţia imediată la diverse necesităţi ale unei
naţiuni297; dispersarea puterii înlătură despotismul; experimentarea politică în fiecare
stat, care permite acumularea unei experienţe legislative şi administrative; stabilitatea
politică, guvernare eficientă prin crearea unor variate Legislative locale, fapt ce îi per-
mit Parlamentului Naţional concentrarea pe probleme majore. Prin separarea puterilor,
federaţia descarcă tensiunea internă şi externă. Iată de ce războaiele între federaţii sunt
fenomene neobişnuite298.
Însă, federaţia are şi dezavantaje: conducerea slabă a afacerilor externe din cauza
conflictului între statele membre pe probleme de comerţ, taxe; persistenţa unui pericol
de secesiune; pericolul formării unor alianţe separate între state; lipsa uniformităţii în
legislaţie şi în administraţia diferitor state. Fragmentarea responsabilităţilor între gu-
vernele naţionale, statale şi locale fac guvernul ca un întreg foarte complicat percepției
oamenilor de rînd. Drept rezultat, individul se abţine de la participarea politică, iar gu-
vernul devine mai deschis grupelor care deţin resursele299. În felul acesta, sfera privată
deţine supremaţia în mai multe domenii, fapt ce creează numeroase bariere reformării
sistemului300. Federalismul sporeşte dificultatea în dirijarea programelor complexe, care
implică acordul diferitor grupuri publice şi private. Acest fapt erodează încrederea po-
pulaţiei în guvern301.
După cum afirmă politologul K. Ross, în sistemele federale construirea şi consolida-
rea instituţiilor politice e mult mai complicată, decît în cele unitare. Drept exemplu pot
fi problemele cu care se confruntă Rusia în constituirea unui sistem vital de partide302.
Confederaţia reprezintă o uniune de state ce şi-au păstrat independenţa şi care s-au
unit temporar pentru a soluţiona problemele de ordin economic, securitate etc. Confe-
deraţia are un organ comun, care ia decizii fără a obliga statele membre să le accepte.
Acestea devin legi doar după ce au fost acceptate de fiecare stat în parte. Pe parcursul
297 Woll, P., Robert, H. Binstock. America’s Political System. N. Y, 1984, p. 129.
298 Morley, F. Freedom and Federalism. Indianapolis, 1980, p. 285.
299 Janda, K., Berry, J., Goldman, J. The Challenge of Democracy. Boston, 1992, p. 137.
300 Dolbeare, K., Edelman, M. American Politics. Policy, Power and Change. Toronto, 1981, p. 511.
301 Mackenzie, G. American Government. Politics and Public Policy. N.Y, 1986, p. 338.
302 Pocc, K. Федерализм и демократизация в России. // Полис. Москва, 1999, с. 23.
129
istoriei, au existat confederaţia statelor Americane (1776–1787), Confederaţia Germană
(1815–1871), Confederaţia Elveţiană (1815–1848). Elveţia şi azi îşi păstrează denumirea
de confederaţie în pofida faptului că din 1848 a devenit federaţie. În prezent UE poate fi
definită ca o confederație.
4. Problemele statului Republica Moldova
Proclamarea independenței Republici Moldova la 27 august 1991 a plasat pe agenda
politică o serie întreagă de probleme.
a) Legitimitatea statului. Unii istorici, politologi și politicieni consideră că Republi-
ca Moldova este urmașul istoric al Moldovei Feudale (anul formării – 1359), deci are o
istorie de peste 650 ani. Alții declară, că RM este un urmaș fie al Republicii Democratice
Moldovenești (proclamată la 2 decembrie1917 de către Sfatul Țării), fie al RASSM, cre-
ată la 12 octombrie 1924, fie al RSSM, creată la 2 august 1940, fiindcă Moldova Feudală,
unindu-se cu Muntenia, a creat în 1859 statul modern România.
b) Denumirea țării. Reprezentanții curentului unionist neagă denumirea de Repu-
blica Moldova, preferînd să opereze cu termenul Basarabia. Alți lideri ai acestui curent,
spre exemplu Mircea Druc, consideră că statul moldovenesc nu poate avea denumirea
de Republica Moldova, fiindcă în România exista o regiune istorică – Moldova. „Da,
Republica Moldova este o realitate incontestabila – declara Mircea Druc pentru portalul
ziare.com. Dar noțiunea „Moldova” reprezintă o cu totul altă esență. Ne putem permi-
te denumirea Moldova de Vest, ca parte componenta a României moderne, şi Moldo-
va de Est care, după 1812, a fost botezată de către administrația imperială „Gubernia
Basarabia”303. Dar, conchide autorul, nu denumirea de Republica independentă și su-
verană – Moldova. În consecință, reprezentanții curentului unionist, atunci cînd admit
denumirea Republica Moldova, atașează sintagma de „al doilea stat românesc”. Această
sitiuație frustrează elitele politice de la guvernare (în 2001–2009 – PCRM, în 2009–2014
– PLDM, PDM au respins aceste formule, criticînd președinția română).
c) Formula de existență a Republicii Moldova.
Partea covîrșitoare a elitei politice moldovenești, concentrată în partidele de stînga,
centru, centru - dreapta, adică PCRM, PSRM, PDM, UCM, PLDM, PPCD, PPR etc.,
considera că Republica Moldova trebuie să fie un stat independent și să-și urmeze pro-
priul itinerar politic și istoric. Cumulativ, aceste partide obțin 80–85% electorat.
O parte a elitelor, reprezentată de partidele de dreapta gen PL, PNL, PNR dorește
unirea cu România, considerînd Republica Moldova ca fiind un stat nelegitim, apărut
mai degrabă accidental, în urma pactului Molotov-Ribbentrop din 1939 care a dus la
,,raptul Basarabiei” și formarea la 2 august 1940 a RSSM, a cărei urmaș de drept și este
Republica Moldova. De aceea, Republica Moldova trebuie alipită la „patria-mamă”. Ast-
fel, consecințele pactului Molotov-Ribbentrop vor fi lichidate, adevărul istoric va trium-
fa. Ponderea acestor forțe oscilează între 8-14% electorale.
Există și forțe politice, gen mișcarea „Ravnopravie”, iar în 1998-2001 și PCRM, care
consideră necesară integrarea RM în Uniunea statală Rusia-Belarusi.
ce-fel-de-moldova-fara-putna-interviu-cu-mircea-druc-1277080
130
Avem și forțe de felul „Patrioții Moldovei”, condusă de Mihail Garbuz304, „Mișcarea
Național-Democrată” care promovează ideea de „Moldova Mare”, adică readucerea
Moldovei de peste Prut în componența Republicii Moldova.
d) Reunificarea țării, adică readucerii regiunii Transnistrene în cîmpul constituțional
moldovenesc. Majoritatea forțelor politice moldovenești pledează pentru reunificarea
țării în formula de stat unitar descentralizat. În această ecuație, Transnistriei i se ofe-
ră statutul de regiune autonomă cu prerogative largi (ideea este susținută de PCRM,
PLDM, PDM, UCM etc.). Partidul Socialiștilor din Republica Moldova propune formu-
la de federație. Însăși Transnistria refuză statul de autonomie, solicitînd un timp statut
de subiect al federației, apoi confederației, ca să ajungem la faza cînd Tiraspolul solicită
tot mai pregnant recunoașterea propriei independențe. Or, fără Transnistria Republica
Moldova are șanse limitate de a se realiza ca stat funcțional.
e) Vectorul politicii externe. Partidele de centru, centru-dreapta și dreapta pedalea-
ză ideea integrării europene. Partidele de stînga (PCRM, PSRM, PPS, PSD) – integrarea
în Uniunea Euro-asiatică (Rusia, Kazahstan, Belarus, Armenia). Conflictele între aceste
forțe sunt proiecții ale conflictelor dintre Marile Puteri. Forțele de atracție ale acestor
doi poli geopolitici sunt atît de mari, încît Republica Moldova riscă dezmembrarea te-
ritorială și politică.
f) Lipsa unei idei naționale care ar coagula toți cetățenii țării în jurul unui proiect
național. În consecință, țara este scindată politic, ideologic, etnic, religios și lingvistic.
Comunitățile naționale și grupurile sociale adesea nu interacționează, formînd adevăra-
te oaze izolate una de alta, cu tendințe centrifuge vizibile.
g) Suveranitatea limitată a Republicii Moldova. Unii politologi opinează că Repu-
blica Moldova este un stat cu dirijare externă. Și dacă stînga crede că suntem dirijați din
România și Occident, atunci dreapta declară că suntem dirijați din Kremlin.
Politica economică este dictată de FMI, politica externă de Comisia Europeană, poli-
tica militară de NATO prin mecanismul IPAP etc. Guvernului i-au fost impuse mai mul-
te decizii din exterior: semnarea armistițiului de pace din 1992 care prevedea staționarea
trupelor ruse (sub presiunea Moscovei), formarea raionului Taraclia (sub presiunea
Bulgariei), semnarea Planului de Acțiuni RM-UE (2005, sub presiunea UE), semnarea
Planului de Acțiuni Moldova - NATO (IPAP 19 mai 2006, sub presiunea SUA) etc.
Dependența economică a Republicii Moldova este la fel îngrijorătoare: dependența de
transferurile valutare ale gastarbeiterilor (reprezintă de la 25% pînă la 34% din PIB, care
în 2012 era aproape 7 mlrd. $), dependența de creditele și granturile externe. În 2010-
2014 granturile și creditele externe reprezentau, conform declarațiilor ministrului de
finanțe V. Negruța, cca 18% din bugetul țării. Spicherul Marian Lupu afirma că cifra este
de 60-65%305. Asistăm la ingerințe permanente din partea SUA, UE, Rusiei, Ucrainei,
României în treburile interne ale Republicii Moldova, sub diferite pretexte.
h) Capturarea statului de grupuri oligarhice. Mai mulți politologi (Nicolae Chir-
toacă, Alexei Tulbure) consideră că Republica Moldova este un stat captiv. Grupări-
le oligarhice au preluat controlul asupra economiei, justiției, unor ministere și agenții
autonome, estorcînd supraprofituri. Teza este confirmată de experții Băncii Mondia-
304 Moldoveniştii ameninţă că trec Prutul. // http://www.george-damian.ro/moldovenistii-ameninta-ca-
306 Hellman J.,Kaufmann D. Confronting the Challenge of State Capture in Transition Economies. In Fi-
nance and Development. A quarterly magazine of the IMF. September 2001, Volume 38, nr 3. //http://www.
imf.org/external/pubs/ft/fandd/2001/09/hellman.html
307 Transparency International lanseaza Barometrul Global al Coruptiei 2013 // http://ipn.md/infoprim/
UserFiles/Image/09.07.13_Transparency.pdf
308 Republica Moldova: Raport Naţional asupra Dezvoltării Umane. Chişinău, 2006, p. 10.
132
Exemplele invocate le-au permis unor politologi să declare că Republica Moldova
este un stat eșuat, deci trebuie într-un fel, sau altul, declarat ca un proiect fără perspec-
tivă, prin aderarea ulterioară la statele vecine.
În realitate, Republica Moldova este un stat slab și nicidecum eșuat.
Această idee este demonstrată chiar de autorii conceptului de stat eșuat – Fundația
pentru Pace (Fund for Peace). Din tabelul prezentat mai jos se observă că Moldova
avansează în ultimii ani de la locul 58 la poziția 83, fiind la categoria de state aflate
în zona de risc sau avertisment („warning” category) și nicidecum la categoria de state
eșuate din care fac parte Somali (locul 1), Congo (locul 2), Sudan (locul 3), Sudanul de
Sud (4), Chad (5), Yemen (6), Afganistan (7) etc. Progresul este mai mult decît vizibil.
Or, cele mai stabile state în 2013 erau Finlanda (locul 178, punctaj 18), Suedia (locul 177,
punctaj 19.7) Norvegia (locul 176, punctaj 21.5)
Indicatorul statelor eșuate. The (Failed States Index). Indicele pentru RM
Anul 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
Indicele 82.5 85.7 85.7 85,1 83.8 81 78.7 76.5
Locul în lume 58 48 49 54 58 66 73 83
Sursa: elaborat de autor în baza http://www.foreignpolicy.com, http://ffp.statesindex.org/
rankings-2013-sortable
După indicele dezvoltării umane, elaborat de ONU, care include sănătatea și longe-
vitatea, accesul la educație, nivelul de trai (PIB raportat la cap de locuitor după Paritatea
Puterii de Cumpărare, R. Moldova se plasează în grupul de state cu dezvoltare medie.
Astfel, în 2011, Moldova ocupa locul 111 din 187 state cu 0,649 puncte. În acest grup
intră și așa puteri economice ca Africa de Sud, China, India etc.
O creștere permanentă se observă și la un capitol fundamental: PIB pe cap de locuitor.
Dacă în 2001 PIB pe cap locuitor calculat în dolari era de 408 $, atunci în 2013 ajunge
la 2239 dolari (vezi graficul de mai jos).
133
Dacă în 2006 rata sărăciei absolute reprezenta 30.2% populație, în 2011-17.5%309.
Datoria externă garantată de guvern s-a redus de la 65% din PIB în 2001 la 16.3%
în 2011”310.
Activele oficiale de rezervă ale Băncii Naţionale a Moldovei au crescut vizibil (de la
228,5 în milioane dolari în 2001 la 2820,6 în 2013)311.
În concluzie, Republica Moldova este mai degrabă un stat slab, cu o putere birocra-
tizată, cu o funcționalitate redusă, cu capacități de producție atrofiate, dar totuși exis-
tente, cu un cadru juridic problematic, dar, în mare parte, european, datorită implemen-
tării Planului RM-UE și apartenenței la Consiliul Europei. Fenomenele demodernizării
(deurbanizare, deindustrializare, delaicizare, deșcolarizare) pornite în anii 90 au fost în
mare parte stopate.
Aceasta ne permite să spunem că Republica Moldova este într-un proces activ de
afirmare a propriei statalități, existînd șanse reale pentru transformarea ei într-un stat
funcțional modern.
309 Raport privind sărăcia în Republica Moldova. 2010-2011. Chişinău, 2012, p. 5. http://www.mec.
gov.md/docs_news/raport-privind-saracia-in-republica-moldova-2010-2011.pdf
310 Ibidem, p. 9.
311 https://www.bnm.md/md/fm_reserv_actives
134
Tema VIII: Societatea civilă
tare a fondurilor pentru sinistraţi, familii nevoiaşe, monitorizarea alegerilor, organizarea în miliţii obşteşti.
315 The future of democracy in Europe.Council of Europe publishing. / Schmitter, Ph. Trechel, A. (coordi-
1992, № 1, с. 18.
136
pletează conceptul, afirmînd că societatea civilă reprezintă un mecanism de mobilizare
colectivă care se realizează în cadrul unei comunităţi de comunicare bine închegată319.
Doar astfel se poate explica susţinerea lui I. Iliescu în turul doi în România, contra lui
Corneliu Vadim Tudor, grevele din 2002-2003 din Chişinău, contra tentativelor PCRM
de a stabili cenzura. Astfel, cînd se afirmă că „în Republica Moldova nu avem societate
civilă”, se subînţelege anume această abordare.
Pentru noi este mai apropiată abordarea restrictivă din spaţiul postsovietic.
Structura (nivelurile) societăţii civile
Din perspectivă abordării restrictive, există 4 niveluri ale societăţii civile.
Nivelul economic îl constituie patronatul, sindicatele, asociaţiile consumatorilor.
Aceste instituţii satisfac necesităţile materiale, apără drepturile civile.
Nivelul social îl constituie diverse asociaţii sociale care se divizează în:
Teritoriale – unifică locuitorii unui cartier, oraş, regiune: asociaţiile vecinilor, comi-
tete ale locatarilor;
Sectoriale – apără interesele unor segmente ale societăţii: uniunile studenţeşti, asoci-
aţiile de tineret, organizaţii de femei, cluburi ale veteranilor, comitete părinteşti;
Problemative – uniuni ale persoanelor care au o problemă comună (asociaţia victi-
melor staliniste, asociaţia părinţilor care au copii cu handicap);
Valorice – organizaţii ecologice, filantropice, pacifiste care nu urmăresc niciun profit
personal, fiind altruiste în esenţă.
Nivelul cultural este reprezentat de biserică, cluburile sportive, mass-media, asocia-
ţii ştiinţifice care satisfac necesităţile de comunicare, informaţie.
Nivelul social-politic este reprezentat de mişcările social-politice, grupurile lobbys-
te, cluburi, cercuri politice ce satisfac necesităţile de participare politică. La acest nivel,
societatea civilă îşi canalizează interesele în sistemul politic, asigurînd stabilitatea şi le-
gitimitatea sistemului. În principiu, majoritatea instituţiilor societăţii civile se manifestă
nu doar într-o sferă anume, ci în mai multe sfere sociale concomitent.
Relaţiile între stat-societate civilă
Dacă statul totalitar, practic, înghite societatea civilă, reducînd-o la oaze clandestine,
iar între statul autoritar şi societatea civilă contactele sunt minime, atunci, între statul
democrat şi societatea civilă există multiple mecanisme de interacţiune:
• contactele cu organizaţiile societăţii civile prezintă pentru stat un puternic indica-
tor şi furnizor de informaţie despre starea societăţii, dispoziţiile, atitudinile faţă de
putere;
• atât timp cât se realizează controlul societăţii civile asupra statului, ultimul se poate
bizui pe societatea civilă în perioadele de criză. Anume societatea civilă este izvo-
rul legitimităţii puterii politice, fiind fundamentul stabilităţii sistemului politic320.
Societatea civilă reprezintă un mecanism complex de echilibre şi reţineri ale tendin-
ţei puterii politice spre dominaţia absolută. Pentru îndeplinirea acestui deziderat, ea are
o serie de mijloace:
• participarea activă în campanii electorale şi referendumuri;
• posibilităţi de modelare a opiniei publice (în special prin intermediul mass-media);
319 Brâncoveanu, R. Ultimele zile ale societăţii civile? // Sfera politicii, 2001, nr. 87-88, p. 4.
320 Киструга, И. Гражданское общество и Гражданское согласие. Политика, 1991, № 7.
137
• posibilităţi de mobilizare a maselor la îndeplinirea unor deziderate, de organizare a
campaniilor de protest;
• dezbaterile pe subiectul capitalului social (Putnam, Fukuyama,) au scos în evidenţă
faptul că, în fine, calitatea politicilor democratice şi vivacitatea economică a unui stat
depind în mare măsură de viaţa asociaţională;
• protestele societăţii civile pot genera frica de instabilitate politică şi, deci, condiţiona
răspunsul guvernamental. Astfel, în SUA îngrijorarea pentru bunăstare crește doar
ca răspuns la imposibilitatea de conducere a unei părţi a săracilor (marginalizaţilor).
Politologii Piven şi Eloward din SUA, recomandă săracilor să-şi sporească cerinţele
faţă de stat prin căi convenţionale321;
• asociaţiile societăţii civile impun membrilor deprinderi de cooperare, solidaritate şi
conştiinţă publică. Această particularitate este susţinută şi de sondajele din Cultura
Civică a lui Almond, care arată că membrii asociaţiilor demonstrează mai multă sub-
tilitate politică, încredere socială, participare la viaţă politică şi „competenţă civică
subiectivă”322. Cu alte cuvinte, ONG-urile nu doar asigură servicii alternative statu-
lui, ci joacă un rol integrativ în societate, în special, la nivel local323. Prin urmare, so-
cietatea civilă este un institut de reducere a tensiunii sociale şi asigurare a consensului
social, fapt ce presupune participarea activă a majorităţii cetăţenilor în funcţionarea
ei324.
• reţeaua densă de asociaţii civile contribuie la o guvernare democratică dublată şi de
contribuţia altor factori: separarea puterilor, alegeri libere, pluripartidism etc. În vizi-
unea lui L. Diamond, societatea civilă nu este strict necesară pentru consolidarea de-
mocratică, însă, democraţia are mai multe şanse să se consolideze şi va fi indubitabil
de o calitate mai mare în condiţiile societăţii civile325;
• atunci, cînd indivizii aparţin unor grupuri „încrucişate”, cu scopuri şi membri dife-
riţi, atitudinile lor faţă de putere tind să devină mai moderate, ca urmare a interacţi-
unii de grup şi a presiunilor concurente326.
Nimic nu presează societatea civilă mai mult decît un stat slab, letargic, or „în lipsa
eficacităţii conducerii statale, precum şi în lipsa instituţiilor societăţii civile (sau funcţi-
onării lor ineficiente), societatea nu poate prezenta altceva decît o masă amorfă de indi-
vizi libertini, modelul de convieţuire a căror este principiul – ”lupta tuturor împotriva
tuturor”327. În Europa de Est societatea civilă a progresat mai mult în ţările unde gu-
vernele şi-au demonstrat relativa competenţă şi abilitate (ca în Polonia, Ungaria) şi a
fost întîrziată acolo, unde statele au demonstrat ineficienţă şi incompetenţă. Referitor la
problema raporturilor stat - societate civilă se poate spune că societatea civilă reprezintă
un mecanism complex de echilibre şi stopării tendinţei puterii politice către dominaţia
absolută.
321 Dryzech, J. Political inclusion and the dynamics of democratization. // American Political Science Re-
328 Putnam, R. The Prosperous Community. Social Capital and Public Life. // The American Prospect,
1993, Vol. 4, nr. 13, p. 1.
329 Bourdieu, P. Forms of Capital. // Handbook of Theory and Research for the Sociology of Education / Ed.
by J.G. Richardson. N. Y., 1983, p. 249–250.
330 Мачеринскене, И., Минкуте-Генриксон, Р., Симанавичене Ж. Социальный капитал
организации –методолoгия исследования. // Социологичекие исследования, 2006, Nr. 3, с. 31.
331 Smith, M.K. Social Capital – The encyclopedia of informal education. // www.infed.org/biblio/social_
capital.htm.
332 Putnam, R. The Prosperous Community. Social Capital and Public Life. // The American Prospect,
1993, vol. 4, № 13, p. 3.
333 Демкив, О. Концепция группового социального капитала и ее адаптация к отечественным
условиям. // Социология: теория, методы, маркетинг. 2005, Nr. 4, с. 107.
334 Фукуяма, Ф. Социальный капитал. // Культура имеет значение. Каким образом ценности спо
собствуют общественному прогрессу. / Под ред. Л. Харрисона, С. Хантингтона. Москва, 2002, с. 130-13.
335 Fukuyama, F. Trust: the social virtues and the creation of prosperity. London: Hamish Hamilton, 1995, с. 7.
336 Gorincioi, R. Democratizarea Republcii Moldova in contextul proceselor de globalizare. Chisinau,
2005, p. 47.
139
Fukuyama a fost unul din primii savanţi care a analizat societăţile cu un nivel înalt
(SUA, Marea Britanie) şi scăzut (Italia) al încrederii (capital social). Dar există o altă
categorie de societăţi, pe care autorul o menţionează, fără însă a o analiza detaliat – so-
cietăţile atomizate, care suferă de pe urma lipsei totale a capitalului social. În asemenea
societăţi nu există nici legături de familie trainice, nici asociaţii voluntare puternice,
de aceea ele nu pot asigura un teren propice pentru activismul economic nici în cadrul
businessului familial, nici în structurile organizaţiilor mari. Se referă la statele din fosta
URSS şi Europa de Est, populaţia afro-americană în aşa-zisele „oraşe interne” ale SUA
(în contrapunere cu suburbiile bogate), dаr şi în multe oraşe ale Africii. Cauzele lipsei
capitalului social în aceste regiuni sunt specifice pentru fiecare societate în parte. În fos-
tele state socialiste, acesta este rezultatul tendinţelor de a realiza proiectul totalitar, când
statul conştient şi planificat distrugea societatea civilă în lupta pentru putere contra unui
posibil duşman337.
Un al treilea factor este cel instituţional. Politologul R. Rose consideră societatea
postcomunistă drept una antimodernă, în care instituţiile formale fundamentale, spe-
cifice societăţii moderne, (organizaţiile de stat, birocraţia raţională eficientă, piaţa) ,,nu
funcţionează” pe deplin sau acţionează imprevizibil338.
Din punctul nostru de vedere, concluziile lui Fukuyama sunt veridice doar parţi-
al. În URSS, în anii 1970–1980, s-au format rezerve importante ale capitalului social,
în caz contrar, nu ar fi ieşit în stradă milioane de oameni. Existau multiple elemente
ale societăţii civile în epoca autoritarismului târziu: universităţile, sectele, cluburile de
discuţii, echipele sportive, militarii care activau în „zonele fierbinţi” etc. Aici se produ-
cea capitalul social. Migraţia redusă în interiorul oraşelor crea condiții în care oamenii
aveau aceiaşi vecini timp de decenii, iar uneori şi pe parcursul a câtorva generaţii. Locul
de muncă în URSS, la fel, nu se schimba pe parcursul unei perioade îndelungate, fapt
care favoriza formarea unor contacte de muncă de durată cu aceiaşi oameni. Mai mult
ca atît, temându-se de informatorii KGB-ului, oamenii constituiau comunităţi sociale
cu un contingent restrîns, din rîndurile prietenilor apropiaţi, rudelor, fără a atrage în
acest cerc noi membri. Aceste relaţii îi asigurau cu bunuri şi servicii care erau inacce-
sibile prin căile formale. În socialism, în condiţiile unei oferte limitate a mărfurilor şi
serviciilor, contactele sau „blat-ul” jucau un rol mai important decît banii, fiindcă achi-
ziţionarea mărfii ținea de accesul la ea. Strategiile sovietice de soluţionare a problemelor
se caracterizau prin utilizarea capitalului social într-o mai mare măsură decît societăţile
occidentale cu economie de piaţă. Factorii menţionaţi au condus la formarea unor reţele
multifuncţionale cu un număr relativ constant al participanţilor şi o forţă mai mare a
conexiunilor, decît în SUA339. Aceste relaţii ofereau şi accesul la putere, respectiv, şi in-
egalitatea socială, fapt care va explica apariţia „noilor moldoveni”, a proprietarilor mari
ca rezultat al proceselor de privatizare.
Supravieţuirea oamenilor atât materială, cât şi spirituală, în această perioadă era asi-
gurată prin încrederea reciprocă şi prin comunităţile neformale. Anume capitalul soci-
337 Fukuyama, F. Trust: the social virtues and the creation of prosperity. London: Hamish Hamilton, 1995
p. 54-55.
338 Степаненко, В. Социальный капитал в социологической перспективе: теоретико-методоло
11, № 2, с. 97.
140
al acumulat, a permis demararea evenimentelor revoluţionare din 1989–1991,care s-a
consumat în timpul reformelor, din cauza schimbării radicale a regulilor. La începutul
anilor 1990 oamenii s-au pomenit ,,abandonaţi” de putere. Evident, ei se autoorganizau
în scopul soluţionării propriilor probleme: sociale, economice, cotidiene. Atît timp, cît
nivelul sporit al anarhiei s-a menţinut, această societate civilă exista de sine stătător, fără
să apeleze la putere sau să interacţioneze cu unii reprezentanţi în parte340.
În viziunea lui James L. Gibson, chiar după prăbuşirea comunismului, această sferă
privată, formată din reţelele prietenilor apropiaţi şi familia, rămâne extrem de impor-
tantă341, oamenii nu manifestau dorinţă şi nici necesitate de a participa în ONG-uri .
Desigur, în Republica Moldova capitalul social este foarte fragil. Dar, totuşi, există,
deşi nu în proporţiile democraţiilor avansate.
3. Tipuri de societate din perspectiva istorică
Pe parcursul evoluţiei istorice au existat diferite tipuri de societăţi care au determinat
existenţa şi evoluţia relaţiilor umane. Printre acestea vom enumera societatea tradiţio-
nală, modernă şi postmodernă.
Societatea tradiţională (Africa, America Latină, Asia de Sud) e una agrară, în care
predomină economia naturală, pescuitul, creşterea animalelor, industria extractivă.
Tempourile dezvoltării producţiei sunt reduse la satisfacerea unor necesităţi minimale.
În plan politic predomină monarhiile şi autocraţiile. În plan social – structuri socia-
le puţin mobile (caste, stări sociale). În societatea tradiţională se reglementează şi se
controlează normele, obiceiurile, comportamentul indivizilor etc. Construcţiile sociale,
bazate pe tradiţii, se consideră imuabile, orice manifestare a libertăţii individului, orice
inovaţie este suprimată de cultură, instituţiile sociale sau structurile puterii342.
În general, relaţiile sociale se caracterizează prin latenţă, emotivitate, colectivitate,
orientarea spre trecut – fenomene cunoscute în societăţile sclavagiste şi feudale.
Societatea modernă (industrială), sec. XVIII–XX, se caracterizează
în plan economic prin:
• predominarea producţiei în masă;
• superioritatea industriei asupra agriculturii;
• existenţa unei pieţe naţionale, bazată pe concurenţă;
• circulaţia monedei naţionale unice;
• un sistem fiscal şi standarde naţionale unice;
• predominarea proprietăţii private, a marilor concerne, corporaţii, deci marele
business;
în plan politic prin:
• statul reprezentativ birocratic;
• prezenţa republicilor, emergenţa monarhiilor constituţionale; apariţia sistemelor po-
litice democratice;
• apariţia statelor naţionale;
în plan social prin:
• superioritatea legilor asupra tradiţiei;
340 Аузан, А. Общественный договор и гражданское общество. // Мир России, 2005, т. XIV, № 3, с. 13.
341 Gibson, J. „Social Networks, Civil Society, and the Prospects for Consolidating Russia’s Democratic
Transition”. American Journal of Political Science, 2001, vol. 45, nr. 1, p. 51-68.
342 Андрущенко, В. Социология: Наука об обществе. Харьков, 1997, с. 230.
141
• predominarea formelor laice asupra celor religioase;
• egalitatea în faţa legii, distrugerea privilegiilor înnăscute, dispariţia ierarhiilor bazate
pe stările sociale;
• învăţămîntul de masă;
• serviciul militar în masă;
• numărul mare de oraşe;
• predominarea clasei muncitoare şi a burgheziei;
Societatea postmodernă (informaţională), sec. XX–XXI, unde rolul central îl joaca
informaţia care devine şi resursă a puterii (SUA, Japonia). Acest tip se distinge în eco-
nomie prin faptul că: predomină businessul mic şi mijlociu; trecerea centrului de greu-
tate din sfera producţiei în cea a serviciilor; prezenţa unui număr mare de lucrători cu
calificare înaltă. În centru se plasează producerea şi exportul de invenţii, soft-urile, teh-
nologiile, filmele etc. Producerea se computerizează, ştiinţa devine factor al producerii,
roboţii substituie strungurile. În sectorul agrar sunt concentrate 3% din populaţie, în cel
industrial – 15%, în cel al serviciilor – 70% (cazul SUA)343; în plan social: egalitatea şan-
selor; accesul general la învăţământ şi medicină; emanciparea femeilor şi a tineretului.
Aici se regăsește „civilizaţia odihnei” în care predomină cultul agrementului cu o
industrie respectivă: emisiuni divertisment, parcuri de distracţii, concerte planetare,
discoteci, săptăm îna de muncă este de 40–48 ore. Or, civilizaţia industrială era o civi-
lizaţie a muncii344. Multe segmente sociale devin consumatore de valori postmoderne:
necesitatea de realizare a personalităţii, echilibrul om - natură (manifestat prin tendinţa
de a introduce tehnologii sofisticate de epurare a deşeurilor toxice eliminate de între-
prinderi, ocrotirea mediului ambiant), apărarea drepturilor animalelor (limitarea hai-
nelor din blănuri naturale, legi stricte ce limitează vînatul abuziv etc.) În Japonia studiile
superioare sunt generale, muncitorii participă în procesul de conducere a întreprinderii
şi la îmbunătăţirea procesului de producere prin noi idei, preluate şi implementate în
practică.
Societatea occidentală contemporană mai este definită de unii analişti ca societate de
consum.
Societatea de consum reprezintă societatea în care predomină valorile materiale,
statutul şi rolurile jucate de indivizi se apreciază în funcţie de capitalul deţinut şi, în
special, de cantitatea şi calitatea consumului care delimitează un cetăţean de altul. Ca
rezultat, societatea de consum îl marginalizează pe individul care evită cheltuiala inuti-
lă, bazată pe etica protestantă a acumulării345, stimulînd prin publicitate, mass-media,
filme modelul individului de succes care este un consumator efectiv. Scopul camuflat al
acestor modele este asigurarea unei cereri stabile la produsele economice de larg con-
sum prin crearea unor necesităţi artificiale346. Unii autori menţionează că, prin interme-
diul societăţii care exaltează consumul (deţinerea resurselor şi averilor, automobilelor,
vilelor, consumul de alcool, filme, modă), individul se transformă în rob al necesităţilor
materiale. Astfel, acest individ consumator asigură venituri burgheziei care stimulează
consumul (şi valorile consumului), pentru a-şi spori veniturile, pe de altă parte, fortifică
343 Брагиш, Д. Инвестиционная политика как фактор социально-экономичекого развития. //
Economie şi finanţe. Chişinău, 2000, № 3, с. 7.
344 Панарин, А. Философия политики. Москва: Новая школа, 1996, с. 323-324.
345 Weber, M. Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Bucureşti, 1993, p. 53.
346 Duverger, M. Introduction à la politique. Paris: Gallimard, 1964, p. 375.
142
sistemul burghez, devenind o simplă marionetă necesară supravieţuirii sistemului, la
fel ca indivizii din celebrul „The Matrix”. Telenovelele, de exemplu, se sfîrşesc printr-
un episod incitant, ca a doua zi să reia totul de la început. Toate emisiunile televizate
stimulează la maximum emoţiile cu scene de violenţă, gelozie, emisiuni de ştiri cu omo-
ruri, furturi. În rezultat, regizorul va stoarce venituri din „aceşti robi emoţionali” prin
plasarea masivă a publicităţii. Termenul de societate de consum e utilizat cu referinţă la
lumea occidentală contemporană. Problema cea mare este că Occidentul a trecut iniţial
prin faza acumulării capitalului, stimulat de etica protestantă a economisirii, a evitării
cheltuielilor şi risipei. Aceasta a permis statelor occidentale să acumuleze capitaluri. În
Republica Moldova, valorile acestei civilizaţii au venit în anii 90, fără a trece prin etica
acumulării. În situaţia distrugerii sectorului industrial şi agricol, această psihologie nu
putea să facă altceva, decît să transforme ţara în piaţă de desfacere a produselor străine.
4. Geneza societăţii civile în Republica Moldova
Afirmarea societăţii civile ca sistem de instituţii bine închegate începe doar după
proclamarea independenţei Republicii Moldova (27 august 1991).
a) Cadrul legal al societăţii civile
Cadrul legislativ prin care s-a stabilit temelia societăţii civile a ţintit următoarele
planuri:
Temelia politică a societăţii civile, adică statul de drept şi pluralismul politic au
apărut graţie următoarelor legi:
• Decretul preşedintelui Sovietului Suprem al RSSM (25.08. 1989, nr. 3459-XI) Cu pri-
vire la modul provizoriu de înregistrare a asociaţiilor obşteşti ale cetăţenilor în RSSM
care a permis legalizarea primelor asociaţii politice şi obşteşti;
• Legea Republicii Moldova „Cu privire la partide şi alte organizaţii social-politice”
(1991),
• Constituţia Republicii Moldova (1994) care declara principiul separării puterilor
(Art.6); pluralismul politic (Art.5); dreptul de vot şi dreptul de a fi ales (Art. 38), fapt
ce a constituit un pas decisiv în formarea statului de drept şi a societăţii civile din
Moldova,
• Codul electoral, adoptat la 21 noiembrie 1997;
• Legea „Cu privire la partidele politice” (2008);
Infrastructura socială a societăţii civile - adică ONG, biserică, sindicate, patronate,
asociaţii civice – s-a format în contextul unor legi destul de importante:
• Legea „Cu privire la confesiunile religioase” Nr. 979-XII din 24.03.92;
• Hotărârea Guvernului nr. 593 din 8.09.1992, prin care se aprobă Regulamentul cu
privire la asociaţiile obşteşti Nr. 593;
• Decretul Preşedintelui Republicii Moldova cu privire la parteneriatul social din
15.12.1992;
• Legea „Cu privire la filantropie si sponsorizare” (1995);
• Legea „Cu privire la asociaţiile obşteşti” (1996, cu rectificări în anul 2007), reglementa
condiţiile de creare şi de activitate a asociaţiilor obşteşti347;
347 Legea cu privire la asociaţiile obşteşti adoptată în 1996 de parlament a stabilit cadrul legal penru
funcţionarea ONG-urilor. Conform legii, asociaţiile obşteşti reprezintă organizaţii create în urma asocierii
cetăţenilor, iar fundaţiile se creează în baza asocierii capitalului, existenţa patrimoniului fiind o condiţie de
143
• Legea „Cu privire la fundaţii” Nr. 581-XIV din 30.07.99 - a creat astfel, premise pentru
dezvoltarea filantropiei;
• Legea „Cu privire la Sindicate” (2000);
• Legea „Patronatelor”Nr. 976-XIV din 11.05.2000;
• „Codul Civil” (2003) şi altele.
Temelia economică a societăţii civile, adică, economia de piaţă, s-a instituţionalizat
graţie mai multor legi. Pe lîngă „Concepţia trecerii la economia de piaţă”, adoptată la 25
iulie 1990, parlamentul ulterior a mai adoptat două legi: „Legea cu privire la proprietate”
din 22 ianuarie 1991 şi „Legea cu privire la privatizare” din 4 iulie 1991. Crucială a fost
adoptarea Codului funciar, publicat la 04.09.2001 în Monitorul Oficial. Aceste legi de
bază au stabilit formele de proprietate şi modul de efectuare a privatizării în Republica
Moldova, desfăşurată în anii 1993-1994, 1995–1996, 1997–1998, 1999–2000 şi ulterior,
în 2008 şi 2013–2014.
b) Efectele legilor şi reformelor asupra formării societăţii civile
Pentru a înţelege nivelul de evoluţie a societăţii civile, să analizăm dimensiunile aces-
tui fenomen:
1. Economia de piaţă. Potrivit datelor |Fundaţiei americane Heritage Foundation,
în perioada anilor 1996–2012 Moldova se plasează stabil în categoria ţărilor cu o econo-
mie „în mare parte neliberă” şi menţine indicele libertăţii economice la un nivel foarte
redus, de 53–58 de puncte, specific statelor autoritare. Altfel spus, economia de piaţă
clasică este aproape inexistentă, chiar dacă sectorul privat în economie a devenit pre-
ponderent: în anul 2002 - în sectorul privat erau 71,6% de angajaţi , 2,1% - la întreprin-
derile mixte, 3,8% - în structuri cu proprietate mixtă (fără participare străină) şi doar
22,5% din populaţie era angajată în sectorul public348. În proprietatea privată se aflau
82,4% din suprafaţa agricolă, 91,7% din terenul arabil, restul 17,6 şi 6,3% - în proprietate
publică. S-a format pătura de proprietari (acţionari), infrastructura pieţii capitalului,
economia de piaţă.
Totuşi, piaţa energetică, petrolieră, farmaceutică, financiară, bancară, agricolă etc.
este controlată de monopoluri şi carteluri cu acoperire politică. În economie avem o
,,societate civilă parcelizată’’. In viziunea lui Vadim Macari, gospodăriile ţărăneşti actu-
ale nu sunt gospodării marfare, fiindcă, pe de o parte, ţăranului îi lipsesc studiile speciale
necesare, pe de altă parte, obţin producţie insuficientă chiar pentru membrii familiilor
lor349. Actualii deţinători ai acţiunilor multor întreprinderi nu sunt şi proprietarii efec-
tivi ai acestora (se au în vedere cei care au participat la privatizare contra bonuri pa-
trimoniale – B.Ţ.), lipseşte interconexiunea proprietari-managerii întreprinderii350. Ca
efect, societatea civilă din Moldova nu are o calitate fundamentală - existenţa unui pro-
prietar deplin cu un nivel decent al veniturilor, fapt care face cetăţeanul dependent de stat.
2. Clasă de mijloc este foarte firavă. O explicaţie ar fi faptul că, în anii 90, privatizarea
s-a realizat incorect, pe fonul liberalizării bruşte a preţurilor s-a distanţat substanţial
bază pentru ele. Un ONG poate fi creat de către trei cetăţeni care au împlinit vârsta de 18 ani (cu excepţia
funcţionarilor). Aceste legi au creat infrastructura economică, politică şi socială a societăţii civile.
348 Anuarul statistic al Republicii Moldova. Chişinău: Statistica, 2003, p. 91.
349 Zabulica, V. Reformarea proprietăţii –baza transformărilor economice. / Republica Moldova: dimensi-
ful Industrial Policy in the Republic of Moldova. // Economie şi finanţe, nr. 7(24), 1998, p. 46.
144
nivelul de venituri351, creîndu-se doi poli: unul sărac - aproximativ 80% populaţie şi
elita ,,care, deţinînd informaţia şi puterea, au găsit posibilitatea să se privatizeze”352.
Conform calculelor noastre, în Moldova nucleul clasei de mijloc este de aproximativ
7–8% (conform datelor obiective). Cele mai optimiste estimări ale IPP (Institutul de
Politici Publice) definesc prezenţa clasei de mijloc la nivel de 20–24% (autoaprecierea
subiectivă). Deci, clasa de mijloc este foarte restrînsă ca arie. Amintim că, în statele cu o
societate civilă avansată, clasa de mijloc reprezintă 70–80% populaţie.
3. Statul de drept. Experţii Băncii Mondiale califică Moldova ca fiind un stat în
care predomină elemente de „samavolnicie” sau „atotpermisiune”. Altfel spus, statul
de drept este fragil, justiţia este subordonată politic, legislaţia este frecvent violată de
actorii politici şi sociali.
4. Capitalul social. Conform datelor Institutului britanic de cercetare Legatum, ca-
pitalul social în Moldova este foarte slab structurat.
5. Spaţiul public slab cristalizat. Potrivit Freedom House, în perioada 2004–2010,
presa din Republica Moldova era neliberă. În 2002, 2003, 2011, 2012 – parţial liberă. As-
tăzi, doi oligarhi controlează șapte televiziuni. Deci, avem un spaţiu mediatic autoritar,
respectiv, aproape lipseşte spaţiul public.
6. Cultura politica – este una preponderent autoritară, fragmentară, cu puternice
elemente parohiale şi de supuşenie, ceea ce nu favorizează evoluţia dinamică a societăţii
civile353. Subcultura civică este una redusă, fiind în zona de 30%.
7. Sectorul Trei (Biserică, sindicate, ONG)
Biserică. În ţară astăzi sunt înregistrate 7 culte şi 14 organizaţii religioase. Printre
acestea, cea mai activă este Mitropolia Moldovei, care are 1400 de parohii, enoriaşi
sunt aproximativ 90% din populaţie; Mitropolia Basarabiei - aproximativ 40 de paro-
hii. Ambele Mitropolii sunt implicate frecvent în acţiuni politice, Mitropolia Moldovei
bucurându-se în timpul de față de o atitudine privilegiată din partea guvernului RM,
cea a Basarabiei - din partea României. În ianuarie 2014 s-a produs schisma în sînul
mitropoliei Basarabiei. La Ministerul Justiției a fost înregistrat un nou cult - Mitropolia
Chișinăului și Moldovei de Răsărit, în frunte cu părintele Bisericii Sfânta Teodora de
la Sihla, Ioan Ciuntu. De remarcat, că Biserica, tradiţional, se bucură de cea mai mare
încredere printre cetăţeni, peste 75-80%!. Un alt factor interesant este că R. Moldova e
considerată drept stat cu o proporţie foarte înaltă de creştin-ortodocşi - 98.2%354.
Sindicatele. Apariţia primelor sindicate pe teritoriul Moldovei datează cu anul
1905355.
La I Congres Constituant al Federaţiei Sindicatelor Independente din RM (27.
IX.1990), s-a proclamat independenţa acestora faţă de puterea de stat. În timp ce s-au
declarat libere, sindicatele şi-au păstrat intactă vechea structură organizatorică, astfel,
limitîndu-şi cu mult posibilităţile de acţiune356.
351 Zbârciog, V. Tranziţia la economia de piaţă. Chişinău, 1995, p. 88.
352 Jalencu, V. Categoriile de întreprinzători din Republica Moldova. // Economie şi finanţe, 1997, nr. 7-8
(21-22), p. 65.
353 Цырдя, Б., Чобану, В. Олигархическая Молдова. Национальный Институт Развития. Кишинев:
Universul, 2013.
354 Postovan B. Almanah Universal: evenimente şi cifre. Chişinău: Balacron, 2008, p. 245.
355 Молдавская советская энциклопедия. Кишинев, 1976, Т. 6, p. 208.
356 Cibotaru, A. Unele consideraţii privind sindicalismul moldovenesc în schimbare. în Rolul sindicatelor
în societate. Culegere de materiale didactice pentru studenţi şi profesori. Chişinău: CE USM, 2002, p. 55.
145
În 2001 are loc scindarea mişcări sindicale și apariţia a două asociaţii mari de sin-
dicate: ,,Solidaritate”, care era susţinută de PCRM, avea peste 300 mii membri, CSRM
- Confederaţia Sindicatelor din Republica Moldova – 400 mii357. În 2007 sindicatele, la
presiunea puterii, se reunesc, marcînd o nouă etapă în gestionarea acestora de către stat.
Teza, din păcate, rămîne valabilă şi astăzi. Sindicatele moldoveneşti evită confruntarea
directă cu puterea, rar luptă deschis pentru apărarea drepturilor salariaţilor. Practic,
sindicatele sunt cea mai slabă verigă a societăţii civile moldoveneşti.
Sectorul asociativ (ONG).
• Numărul ONG Potrivit datelor oferite de Ministerul Justiţiei, în 1992 au fost înregis-
trate doar 38 de ONG, la sfârşitul lui 2001 erau - 2758 de ONG, în 2011 – deja 8200.
În Transnistria sunt cca 1000 ONG, în Găgăuzia - 600.
147
Deci, Societatea civilă din Moldova, Ucraina, Georgia este slabă, fiindcă cetăţenii
au capacităţi reduse de a influenţa evoluţiile politice, datorită lipsei de implicare, co-
rupţiei şi a reţelelor clienteliste puternice. Orysia Lutsevych opinează că societăţile din
Moldova, Georgia, Ucraina, au multe trăsături „necivile”, definindu-le ca „uncivil so-
cieties”, din cauza lipsei statului de drept, corupţiei, reţelelor clienteliste puternice pe
fundalul lipsei unor asociaţii benevole care ar organiza acţiuni colective de influenţare
a sistemului politic365 ONG-urile şi liderii acestora adesea se implică activ în politică,
demonstrează loialitate unor formaţiuni politice în detrimentul altor, fac propagandă
voalată. Multe dintre studiile de cercetare şi de monitorizare nu sunt obiective şi conţin
clişee ideologice.
Potrivit autorilor Raportului Naţional de Dezvoltare (2010–2011), în Moldova soci-
etatea civilă este slabă şi are o structură cu deficienţe. Până în prezent ţara nu a avut o
reţea puternică de ONG-uri care ar proteja interesele cetăţenilor şi, în special, ale gru-
purilor vulnerabile366.
Concluzii:
În pofida unui cadru instituţional şi normativ preluat din practica occidentală, socie-
tatea civilă moldovenească este departe de standardele democratice. În lipsa unei econo-
mii de piaţă funcţionale și a unui stat de drept, societatea civilă în Moldova rămîne slab
dezvoltată, avînd trăsăturile unei societăți necivile.
365 Lutsevych, O. Op.cit. p. 7.
366 Raportul Naţional de Dezvoltare Umană 2010 / 2011: Republica Moldova de la Excluziune Socială la
o Dezvoltare Umană Incluzivă. / Vaculovschi, D., Vremeş, M., Craevschi-Toartă, V. Chişinău: Nova-imprim
SRL, 2011, p. 109.
148
Tema IX: Partidele şi mişcările politice
367 Klingelman, H., Hofferbert, R., Budge, I. Parties, policy and democracy. Boulder: West View Press,
1994, p. 5.
368 Tămaş, S. Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică. Bucureşti, 1996, p. 184.
369 LaPalombara, J.,Weiner, M. Political Parties and Political Development. Princeton University Press,
1996, p. 6.
149
tid prezintă obiectivele sale ca fiind expresia intereselor generale ale societăţii. Deci,
partidul luptă pentru voturi şi pentru membri.
Unii politologi definesc şi a şasea trăsătură:
• partidul este o asociaţie liberă de oameni, la care indivizii pot adera sau o pot părăsi
în mod liber. Trăsătura centrală a partidului este promovarea membrilor săi în struc-
turile puterii, care, conform politolgul american Janda Kennetth, se poate realiza:
• prin procesul electoral (alegeri libere, concurenţa cu alte partide);
• prin intermediul unor acţiuni administrative cînd partidul de guvernămînt nu per-
mite concurenţa la alegeri;
• prin măsuri violente (partidul organizează lovitura de stat şi astfel uzurpează puterea
în stat370).
Desigur nu toate partidele au o ideologie, existînd şi aşa-numitele partide non-ide-
ologice „catch all party” (partidul agaţă-i pe toţi), care au nişte principii programatice
foarte vagi, scopul lor reducîndu-se la acapararea a cît mai multe voturi. Nu toate parti-
dele luptă pentru acapararea puterii, unele au scopul să sustragă voturile concurenţilor
electorali, pentru ca aceştia să nu poată accede în parlament, creând teren liber pentru
un alt partid anume.
În consecință, partidul are un program politic, unde sunt formulate clar scopurile
și strategia partidului; un statut care conține normele și regulile vieții interne de partid,
organele de conducere (biroul central sau comitetul central și aparatul partidului, con-
stând din funcționari angajați, un număr concret de membri).
Programul politic conține un set de idei, care descriu structura societății pe care și-ar
dori s-o edifice partidul dat. Programul conține și critici la adresa guvernului, meca-
nismele și mijloacele de soluționare a problemelor sociale și economice cu care se con-
fruntă poporul. Nucleul programului politic îl constituie filosofia politică – un sistem de
concepții bine structurate privind organizarea corectă a societății.
Există patru tipuri fundamentale de filozofie politică: comunism, liberalism, conser-
vatorism, fascism. Anume filosofia politică reprezintă nucleul ideologic al partidului, iar
programul este un instrument de implementare practică a filosofiei. Partidele nu sunt
unitare, monolite, avînd adesea în interiorul său fracțiuni – grupuri care înaintează pro-
grame și puncte de vedere diferite, care sunt într-o ușoară disonanță cu programul de
bază. Existența diferitor fracțiuni fac politica partidului mai flexibilă, permit menținerea
influenței acestuia pe diferite segmente de alegători.
Funcţiile partidului:
• articularea intereselor – constă în depistarea diverselor interese existente în societate;
• agregarea intereselor – transformarea intereselor în programe politice. Partidele
transformă multitudinea de solicitări haotice şi dispersate, ce vin din societatea civi-
lă, în pachete de propuneri care sunt mai uşor operabile;
• acapararea şi realizarea puterii;
• selectarea elitelor la funcţiile statale;
• socializarea politică. Partidele servesc drept reper pentru adepţii şi alegătorii săi, ofe-
rind modele explicative a fenomenelor politice;
370 Кулик, А. Сравнительный анализ в Партологии: проект К. Джанды. // Полиc, 1993, № 1, c. 95.
150
• formarea ideologiei şi a cursului politic. Partidele contemporane schiţează direcţiile
principale ale activităţii guvernamentale asigurând conducerea guvernului371.
Politologul rus A.G.Volodin consideră că în societăţile dezvoltate partidele, prin ac-
tivitatea lor, lărgesc spaţiul social al politicii (prin implicarea maselor în politică, ale-
geri), contribuind la creşterea flexibilităţii sistemului politic. În procesul socializării la
nivel de masă se cristalizează (sau perfecţionează ) stereotipuri raţionale ale culturii po-
litice, ce antrenează pe cei care anterior nu participau în viaţa politică, menţinînd astfel
„perpetuarea”, „succesiunea” sistemului politic372. Cu alte cuvinte, partidul asigură sta-
bilitatea sistemului politic şi creează cultura politică democratică, civică. Într-un stat de-
mocratic, un singur partid nu poate reprezenta întreaga societate, fapt ce reiese chiar din
semnificaţia denumirii de partid: pars – părticică373. Partidele sunt intermediari între
stat şi societatea civilă. Dacă partidele sunt slabe, inevitabil va fi slab și statul, deoarece
va lipsi legătura inversă din partea populaţiei și se va pierde controlul asupra proceselor
politice374. Partidele politice sunt responsabile pentru organizarea participării într-o co-
munitate democratică. În viziunea unor politologi, democraţia se prezintă ca un sistem
de partide, ba chiar ca o „partitocraţie”. Cu cît într-un stat sunt mai extinse practicile
democratice, cu atît sunt mai importante partidele375.
Geneza partidelor
Politologul german Max Weber susţine că partidele contemporane au trecut prin trei
etape de geneză:
• etapa grupărilor aristocratice (în sec. XVII–XVIII existau wigii şi torii). Aceste gru-
pări luptau pentru rezolvarea diverselor probleme: reformarea bisericii, susţinerea
sau dimpotrivă detronarea regelui, declararea războiului sau menţinerea păcii etc.;
• etapa cluburilor politice (sec. XVIII–XIX). Cluburile erau nişte asociaţii unde indi-
vizii se puteau uni pentru a lua în dezbatere probleme de ordin filosofic și politic.
Cluburile aveau un caracter elitar, închis. Astfel în Franţa, exista clubul Robespierilor,
unde persoana, de regulă, din păturile înalte sau de mijloc, putea veni şi participa la
discuţii. De obicei, cluburile nu-şi puneau ca scop acapararea puterii politice;
• etapa partidelor de masă contemporane coincide cu introducerea scrutinului univer-
sal în II jum. sec. XIX.
Aceste etape au fost realizate integral doar în Marea Britanie (teoria modernizării).
Maurice Duverger, politolog francez, susţine că au existat două căi de geneză a parti-
delor: calea internă şi calea externă. Astfel stînd lucrurile, emergenţa partidului se expli-
că simplu: mai întîi apar grupările parlamentare, apoi, odată cu drepturile de vot, apar
aşa-numitele comitete electorale, care susţineau una sau altă grupare parlamentară. Mai
tîrziu se vor stabili contacte între comitete şi grupurile sau fracţiile parlamentare, fapt
ce va duce la emergenţa partidului de masă contemporan376. Calea externă de apariţie
151
a partidului a fost specifică majorităţii statelor unde nu existau tradiţii democratice în-
delungate şi unde modernizarea a început mult mai tîrziu: Germania, Rusia, România.
• Partidele liberale au apărut de la cluburile filosofice, dar şi din francmasonerie;
• Partidele conservatoare, de dreapta, din asociaţii ale marilor bancheri şi industriaşi
ca, de exemplu, Partidul Conservator din Canada;
• Partidele socialiste şi social-democratice din organizaţii sindicale;
• Partidele comuniste din organizaţii revoluţionare ilegale, secrete, cum ar fi, de exem-
plu, Partidul Comunist din URSS;
• Partidele fasciste din uniuni ale veteranilor Primului Război Mondial;
• Partidele creştin-democrate din organizaţii catolice, duhovniceşti. În Olanda a existat
Partidul Antirevoluţionar, creat de calvinişti;
• Partidele agrare, din cooperative agricole şi asociaţii profesionale ţărăneşti377.
Partidele politice apar în societatea care a atins un anumit nivel al diferenţierii so-
cial-politice, a cărui proces politic implică straturi şi grupuri care şi-au conştientizat
clar interesele378. Daniel Seiler, generalizând teoriile lui Lipset şi Rokkan, afirmă ca
partidele au apărut ca produs al revoluţiilor naţionale şi industriale, fiind generate de
patru conflicte, sau clivaje: centru – periferie, biserică – stat, capital – muncă, urban
– rural.
Aceste conflicte au generat opt familii de partide: muncitoreşti, patrimoniale, creş-
tin- democrate, autonomiste-centraliste, ecologiste, agrare, anticlericale, ale produ-
cătorilor. În Europa Centrală mai există încă un clivaj: dintre stat şi societatea civilă.
Drept rezultat, avem încă patru familii: partide totalitare (partide comuniste reforma-
te) şi partide democrate, partide sociale şi partide liberale (clivajul dintre minimalişti
şi maximalişti)379.
Structura partidului
Partidul are două niveluri:
Nivelul organizaţional care include instituţiile, organizaţiile partidului. Acestea sunt
următoarele:
• Liderul partidului: la comunişti – Secretar General, la fascişti – Fuhrer, Duce, la soci-
al-democraţi, liberali și conservatori – Preşedinte;
• Congresul este organ legislativ suprem, care stabileşte strategia generală a partidului,
adoptă programul partidului, alege preşedintele partidului;
• Consiliul Național (numit și Consiliu politic sau Comitet Central) este organul poli-
tic care activează între Congrese, și care adoptă deciziile vitale pentru partid);
• Biroul politic sau comitetul executiv este organul decizional permanent, un fel de gu-
vern al partidului, care activează între Congrese şi care execută deciziile Congresului
și Consiliului Național;
• Comisia de revizie și control veghează cheltuielile partidului, utilizarea resurselor
partidului şi măsura în care acestea au fost gestionate corect etc.;
• Organizaţiile locale la liberali şi conservatori se numesc comitete, la socialişti – secţii,
la fascişti – miliţii, detaşamente militarizate, la comunişti – celule.380
377 Ibidem, p. 29-34.
378 Кулик, А. Указ.соч., с. 98.
379 Seiler, D. Partidele politice din Europa. Iaşi, 1999, p. 24.
380 Дюверже, M. Указ.соч., с. 41-43.
152
Nivelul social se constituie din:
• Militanţi sau activiştii – sunt membrii partidului şi participă activ în toate activităţile
acestuia: mitinguri, pichetări, campanii electorale, şedinţe, congrese etc.;
• Aderenţi – sunt membri pasivi ai partidului, doar plătesc cotizaţiile (în cazul în care
acestea există) şi votează partidul la alegeri;
• Simpatizanţi – nu sunt membri de partid, dar votează cu acest partid la alegeri.
2. Tipologia partidelor politice
În baza criteriului ideologic partidele se împart în:
a) electorale – nu au nicio ideologie, operînd doar cu nişte lozinci electorale, cu
scopul de a atrage masele (aşa-numitele „agaţă-i pe toţi”). În SUA este vorba despre
Partidul Republican şi cel Democrat.
b) carismatice – unesc membrii săi în jurul unui lider puternic;
c) ideologice sau conceptuale sunt partidele care activează în baza unui program
ideologic. În 1951, Maurice Duverger propune pentru acest criteriu conceptul de „fami-
lie politică”, prin care înţelege orientările politice ce au contribuit la apariţia mai multor
partide. Există 8 grupuri de partide ce reies din criteriul respectiv:
1. partidele liberale (Partidul Liberal în Marea Britanie, Partidul Libertăţii Demo-
cratice din RFG, în Moldova – PL este o formaţiune liberală). În 1947 a fost înfiinţată
Internaţionala Liberală care cuprinde actualmente peste 50 de partide;
2. confesionale (recurg activ la retorica religioasă) (Uniunea Creştin-Democrată din
RFG, Partidul Social-Creştin din Belgia , PPCD în Moldova.
3. Social-democratice şi socialiste – partidul Laburist în Marea Britanie, Partidul
Social-Democrat din RFG, Partidul Socialist Francez etc. În 1951 a fost înfiinţată In-
ternaţionala Socialistă care unea până la 1991 75 partide cu 16 milioane de membri. În
Moldova, există Partidul Social-Democrat, care este, de fapt, primul partid de tip demo-
cratic din Moldova, fondat la 13 mai 1990.
4. Comuniste – Partidul Comunist din China, Partidul Comunist Francez, Partidul
Comunist din Rusia, Partidul Comunist din India. În Moldova Partidul Comuniștilor a
fost înregistrat la 8 aprilie 1994.
5. Conservatoare – Partidul Conservator din Marea Britanie, Partidul Republican
din SUA, Partidul Liberal-Democrat din Japonia etc. În 1983, a fost înfiinţată Uniunea
Democratică Internaţională, care cuprinde toate partidele conservatoare. În R. Moldo-
va avem Partidul Conservator. PLDM la fel se declară adept al doctrinei conservatoa-
re. Majoritatea partidelor creştin-democratice sunt în acelaşi timp şi conservatoare de
dreapta.
6. Naţionale şi naţionaliste – Partidul Naţional Democratic din Austria, Frontul
Democratic al Francofonilor. În Republica Moldova Partidul Naţional Român, Partidul
Naţional Liberal etc.
7. Fasciste sunt partidele ce apar în statele în care a existat regimul fascist sau pro-
fascist. În Italia, de exemplu, activează forţele naţionale de dreapta, în Spania – Forţa
Nouă, Confederaţia Naţională a Veteranilor Războiului Civil, în Germania – Partidul
Naţional-Democrat.
8. Monarhiste (Regaliste) sunt partidele cu caracter conservator, care propagă ideile
monarhiste (transmiterea puterii prin moştenire, educaţia cetăţenilor în spiritul moralei
153
creştine etc.). Organizații monarhiste există în cca 31 țări ale lumii unele din ele sunt ac-
tive în viaţa politică. La nivel internaţional activează asociaţia Conferința Internațională
Monarhistă care întruneşte cca 67 de organizații monarhiste. Partide active monarhiste
sunt în Bulgaria – Mișcarea Națională pentru Stabilitate și Progres (anterior Miscarea
Naţională „Simeon II” ), în RM există Mișcara Monarhistă (neînregistrată).
După temperamentul politic (orientarea ideologică) partidele sunt:
• revoluţionare, care încearcă să modifice radical sistemul politic existent;
• reformiste, care propun modificarea treptată a sistemului politic existent;
• conservatoare, care pledează pentru păstrarea sistemului politic existent;
• reacţionare, care propun întoarcerea la trecut.
După criteriul de clasă partidele sunt: muncitoreşti, ţărăneşti, burgheze, feudale,
aristocratice, ale marilor latifundiari, intelectuale. Acest criteriu marxist este relativ
demodat, deşi poate fi utilizat în special pentru țările lumii a treia.
După disciplina internă vom deosebi:
Partidele cu disciplină rigidă se caracterizează printr-o disciplină internă dură,
în special, asupra deputaţilor săi, miniştrilor, guvernului381, prin votul uniform în
parlament.
Partidele cu disciplină slabă sunt partide descentralizate, în care fiecare membru
poate vota în funcţie de propriile interese. Astfel, în SUA atât Partidul Republican, cît şi
cel Democrat sunt partide cu disciplină slabă (partide suple), cu o ierarhie slab cristali-
zată şi cu un rol important al organizaţiilor locale.
După poziţia pe eşichierul politic:
1. Partidele de dreapta (liberalii, conservatorii, fasciştii, partidele creştine, naţiona-
liste), care pledează pentru proprietatea privată. Venind la putere, aceste partide ple-
dează pentru: politica de privatizare; neamestecul statului în economie şi viaţa socială;
contra reformelor sau pentru reforme treptate; manifestă nostalgii faţă de trecut; pentru
inegalitate; impozite mici pentru business, reducerea impozitelor; ordine, tradiţii, reli-
gie; identitate naţională; disciplină; primatul intereselor individuale în raport cu cele ale
societăţii. De exemplu, libera iniţiativă economică în detrimentul planificării statale).
2. Partidele de stânga (social-democraţii, socialiştii, comuniştii, partidele munci-
toreşti) sunt pentru proprietatea mixtă. Venind la putere, pot declanşa naţionalizarea
unor întreprinderi (deşi aceasta se întîmplă foarte rar), pledează pentru:
• amestecul activ al statului în procesele economice: planificarea orientativă, comenzi
de stat marilor întreprinderi, politici monetare active, pentru egalitate socială; impo-
zitare ascendentă care creşte odată cu creşterea veniturilor;
• reformarea continuă a societăţii, emanciparea continuă a personalităţii umane. Anu-
me stînga a legalizat căsătoriile homosexualilor în unele state europene (Olanda),
fumatul marihuanei (Olanda), prostituţia, lupta pentru drepturile minorităţilor naţi-
onale, animalelor etc.
• laicizare, separarea bisericii de stat;
tice în baza a două criterii fundamentale (poziţia faţă de egalitate şi dreptate): la extrema stângă – mişcările
egalitare şi autoritare; la centru-stânga – mişcările şi doctrinele egalitare şi libertare, reunite sub denumirea
de „socialism-liberal”, în care sunt incluse partidele social-democrate; la centru-dreapta – doctrinele şi miş-
cările libertare şi inegalitare aparţinând partidelor conservatoare, care se deosebesc de dreptele reacţionare
prin respectarea metodei democratice şi se caracterizează prin recunoaşterea şi admiterea egalităţii în faţa
legii şi care promovează un egalitarism minim; iar ca extremă dreaptă – doctrinele şi mişcările antiliberale
şi antiegalitare: fascismul şi nazismul.
383 Bobbio, N. Dreapta şi stânga. Bucureşti: Editura Humanitas, 1999, p. 71
384 Eysenck, H. The Psychology of Politics. L, 1954. Multe date din această lucrare evident că analizau
realităţile perioadei date, fapt care trebuie luat în consideraţie. citat din Дилигенский, Г. , Социально –
политическая психология. Москва, Новая Школа, 1996 , c. 305
155
politice care se caracterizează prin nivelul de rigiditate, duritate, toleranţă şi flexibilita-
te, a poziţiilor individului în raporturile sale cu lumea înconjurătoare. Duritatea, după
Eysenck, este echivalentă cu autoritarismul, flexibilitatea – cu democratismul. Acest
model a permis depistarea unor tipuri psihologice identice la reprezentanţii diferitor
viziuni politice. Astfel, duritatea şi intoleranţa a avut semnificaţie egală la fascişti şi la
comunişti, care au manifestat cel mai înalt nivel de rigiditate şi intoleranţă.
Autoritarism (rigiditate, duritate, intoleranţă)
Comuniști Fasciști
Socialişti Conservatori
Social-democraţi Liberali
Democratism (flexibilitate, compromis, toleranta)385
Pe această axă s-au plasat la egalitate conservatorii şi socialiştii, adică, reprezentan-
ţii ambelor curente manifestă un nivel de democratism, toleranţă şi flexibilitate medie.
Cei mai democraţi, toleranţi şi flexibili fiind social-democraţii şi liberalii, care sunt mai
aproape de axa democratismului. În viziunea psihologului, anume diferenţele de tempe-
rament se plaseză în structurile profunde ale psihicului personalităţii şi nu alegerea între
dreapta – stînga. Această schemă merită un mic amendament: orientările politice reale,
de obicei, sunt un mixaj a temperamentelor şi montajelor politice. De aceea, orientările
politice situate alături pe schema lui Eysenck, de exemplu, socialiştii şi comuniştii pot
rivaliza cel mai mult. În plus, denumirile partidelor, programele lor nu întotdeauna co-
incid cu orientările reale ale acestora.
Partidele extremiste. Partidele maoiste, troțkiste, anarhiste, formează extrema stîn-
ga, iar partidele fasciste şi naţionaliste – extrema dreaptă. Acestea sunt promotoarele
unor valori nedemocratice, de obicei, se orientează spre distrugerea sistemului politic
existent prin metode violente: revoluţia, lovitura de stat.
După rolul realizat în cadrul sistemului politic, gradul de participare la putere se
cunosc:
1. Partide de guvernare
2. Partide de opoziţie
Partide de opoziţie se împart în legale, semilegale şi clandestine. Printre aceste parti-
de pot fi evidenţiate şi partidele antisistem, orientate spre distrugerea sistemului politic
existent.
Funcţiile opoziţiei sunt următoarele:
• critica sistematică a activităţii guvernului, evidenţiind avantajele şi dezavantajele;
385 Дилигенский, Г. Социально – политическая психология. Москва: Новая Школа, 1996 , c. 305
156
• propunerea unor variante alternative de soluţionare a problemelor;
• controlul activităţii guvernului de pe poziţiile corespunderii cu constituţia;
• înlocuirea guvernului actual la alegerile viitoare.
Maurice Duverger a introdus un nou criteriu, cel organizaţional. Conform acestui
criteriu evidenţiem partide de cadre şi partide de masă.
Partidul de cadre este un partid mic ca număr de membri, dar care întruneşte
persoane cu poziţii importante în societate. De fapt, partidul de cadre activează doar
în timpul campaniilor electorale. Partidele sunt structurate pe circumscripţii electora-
le, au o structură internă puternic descentralizată, lipsesc structurile ierarhice rigide,
există o influenţă puternică a liderilor locali fapt care se datorează numărului redus de
membri. Important este faptul că aceste partide activează în baza donaţiilor unor indi-
vizi bogaţi, corporaţii, de aceea se străduiesc să atragă personalităţi notorii în rîndurile
sale. De obicei, acestea sunt partidele conservatoare sau liberale, care sau format pe
baza votului cenzitar şi şi-au rezervat această structură din secolul XIX.
Partide de masă sunt partide cu un număr impunător de membri care plătesc co-
tizaţii şi astfel asigură supraviețuirea fizică a partidului. Sunt partide cu o ierarhie bine
structurată, care funcţionează permanent. Conducerea partidului, de obicei, se alege
la Congrese. Iniţial, partidele de masă au apărut în cadrul partidelor de stânga, co-
munişti, socialişti, care nu se bucurau de sprijinul marelui capital. Mai apoi însă şi
unele partide de dreapta vor prelua aceeaşi structură: Partidul Liberal-Democrat din
Japonia, Creştin-Democrat în Italia. În SUA partidele Republican şi Democrat sunt
prin definiţie partide de masă şi datorită rolului decisiv al organizaţiilor locale în de-
semnarea candidaţilor. Această clasificare dualistă are un set de dezavantaje. Partidele
laburiste se bazează pe sindicate, deşi, ca număr se apropie de partidele de masă. De
aceea, însuşi Duverger aduce un amendament esenţial introducînd noţiunea de par-
tide indirecte.
Partidele indirecte. În acestea există calitatea de membru colectiv. Astfel, în
Partidul Laburist englez, în Partidul Social Democrat Suedez, recrutarea membri-
lor se realizează prin intermediul sindicatelor, patronatelor, asociaţiilor profesionale.
Membrii acestor structuri, totuşi, nu sunt şi membrii partidului dat, ei rămîn mem-
brii asociaţiei socio-profesionale, care la rândul său este membru colectiv al parti-
dului. Această clasificare este completată cu un nou element, de Otto Kirchkeimer
care, la mijlocul anilor ’60, introduce noţiunea „catch all party” – „partidul agaţă-i
pe toţi”, caracterizat prin lipsa unei ideologii, prezenţa unei structuri organizaţionale
amorfe şi descentralizate, fapt ce-i permite să se adreseze la grupuri mari de alegă-
tori, speculînd teme controversate. Esenţa acestui partid este acumularea de voturi.
Important e faptul că partidele cu disciplina de vot slabă sunt partide de cadre şi,
invers, toate partidele de masă sunt partide cu disciplină internă dură. Totuşi, sunt
şi excepţii. Partidele Republican şi Democrat din SUA, deşi sunt partide de masă, au
disciplină internă slabă.
Peter Mair si Richard Katz, analizînd evoluția partidelor politice în Europa contem-
porană, au introdus un nou termen „partidul-cartel”.
157
„Partidul-cartel”. Sistemul de „partide-cartel” este asemănător cu modelul eco-
nomic de piață oligopolistic în care lipsește concurența: un număr mic de companii
controlează o mare parte din piață. Aceste partide monopolizează instituțiile statului,
devenind însuși statul. Ele își acordă subsidii de stat, își introduc oamenii în toate struc-
turile puterii centrale și locale, în toate întreprinderile și instituțiile de stat. Astfel, are
loc „confiscarea statului” care este forţat să funcționeze în interesul privat al unui grup
restrîns, neglijînd binele societății. Membrii acestui gen de partide, cu mici excepții, nu
sunt cetățenii simpli, ci diferiți demnitari și personaje care au funcții în stat386. Așa apare
un nou model de partid: partidul clasei politice. Tendința principală în modul de dez-
voltare al „partidului-cartel” este dezvoltarea rețelei administrativ-birocratice și de con-
solidare a intereselor sociale (și a unor straturi socio-profesionale) în jurul instituțiilor
puterii. Astfel se creează mecanisme prin care interesele unui număr tot mai mare de
straturi sociale sunt legate de instituțiile puterii. Nu întimplator, cînd are loc schimbarea
de putere, se schimbă nu numai funcționarii publici, șefii instituțiilor publice (bibliotecă
națională, teatrul național, muzeele naționale), ci și directorul de spital, școală, sau une-
ori chiar portarul unei școli. Aceste rețele funcționează perfect ca „structuri ale puterii”,
lucru observat și în Republica Moldova, în special după 2009.
„Partidul-cartel” este o noua etapa în evoluția, sau mai degrabă, degradarea vieții
politice. Partidele mari încep sa se combine, indiferent de situație, de ideologii (care
lipsesc cu desăvârșire) și de animozități politice pentru a rămâne în sfera puterii. „Parti-
dele-cartel” nu pot fi outsider-ii puterii, pentru ca ele sunt funcţionale numai cînd sunt
la putere. In astfel de sisteme, partidele sunt în opoziție doar formal, ele colaborând
armonios cu cei aflaţi oficial la putere, mai ales cînd e vorba de redistribuţia fondurilor,
resurselor sau a posturilor387. În viziunea noastră, în Republica Moldova, PLDM, PDM,
PCRM dețin elementele ,,partidelor-cartel”.
Care sunt riscurile unui astfel de sistem? Se creează un stat monopolizat de un grup
mic de interese care mimează democrația și care produce o economie de piață de tip
„crony capitalism”, adică, „capitalism de cumetrism”. Problema gravă, după cum se
vede, este faptul că interesele marii majorități a populației nu se intersectează prea des
cu interesele acestui mic grup care a confiscat statul.
3. Mişcarea politică: particularităţi, funcţii, tipologie
O trăsătură specifică a perioadei contemporane o reprezintă apariţia mişcărilor de
masă. Acest fenomen reflectă apariţia pe scena istorică a sute de milioane de indivizi în
calitate de participanţi şi subiecţi ai vieţii politice. Cantitatea enormă a oamenilor care
erau atraşi în mişcările politice era o mărturie a rolului crescând al maselor în procesul
politic. Mişcările social-politice sunt cunoscute în Occident de la finele anilor ’40, înce-
putul anilor ’50 ai sec. XX, fortificîndu-se în mod deosebit în anii ’70–’80.
Fenomenul mişcărilor sociale a fost stimulat de creşterea ameninţărilor globale (ris-
cul războiului nuclear, catastrofelor ecologice), dinamismul vieţii, accentuarea clivajelor
sociale în urma structurării tot mai complexe a societăţii moderne, creşterea nivelului
de educare, informare şi conştiinţă de sine a personalităţii umane și creşterea conştiinţei
naţionale.
386 Ernu, V. De la „partidul agaţă-tot” la „partidul-cartel” http://www.ernu.ro/anticasual/de-la-parti-
dul-agata-tot-la-partidul-cartel/.
387 Ibidem
158
Politologii evidenţiază cîteva motive de interes al oamenilor faţă de mişcările
social-politice.
În primul rînd, partidele politice se discreditează tot mai mult, pierzîndu-şi auto-
ritatea în faţa maselor largi şi, în mod special, printre tineri. Oamenii nu doresc să fie
manipulaţi şi utilizaţi ca şi carne de tun de politicieni. Mai mult, calitatea de membru de
partid impune disciplină, imperativul de a vota la alegeri pentru candidatul partidului,
indiferent de performanţele acestuia şi calităţile personale. În consecinţă, oameni pre-
feră democraţia veritabilă care există în mişcările sociale, autoconducerea reală, posibi-
litatea de a influenţa deciziile mişcării, repudiind ierarhia şi dictatura internă existentă
în partidele naţionale, unde totul decide liderul. Plusul mişcărilor social-politice faţă
de partide este că persoana poate liber adera şi trece la altă mişcare, ne fiind legată prin
anumite angajamente, carnete de partide, cotizaţii, proceduri formale (gen cerere de
aderare sau părăsire a partidului).
În al doilea rînd, mişcările social-politice nu se raliază strict la anumite concepţii
ideologice. Mişcările tind să depăşească cadrul îngust al dezbaterilor ideologice, speci-
fice partidelor, care mai mult se axează pe discutarea problemelor politice, distribuirii
puterii şi mai puţin pe interesele materiale ale cetăţenilor. Or, mişcările social-politi-
ce înaintează concepţii alternative, care reflectă problemele stringente ale societăţii şi
omenirii.
În al treilea rînd, mişcările social-politice mai rapid percep problemele sociale, situ-
aţiile şi contextele noi, mult mai dinamic reacţionează la schimbarea situaţiei, reuşesc
mai eficient să includă în cerinţele lor necesităţile reale ale cetăţenilor, spre deosebire de
partide care sunt purtătoare de ideologii ce nu se pot schimba rapid. De aceea, partidele
sunt adesea restanţieri la capitolul reacţie rapidă la problemele cotidiene.
Mişcarea politică reprezintă o organizaţie ce activează la două niveluri :
1. Nivelul internaţional se constituie din totalitatea organizaţiilor care luptă pentru pro-
movarea unei idei (mişcarea feministă, ecologistă, pacifistă, antiglobalistă, muncito-
rească, democratică etc.).
2. Nivelul intern – o organizaţie politică amorfă, care apare stihinic în situații politice
de criză sau de tranziție politică, fiind produsul unor nemulțumiri și frustrări în masă
a cetățenilor. Mișcările speculează și valorifică cu abilitate aceste frustrări, preferînd
metodele neformale de luptă politică (mitinguri, greve, pichete, manifestații în masă,
boicot, referendumuri, colectarea de semnături). Mişcările politice au o tendinţă spre
politizare excesivă, discursuri radicale şi chiar extremiste. Spre deosebire de partide,
mişcările politice, de regulă, nu participă la alegeri, fiindcă în asemenea caz, ele riscă
să piardă o bună parte din aderenți, făcînd uz de mobilizarea permanentă a adepţilor
la acțiuni colective. Mişcările social-politice au drept scop central influenţarea puterii,
fără a urmări obiectivul de acaparare a acesteia.
Mișcarea politică foarte des nu are un statut unic, un program politic clar structurat
și nici o ideologie distinctă. În cel mai bun caz, programul politic este foarte vag, alcătuit
în general din două-trei idei de bază. Aceasta îi permite mișcării să atragă aderenți din
toate segmentele sociale, mulţi dintre care au viziuni politice diferite, dar susţin un scop
politic concret, pentru care este creată mişcarea. În consecință mişcările ating dimensi-
uni enorme. De exemplu, Frontul Popular în anii 1988–1991 reprezenta o mişcare poli-
159
tică care avea următoarele idei: introducerea alfabetului latin, limba română – limbă de
stat, unirea cu România. Totodată, ideile multor mişcări sunt adesea utopice, existând o
atitudine critică faţă de orice putere şi birocraţie în general.
Mișcările nu au un centru puternic, structuri teritoriale certe, o ierarhie clară și disci-
plină strictă. Nu există o monitorizare și o evidență strictă a membrilor și nici un număr
stabil de membri. Ca regulă, mişcările politice detestă orice forme de centralism.
În mișcarea politică se atestă o rotaţie puternică a liderilor. Conducerea mișcării este
versatilă, în fruntea acesteia se perindă oameni noi care pot electriza masele și menține
energetica mișcării. Din această perspectivă, mișcările par a fi o creație totală a maselor,
spre deosebire de partide, care sunt strict asociate cu liderul (unele partide dispar odată
cu dispariția liderului: vezi PFD, PRCM, Alianța Braghiș), altele în denumire codifică
numele liderului (БЮТ – Блок Юлии Тимошенко în Ucraina).
De obicei, mişcarea este susţinută de masele largi ale populaţiei, asociaţii şi organiza-
ţii obşteşti, comitete şi chiar structuri autonome, afiliate unor partide, care se destramă
după realizarea scopurilor.
Baza socială a mişcărilor democratice de masă este mult mai largă decît cea a partidelor.
Modele de interacţiune dintre partide şi mişcările social-politice
Mișcările social – politice pot exista independent, fără să intre în anumite relații cu
partidele politice. Aceasta se întâmplă atunci, cînd membrii mișcării, afișînd un anumit
interes politic, nu sunt satisfăcuți de activitatea partidelor (fiindcă partidele nu le ex-
primă interesele și nu sunt în stare să găsească limbaj comun cu membrii mișcărilor).
Mulți membri ai mișcărilor în general nu doresc să se asocieze partidelor și să-și asume
calitatea de membru de partid.
Unele mișcări apar la inițiativa anumitor partide, în special atunci, cînd partidele do-
resc să atragă în lupta pentru o problemă politică masele largi ale populației, fără afiliere
de partid. Partidele pot lua mișcările sub control, le pot dirija (de exemplu, în spatele
unor acțiuni politice de protest, apărute, ca regulă, în medii sociale defavorizate, se pot
afla partide care doresc destabilizarea situației politice).
Atunci cînd mișcările politice ating scopul propus, de regulă, își încetează existența.
Însă, în cazuri cînd scopurile trasate sunt foarte complicate, iar lupta pentru satisfacerea
acestora este de durată și necesită accesul la pîrghiile puterii, mișcările politice se pot
transforma în partide (exemplu clasic fiind mișcarea „Verzilor”).
Instituţionalizarea mişcărilor
În ştiinţă există discuţii despre compatibilitatea activității mişcărilor cu instituţio-
nalizarea lor. Mulţi politologi sunt de părerea că mişcările sociale şi instituţiile politice
– sunt fenomene ce se exclud reciproc. Transformarea mişcării în instituţie o distruge,
deoarece o lipseşte de o calitate fundamentală – capacitatea de a materializa activitatea
liberă, necontrolată a maselor. În realitate, relaţiile dintre mişcarea socială şi instituţii
este una complexă. În statele unde există un sistem de partide bine structurat şi o struc-
tură socială clară, mişcările sunt un motor al schimbărilor sociale. Ele semnalizează des-
pre problemele şi necesităţile maselor, care nu sunt clar conştientizate de elitele politice.
Presiunile exercitate de mişcări impun elitele politice să facă schimbări în politicile pu-
blice, să demareze reforme instituţionale. Uneori, putem asista la schimbări radicale şi
în structura elitei politice şi a spectrului politic. În situaţia în care mişcările se transfor-
160
mă în instituţii (adică, devin partide), această divizare a muncii este serios compromisă,
masele pierzînd pîrghiile reale de influenţă asupra procesului politic.
În statele fără o structură socială bine cristalizată şi un sistem de partide clasic, miş-
cările se pot instituţionaliza în partide, păstrînd uneori şi denumirea iniţială a mişcării.
În realitate, iniţiatorii creează mişcarea ca o primă etapă de edificare a partidului.
Tipologia mişcărilor social-politice
1. Criteriul atitudinii faţă de orânduirea politică existentă:
• Mişcări conservatoare;
• Reformatoare;
• Revoluţionare.
2. Criteriul naţional de eliberare naţională;
• pentru autodeterminarea naţiunii;
• pentru autonomie naţional-culturală.
3. Criteriul demografic:
• studenţeşti;
• de tineret;
• pentru drepturile femeilor;
• pentru drepturile persoanelor în etate.
4. Criteriul organizatoric (nivelul de organizare):
• Stihinice;
• Dispersate;
• slab organizate;
• bine organizate.
5. Criteriul dimensional (dimensiunea activităţii şi importanţa problemelor ridicate):
• istorice (mişcarea contra sclaviei, mişcarea luddiţilor, levellerilor);
• internaţionale (pacifiste, ecologiste);
• regionale (salvarea lacului Baikal, conservarea luncii Amazonului);
• republicane, statale (pentru independenţa ţării);
• locale (demiterea primarului).
6. Criteriul temporal:
• tradiţionale (antimilitare sau pacifiste, sindicale, feministe, de tineret);
• mişcări sociale noi – ecologice, comunitare, pentru un mod alternativ de viaţă.
4. Mişcările politice în Republica Moldova: itinerar istoric
În Republica Moldova au existat cîteva mișcări social-politice de masă. La 3 iunie
1988, apare grupul de iniţiativă al „Mişcării Democratice pentru susţinerea Restructu-
rării”, ale cărui obiective de bază au fost renaşterea naţional-culturală a tuturor etniilor
din RSSM, dreptul de a folosi limba maternă în veşmîntul ei firesc – alfabetul latin –
ca limbă de stat. Printre fondatorii Mișcării erau Vasile Năstase, Andrei Vartic, Iurie
Roșca, Ala Mîndîcanu etc.
Ședinţele Mişcării Democratice aveau loc în fiecare duminică şi au evoluat treptat în
mari adunări populare, cu participarea a zeci de mii de oameni388. La 20 mai 1989 are
388 Dabija, N. Scriitorii basarabeni – promotori ai mişcării de eliberare naţională (1989). // Destin Româ-
162
care nu accede în parlament. Deci, MMDP a activat ca mișcare cîteva luni, devenind
partid deja în 1998.
În 2010 în Republica Moldova apare Mișcarea Antimafie, în frunte cu Sergiu Moca-
nu, orientată spre lupta contra mafiei politice și a oligarhilor.
Astăzi, în Moldova există diferite mișcări, slab instituționalizate și fără impact vizibil:
Mişcarea Unionistă din RM, Mișcarea Romilor, etc.
Concluzii:
Mișcările sociale în Moldova au mobilizat sute de mii de aderenți, provocând trans-
formări politice profunde. Spre regrete, efectele acestor transformări au fost contradic-
torii. Majoritatea mișcărilor sociale în RM utilizează noțiunea de „Mișcare”, fiind în
realitate partide politice.
163
Tema X: Sistemul de partide
164
• Organele de partid dublează organele de stat. Deşi exista primăria sau sovietul orăşe-
nesc, mai exista în paralel și comitetul orăşenesc de partid, care, de fapt, reproducea
toate departamentele din cadrul sovietului orăşenesc. Acelaşi lucru se întîmpla și la
nivel raional, republican, unional.
• Partidul practic substituie statul.
Avantaje: integrează mai bine oamenii, asigurând ,,unitatea naţională”, concentrează
şi direcţionează mai bine resursele; asigură stabilitatea politică.
Dezavantaje: birocratizarea elitei, din cauza lipsei alegerilor are loc degradarea elitei,
îndepărtarea ei de la problemele reale ale poporului.
Sistemul bipartid este caracteristic Marii Britanii, Noii Zelande, SUA. În pofida
faptului că există mai multe partide, predomină două partide egale după greutatea lor
politică care alternează la guvernare. Astfel, în SUA, există partidul Republican şi cel
Democrat, în Marea Britanie partidul Laburist şi cel Conservator etc. De regulă, liderul
partidului majoritar, în cazul sistemului parlamentar, devine şi prim-ministru, ceea ce
cimentează conexiunile între parlament şi guvern.
Avantaje:
• stabilitatea politică asigurată de stabilitatea guvernamentală;
• curs politic moderat;
• predictibilitatea cursului politic al partidului majoritar;
• racordarea cursului politic al guvernului la promisiunile electorale, fapt asigurat de
unitatea guvern-parlament.
Dezavantaje:
• neutralizarea opoziţiei prin faptul că partidul de guvernămînt ocupă toate posturile
guvernamentale;
• concurenţa politică şi opţiunile politice ale alegătorilor în asemenea sisteme sunt mi-
nimale, în pofida luptelor electorale crâncene. De fapt, alegătorul în cazul în care este
dezamăgit de prestaţia uni partid, este automat impus să aleagă alt partid, indiferent
de prestaţia anterioară a acestuia. În consecinţă, elitele politice reduc conştient opţi-
unile electoratului pentru a se menţine mai eficient în structurile puterii. În progra-
marea neurolingvistică, prezenţa a două opţiuni semnifică faptul că individul nu are
posibilitatea de a alege, din motivele invocate mai sus.
• riscul schimbării cursului politic odată cu venirea opoziţiei la putere,
• de obicei, accentul în aceste sisteme se pune pe tehnologiile electorale, ceea ce duce la
pierderea contactelor emoţionale cu alegătorul.
Se cunosc două tipuri de sisteme bipartid:
• Sistemul bipartidismului ideal (perfect) (SUA, Marea Britanie, Noua Zelandă, pînă
în 1996). În acest caz, există doar două partide care nimeresc regulat în parlament.
În Marea Britanie, secolul XIX a fost dominat de partidele Liberal şi Conservator, ca
secolul XX să fie dominat de partidele Laburist şi Conservator.
• Sistemul de două partide şi jumate (imperfect) unde există două partide mari care
acumulează aproximativ 45% de voturi fiecare, celelalte procente fiind acumulate de
o a treia forţă, fără de care este practic imposibil de creat guvernul, fapt ce stimulează
cochetarea cu el a ambelor partide majore. Cazul clasic este RFG, unde scena politica
este dominată de două partide: Uniunea Creştin Democrată şi Partidul Social-De-
mocrat, iar rolul celui de al treilea partid a fost jucat pe rînd de partidul liberal şi de
ecologişti.
165
Sistemul pluripartid se caracterizează prin existenţa a mai multor partide, aproxi-
mativ egale ca forţă şi care, nimerind în parlament, sunt nevoite să formeze coaliţii389.
Din acest considerent vom deosebi pluripartidism dominant, în care există un partid
mai puternic ca celelalte, dar care are nevoie de un al doilea partid mai mic, pentru a
crea coaliţia. De fapt, din momentul în care partidul dominant nu este în stare de unul
singur să creeze guvernul şi are nevoie de un al doilea partid, fie şi unul minor, atunci
putem vorbi despre tranziţia sistemului la Bipartidismul imperfect. Deosebirea de bi-
partidism e că nu există un al doilea partid tot atît de puternic ca partidul dominant.
Cel mai des, avem totuşi pluripartidism integral, în care toate forţele politice sunt relativ
echilibrate, nici una nefiind în stare să-şi impună voinţa pe o perioadă îndelungată de
timp. De aici, coaliţia implică cel puţin trei actori (Elveţia, Cehia, Polonia).
Avantajele:
• reprezentare echitabilă a tuturor intereselor şi grupurilor sociale existente în societate;
• concurenţă reală a programelor, ideilor, liderilor ce asigură o dezvoltare progresistă;
Dezavantaje:
• instabilitatea politică şi existenţa efemeră a coaliţiilor guvernamentale. În Italia, de
exemplu, durata medie a unui guvern este de 11 luni;
• se stimulează iresponsabilitatea, fiindcă fiecare membru al coaliţiei urmăreşte propri-
ile scopuri politice şi aruncă vina pe coleg pentru eşec;
• deciziile se adoptă şi se execută foarte lent;
• în scopul atingerii compromisului, fiecare membru al coaliţiei este nevoit să refuze la
o parte din programele sale electorale, fapt ce duce la dezamăgirea unei părţi a elec-
toratului. Însăşi coalizarea cu unele partide şi lideri pot trezi nemulţumirea şi chiar
dezamăgirea unor segmente electorale, în special dacă sistemul se caracterizează prin
afilieri ideologice stricte (ca în sistemul pluralismului extremal). Efectele pot fi dra-
matice. În RM, în 2001, niciunul din membrii Alianţei pentru Democraţie şi Reforme
(PFD, PRCM, PDM) nu a putut trece în parlament. În 2010 Alianţa pentru Integrare
Europeană (AIE) a rămas fără AMN, care nu a trecut în parlament;
• riscul sabotării reciproce, pentru a nu permite fortificarea concurentului din cadrul
coaliţiei;
• dificultăţi în divizarea echitabilă a funcţiilor care de fiecare dată avantajează unii ac-
tori şi îi dezavantajează pe alţii. În consecinţă, unii actori nemulţumiţi părăsesc coa-
liţia (1999, în Moldova, PPCD părăseşte Alianța pentru Democrație și Reforme). Un
alt efect constă în faptul că rezultatele electorale sunt dezastruoase pentru actorii care
au negociat prost partajarea funcţiilor. Astfel, în 2010, membrii AIE, au realizat ur-
mătorul rezultat electoral: PLDM – 29% (în 2009 – 16%), PDM – 12% (2009 – 12%),
PL – 10% (2009 –15%), AMN – 2, 5% (2009 – 7%).
2. Tipologia sistemelor de partid în clasificarea lui Giovanni Sartori
În viziunea politologului american Giovanni Sartori, criteriul numeric este total ire-
levant, fiindcă creează confuzii. Politologul american propune, pe lîngă criteriul nume-
ric, încă un criteriu, cel de relevanţă, care include:
167
vată, economie de piaţă, pluripartidism, alegeri libere şi democratice, garantarea drep-
turilor omului), fapt ce favorizează crearea unor coaliţii guvernamentale stabile (Belgia,
Olanda, Austria, Franţa).
Sistemul pluralismului extrem este format din mai multe partide care se deosebesc
radical prin orientările lor ideologice şi se caracterizează prin lipsa unei baze de valori
comune. Aceasta duce la emergenţa unor conflicte permanente şi la instabilitate po-
litică, realizată de forţele antisistemice de extremă stîngă şi dreaptă (Rusia, Moldova,
Ucraina, Bulgaria, România).
Este interesant că în Germania anilor 1930, venirea lui Hitler la putere s-a realizat
în condiţiile acestui sistem de partide, caracterizat prin instabilitate permanentă fapt ce
a generat în societate orientarea spre ,,mîna forte”. Un specific al acestui sistem, care îl
deosebeşte de pluralismul moderat, este ca partidele nu se alternează la guvernare.
Sistemul pluralismului atomizat este specific perioadei de tranziţie de la regimurile
nedemocratice la cele democratice, precum în ţările Europei sudice în anii 1970–80, sau
în statele Americii Latine şi în fostele ţări comuniste. Stabilizarea sistemului se poate
produce cel puţin după trei-patru alegeri democratice, deoarece există un număr enorm
de partide (peste 300), între care nu sunt diferenţe ideologice mari, fapt ce dezorientează
electoratul şi creează mari probleme în cadrul alegerilor.
3. Clasificarea sistemelor de partide de Jean Blondel (Modelul Blondel)
Analiza lui J. Blondel este una cantitativă și include următoarele criterii:
• numărul partidelor;
• puterea partidelor;
• fundamentele lor ideologice.
Deşi, în analiza lui Blondel figurează şi factori ca natura socială a clientelei şi as-
pectele organizaţionale, totuşi, acestea nu sunt semnificative pentru statele europene.
Urmărind evoluţia sistemului de partide din 19 state, din care 15 erau Europene, pe
perioada primelor două decenii după cel de-al Doilea Război Mondial, Blondel reuşeşte
să schiţeze o tipologie foarte riguroasă, utilizată şi astăzi de mulţi politologi. Blondel
evidenţiază 4 categorii mari de sisteme:
• Sistemul bipartidist pur ( primul partid – 45%, al doilea partid – 40%, ponderea cu-
mulată – 85%, diferenţa – 5% )
• Sistemul cu două partide şi jumătate (primul partid – 43%, al doilea partid – 37%,
pondere acumulată – 80 %, diferenţa dintre partide – 10%).
• Sistemul multipartidist cu partid dominant (primul partid 40%, al doilea partid –
20%, valoarea cumulată – 60%, 20% diferenţa).
• Sistemul multipartidist perfect (integral), ( 25%, 25%, ceilalţi divizează 50%, diferenţa
între primele două – 0% ).
Sistemul bipartidismului pur se caracterizează prin ponderea de 90% a două partide
mari, diferenţa dintre cele două partide fiind foarte mică: 1–2%. Acest sistem este specific
SUA, Marii Britanii, Noii Zelande, Australiei, Austriei. Echilibrul sistemului este asigurat
prin aşezarea simetrică a ambelor partide la dreapta şi la stânga eşichierului politic.
Sistemul de două partide şi jumătate se caracterizează prin scăderea ponderi celor
două partide de bază la 75–80% din voturi, decalajul mediu dintre partide fiind de 10%.
Voturile rămase sunt acaparate de un al treilea partid, importanţa căruia este enormă
168
din considerentul că fără el devine imposibilă construirea unei alianţe. Partidul vizat
poate uşor părăsi coaliţia, potenţialul său de coalizare fiind mare. Poziţia partidelor pe
eşichier poate fi redusă la următoarele două situaţii: Jumătatea de partid, cum e cazul
partidului ecologist în Germania, se plasează la centru, între centru-stânga ocupat de
social-democraţi şi centru-dreapta ocupat de creştin-democraţi. Un al doilea caz poate
fi exemplul Canadei, unde partidele masive se plasează pe poziţia de dreapta şi centru-
dreapta, iar partidul mic se află pe centru-stânga.
Sistemul multipartidist cu partid dominant – partidul dominant este acela care
conform rezultatelor electorale a acumulat aproximativ 40% , deci majoritatea voturilor,
dar care nu este în stare să formeze în mod individual guvernul. Celelalte partide acu-
mulează împreună în jur de 60%. Echilibrul aici se obţine prin faptul că partidul domi-
nant fie este situat la centru-stânga, ca în cazul Partidului Social-Democrat din Suedia,
iar celelalte partide se situează de la centru la dreapta, fie avem situaţia inversă – Italia,
unde creştin-democraţii sunt la centru-dreapta, ceilalţi – de la centru la stânga. Sistemul
cu partid dominant este caracteristic în viziunea lui Blondel Danemarcei, Suediei, Itali-
ei, Olandei, Islandei.
Sistemul multipartidist perfect (integral) – diferenţa dintre primele două partide
este minoră, ambele acumulând aproximativ 50% din preferinţele alegătorilor, aici exis-
tând o repartizare egală a forţelor politice de la stânga la dreapta. Celelalte forţe politice
mai mici divizează voturile rămase, dar în esenţă, avem un echilibru politic prin defini-
ţie. Totuși, acest echilibru este relativ și permite evoluţia progresistă a sistemului.
Desigur, aceste clasificări sunt relative, sistemele de partide evoluează în mod conti-
nuu, uneori trecînd dintr-o formă în alta. Alteori, metamorfozele sunt atît de evidente
şi rapide, încît nu poţi ataşa uşor şi categoric partidele existente într-un stat la un sistem
sau altul. Oricum, schemele menţionate sunt instrumente de analiză care ne permit să
înţelegem fenomenul partidist.
Din această perspectivă, există anumite teorii care pretind prezenţa unor interdepen-
denţe între stabilitatea sistemului politic şi sistemul de partide.
• Frecvenţa loviturilor militare, în viziunea lui Fred R. von Mehden, variază de la 0%
(procent înregistrat în statele de tip comunist) la 11% în sistemele cu un singur par-
tid, 45% în sistemele bipartide, 68% în sistemele pluripartide, atingînd o cotă de 83%
în sistemele fără partide eficiente (adică în statele în care partidele lipsesc).
• Stabilitatea şi ordinea unui sistem politic sunt condiţionate şi influenţate de nivelul
de mobilizare şi participare politică. Sistemele unipartidiste, bipartidiste şi cele cu un
partid dominant conferă o stabilitate mai mare decît cele pluripartidiste. În opinia
politologilor Arthur S. Banks şi Robert B. Text, procentul oscilează între 25% pentru
prima categorie şi 85%, specific ultimului tip de sistem.
• Cu cât aria de recunoaştere socială a unui partid este mai extinsă, cu atît poziţia sa
conducătoare va descuraja eventualele resurse de contestare, de conflict social şi va
genera o stabilitate mai mare în societate.
• Forţa unui partid şi a unui sistem de partide depinde atît de nivelul de instituţio-
nalizare, cît şi de cel participativ390. În viziunea lui S. Huntington, forţa unui partid
depinde de 4 factori: capacitatea de supraviețuire a fondatorilor care l-au adus la suc-
ces, complexitatea şi profunzimea organizaţională, gradul de loialitate şi identificare
390 Nazare, V.op.cit.,p.53.
169
a activiştilor şi liderilor cu partidul, cu idealurile şi obiectivele acestuia, flexibilitatea,
capacitatea de a-şi schimba funcţia de reprezentare.
4. Sistemul de partide din Republica Moldova
Problema genezei partidelor moldoveneşti. Din 1940, odată cu intrarea Basarabiei sub
jurisdicţia sovietică, întreaga viaţă politică din Republică a fost monopolizată de un sin-
gur partid – PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice). PCUS a organizat la 10
februarie 1946 alegeri în Sovietul Suprem al URSS la care au participat 99,8% de alegă-
tori, 99,6%, votând pentru „blocul comuniştilor şi a celor fără de partid”391. Acest fapt a
semnificat instaurarea controlului deplin asupra tuturor sferelor sociale de către PCUS.
Tabel: Prezenţa partidelor în legislativul moldovenesc din 1994–2010.
Procente şi mandate acumulate392
Parlamentul 2001– 2009–
1998–2000 2005–2009 2009 2010
1994–1998 2005 2010
Blocul „Par-
tidul Socialist
PCRM PCRM – PCRM
şi Mişcarea PCRM PCRM – PCRM –
–50%, 44,69%, –39.34%,
Unitate- 30.01%, 45.98%, 56 49.48%, 60
71 man- 48 man- 42 man-
Единство” 40 mandate mandate mandate
date date date
– 22%, 28
mandate
Blocul
Blocul electoral
Alianţa Moldova
Partidul Demo- “Pentru o Mol- PDM PDM
Braghiş - Democra-
crat Agrar din dovă Democra- –12,54%, -12.70%,
13.36%, tă1 (AMN,
Moldova–43%, tică şi Prospe- 13 man- 15 man-
19 man- PD, PSL) -
56 mandate ră” - 18.16%, 24 date date
date 28.53%, 34
mandate
mandate
AMN - AMN -
9.77%, 11 7.35%, 7
mandate mandate
Blocul Ţărani- Partidul Forţe- PLDM – PLDM
PLDM -
lor şi Intelectu-
lor Democrati- 16.57%, 29.42%
12.43%, 15
alilor - 9.21%, ce - 8.84%, 11 18 man- 32 man-
mandate
11 mandate mandate date date
BE „Convenţia
Alianţa Fron-
Democrată PPCD - PL
tului Popular PPCD - – PL - PL – 10%
din Moldova” 8.24%, –14.68%,
Creştin Demo- 9.07%, 13.13%, 15 12 man-
(PRCM; FPCD) 11man- 15 man-
crat – 7.53%, 9 11 mandate mandate date
- 19.42%, date date
mandate
26 mandate
25
Alegeri din 27 6 martie 5 aprilie 5 aprilie 28 noiem-
22 martie 1998 februarie
februarie 1994 2005 2009 2009 brie 2010
2001
393 Din mai 1990, aproximativ 100 deputaţi din Transnistria şi Găgăuzia au încetat să mai vină la şedin-
ţele legislativului.
394 Mai tîrziu PFD va fuziona cu PSL, care din 2008 devine parte a PDM.
395 Ciurea, C., Căpătici, R. Andrieş, V. Geneza partidelor politice .Un caz particular – Republica Moldova.
Filat.
171
Democrate din Moldova (ASDM), Partidului Liberal (PL)397, Alianţei Independenţilor
din Republica Moldova (AIRM) iar în ziua constituirii sale la AMN a aderat şi Partidul
Democrat-Popular din Moldova (PDPM). În funcţiile de copreşedinţi ai AMN au fost
aleşi Dumitru Braghiş – ex-preşedinte al ASDM, căruia i s-a atribuit şi calitatea de Co-
preşedinte-coordonator, Serafim Urechean – ex-preşedinte al AIRM şi Veaceslav Untilă
– ex-preşedinte al PL. La 9 aprilie 2011, Congresul AMN a decis fuzionarea cu PLDM,
condus de Vlad Filat.
Partidele cele mai influente în prezent sunt prezentate în tabelul de mai jos.
Denumirea Simbolul Istoria
Partidul Comuniştilor din Republica Moldova a fost înregistrat la
data de 8 aprilie 1994. Liderul formaţiunii este Vladimir Voronin,
președintele țării în 2001-2009. Unicul partid prezent practic în toate
PCRM
legislativele moldovenești: 1998-30%, 2001 -50% (71 mandate), 2005
-46% (56 mandate), 2009 –aprilie 48%, 60 mandate; 2009 iulie 44%, 48
mandate, 2010-39%, 42 mandate.
partinice. // Moldoscopie (Probleme de analiză politică). Chişinău, USM, № 1, XXV, 2004, p. 112.
173
conducerea de autoritarism. Majoritatea liderilor se menţin la conducerea partidelor de
la momentul creării acestora: liderul PCRM Vladimir Voronin e în fruntea partidului
din 1993, Iurie Roşca conduce PPCD din 1992 pînă în 2011 (1992 – preşedinte execu-
tiv, 1994 preşedinte, 2011 este substituit prin Victor Ciobanu), Mihai Ghimpu conduce
Partidul Reformei (devenit în 2005 PL) din 1998, Serafim Urecheanu conduce AMN din
2003 pînă în 2011, Dumitru Diacov conduce MpMDP devenită PDM din 1998 (în 2009
devine preşedinte de onoare) etc.
2. Doctrine ambigue. O bună parte din partidele moldoveneşti nu ţin cont de princi-
piile doctrinare enunţate, iar activitatea şi acţiunile lor politice sunt de multe ori contra-
rii titulaturii asumate403. Partidele moldoveneşti preferă să utilizeze principii din diverse
doctrine, pentru a avea beneficii electorale maxime. Astfel, s-a declarat de nenumărate
ori că PCRM nu mai este un partid comunist404, ci mai mult social-democrat, fiindcă a
renunțat la revoluţie ca mod de acaparare a puterii, la dictatura proletariatului, la eco-
nomia planificată centralizată, la abolirea proprietăţii private prin transformarea ei în
proprietate de stat, la monopartidism, în care Partidul Comunist ar fi „avangarda” so-
cietăţii. De fapt, PCRM recunoaşte democraţia burgheză (adică pluripartidismul şi ale-
gerile democratice) şi sistemul capitalist (proprietatea privată, concurenţa) pe care şi-l
propune să-l reformeze prin transformarea treptată în socialism. În principiu, PCRM
a păstrat doar denumirea, simbolica şi unele ritualuri sovietice (depunerea de flori la
monumentul lui Lenin, serbarea datelor de 7 noiembrie, 9 mai).
Partidul Liberal, la fel, promovează idei şi politici publice convergente cu multe ele-
mente socialiste şi conservatoare. PL e pentru o politică socială activă (element socia-
list), are un discurs naţionalist, promovează valorile tradiţionale (element conservator),
creştinismul, se opune homosexualităţii, ceea ce intră în contradicţie cu principiile libe-
ralismului tradiţional european.
PPCD, în viziunea noastră, la fel, pînă în 2008, deraia de la unele principii ale demo-
craţiei creştine europene, în conţinutul programului prevalând elementele naţionaliste
asupra celor creştine şi sociale. AMN oscila între social-democraţie şi liberalism social,
având programe politice confuze. PLDM are puține tangențe cu doctrina conservatoare,
la care face atîtea referințe. De fapt, PLDM este mai degrabă un partid liberal (adică,
neoliberal), pe alocuri chiar libertarian. Anume PLDM a promovat vehement reformele
dureroase, impuse de FMI și UE (optimizarea școlilor, camere video la BAC, reorgani-
zarea MAI, dizolvarea judecătoriilor economice, reorganizarea spitalelor). Tot PLDM a
promovat activ legea privind egalitatea șanselor. PSD și PDM deși se declară atașați de
doctrina social-democrată, aduc tribut dreptei politice, propunând adesea politici de
privatizare, vacanţe fiscale pentru business, impozite reduse pentru corporaţiile private,
politici sociale austere.
3. Dependența externă. Denumirea partidelor este inspirată din exterior. De exem-
plu, partidele de stânga preiau denumiri din Rusia şi CSI, cele de dreapta – din România,
cele de centru – din UE. De exemplu, partidul Moldova Unită de la Eдиная Россия,
Alianţa Moldova Noastră – de la (Альянс Наша Украина), Partidul Regiunilor – de
la Партия Регионов din Ucraina. PD din România îşi are echivalentul în Moldova –
PDM, respectiv PDL (România) – PLDM, PNL (România) – PNL (condus de Vitalia
403 Solomon, C. Aspecte ale culturii politice în Republica Moldova în perioada de tranziţie. // Moldoscopie
(Probleme de analiză politică). Chişinău, USM, nr. 1, XVII, 2001, p. 112.
404 Партия Воронина – Лжекомунистическая. // Komersant Plus, 2004, 7 mai.
174
Pavlicenco). Totodată, multe partide moldovenești sunt suspectate de afilieri externe:
PL, PNL – România, PCRM, PSRM, Partidul Regiunilor – Rusia; PLDM – UE etc.
4. Caracter de clan
Majoritatea partidelor nu activează pe baza cotizațiilor de membru, ci pe donații
oferite cel mai des de businessmeni și oligarhi. În consecință, partidele sunt nevoite să
promoveze, în primul rînd, interesele financiare și politice ale sponsorilor și mai puțin
ale alegătorilor, ceea ce duce la distanțarea partidelor de mase, fenomen specific sta-
telor postsovietice405. În opinia lui I. Boţan, în RM, „partidele şi fracţiunile lor parla-
mentare nu sunt altceva decât reprezentanţii unor clanuri politico-economice foarte
puternice”406. Perpetuarea relaţiilor de clientelă în rândul unor partide sprijină un alt
gen de loialitate decât cea modernă, bazată pe criteriul cetăţeniei. Relaţia de clientelă
este una asimetrică, de tip tradiţional şi nu asociativ modern.
5. Instituționalizare nefinalizată. O bună parte din partidele moldovenești nu sunt
partide clasice. Ele nu au membri stabili și cotizații de membru, o bază socială clară, o
doctrină clasică, fiind mai degrabă grupuri cointeresate, decît partide. Unele parti-
de acumulează la alegeri mai puţine voturi decât au membri înscrişi, ceea ce vorbeşte
despre formalismul apartenenţei de partid. Multe partide există formal, fiind lipsite de
sediu, membri, resurse, reprezentanți în putere.
Sunt partide care apar și dispar în funcție de ecuația campaniei electorale. Astfel,
Alianţa „Moldova Noastră” (11 iulie 1997 – 9 aprilie 2011) a fuzionat cu Partidul Liberal
Democrat din Moldova, Mişcarea „Acţiunea Europeană” (12 aprilie 2007 – 13 martie
2011 a aderat la Partidul Liberal, Partidul Social-Liberal (9 mai 2001 – 10 februarie 2008)
s-a unit cu Partidul Democrat. De asemenea, Partidul Democraţiei Sociale din Moldova
(14 iunie 2006 – 22 decembrie 2007), condus de ex-premierul Dumitru Braghiș, a fuzio-
nat cu Partidul Social Democrat. Partidul Demnităţii Civice din Moldova (5 octombrie
1999 – 27 septembrie 2003), al cărui președinte a fost Ion Lipciu, s-a autodizolvat. Una
dintre cele mai vechi formațiuni din R. Moldova – Partidul Forţelor Democratice (18
iunie 1993 – 1 decembrie 2002) a aderat la Partidul Social-Liberal, care la rîndul său a
fuzionat cu Partidul Democrat. Exemplele pot fi continuate407.
6. Structură eterogenă. În structura partidelor moldovenești poți găsi grupuri po-
litice nu doar diferite, ci uneori chiar incompatibile (comuniste, naționaliste, liberale,
socialiste). Partidele moldoveneşti reprezintă amalgame formate din grupuri de interese
rivale, cu principii şi valori diferite. Astfel, AMN a fost creat din 14 partide, printre care
Partidul Independenţilor (Serafim Urechean) PL (Veaceslav Untilă şi Mircea Snegur),
ASDM408 (Dumitru Braghiş). PLDM, fiind un partid de centru-dreapta, include grupuri
din PD, UCM, PSD şi chiar PCRM.
PSDM includea fracţiuni din Frontul Popular, PDS, UCM. Iar PCRM include struc-
turi din PDAM, PSDM (cei care au plecat cu Eduard Muşuc în 2009), Interfont etc.
PDM, care se consideră de centru (centru-stânga), a înghiţit PSL, partid de centru-
dreapta, o bună parte din PSDM, structuri din PCRM.
405 Пшизова, С. От подражании к имитации: партийное строительство на постсоветском
пространстве. // Власть, 2003, № 12, c. 31.
406 Боцан, И. Политическое развитие Республики Молдова за десять лет независимости. //
Moldoscopie (Probleme de analiză politică). Chişinău: USM, 2001, partea XVII, p. 28.
407 Pancu A. Moment istoric: Partidele care au dispărut. Vezi cînd şi din ce motive! // http://tribuna.
md/2013/07/25/moment-istoric-partidele-care-au-disparut-vezi-cind-si-din-ce-motive/ 25 July 2013 09:00.
408 ASDM – Alianţa Social-Democrată din Moldova, dirijată în 2001–2002 de Dumitu Braghiş.
175
Aceste grupuri se aderă în special la partidele puterii, pentru a avea acces la resurse.
Dacă partidul pierde puterea, aceste grupuri foarte rapid se alipesc la noii cîștigători.
7. Fenomenul Partidelor-Cartel. Din 2003, în RM s-a început procesul de formare a
partidelor-cartel, care se contopesc cu statul şi marile corporaţii economice şi mediatice.
Exemplu clasic ar fi PCRM, PLDM, PD. Partidele care nu fac parte din „cartel”, au şanse
reduse de a accede la putere, dacă nu au un suport masiv din exterior.
Dacă vom utiliza modelul propus de J. Blondel, bazat pe continuumul ideologic şi al
distincţiei cantitative, partidul care deţine 40% din voturi se consideră un partid puter-
nic, 20% – de mijloc, 15% – intermediar, între mijlociu şi mic, 10% şi mai puţin – mic.
În Republica Moldova, la etapa actuală, PCRM este un partid puternic (deţine 40% din
voturi), PLDM este un partid mijlociu cu tendinţe de a deveni puternic (deţine 29%),
PD – intermediar (12%) şi PL cu 10%, este partid mic.
8. Fenomenul Partid-Persoană. În Republica Moldova foarte des partidele sunt for-
mate de un singur personaj, susținut de cîțiva indivizi și rude apropiate. Ca efect, cetățenii
cunosc doar liderul. Scorul înregistrat în alegeri de aceste partide este mai jos de 1%:
• Valeriu Pleșca, mişcarea social-politică „Forţa Nouă”;
• Mihai Petrache, Uniunea Centristă din Moldova (UCM), formată în 2005;
• Valeri Klimenko – portavoce a mişcării social-politice „Ravnopravie”, cunoscut ca cel
mai inveterat „avocat” al minorității ruse;
• Vladimir Ţurcan – conduce Partidul „Moldova Unită”, pe care l-a preluat în 2009
împreună cu un grup de foşti comunişti de la Ana Tkaci;
• Natalia Nirca – liderul Partidului Conservator;
• Gheorghe Sima – Ex-ministrul Educației, este Președinte „imbatabil” al Uniunii
Muncii timp de 14 ani de zile;
• – Oleg Onișcenco – Preşedintele Partidului „Casa Noastră – Moldova”. Formațiunea
stă mai mult pe „tușă”, Onișcenco „dispărînd” din viața politică;
10) Anatol Popușoi – Figurează în calitate de Președinte al Partidului Agrar din Moldo-
va (PAM)409.
Specificul sistemului de partide din Republica Moldova
Astăzi, sistemul de partide din Moldova nu este pe deplin instituționalizat, fiind în
continuă evoluție. Respectiv, putem afirma cu certitudine că sistemul de partide din Mol-
dova este unul pluralist, instabil, versatil (în continuă schimbare), amorf și conflictual.
În viziunea noastră, în 1991–2000 sistemul de partide avea elementele sistemului
pluralismului extrem din clasificarea lui G. Sartori, în care existau partide antisistem
(PCRM, PPCD), partide centriste (PDAM, MpMDP (adică PD)), de centru–stînga
(PSRM) și centru dreapta (PFD);
• În 2001–2008 se observă unele elemente ale sistemului partidului dominant, în
frunte cu PCRM care acumula în jur de 46–50%;
• În 2009–2014 observăm o combinare a sistemului dominant și sistemul pluralismu-
lui extrem (PCRM, deși rămâne partid dominant, nu este la guvernare, ci în opoziție
și, împreună cu PNL se plasează pe poziții antisistemice față de coaliția de guvernare
- PLDM, PD, PL-R).
prezintă alegerea individuală şi imixtiunea statului în acest proces este ilegală prin definiţie. În acelaşi timp,
statul poate stimula loialitatea faţă de cetăţenia moldovenească în baza unei abordări ample, incluzive, însă
fără a discrimina indivizii care manifestă o loialitate suplimentară faţă de statele vecine în mod particular,
177
• integrarea în Uniunea Europeană;
• aderarea la NATO;
• relaţii pragmatice cu UE, SUA, România, Rusia;
• economia de piaţă, proprietatea privată, transformarea pământului în marfă, inclusiv
cu posibilitatea de procurare pentru cetăţenii străini;
• păstrarea statului unitar descentralizat.
Partidele de dreapta (Partidul Liberal, Mișcarea Antimafia, PLR):
• limba romană ca limbă de stat, promovarea istoriei românilor şi a identităţii
româneşti;
• relaţii strategice cu România, prin apropiere politică, economică și culturală;
• integrarea în Uniunea Europeană,
• aderarea la NATO, părăsirea CSI;
• reîntoarcerea la judeţe, păstrarea statului unitar;
• susţin mitropolia Basarabiei;
• economia de piaţă, proprietatea privată,
De fapt, unele mesaje ale PL și PLR alunecă uneori și pe eșichierul de extremă dreaptă.
Unii politologi opinează că în Republica Moldova avem atît partide de extrema stîn-
ga, cît și partide de extrema dreapta. Partidele de extremă din Republica Moldova au
izvoare stabile de existenţă şi funcţionare, în special, izvoare sociale – segmentele ma-
joritare ale populaţiei sărace şi foarte sărace care le acordă de fiecare dată susţinere în
alegeri. Ambele extreme utilizează metode radicale de comportament una faţă de alta,
fiind cointeresate în crearea raporturilor tensionate între ele411. În condiţiile Republicii
Moldova, extremele menţionate, sau cel puţin unii protagonişti ai acestora, nu sunt obli-
gatoriu antidemocratice, avînd mai degrabă un mesaj radical412.
Partidele de extremă stîngă. Extrema stângă în RM este formată din partide mar-
ginale, extraparlamentare, care pledează pentru aderarea la uniunea interstatală Rusia
– Bielarusi sau la Uniunea Vamală, aderarea la blocul militar ODKB413 (Organizaţia
Tratatului pentru Securitatea Colectivă), limba rusă ca limbă de stat, reîntoarcerea la
economie planificată, socialism, etc. Partide de extremă stîngă pot fi considerate PNB
(Partidul Național Bolșevic, neînregistrat) formaţiunea „Народное сопротивление”,
adică „Rezistenţa populară”, care se plasează pe principiile marxismului ortodox. Unii
politologi plasează aici și formaţiunea „Ravnopravie”. Tot aici pot fi incluse și formațiuni
moldoveniste, cu discurs radical, care luptă pentru un stat moldovenesc, promovează
ideea de Moldova Mare, luptă contra unioniștilor și României (spre exemplu, Mișcarea
dat fiind faptul că pe parcursul istoriei s-au stabilit relaţii şi identităţi complementare. În sens cetăţenesc, toţi
locuitorii ţării sunt moldoveni şi construirea unui stat prosper, în cadrul Uniunii Europene, va fi în măsură
să atenueze contradicţiile etnolingvistice existente. În acelaşi timp, libertatea de autoidentificare nu presu-
pune şi negarea unor adevăruri ştiinţifice, cum ar fi limba română vorbită pe teritoriul Republicii Moldova”.
// http://pldm.md/index.php?option=com_content&view=article&id=3635&Itemid=49#valorile
411 Saca, V. Transformări politico-partiniice în dimensiuni de sistem: reflecţii asupra societăţii moldove-
neşti // Moldoscopie (Probleme de analiză politică). Chişinău, USM, № 1, XXV, 2004, p. 100.
412 În Occident, termenul de partid de extremă se referă la partidele antidemocratice. În cazul nostru,
subânţelegem partidele care folosesc metode radicale, şi care se orientează contra sistemului politic existen,
negând suveranitatea Republicii Moldova, statutul de neutralitate, constituţia existentă.
413 ОДКБ –Организация Договора Колективной Безопасности (Organizaţia Tratatului de Securitate
Colectivă)
178
Național-Democrată). Vom remarca faptul că în perioada 1993–2001 PCRM se situa pe
extrema stînga. Aflarea la putere a temperat mesajele radicale ale acestui partid.
Partide și forțe de extrema dreaptă, cu mesaje naționaliste (Partidul Noua Dreaptă,
creat în 2000, existent în România și R. Moldova)
• promovează doctrina legionară – în esență o formă de naționalism etnic centrată pe
etnia română, plus valorile creștinismului.
• unirea imediată cu România;
• limitarea limbii ruse, a mass–media rusești, a școlilor rusești;
• luptă cu imperialismul american și rus; (au protestat contra războiului din Irak și
Georgia)
• militează pentru interzicerea relațiilor homosexuale;
• sunt contra avorturilor pentru salvarea valorilor familiei tradiționale;
• atitudini accentuat agresive față de reprezentanții minorităților etnice, în speci-
al romi, evrei. ND a fost acuzată de unii intelectuali români că ar fi un „promotor
cultural al tezelor rasiste si antisemite”. Membrii ND susțin necesitatea manipulării
genomului uman pentru a instaura un filtru de selecție al raselor, inegale, potrivit
Grupului Noua Dreapta, ca statut și grad de inteligenta414
• Euroscepticism. Noua Dreaptă s-a împotrivit aderării României la Uniunea Europea-
nă (UE), desfășurând în 2006 campania numită „Vei rămâne fără țară”415.
Neajunsul de bază al sistemului moldovenesc de partide este instabilitatea politică,
condiţionată de numărul excesiv al partidelor politice care, pentru a nimeri în struc-
turile puterii, promovează o politică a „suprapromisiunilor”. Acestea, ţinând cont de
resursele limitate, sunt nerealizabile, „supraîncarcă” sistemul politic şi, ca efect, trezesc
frustrări în masă şi îngreunează procesul de construire a democraţiei416.
În viziunea unor politologi, acest sistem poate evolua atât spre sistemul pluralismului
moderat, cît şi spre consolidarea sistemului pluralismului extrem417. De fapt, sistemul
de partide din R. Moldova pendulează între sistemul pluralismului extrem și sistemul
partidului dominant. În caz de modernizare politică eficientă, există șansa formării unui
pluralism moderat, specific statelor UE, cu 3–5 partide de bază prezente în legislativ.
414 Grumberg, Daniel. Noua Dreapta sau despre reinvierea simbologiei naziste. // http://www.observator-
cultural.ro/Noua-Dreapta-sau-despre-reinvierea-simbologiei-naziste*articleID_5502-articles_details.html
vizitat la 22 februarie 2014.
415 1. România nu va avea putere de decizie reală în cadrul UE, ci va primi doar portofolii de umplutură,
cum este cel de „traduceri și multilingvism”. 2. Legislația UE va avea întâietate în fața legislației românești,
adică nicio decizie majoră nu va mai putea fi luată fără aprobarea structurilor birocratice de la Bruxelles și
Strasbourg. 3. Aderarea va aduce creșterea prețurilor și șomajului.4. În agricultură, vor fi impuse standarde
imposibil de atins pentru țărani, iar produsele autohtone naturale și competitive vor fi sabotate de mari-
le concerne alimentare sub pretextul „siguranței alimentare”, mergându-se până la interzicerea producției
care depășește „cotele maximale alocate de UE”. Țăranii vor fi nevoiți să-și vândă pământul și vor deveni
„proletari agricoli” pentru noii latifundiari. 5.România va fi golită de specialiști și invadată de imigranți
din Asia și Africa. 6.Va fi impusă dictatura minorităților, iar valorile naționale vor fi considerate genera-
toare de ură și vor fi distruse. Se va rescrie istoria României, astfel încât românii să fie incriminați pentru
suferințe pe care le-ar fi cauzat altora de-a lungul veacurilor și pentru care vor trebui plătite despăgubiri. În
loc de mândrie națională și patriotism, școlile vor inocula copiilor simțământul vinovăției și rușinii față de
faptele strămoșilor lor. 7.Presa, radioul, televiziunea și internetul vor fi cenzurate, convorbirile telefonice și
corespondența monitorizate și opiniile contrare vor fi interzise, folosindu-se ca pretext lupta antiteroristă.
416 Прозоров, Ю. Партии в переходных обществах. // Полис, 1994, № 4 , с. 139.
417 Мошняга, В. Указ.соч., стр. 28.
179
Riscul cel mare al sistemului de partide din Republica Moldova constă în transfor-
marea lui într-un sistem al partidului hegemon, în care un partid mare va tolera existen-
ţa unor partide sateliţi, în măsura în care acestea se vor conforma anumitor reguli de joc.
Totuşi, sistemul politic moldovenesc este în evoluţie. Evoluţiile vor depinde mult de
vectorul modernizării, de succesul, sau eşecul reformelor democratice.
Concluzii: Partidele politice sunt actori importanţi ai sistemului politic, fiind conco-
mitent şi un indiciu al nivelului de dezvoltare a societăţii civile şi a democraţiei în gene-
re. Un sistem de partide bine structurat, coexistând cu o reţea a grupurilor de interese în
cîmpul legal, pot stimula crearea unui sistem politic democratic viabil.
180
Tema XI: Grupurile de interese și de presiune
418 Практикум по политологии: Учебное пособие для вузов. Под редю М. А. Василика. Москва:
1981, p. 489.
420 Kenneth Janda, Jeffrey M. Berry, Goldman J. The Challenge of Democracy. Boston, 1992, p. 340-345.
421 Kenneth Janda, Jeffrey M. Berry, Goldman J. Op.cit. p. 368.
182
business şi sindicate puternice. Mulţi politologi sunt de părerea că rolul grupurilor de
business este mult mai mare, comparativ cu ale altor grupuri de interese422. Spre deose-
bire de partide, care integrează şi articulează interesele unor mari grupuri sociale, ma-
joritatea grupurilor de interes sunt entităţi mici, concentrate asupra câtorva probleme,
care nu pot face mai mult decât „suplimenta” funcţiile partidelor. Partidele pot fi un
instrument al democraţiei şi îşi pot transforma opţiunile în acţiuni şi reforme sociale
şi economice largi423. Partidele sunt importante, deoarece ele pot reprezenta interesele
celor care nu sunt bine reprezentaţi de grupurile de interes.
Grupuri cointeresate - sunt structuri apropiate partidelor care după structură, idei,
scopuri sunt identice partidelor. Deosebirea de partide este că, în pofida eforturilor de-
puse, grupurile de interese nu pot cuceri puterea politică, deci, nu pot exercita funcţiile
de bază ale unui partid: conducerea, integrarea intereselor sociale, selectarea elitei, etc.
Grupurile de presiune sunt acelaşi grup de interese care a ieşit la nivelul sistemu-
lui politic şi realizează presiuni asupra puterii politice, în scopul satisfacerii propriilor
interese.
În viziunea lui Samuel Finer, presiunea este aplicarea, sau ameninţarea de aplicare a
unei sancţiuni atunci, când o cerinţă nu este acceptată424.
Metodele de presiune pot fi:
• mitingurile, grevele, pichetările; campanii în mass-media; scrisori în parlament;
• realizarea unor sondaje sociologice care au ca scop să demonstreze că ideea apărată
este una corectă; promovarea referendumului;
• refuzul colectiv de a plăti impozitele; crearea unor crize financiare şi bursiere;
• şantajul, mita oferita unor demnitari ca apoi să fie şantajaţi;
• „coctail parties”, aşa-numitele banchete la care se invită reprezentanţi ai puterii şi,
printre altele, li se sugerează unul sau alt proiect de lege;
• susținerea unui partid prin voturi, apoi șantajarea cu retragerea acestei susţineri;
• participarea la elaborarea unui program de guvernare, a unor proiecte de lege, în care
îşi promovează interesul fără a fi suspectat de cineva;
• refuzul de a aplica directivele guvernului în sectorul de competenţă al grupului.
Acţiunea grupurilor este condiţionată de resursele de care dispune. Un sindicat ar
recurge mai curând la grevă, o corporaţie – la mită, înţelegeri secrete cu reprezentan-
ţii puterii. Este important să se deosebească resursele financiare şi simbolice. Resursele
simbolice reprezintă setul de valori, atitudini psihologice favorabile ideilor urmărite de
grup. De exemplu, în SUA, cînd interesele unei firme sunt lezate de stat, întreaga soci-
etate civilă se implică, apărând vehement firma, locurile de muncă. În Europa, datorită
unor tradiţii marxiste, populaţia priveşte businessul mai rezervat, chiar reticent425.
Grupurile de presiune cu caracter latent folosesc un şir de metode ilegale, printre
care acţiunile teroriste, mituirea, şantajul etc.
În opinia politologului S. Sprîncean, în Republica Moldova se pot deosebi trei mari
grupuri de presiune:
1) grupuri de presiune naţională (organizaţii româneşti, rusolingve);
2) grupuri de presiune economică (organizaţii profesionale, patronate, corporative);
422 McKay, D. American Politics and Society. Oxford, 1991, p. 238.
423 Kenneth Janda, Jeffrey M. Berry, Goldman J. Op.cit. p. 369.
424 Fisichella, D. Op. cit., p. 165.
425 Woll, P., Binstock,R. America’s Political System. New York, 1984, p. 256
183
3) grupuri de presiune socială (organizaţii de tineret şi studenţeşti, grupuri ecologiste,
organizaţii feministe, organizaţii ale veteranilor, grupuri civice şi de apărare a drep-
turilor omului426).
Paralel grupurilor de presiune ce activează deschis, în societate activează şi grupurile
latente: lobbyismul, mafia, masonii.
184
şi comisii parlamentare; 3) audieri şi dezbateri parlamentare; 4) întâlniri cu caracter
personal, tratative; 5) utilizarea mass-media pentru formarea opiniei publice; 6) pregăti-
rea şi difuzarea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice (sociologice); 7) finanţarea campaniei
electorale a candidaţilor în instituţiile respective.
Lobbyismul ilegal poate recurge la atac direct, mituirea, coruperea, intimidarea re-
prezentanţilor puterii de stat etc. În unele state sunt adoptate legi care reglementează ac-
tivitatea de lobby, interzicând acțiunile ilegale (SUA, Canada). Viabilitatea lobbyismului
este determinată de imixtiunea statului în domeniul social, economic. Cu cât statul se va
amesteca mai mult în procesele social-economice, în viaţa oamenilor, cu atât mai mult
va creşte rezistenţa lor, tendinţa diferitor grupuri sociale de a solicita serviciile lobbiste.
În R. Moldova instituţia lobbyistă nu e prevăzută de legislaţie, de facto, rolul aceste-
ia e jucat de partide. Prin intermediul partidelor, grupurile de interese îşi promovează
obiectivele.
Mafia reprezintă structuri criminale care creează reţele de putere complexe în inte-
riorul societăţii civile, necontrolate de stat şi care există uneori paralel puterii de stat,
alteori contopindu-se cu ea. Mafia este un termen italian ce se traduce ca samovolnicie,
arbitraj, violenţă. Termenul are o răspândire internaţională, având specificul său în di-
ferite ţări. Ca organizaţie a fost constituită iniţial în Sicilia (Italia), de către latifundiari,
în vederea apărării intereselor proprii prin exercitarea de presiuni sau teroare asupra
localnicilor. Ulterior, activitatea mafiei s-a extins incluzând activităţi de contrabandă cu
stupefiante şi alte produse, precum şi prin implicarea în diferite afaceri ilicite în diferite
ţări şi pe diferite continente. În prezent, mafia este o organizaţie internaţională ramifica-
tă. Membrii acestor reţele sunt elemente criminale, care desconsideră legea, activează în
profundă conspiraţie, respectă strict regulile interne de delimitare a sferelor de acţiune
între diferite grupuri mafiote, intimidează populaţia prin şantaj, asasinate, exercită o
influenţă directă asupra organelor administraţiei publice etc. Scopul activităţii criminale
este de a lua sub control o anumită ramură, domeniu (economic, politic), teritoriu428.
Baza economică a criminalităţii organizate o formează din bunuri şi valori sociale, per-
sonale care au fost sustrase, contrar legilor în vigoare. Aspectul politic îl prezintă intere-
sul major faţă de activitatea politică necinstită a unor factori de decizie .
În SUA, principala grupare mafiotă este Cosa Nostra, grupare italiană, în China –
Triada, în Japonia – Yacuza, în Rusia – Bratva. Interesant e faptul că în Rusia structu-
rile criminale sunt organizate atât după principiul etnic: mafia cecenă, tadjică, uzbecă
etc, cât şi după cel teritorial – Solnţevskaya, Orehovskaya, Tambovskaya, acestea fiind
cele mai periculoase. Actualmente, în lume cele mai puternice reţele începe să le creeze
Triada chineză, care are cartiere chinezeşti în întreaga lume, fapt ce-i permite să facă
operaţiuni criminale globale. Nu poate fi neglijată nici mafia columbiană, nici cea din
Birmania, Cambogia, specializate în producerea drogurilor de calitate.
Organizaţiile teroriste reprezintă structuri ilegale combative, care utilizează violen-
ţa ca mijloc principal de presiune. De obicei, au o disciplină şi o structură ierarhică foar-
te dură, reprezentanţii aceleiași organizaţii uneori nici nu se cunosc între ei (când este
vorba despre organizaţiile mari, căci cele mici conviețuiesc în familie). Printre organi-
zaţiile teroriste principale care activează astăzi în lume sunt: Fraţii musulmani în Arabia
Saudită, care este un focar mondial de răspândire a wahhabismului – curent islamic ra-
428 Popescu, T. Politologie. Chişinău, 1999, p. 176.
185
dical. Al Fatah, Jihadul Islamic, Hamas sunt organizaţii teroriste palestiniene care luptă
pentru independenţa Palestinei de dominaţia Israelului. În Spania – ETA (Euskadi Ta
Askatasuna (în bască „Pământul Basc şi Libertate”) este o organizaţie teroristă a bascilor
care luptă pentru independenţa ţării Bascilor faţă de Spania. În Marea Britanie activează
IRA (Irish Revolutionary Army) care luptă pentru unirea Irlandei de Nord cu Irlanda.
Cea mai puternică reţea teroristă mondială este Al Qaeda. Una din cauzele vivacităţii
terorismului constă în susţinerea populaţiei locale care îi consideră eroi pe teroriști şi
crede că aceştia luptă pentru o cauză dreaptă, dar şi sărăcia care a căpătat proporţii de-
vastatoare în unele zone ale lumii este un motiv de susținerea a terorismului.
Theodor Roosevelt, președinte al SUA spunea: „În spatele guvernului vizibil tronea-
ză un guvern invizibil care nu este credincios poporului şi nici responsabil faţă de popor.
A distruge acest guvern invizibil, alianţă, fără Dumnezeu, între afaceri corupte şi politi-
că mârșavă, este datoria şefului statului”.
3. Francmasoneria şi organizaţiile secrete
Francmasoneria este cea mai discutată şi controversată structură pentru mediul
de cercetători, până în ziua de astăzi lipsește o înţelegere clară şi univocă a acestui fe-
nomen. Cuvintele „francmason”, „francmasonerie” sunt forma românească a sintag-
melor din engleză - free mason, franceză - francmaçon şi germană – Freimaurer care
înseamnă „zidar, constructor liber” şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile
francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele din
Evul Mediu. Zidarii erau consideraţi liberi, fiindcă munca lor era suprasolicitată. Ei se
deplasau fără a fi împiedicaţi de la o construcţie la alta (construiau în special edificii
de cult), în timp ce lucrătorii necalificaţi slujeau la stăpân, fiind dependenţi de moşia
acestuia. Zidarii, ca şi alte unităţi meşteşugăreşti europene, formau ghilde care ţineau
în secret măiestria construcţiei (care necesita cunoştinţe matematice), materialul, cu-
lorile utilizate429.
Spre deosebire de meseria de zidar liber, la înc. sec. XVIII în Anglia au apărut maso-
nii intelectuali, sau liberi cugetători, care au păstrat denumirea şi o parte din ritualurile
zidarilor edificiilor de cult. Astăzi, masonii se autodefinesc ca „o asociaţie de oameni
liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin
perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi”. Potrivit dicţionarului enciclo-
pedic „The New Encyclopedia Britannica”, francmasoneria este cea mai vastă societate
secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii Imperiului Britanic
în sec. al XIX-lea.
Structura organizatorică a francmasoneriei.
Înșiși masonii declară că Francmasoneria este o organizaţie laică, în care, prin tradi-
ţie, pot fi admişi prin iniţiere sacră doar bărbaţii. Este un Ordin iniţiatic (ezoteric) care
promovează valorile morale, încurajează dragostea frăţească, solidaritatea, adevărul şi
acţiunile caritabile între toţi oamenii – nu doar între membrii ei. Masoneria nu este
o religie; dar este o societate de oameni credincioşi (de diferite confesiuni) şi pretinde
membrilor să creadă în existenţa unei Fiinţe Supreme, supranumit Marele Arhitect sau
Marele Făuritor Universal. Când individul este inclus în Ordin, el îşi asumă faţă de
organizaţie obligaţii jurând pe Cartea Legii Sacre, fiecare depune jurământul pe volu-
429 Moрган, П. Секреты масонов. Москва: Рипол, 2008, стр. 7.
186
mul de scrieri pe care el le consideră sfinte. Deşi încurajează fiecare adept să respecte
învăţăturile propriei religii, francmasoneria nu este interesată de specificul acesteia, de
aceea discutarea aspectelor religioase este interzisă la întrunirile masonilor. Cu toate că
nu este o religie, francmasoneria ar putea fi considerată un „ghid teoretic către religie”.
Din definiţia extrasă din prelegerea gradului întâi (Ritul Emulation): masoneria este
un „sistem aparte de moralitate, învăluit în alegorii şi ilustrat prin simboluri”430. Cei ce
urmează să fie iniţiaţi în masonerie sunt aduşi în lojă cu ochii legaţi. Acest ritual sem-
nifică moartea spirituală a persoanei în cauză şi renaşterea ei atunci când după ritual i
se dezleagă ochii şi vede lumea în altă lumină. Francmasoneria îşi comunică mesajele
teoretice prin ritualuri de iniţiere numite „grade”, care utilizează simboluri derivate, în
cea mai mare parte din uneltele şi practicile folosite în arta de a construi. Clădirile ma-
sonice sunt impunătoare şi sunt marcate clar. Şedinţele lojilor masonice sunt secrete iar
membrii sunt obligaţi să nu divulge secretele ordinului. Secretul masonic este un simbol
şi, asemenea tuturor celorlalte simboluri masonice, are un rol educativ.
Organizaţia masonică este construită din loje. Loja (cameră în care se păstrau in-
strumentele de construcţie a meşterilor) este unitatea de bază a organizaţiei masonice.
În funcţie de condiţiile materiale, loja poate avea de la 20 până la 200 de membri. Fiecare
lojă are numărul său notat de Marea Lojă, în dependenţă de consecutivitatea apariţiei.
Cu cât este mai mic numărul cu atât este mai veche (antică) organizaţia. Fiecare lojă
răspunde individual în faţa unei Mari Loje. De regulă, există câte o Mare Lojă în fiecare
ţară. Scopul unei loji masonice este să confere primele trei grade ale masoneriei: ucenic,
calfă şi magistru. Nivelurile ierarhice sunt apreciate ca etape de autopurificare, de încre-
dere în forţele proprii. Cu cât nivelul este mai înalt cu atât este mai aproape de Dumne-
zeu, cu atât este mai perfect şi respectat. Pentru a ajunge la conducerea lojei masonice,
candidaţii trebuie să treacă cele trei trepte rituale – ucenic, calfă, magistru – după care
un mason poate deveni conducător de lojă.
Ritualurile se raportează la practici şi evenimente despre care se spune că au avut
loc la construcţia templului lui Solomon. Membrii organizaţiei se află la diferite nive-
luri de pătrundere în tainele şi scopurile organizaţiei masonice, respectiv, este diferit
şi nivelul de influenţă asupra subalternilor. Autorii Viorel şi Camelia Roşu susţin că
lojile au diferite denumiri şi aparent se luptă între ele. Astfel, putem întâlni denumiri ca
Francmasonii fără şorţ, Lojile albastre, Grand Orient, Ritul Scoţian Antic şi Acceptat,
Loja Naţională Română, Loja militară Cairo, loji parlamentare, loja italiană Propaganda
Due, Rotary Club, Lions Club, Ritul York, Clubul celor 500, Clubul de la Roma, B’NAI
B’RITH, Consiliul celor 33, Consiliul celor 13, Majestic 12 etc.431.
Originea francmasoneriei. Unele scrieri situează începutul francmasoneriei în pe-
rioada biblică. Legendele masonice plasează formarea organizaţiei în epoca Turnului
Babel şi în cea a construirii Templului din Ierusalim de către regele Solomon, despre
care se pomeneşte în Biblie. Primii Mari Maeştri au fost, de fapt, Arhitecţi. Mulţi franc-
masoni au plasat originile organizaţiei în timpul construcţiei Templului lui Solomon.
Personalitatea centrală este arhitectul Hiram Abiff, care are un rol marcant în ritualul a
două dintre cele trei grade432.
430 Kirk MacNulty, W. Francmasoneria. Simboluri, secrete, semnificaţie. Bucureşti: Enciclopedia RAO, 2006, p. 1.
431 Roşu, V., C. Roşu. Dezvăluiri cutremurătoare despre modul în care francmasoneria caută să distrugă
România. Bucureşti: ANANTA, 1997.
432 Kirk MacNulty, W. Francmasoneria. Simboluri, secrete, semnificaţie. Bucureşti: Enciclopedia RAO, 2006, p. 49.
187
Autorul Jan van Helsing în lucrarea „Or-
ganizaţiile secrete şi puterea lor în sec. XX,
sau cum nu este lumea guvernată” susţine că
cele mai vechi organizaţii masonice datează cu
2000 de ani înainte de Hristos. Alţi francma-
soni sugerează că a existat un ordin secret care
a activat în taină de-a lungul Evului Mediu şi
al Renaşterii, înainte să devină public la înce-
putul sec. XVIII. Membrii ei aveau ca scop de-
săvârşirea spirituală a omului în veneraţie faţă
de Dumnezeu. Pentru a comunica, masonii
Monument Masonic în Israel
Cu Ochiul Atotvazator In topul piramidei foloseau simboluri, alegorii, numere (3, 7, 13,
și coloanele Iahin și Boaz 33) pe steme, embleme, iar astăzi şi nume de
firme433. Membrii masonici purtau o blăniţă
434
albă de miel sau şorţ ce simboliza devotamentul faţă de zei, reprezentanţii zeilor pe
pământ şi autoritatea în faţa poporului435. Alții autori opinează că masonii sunt descen-
denţi direcţi ai cavalerilor templieri din perioada medievală436.
Criticii masonilor vorbesc despre existența milenară a organizației „În urma unor
săpături făcute în 1888, în Libia, s-au găsit foi de papirus în care se menţionează date
despre întruniri secrete de tip masonic, înainte de Hristos. S-au găsit informaţii despre
masoni şi în scrierile necrologice din Egipt. Masonii, încă de pe atunci, foloseau limbaje
secrete pentru a comunica unii cu alţii, embleme, cifre (3, 6, 13, 33, 666). Cel mai im-
portant simbol era un şorţ scurt care a fost înlocuit cu o blăniţă albă de miel în timpul
preoţilor din Melchisedec”437.
Deşi nu este o religie, francmasoneria se inspiră în mod cert din istoria şi morala
religiilor. Purtarea şorţului, jurăminte pe cărţile sfinte, utilizarea simbolurilor religioa-
se, învăţăturile transmise (iubirea fraternă, milostenie, ospitalitate, mărinimie). Fraţii,
precum se numesc membrii organizaţiei, îşi numesc loja templu. După origine cuvântul
„templu” înseamnă spaţiu delimitat, rezervat pentru un scop sacru ori neobişnuit într-
alt fel. Termenul „lojă” se referă atât la grupul de bărbaţi care au primit patenta din
partea unei mari loji, cât şi la încăperea în care ei se reunesc. Primele loji se întruneau
în încăperi retrase din taverne; în prezent lojile se reunesc în săli proprii, sau în centre
masonice, care oferă condiţii pentru realizarea exigenţelor rituale. O lojă trebuie să fie
formată din minimum 7 masoni, căci există 7 funcţii fundamentale (venerabilul maes-
433 Jan van Helsing. Organizaţiile secrete şi puterea lor în sec. XX sau cum nu este lumea guvernată.
Oradea, 1997.
434 Piele algă de miel – simbol al inocenţei.
435 În piramidele din Egiptul antic sunt picturi ce reprezintă nave divine cu persoane ce purtau şorţ.
Astăzi din vestimentaţia preoţilor face parte şorţul. Textele religioase ale vechilor civilizaţii clasice abundă
în descrierea unor ciudăţenii care, cu un minim efort de imaginaţie, pot fi incluse lejer în categoria OZN-
urilor. Surcel, V.OZN-uri în oglinda timpului. // http://www.jurnalul.ro, 04.11.2011.
436 A luat naştere la iniţiativa francezului Hugo van Payens în anul 1119 în Ierusalim, ca o organizaţie
militar-călugărească, cu scopul declarat de a apăra pe peregrinii (călători) creştini în Ţara Sfântă (Ierusalim).
De-a lungul timpului aceşti călugări –soldaţi au construit multe biserici (Temple Church din Londra) imitînd
Biserica Sfîntului Mormînt din Ierusalim. Au ajuns foarte bogaţi şi influienţi şi în cele din urmă s-a ajuns la
prăbuşirea lor.// Тамплиеры. История и легенды. / Под ред. Ф. Ваги. Москва: Ниола-Пресс, 2007, стр. 8.
437 Deconspirarea francmasoneiei. //http://deconspirareafrancmasoneriei.wordpress.com/ce-este-franc-
masoneria/
188
tru – conduce activităţile lojii, primul supraveghetor, al doilea supraveghetor, primul
diacon, al doilea diacon, acoperitorul intern, acoperitorul extern).
Principiile masonice (rezumate de Marea Lojă Unită a Angliei în 1929)
1. Credinţa într-o Fiinţă Supremă este o condiţie obligatorie pentru a deveni mason.
Numele acelei Fiinţe Supreme şi modul în care trebuie venerată sunt opțiuni indivi-
duale ale fiecăruia.
2. La iniţiere, masonul îşi asumă obligaţiile faţă de Ordin jurând pe/sau având deschisă
în faţă Cartea Legii Sacre pe care o consideră sfântă.
3. Pot deveni masoni numai bărbaţii. În 1879 Loja Libres Penseurs, care făcea parte din
Marea Lojă simbolică a Franţei, a fost iniţiată de Marie Deraismes. Acest fapt a de-
clanşat evenimente care aveau să ducă la formarea ordinelor mixte438.
4. Marea Lojă are jurisdicţie asupra lojilor subordonate.
5. Cele trei mari lumini ale francmasoneriei (Cartea Legii Sacre, Echerul şi Compasul)
sunt expuse atunci când o Mare Lojă sau o lojă subordonată sunt deschise.
6. Virtuţile cardinale: Credinţa, Speranţa, Milostenia.
7. Dragostea frăţească, ajutorul dat din solidaritate.
8. Căutarea adevărului prin studiul aprofundat al înţelepciunii tradiţionale439.
Simbolurile masonice
1. Scara cu şapte trepte, care se ridică de la Cartea Legii Sacre, indică faptul că învăţă-
tura religioasă este numai temelia, punctul de plecare al unei călătorii simbolice de
autoperfecţionare. Scara mai reprezintă simbolul conştiinţei cu ajutorul cărei poate
fi întreprinsă ascensiunea mistică. Principalele trei trepte sunt Credinţa, Speranţa,
Milostenia, ...Mila este ultima treaptă.
2. Cele trei stiluri arhitecturale – ionic, doric şi corintic, sunt atribuite coloanelor Înţe-
lepciunii, Forţei şi Frumuseţii care comunică ideea unei perechi de contrarii armo-
nizate. Frumuseţea înfloritoare a coloanei corintice şi Forţa severă a coloanei dorice
fiind ţinute în echilibru de Înţelepciune, coloana ionică.
3. Triunghiul – Sfânta Treime.
4. Globul ceresc şi cel terestru.
5. Uneltele folosite în construcţie: nivela – evocarea cumpătării, echerul – îndeamnă la
o viaţă trăită corect. Echerul îl îndeamnă pe om să trăiască după limitările ordonate
pe care le impune societatea şi le educă virtutea. Compasul adaugă limitările predes-
tinării divine. Un adevărat maestru mason „trăieşte între echer şi compas”440. Chris-
topher Knight şi Robert Lomas au dat o interpretare interesantă binecunoscutelor
simboluri masonice echerul şi compasul. Ei susţin că acestea au apărut ca o formă
stilizată a vechiului simbol pentru puterea regală – o piramidă a cărei bază reprezenta
puterea terestră, peste care era gravată o piramidă întoarsă, care reprezenta pute-
rea cerească a preotului. Aceste piramide ale puterii creează, prin alăturare, simbolul
ajuns să fie cunoscut sub numele de „steaua lui David”. Potrivit celor doi autori, sim-
bolul pentru prima dată a fost folosit pe scară largă atunci, când a apărut pe frontispi-
438
Kirk MacNulty, W. Op. Cit., p. 139.
439 Instruirea
masonului se poate efectua în mai multe moduri – prin prelegeri, lecţii individuale, în
prezent chiar cu ajutorul tehnicilor audio-vizuale.
440 Nu-ţi pierde compasul, rămâi în limetele cuviinţei, ale raţiunii – mesaj francmasonic.
189
ciul unui mare număr de biserici medievale, iar cele mai timpurii exemple de folosire
a acestuia pe clădirile ridicate de Cavalerii Templieri. Utilizarea în sinagogi a apărut
mult mai târziu (au afirmat Knight şi Lomas).
6. Ciocănelul, dalta, rigla sunt unelte de lucru ale ucenicului. Folosindu-le, el se va per-
fecţiona, va şlefui piatra brută care este el însuşi. Ciocănelele – instrumente impor-
tante de comunicare în lojă şi folosite în ritualuri.
7. Două coloane ridicate în loje fac referire la templul lui Solomon şi reprezintă verti-
calitatea, rezistenţa441.
8. Tabla de şah – numită pardoseală sau fundamentul templului
masonic, simbol al binelui şi al răului din viaţă.
9. Soarele şi Luna – simbol al dualităţii, contrarii îmblânzite de
factorul divin.
10. Ochiul, luna, stelele, soarele – simboluri ale luminii, dreptăţii,
cunoaşterii – cunoaşterea lui Dumnezeu. Ochiul atotvăzător al
Marelui Arhitect, izvorul întregii creaţii.
11. Litera mistică „G” face referire la Dumnezeu (God). Alte ritu-
Scule cu sens simbolic aluri susţin că „G” se referă la geometrie (a cincea dintre cele şapte
în Francmasonerie. arte liberale).
12. Şorţul – indică rangul masonului. Şorţul este dăruit francma-
sonului la începutul avansării lui. Tradiţional, şorţul este realizat din blana unui miel
tânăr, care simbolizează inocenţa, curăţenia. Masonul, poartă sau nu şorţul, trebuie
să ducă o viaţă corectă în tot ce face, ce gândeşte.
13. Strângerea de mână masonică reflectă iubirea fraternă care îi
uneşte pe fraţii masoni din toată lumea.
14. Frânghia de salvare – simbol al ajutorului şi al milosteniei.
15. Ramura de salcâm– simbolul speranţei.
16. Monograma TH – reprezintă Templul din Ierusalim.
17. Taurul, Leul, Vulturul, Omul – imagini ale locuitorilor celor
patru lumi
18. Stindardele celor 12 triburi ale lui Israel – reprezintă 12 arhetipuri (modele, tipuri)
umane – referinţă biblică.
19. Steaua cu cinci colţuri, cu vârful orientat în sus simbolizează microcosmosul, omul în-
trupat, calea prin care lumea elementară, materială a primit perfecţionarea spirituală.
20. Steaua cu 6 colţuri, steaua lui David, este un simbol iniţiatic al macrocosmosului,
care uneşte cerul.
21. Ramura de măslin – se asociază cu împăratul Solomon etc.
De-a lungul sec. XIX şi în prima parte a sec. XX, francmasoneria a fost foarte la modă,
şi la activităţile ei participau membri marcanţi ai societăţii. Relaţia dintre francmasone-
rie şi comunitate a fost întotdeauna ambivalentă. Deşi faptele bune şi donaţiile caritabile
erau aplaudate, totodată, creau suspiciuni şi temeri. Prezenţa personalităţilor marcante
în francmasonerie făcea să se creadă că Ordinul exercită o enormă influenţă politică.
De asemenea, organizaţia a fost acuzată de exclusivism, în special, pentru neadmiterea
441 În sec. XVI se construiesc catedrale, bazilici europene cu asemănări a proiectului Templului Solo-
mon. Edificiile au patru spaţii clar delimitate ierarhic, care reprezintă lumea fizică, lumea sufletului, lumea
spiritului şi lumea lui Dumnezeu. Cele două coloane evocă Templul lui Solomon. // Moрган, П. Секреты
масонов. Москва: Рипол, 2008, стр. 57.
190
în organizație a femeilor. Este greu de spus de ce femeile au fost excluse din Ordin încă
la începuturile existenţei sale, deşi, evident că rolul social al femeilor era diferit în sec.
XVII – XVIII. Ignoranţa era în floare, mulţi se temeau de vrăjitoare, se înteţeau rugurile
Inchiziţiei442. Probabil, francmasonii, care se întâlneau în taină şi despre care se credea
că umblau cu lucruri necunoscute, au exclus femeile pur şi simplu pentru a nu fi acuzaţi
de complicitate la sabaturi de vrăjitoare443. Odată ce francmasoneria a atins un anume
grad de respectabilitate, a apărut posibilitatea de includere a femeilor444. Iniţial apăreau
„Organizaţii de adopţie” (jum. sec. XVIII) care reuneau bărbaţi şi femei şi participau
la ritualuri analoge gradelor masonice, dar nu identice. Aceste grupuri erau adoptate
şi conduse de loji masonice. Spre sf. sec. XIX au început să fie create chiar loji mixte şi
loji exclusiv feminine (Marea Lojă Femenină a Belgiei, care la rândul său a fondat loji
feminine în SUA). Deşi nu sunt „recunoscute” de toate organizaţiile masonice, Marea
Lojă Unită a Angliei inspiră astăzi Marilor Loji Feminine condiţii pentru desfăşurarea
lucrărilor într-o relaţie de cooperare respectuoasă. Unele loji feminine sunt tradiţiona-
le, ele insistă asupra însemnelor vestimentare specifice pentru a întări o atmosferă de
dedicaţie monahală – o robă lungă neagră, o medalie a lojii şi un şorţ foarte tradiţional.
Critici la adresa francmasoneriei
Există mai multe acuzaţii aduse francmasoneriei, unele fiind foarte dure. Nu putem
subsemna nici la una din ele, chiar dacă unele par pertinente. Totuși, considerăm că
acestea vor trezi interesul cititorului:
Astfel scopurile urmărite de francmasonerie sunt următoarele:
- Distrugerea religiei şi instituirea credinței unice luciferice, în calitate de „reli-
gie mondială”, care „va coordona toate religiile pământului și va avea în frunte un fel
de pontif mondial”445. În esenţă, Marele Arhitect în care cred masonii, numit „îngerul
luminii, geniul muzicii, spiritul focului” este însuşi Lucifer. Simbolul acestuia este Soa-
rele, cuvântul Lucifer semnificând cel ce aduce Lumina. Credinţa luciferică o primesc
masonii care trec iniţierea gradului 25. Albert Pike, autoritate a masoneriei (era franc-
mason de gradul 33), în secolul al XIX-lea recunoaște în cartea sa „Morala și dogma” ca
îl venerează pe Lucifer. Pentru Albert Pike, Lucifer era zeul luminii, iar Dumnezeu cel
al întunericului.
În acest sens, se organizează campanii antireligioase, se impun standardele laice prin
eliminarea treptată a bisericii din educaţie, viaţă publică. Concomitent, se lansează bise-
rica ecumenică, care tinde spre unificarea tuturor bisericilor şi religiilor într-o structură
comună (credinţă comună şi organizaţie bisericească unică) „cu scopul de a permite o
coeziune în cadrul maselor de credincioşi de diferite religii şi confesiuni. Fără rezolvarea
problemei religioase, guvernarea mondială şi religia unică nu pot fi impuse”446.
442 Instituție a bisericii romano-catolice care judeca pe cei acuzați de erezie sau de nesupunere față de
biserică și care este vestită prin sentințele sale de o mare cruzime (sec. XIII–XIX).
443 Adunare de vrăjitoare care, după credințele evului mediu, avea loc sâmbăta, la miezul nopții, într-un
loc singuratic.
444 Kirk MacNulty, W. Op. Cit., p. 219.
445 Deconspirarea francmasoneiei. //http://deconspirareafrancmasoneriei.wordpress.com/ce-es-
te-francmasoneria/
446 Masoneria, satanismul, biserica şi oamenii dedicaţi lui satan// http://ortodoxliber.wordpress.
com/2010/12/27/masoneria-satanismul-biserica-si-oamenii-dedicati-lui-satan/
191
Totodată, masoneria organizează zeci de secte pentru a diviza creștinismul.
Fărâmițarea protestantismului este opera unor francmasoni. Secte precum „ştiinţa creş-
tină”, mormonii, martorii lui Iehova, antropozofii sunt creaturi ale francmasoneriei.
Thomas Chalmers, fondatorul Alianței Evanghelice în 1846, a fost vicepreşedinte al or-
ganizaţiei francmasone Royal Society din Edinbourgh. Preşedintele Federaţiei mondiale
baptiste în 1985, Duke McCall, este francmason din Clubul Rotary. Cultul metodist este
şi el penetrat de francmasonerie, F. P. Corson, fost preşedinte al Congresului Mondial
Metodist, este Mare Maestru al Marii Loje din Pennsylvania. Episcopul metodist R. A.
Mueller, fost președinte al Consiliului Național al Bisericilor NCC (organizaţia ecume-
nică din SUA), este francmason activ. In Suedia 535 de parohi luterani sunt francma-
soni. În Germania, cluburile francmasonice se împletesc cu organisme ecumenice447.
– Distrugerea familiei, fiindcă aceasta este ultimul bastion care nu permite con-
trolul total asupra indivizilor. Acest fapt este vizibil prin promovarea agresivă în plan
internaţional a orientărilor sexuale netradiţionale, a justiţiei juvenile potrivit cărei, pen-
tru orice pedeapsă minimală a copilului, părintele este lipsit de drepturile părinteşti, a
educaţiei sexuale în şcoli (inclusiv a orientărilor netradiţionale), a ideologiei feministe şi a
cursurilor gender, care declară că genul nu este o realitate biologică, ci socială. Respectiv,
individul de sex masculin se poate identifica ca femeie şi, invers. Actualmente deja există
o industrie întreagă de schimbare a sexului prin operaţii chirurgicale.
Controlul numărului populaţiei în plan global din considerentul că resursele sunt
limitate şi nu vor ajunge pentru toţi. Mecanisme sunt mai multe: războaiele permanente
provocate artificial, genocidele, epidemiile care izbucnesc periodic în statele lumii a III
(Africa, Asia), viruşii creaţi artificial în laboratoare militare, campaniile de planificare
a familiei, care în esenţă promovează abstinenţa, contracepția și avortul, limitarea pe
cât este posibil a numărului de copii (în China zeci de ani numărul copiilor se limita de
către stat la unul per familie, lucru stimulat de Occident), campanii de sterilizare gra-
tuită a cetăţenilor lumii a III (India, Africa) care nu se înscriu în proiectul miliardului
de aur, cunoscut şi ca malthusianism. Spre exemplu, în Peru au fost sterilizate peste 300
mii de femei, majoritatea cărora nici nu cunoșteau esenţa intervenţiei medicale la care
sunt supuse. Unele persoane erau forţat operate. Acţiunea s-a produs sub preşedinţia
lui Alberto Fuhimori, aliat fidel al SUA, însăşi programul fiind finanţat de USAID448.
„Sunt folosite tot mai mult metode mascate de exterminare a populaţiei prin alimenta-
ţia nocivă, prin produsele cosmetice, prin deşeurile toxice, prin apa fluorurată şi hrana
iradiată, prin experimentele medicale şi ale industriei farmaceutice, prin alte arme bio-
logice şi psihologice... S-a ajuns până la crearea a noi agenţi biologici şi virusuri (e vorba
de ingineria genetică – nota autorului), pentru care apoi sunt necesare remedii precum
vaccinurile create tot de „ei”449. Unii autori vorbesc şi despre dezastre ecologice, cauzate
de influențarea condițiilor meteorologice (exemplu: HAARP (High Frequency Active
Auroral Research Program) etc.
article/gendernye-issledovaniya-i-aktivizm-na-kavkaze#.UweXfON_te8 19/02/2014
449 Romulus Dan Busnea.Noua Ordine Mondială – Planuri de înrobire a Lumii. //Revista „Cre-
193
ocultei planetare – FMI şi Banca Mondială, se va ridica în curând la peste 100 de
miliarde de euro”452.
Noua Ordine Mondială are drept scop final formarea unui guvern mondial care va
înlocui guvernele statelor naţionale. Noua Ordine Mondială este pusă în aplicare trep-
tat: Banca centrală a Statelor Unite ale Americii („The Fed”) - în 1913, Liga Națiunilor
– în 1919; Fondul Monetar Internațional – în 1944; Organizația Națiunilor Unite – în
1945; Curtea Internațională de Justiție de la Haga (1945), Banca Mondială – în 1945,
Organizația Mondială a Sănătății – în 1948, Uniunea Europeană; introducerea monedei
euro - în 1993; Organizația Mondială a Comerțului – în 1998 și Uniunea Africană – în
2002 ca etape spre guvernul mondial, Curtea Penală Internațională de la Haga (2004),
având drept scop judecarea persoanelor care au comis genociduri, crime de război și
crime contra umanității. Unii politologi cu autoritate, ca Alexandr Mezeaev, au acuzat
Curtea de la Haga de servilism în favoarea Marilor Puteri, decizii cu adevărat scanda-
loase (ex: dosarul lui Laurent Gbagbo, președintele Côte d’Ivoire )453. Brațele caracatiței
francmasoneriei sunt: FMI, Banca Mondială, ONU, NATO, UE, Grupul Bilderberg,
Comisia Trilaterala, Comitetul celor 300, Council of Foreign Affairs (CFR), Clubul
de la Roma, Rotary Club, Lion Club, Jockey Club, The Round Table (Masa Rotunda),
Ordinul Templierilor, Ordinul Cavalerilor de Malta, Majestic 12 (MJ 12) şi multe alte
organizații internaţionale care lucrează pentru implementarea Agendei francmasonice
şi instaurarea Noii Ordini Mondiale.
Noua ordine mondială va include următoarea structură:
• stabilirea viitoarelor State Unite ale Europei ca aşa-zisă naţiune dominantă, guverna-
tă de guvernul mondial;
• alegerea şi impunerea unui rege planetar unic, desemnat de maeştrii francmasoni,
pentru a conduce guvernul mondial;
• crearea şi promovarea unei aşa-zise „religii mondiale” care va coordona toate reli-
giile pământului („religia” satanică)
care va avea în frunte un fel de pontif
mondial454.
Faptul că masoneria are o influenţă
enormă, se observă pe unele clădiri gu-
vernamentale, valute naţionale, sigili-
ile statelor, logourile unor organizații.
452 Busnea, R. Noua Ordine Mondială – PLANURI DE ÎNROBIRE A LUMII. //Revista „Credinţa Or-
te-francmasoneria/
194
Grivna ucraineana. În centru observăm Valuta Nikaragua
triunghiul şi ochiul atotvăzător Masonic.
455 http://gantsovski.blogspot.com/2010/12/
blog-post_7821.html
195
Simbolismul ascuns al dolarului american
Pe partea stângă a bancnotei de 1 dolar, realizată la ordinul viitorului vicepreședinte american,
Henry Wallace Mason, este desenat un trunchi de piramidă - simbol antic al preoților din Egipt.
Această piramidă descrie așa numitul ”model al societății mulțimii elitiste”, însoțită de simbolul ma-
sonic al divinității ”Marele Arhitect al Universului”. Ociul lui ”atotvăzător și atotștiutor” se înalță dea-
supra întregii lumi ca ”domnitorul invizibil„.Jos este societatea, reprezentată ca un set unic de cărămizi
stivuite într-o piramidă stabilă.
Trunchiul de piramidă, format din treisprezece rânduri, în care fiecare cărămidă reprezintă o națiune
separată sau un stat cu moneta sa și simbolizează umanitatea incompletă fără ”vârful”atotputernic.
Simbolul ”vârfului” atotputernic - ochiul triunghiular al a ”Marelui Arhitect al Universului” este aco-
perit de inscripțiunea latină din treisprezece litere: ”Annuit Coeptis” – ”binecuvântat de Cel de Sus”
care subliniază că ”clasa favorita” are menirea să conducă lumea din voia Celui de Sus. Cine este
Cel de Sus, putem doar presupune, deoarece simbol ”Ochiului” are trei tălmăciri: misterul, puterea și
minunea.
Imediat sub piramida sunt scrise cuvintele ”Novus Ordo Seclorum”. Traduse literal înseamnă
”Noua Ordine Mondială”.
Este și o reprezentare schematică a acestei ordini, numită în Masonerie ”modelul mulțimii elitiste
a civilizației sclavagiste globale”.
Imaginea de mai jos este un simbol masonic reprezentând slugile ”conducătorului invizibil”, care
formează steaua lui David. În centru este plasat vulturul ”american”. El poartă în cioc o panglică cu
inscripția: ”E PLURIBUS UNUM”, care se traduce ca: ”Unul deasupra mulțimii” De asemenea, cap-
tează atenția repetarea persuasivă a numărului 13 care, în simbolismul cabalistic, înseamnă 13 grade
de inițiere în adevăr .
13 frunze într-o ramură de salcâm
13 muguri pe o ramură
13 săgeți în cealaltă labă a vulturului
13 dungi pe steagul de pe piept
13 stelele cu cinci colțuri deasupra capului vulturului
13 trepte ale piramidei
13 litere în cuvintele de deasupra piramidei
13 litere în cuvintele de deasupra vulturului
Salcâmul, după cum se știe, este copacul sacru al francmasoneriei care deschide mormântul lui
Hiram, fondatorul ei legendar, și simbolizează puterea tradiției și organizării masonice, posedarea
cunoștințelor secrete și capacitatea de reînviere sau de nemurire. Săgețile în laba stângă a vulturului
este un simbol al cunoașterii și puterii, concepute pentru a subjuga și, dacă este necesar, a omorî
dușmanii (supușii rebeli), astfel încât fiecare dintre cele treisprezece săgeți, în mod ideal, amenință una
din cele treisprezece rânduri care formează piramida umanității înrobite. Dacă privim mai larg, ele re-
prezintă succesul care ar trebui să însoțească mișcarea spre scopul măreț de instaurare la nivel mondial
a ”Noii Ordini pentru Veacuri”. Ce presupune acest scop? Înrobirea societății, conservarea durabilă a
sclaviei civilizației globale sub pretextul permisivității, democrației și a libertății absolute a individului .
Iar cătușele și lanțurile sunt înlocuite astăzi de către sistemul monetar sub hegemonia dolarului
veșnic verde și a creditelor cu o rată a dobânzii ridicate. Această metodă modernă de sclavie este
ilustrată în filmele ”Banii - imperiul datoriei”, ”Spiritul timpului”, ”Dolarul fără preț”. Metoda este
la suprafață și simplă - aproape 90 % din volumul de dolari este creat ca o datorie de credit. Toto-
dată, toate împrumuturile urmează să fie rambursate cu dobândă. Însă, bani pentru achitarea do-
bânzii, pur și simplu nu există. Prin urmare, din start toți suntem faliți și deja aparținem băncilor.
Întrebarea este, când băncile vor dori să ne ia tot ce avem? Cel mai impresionat lucru este că nimeni
nu încearcă, cel puțin, să tăinuiască destinația dolarului: THISE NOTE IS LEGAL TENDER FOR
ALL DEBTS, PUBLIC AND PRIVATE – spune inscripția de pe partea din față a dolarului. Tradu-
cerea literală spune: ”Această bancnotă este sursa de achitare a tuturor datoriilor publice și private”.
Este clar care-i miza? Dolarul nu este o unitate monetară tipărită pentru circulația bunurilor și
mărfurilor pe piața mondială, ci este un mijloc de a achita datoriile omenirii față de masoni - pro-
prietarii Federal Reserve Bank.
196
Suspiciunile sunt fortificate de caracterul secret, ocult al organizației, de ramificația
internațională, de includerea în rândurile sale a unor personalități notorii și președinți
de state. La fel, au fost aduse acuzații și unor curente politice gen liberalismul, comunis-
mul, fondatorii cărora au fost francmasoni. Astfel, Marx și Engels ar fi făcut parte din
loja israelita „Alianţa Drepţilor”, Lev Troțki – era sprijinit de puternicul ordin masonic
B’nai Brith, în frunte cu marele bancher Jacob Schiff. La 1 mai 1776, Adam Weishaupt
înfiinţează secta Iluminaților care avea puternice rădăcini francmasonice. Printre altele,
aceasta organizaţie cerea: „abolirea proprietății private, abolirea moştenitorilor, abolirea
familiei, abolirea tuturor religiilor”(citiţi mai multe în acest articol: De 1 mai, sărbătorim
nu „ziua muncii”, ci ziua înfiinţării sectei Iluminaţii). Întâmplător, sau nu, exact aceleaşi
principii ale organizaţiei Iluminații le întâlnim şi în „Manifestul comunist” al lui Karl
Marx, întemeietorul comunismului.
Masonii sunt acuzați că ar fi organizat Revoluțiile din Franța (1789), Comuna din
Paris (1870), Rusia (1917), Ungaria (1918). Primul război mondial izbucneşte tot în
urma unui asasinat masonic. Arhiducele Franz Ferdinand este ucis la Sarajevo pe 28
iunie 1914 de către o societate secretă sârbă „Mâna neagră”, care era masonică. Ea se
întrunea în acelaşi local cu al Lojii din Belgrad. Prin declanșarea războiului, masoneria
urmarea planul de acaparare a puterii în Europa prin distrugerea vechilor imperii: aus-
tro-ungar si țarist. După război, la inițiativa președintelui american Woodrow Wilson
(francmason), va fi creată Liga Naţiunilor, prima încercare de centralizare a puterii po-
litice în lume (primul pas spre guvernul mondial, visat de masoni). Ea va fi condusa de
francmasonul L. Boureois”455456.
Președintele SUA G. Bush alături de membrii organizației masonice Scull and Bones
(Craniu și Oase)
Printre membrii masoneriei sau numărat capete încoronate, politicieni de marcă, ar-
tişti, oameni de ştiinţă, militari: oameni politici – regele Frederic cel Mare al Prusiei,
regele Angliei Eduard al VII, cei patru fraţi a lui Napoleon Bonaparte: Joseph, Louis,
Jerôme, Lusien. Deşi s-a afirmat adesea că și Napoleon a fost francmason, nu există
jurnalistica/1949-holocaustul-rosu-nazism-bolsevism-si-masonerie.htmlDuminică, 17 Noiembrie
2013 20:05
459 Ibidem
460 Filip, T. Conspiraţia Satanei . vol. II, Craiova: Editura Obiectiv, 2003, p. 13-42
198
Centrul organizaţiei este constituit din 39 membri, împărţiţi în trei comitete, fiecare
format din 13 membri. Membrii celor trei comitete sunt selectaţi din cele mai influen-
te organizaţii: Iluminaţii, Francmasoneria, Nobilimea Neagră şi chiar din Vatican461.
Aceşti 39 de membri sunt cei care conduc cu adevărat lumea la etapa actuală, consideră
autorul citat. Multe din aceste organizaţii secrete se află în relaţii strânse, colaborează,
deși adesea urmăresc scopuri contrarii.
Starea actuală
Actualmente francmasoneria nu are influența anterioară. Se pare că alte grupuri
afiliate acestei structuri, gen Bilderberg, se impun pe arena politică. Oricum, impac-
tul acestor grupuri nu trebuie minimalizat, existând în permanență riscul restrângerii
democrației de anumite grupuri elitare cu scopuri obscure.
Concluzii:
Grupurile de interese sunt actori ai societății civile care asigură pluralismul social și
funcționalitatea instituțiilor democratice. Atunci când acestea se ridică la nivelul siste-
mului politic, devin grupuri de presiune.
200
grupuri sociale mari. Această definiţie porneşte de la abordarea structural-funcţională a
societăţii care percepe societatea ca un sistem de roluri şi poziţii sociale ierarhic organi-
zate. Dacă individul ocupă în acest sistem poziţii legate de conducere şi dirijare, atunci
el obţine statutul de lider.
2. Liderismul reprezintă un proces de influenţare asupra altor oameni, exercitat de
subiect. Adică, individul care prin acţiunile sale modifică gândurile şi comportamentele
celor din jur, este lider.
Este liderismul politic diferit de alte forme de liderism? În linii generale este dife-
rit. În opinia politologului american Barbara Kellerman, liderismul politic înseamnă
control asupra politicilor care afectează bunăstarea publică, iar liderii politici îşi derivă
puterea din poziţiile oficiale pe care le deţin într-un cadru legal, sancţionat de stat. Pozi-
ţia oficială le oferă autoritate să aleagă între diferite modele de acţiune. Oricum, nu toţi
liderii politici deţin funcţii formale în instituţiile politice. Liderii mişcărilor social-poli-
tice, spre exemplu, Martin Luther King Jr, sunt împuternici prin abilitatea personală de
a transforma sentimentele publice puternice într-o cruciadă personală464.
Natura liderismului politic poate fi abordată din mai multe unghiuri.
Politologii americani vorbesc despre trei modele explicative ale unui liderism de
succes:
A) Modelul bazat pe calităţile personale ale liderului (The leader characteristics model),
conform căruia, liderii de succes au un set de calităţi personale specifice, universale
în toate situaţiile, cum ar fi energia, hotărârea, carisma (decisiveness);
B) Modelul liderismului ajustat la situaţie (A leader situation match model) - liderul de
succes deţine calităţi personale maximal apropiate contextului politic concret;
C) Modelul bazat pe constituenți, adică susţinători (A leader-follower match mo-
del) - liderul de succes are caracteristicile personale apropiate susţinătorilor săi,
electoratului465.
Reieșind din aceste trei modele, teoriile referitoare la natura liderismului politic se
împart în trei grupuri mari: teorii personaliste, situaţionale, teoria constituenților.
Teoriile personaliste explică natura liderismului politic prin prezenţa unor calităţi
personale la lider, care-i asigură statutul de lider. La teoriile personaliste se referă teoria
calităţilor, abordarea biologică şi psihanalitică.
Abordarea calităţilor. Liderul este individul care deţine un set de calităţi prin care se
evidenţiază de ceilalţi şi care îl propulsează in poziţia de lider. Sociologul american E.
Bogardus evidenţiază următoarele calităţi:
• inteligenţa;
• simţul tactului;
• capacitatea de a plăcea oamenilor;
• simţul umorului;
• capacitatea de atrage atenţia.
Psihologii americani au formulat o listă întreagă de calităţi care definesc un lider:
- înălţimea – liderii de obicei sunt mai înalţi decât alţi oameni;
• un exterior prezentabil (sheer stature) pare să le ofere indivizilor mai multă autoritate;
• sunt mai în vârstă, mai inteligenţi;
464 Kellerman B. Political leadership: a source book. University of Pittsburgh Press, 1986, 462 pages, P. XIII
465 Jost,J., SidaniusJ. Political psychology: key readings. Psychology Press, 2004, 497 pages.P.37
201
• sunt mai vorbăreţi, au o vorbire fluentă în raport cu susţinătorii lor (cercetările lui
Stogdill, 1984);
• sunt foarte motivaţi, sociabili, plini de energie (Gibb);
• au abilitatea de a-şi convinge şi motiva susţinătorii;
• combină orientarea spre succes cu orientarea spre comunicare cu alţi oameni;
• au rezultate înalte la capitolul autoîncredere, performanţe, dominaţie;
• au capacitatea de percepere a necesităţilor şi scopurilor ale membrilor grupului;
• mai frecvent, lideri sunt bărbaţii decît femei, deşi aceste diferenţe gender au o uşoară
tendinţă spre nivelare.466
Alţi specialişti consideră că trăsăturile decisive pentru ca o persoană să devină lider
sunt următoarele:
• exercitarea celei mai mari influenţe în grup;
• este persoana centrală în grup, datorită atenţiei şi interesului particular ce i se poartă;
• se angajează în actele de conducere datorită unui dinamism excepţional. 467
În esenţă, adepţii acestei abordări, accentuează că anumite calităţi, gen exteriorul
atractiv, energia, aptitudinile organizatorice, inteligenţa, voinţa, capacitatea de a-şi asu-
ma responsabilitatea, capacitatea a insufla încredere, calităţile telegenetice sunt cardina-
le într-o societate democratică. Experimentele demonstrează că, chiar expresiile faciale
prezentate fără sonorizare la televizor, pot trezi anumite emoţii la spectatori şi chiar
influenţa opinia publică468.
Această abordare are foarte multe carenţe, dat fiind faptul că poziţia de lider nu se
alimentează întotdeauna din calităţile intrinseci sau conduitele specifice ale individului.
Mulţi psihologi care au încercat să schiţeze lista calităţilor necesare pentru a deveni lider
au eşuat, dat fiind faptul că în diferite grupuri, comunităţi sociale, state şi situaţii sunt
diferite cerinţele faţă de lider. În multe state autoritare, liderii politici devin indivizii cu
calităţi personale şterse.
Abordarea biologică. Liderul este persoana care poate insufla frică celor din jur.
Această calitate se datorează şi cantităţii de hormoni masculini, testosteron, ce deter-
mină gradul de agresivitate a individului. Astfel, la animale căpetenia este masculul cel
mai agresiv şi mai puternic, fapt datorat abundenţei de testosteron. Indivizii care au
testosteron din belşug ocupă poziţii dominante în societate.
Abordarea psihoanalitică (Sigmund Freud). Liderul este produsul sublimării dorin-
ţelor sexuale, pe care societatea pune tabu. Ca efect, individul îşi reorientează energia
sexuală în alte sfere, în cazul dat - sfera politică.
Laswell Harold consideră că liderul este produsul unor traume suferite în copilărie.
În consecinţa, indivizii traumaţi tind spre putere, care este un mecanism de compensare
a acestor traume.
Teoria situaţională (R.Stogdill, T.Hilton) tratează liderul ca fiind produsul unei si-
tuaţii, care solicită anumite calităţi. Fiecare individ are cel puţin o calitate prin care îi
depăşeşte pe ceilalţi. Ca efect, cînd apare situaţia care solicită anume această calitate, in-
dividul devine lider. Diferite situaţii vor solicita diferite tipuri de lideri, fapt ce indică că
liderismul e un fenomen relativ şi pluralist. Un individ poate manifesta calităţi de lider
466 Andrew, B. Crider,R., Op.cit., p. 480-481
467 Borţun,D. Psihologia comunicării. Bucureşti, 2003, p. 56
468 James H. Kuklinski. Citizens and politics: perspectives from political psychology.Cambridge Univer-
469 Bass B. Stogdill’s Handbook on Leadership. New-York, 1981. p.67. citat după Пугачев,В. СоловьевА.
203
Această abordare este astăzi îmbrăţişată de mai mulţi politologi, unii venind cu pro-
priile contribuţii.
În esenţă, liderismul este o activitate care se caracterizează printr-un înalt grad de
implicare a calităţilor personale. Cine eşti ca persoană afectează modul în care conduci,
experienţele pe care le ai pe parcursul exercitării leadershipului au un impact asupra
propriei persoane.472 Un rol important în analiza liderismului o are înţelegerea autoa-
precierii liderului, stilului său politic, motivaţiei spre putere.
Motivaţia spre atingerea poziţiilor de lider poate fi condiţionată de necesitatea com-
pensării lipsei confortului psihologic (de exemplul, deficitul iubirii şi compătimirii în
copilărie pot crea individului dorinţa spre putere), necesitatea de putere, dorinţa lide-
rului de a soluţiona o problemă (de exemplu, a scoate ţara din criză), necesitatea în
recunoaştere şi statut. Există studii care au pretins existenţa unor conexiuni dintre lipsa
tatălui în familie şi tendinţa ulterioară a copilului spre liderism. La fel se întâmplă în
lipsa satisfacţiei, a succeselor personale şi a unui statut profesional adecvat. Deci, mo-
tivaţiile liderilor pot fi determinate de trei necesităţi de bază: în putere, în atingerea
scopului (sau succesului) şi necesitatea de relaţii de grup, dragoste, prietenie, adică în
relaţii umane pozitive.473
Politologul american David Winter, analizând datele despre performanţele preşe-
dinţilor americani, a venit cu propriile concluzii privind cele trei modele ale liderului
de succes. Analiza lui Winter sugerează că atunci cînd măsurăm liderismul de succes în
dimensiunile rezultatului electoral, preşedinţii de succes sunt cei, motivele personale ale
cărora coincid cu motivele preponderant existente în societate. Dacă evaluăm succe-
sul în termenii “măreţiei prezidenţiale” (presidential greatness), cum o descriu istoricii
retrospectiv, atunci succesul este o funcţie a calităţilor personale ale preşedintelui şi a
nivelului de incongruenţă între preşedinte şi societate474.
În perioada modernă şi contemporană liderismul devine instituţie politică cu pro-
pria ierarhie, funcţii, atribute şi structură. Astfel, liderul politic deja reprezintă nu doar
persoana sa, ci un set de elemente care concurează la afirmarea sa şi promovarea unor
idei şi decizii.
Elementele caracteristice ale liderului politic:
1. Prezenţa unor calităţi personale deosebite. Psihologii evidenţiază un set de calităţi
care caracterizează comportamentul unui lider şi influenţează pe cei din jur: intuiţia,
capacitatea de previziune, inteligenţa profundă şi flexibilă, fermitatea, voinţa puternică,
încredere în forțele proprii, activism şi perseverența în atingerea scopului, capacitate
înaltă de molipsire a celor din jur (magnetismul personal), rezistenţă psihologică (ca-
pacitatea de autoprotecţie psihică), stabilitatea emotiv-volitivă, extravert, abilitatea de
a menţine contacte amicale cu toţi, capacitatea de a obţine şi analiza informaţia, capa-
citatea de a lua decizii nestandarte, capacitatea de reflexie, capacitatea de soluţionare a
conflictelor.475
P. 400-401
204
Astfel, indivizii mai înalţi par mai dominanţi, cei cu o masă musculară mai mare tre-
zesc mai multă încredere, par a fi mai autoritari476. Cei care au o voce mai joasă par mai
dominanţi şi sexuali.477 Indivizii cu un exterior simpatic par a fi mai încrezuţi, sinceri,
energici, şi bogaţi spiritual. Psihologii au demonstrat că argumentarea unor oameni fru-
moşi, în special dacă este emotivă, adesea este mult mai convingătoare (unii autori mai
adaugă că noi simpatizăm celor care se aseamănă cu noi).478 Cei care au ținuta dreaptă
a corpului, par mai încrezuţi în sine, trezesc o mai mare încredere celor din jur, spre
deosebire de cei care se gârbovesc și creează senzaţia de slăbiciune şi neîncredere în
forţele proprii. La general, alegătorii, în condiţii egale, preferă indivizii mai înalţi - celor
mai joşi, bărbaţii - femeior, pe cei cu păr bogat - celor cheli, pe cei cu vârstă medie - ti-
nerilor şi bătrânilor. Actorul politic puternic vorbeşte puţin, nu are nevoie să-și justifice
comportamentele. M. Smith spunea: „Dvs. aveţi dreptul să nu oferiţi scuze, să apelaţi la
cauze pentru justificarea propriului comportament”. El percepe ca un model de com-
portament copilăresc faptul că cineva se justifică în faţa cuiva care astfel apare în poziţia
de matur.479
2. Prezenţa unui program politic inovator, atractiv pentru oameni. Anume datorită
programelor inovatoare au intrat în istorie aşa lideri ca Th. Roozvelt, J. Kennedy ş. a.
Programul liderului trebuie să dea răspuns clar electoratului asupra priorităţilor sociale,
economice, spirituale, pe care le va dobândi dacă se va realiza programul respectiv.
3. Prezenţa unor resurse financiare, umane, mediatice și intelectuale solide. Capacita-
tea de a atrage resursele. În societatea modernă lipsa resurselor financiare şi mediatice
nu permite individului să devină lider politic, chiar dacă personalitatea deţine calităţi
excepţionale. Maximum acesta poate deveni lider al unui grup mic sau al unei organiza-
ţii politice fără şanse vizibile de a se impune pe plan naţional.
4. Prezenţa unei echipe de consultanţi, creatori de imagine, psihologi, jurişti, etc. Con-
sultanţii elaborează imaginea liderului, îi pregătesc discursurile, programele, îi reco-
mandă ce poziţii să verbalizeze pe o problemă sau alta, ce acţiuni să întreprindă pentru a
obţine suport electoral. Astfel, liderul devine doar un transmiţător al unui sistem orga-
nizaţional bine definit care prin intermediul liderului îşi promovează propriile interese.
5. Capacitatea de a acumula informaţia şi de a exprima interesele maselor. Lider
poate deveni acel care depistează interesele păturilor largi ale societăţii. Este periculos
atunci, când liderul este influenţat de interesele unui cerc îngust şi nu ştie să depisteze
interesele majore.
6. Prezenţa suportului popular. Aici vom specifica un moment important: suportul
popular este greu de atins fără suportul elitelor economice, culturale, administrative,
ştiinţifice. Respectiv, liderul politic coagulează suportul elitelor şi cel al maselor.
7. Suportul instituţional. Pentru a funcţiona eficient, liderismul are nevoie de exis-
tenţa unor organizaţii ierarhice în interiorul (şi cu ajutorul) cărora să-şi poată impu-
ne voinţa. Astfel, liderismul devine un institut în care rolul calităţilor personale, deşi
476 Шейнов В. Исскуство убеждать. – Москва : ЗАО «Книга сервис», 2004. –304 с. С.6
477 Collet P. Cartea gesturilor: Cum putem cti gîndurile oamenilor din acţiunile lor. Bucureşti: Editura
Trei, 2005 327 p. P.228
478 Майерс Д. Социальная психология. -7 издание.-СПб.: Питер, 2005.- 794 с. (Серия «Мастера
психологии».) P.297
479 Почепцов Г. Имиджеология. Издание второе. Москва: «Рефл-бук», Киев: «Ваклер»- 2001.-704
с. С. 478-479
205
Cei mai importanți lideri politici din Republica Moldova
206
important, este substituit de contribuţia întregului sistem care intermediază contactul
liderului cu masele. De fapt, un cetăţean simplu rar poate comunica la direct cu liderul
politic, existând în acest scop mii de intermediari, ierarhic organizaţi, care reprezintă
birocraţia de stat şi de partid.
2. Noțiunea de carismă: definiţie şi structură
Carisma se traduce din limbă greacă ca dar, însuşire, har divin. Înţeleasă ca o esenţă
divină, charisma înseamnă puterea, atotputernicie, poziţie înaltă în societate, magie, ca-
pacitatea de a face imposibilul, a face minuni, a insufla încredere şi respect. Carisma este
o calitate masculină prin definiţie, deşi poate fi deținută şi de femei.
În discursul politic, carisma se referă la magnetismul persoanei (persons-s flair and
personal magnetism), abilitatea de a inspira alegătorii. Candidaţii carismatici emană
şarm şi putere, ei excită populaţia şi o pot convinge să fie devotată cauzei lor. A afirma
că un politician nu are carismă, echivalează, în mod virtual, cu recunoaşterea, că el este
dull480.
Termenul de „carismă” a fost introdus de Max Weber pentru explicarea legitimită-
ţii puterii. Weber defineşte carisma ca un „dar personal neobişnuit, deţinut de liderul
politic, care trezeşte devotament personal şi încredere, legate de prezenţa calităţilor de
conducător la un anumit individ: abilitatea de revelaţie, eroismul şi altele. Dominaţia
carismatică este realizată în plan social de profeţi, în sfera politică de regele şef-militar,
liderul plebiscitar, demagogul notoriu sau liderul de partid» 481. Oamenii manifestă de-
votament personal şi încredere deplină faţă de liderul carismatic, fiindcă văd în el un
salvator. Ei îl consideră un adevărat lider, chemat să le fie conducător, fiindcă deţine
calităţi excepţionale, pe care alţii nu le au. ”Devotamentul faţă de carisma profetului
sau a conducătorului pe timp de război, sau faţă de un demagog în adunarea populară
(Ekklesia) sau parlament de fapt şi semnifică că persoana de acest tip este considerată
ca fiind ”sortită” să fie conducătorul maselor; ultimele, la rândul său, se supun acestuia
nu din imperativul tradiţiei sau a prescripţiei, ci fiindcă cred în el... Anume prin perso-
nalitatea conducătorului şi calităţile lui individuale se explică fidelitatea adepţilor săi:
apostolilor, aderenţilor de partid fideli doar lui”482.
Liderii carismatici, de regulă, se străduiesc să fie cât mai aproape de popor, în special
în momentele dificile pentru stat şi cetăţeni, să trăiască ca şi poporul de rând, să fie mo-
deşti în viaţa cotidiană, fără a fi populiști, manifestă un anumit ascetism, înțelegând că
poporul va înceta să-i mai creadă, dacă ei vor avea un mod de viaţă hedonist. Sunt gene-
ral cunoscute modul de viaţă ale lui Ho Şi Min, liderul Vietnamului, care era îmbrăcat
în haine purtate de vietnamezii simpli, se alimenta foarte modest, lucra la limita sacrifi-
ciului. Modele similare de comportament etalau alţi lideri comunişti carismatici: Lenin,
Stalin, Fidel Castro, Mao Tze Dung. Plutarh, descriind campaniile militare ale lui Cezar
în Galia, scria că marele comandant trăia şi se alimenta ca un soldat de rând, îndurând
alături de ei toate greutăţile războiului. Alexandru Macedon, în campania sa din Persia,
deşi măcinat de o sete cumplită, a refuzat un coif cu apă adus de soldaţi, declarând că va
suporta setea alături de propria armată. Napoleon I a revenit uşor a doua oară la putere,
fiindcă în el credeau majoritatea francezilor, în special garda sa veche.
480 Ramesh Chopra.Dictionary of Political Science. Gyan Books, 2005, 314 pages, p.47
481 ВеберМ. Избр. произв. М., 1990. С. 646.
482 Вебер М. Избр. произв. М., 1990. С. 647.
207
Politologii moderni definesc carisma ca o capacitate de a influenţa şi mobiliza ma-
sele, a le convinge în justeţea propriilor idei. Carisma e caracterizată ca o abilitate de a
insufla celor din jur interesul exclusiv faţă de propria persoană, a atrage atenţia şi a o
menţine timp îndelungat. Dacă pornim de la etimologia cuvântului carismă – dar divin,
atunci prin carismă se înţelege un talent, o calitate deosebită pe care o deţine individul.
Personalităţile carismatice pot uşor promova orice idee, în baza forţei personale pe
care o emană. Liderul carismatic este cu uşurinţă acceptat de mase. Liderii carismatici
emană forţa intelectului, a personalităţii, a talentului. Carisma e percepută de mase ca
un set de calităţi, reale sau imaginare, pe care le deţine subiectul și care trezesc admi-
raţia, venerarea şi credinţa absolută în posibilitățile lui. Carisma îndeplineşte şi funcții
sociale. Cum afirmă Paul Ekman „naţiunea nu poate supraviețui, dacă nimeni nu crede
nici unuia dintre lideri. În aşa situaţie, populaţia este gata şi chiar doreşte ca la putere
să vină orice lider puternic cu aspiraţii curajoase şi acţiuni hotărâte, care ar restabili
încrederea poporului”483. Respectiv, liderul carismatic e necesar, fiindcă restabileşte în-
crederea în instituțiile sociale, în norme şi legi care, în lipsa încrederii în sistem, nu mai
sunt respectate de nimeni, fapt ce poate duce la prăbuşirea edificiului social.
Carismă şi farmec personal.. Prezenţa în grup a unei personalităţi carismatice fa-
vorizează dispariţia anxietăţii şi eliminarea în sânge a hormonului succesului şi perfor-
manţelor –adrenalinei. Individul cu farmec, care are aceeaşi natură ca şi carisma, fiind o
energie a sexului (masculin sau feminin) stimulează eliminarea în sânge a altui hormon
– cel al fericirii, satisfacţiei şi bucuriei.
La calităţile carismatice ale personalităţii se referă capacitatea de a-i influenţa pe cei
din jur, autoritatea, orientarea spre cei din jur, abilitatea de a-i acapara pe oameni cu
propria energie, a trezi încrederea, abilităţile sporite de sugerare. Carisma presupune
încrederea absolută în propriile forţe, entuziasmul nemărginit, curajul, înţelepciunea,
temperamentul viu.
Încrederea în forțele proprii şi respectul de sine sunt calităţi fundamentale din con-
siderentul că joacă un rol adaptiv: individul care crede în posibilităţile sale e mai puţin
supus depresiei şi are şanse mai mari de succes.484
Carisma şi farmecul pot fi înnăscute şi învăţate. Carisma învăţată apare în rezultatul
succeselor personale: deţinerea uni statut înalt, poziţii în organele puterii, deţinerea re-
surselor materiale şi succesul economic.
Carisma înnăscută e determinată de calităţile de lider ale individului şi aptitudinile
de conducere, constituţia atletică, temperament coleric care asigură energetica necesară,
un nivel sporit, în raport cu masa populaţiei, al activismului şi al energiei personale485.
Farmecul înnăscut e determinat de sexualitatea subiectului, constituţia normotoni-
că, talent. Farmecul presupune comunicabilitate, capacitatea de a contamina oamenii cu
propriile emoţii, bunătate sufletească, optimism şi gândire pozitivă. E vorba de sexuali-
tate, inventivitate, simţul umorului, echilibru sufletesc, artistism.
483 Экман П. Психология лжи. 4 издание. СПб: Питер, 2011. -288 стр. с. 209
484 Майерс Д. Социальная психология. -7 издание.-СПб.: Питер, 2005.- 794 с. (Серия «Мастера
психологии».) P.98
485 Горчакова, В. Имиджелогия. Теория и практика. –Москва, изд-во ЮНИТИ-ДАНА, 2011.-335
страниц, с. 285
208
Vladimir Filat s-a născut pe data de 6
mai 1969 în satul Lăpușna, raionul Hîncești.
209
Renumitul specialist în problemele dezvoltării personalităţii umane Nikolaus B.
Enkelman, consideră carisma o calitate dobândită, pe care o deţin mulţi oameni în pro-
cesul activităţi profesionale. În viziunea sa, carisma include următoarele calităţi:
• magnetismul personal;
• înflăcărarea, simţită de subiect de la executarea obiectivelor vieţii;
• identificarea proprie cu munca, activitatea realizată (creează impresia că persoana se
află la locul său);
• dezvăluirea propriului potenţial şi aptitudinilor;
• încrederea în forţele proprii şi echilibrul sufletesc;
• capacitatea de a concentra propria atenţie la lucrurile esenţiale;
• comunicabilitatea şi abilitatea de a stabili contacte interpersonale de durată;
• abilitatea de automotivare şi motivare a celor din jur;
• abilitatea de a găsi abordarea adecvată a fiecărei persoane (găsirea „cheii de acces”
pentru fiecare individ);
• abilitatea de a stabili scopuri clare;
• farmecul;
• activismul şi energetica personală;
• capacitatea de adoptare a deciziilor;
• capacitatea de a servi model de imitare;
• perceperea pozitivă a realităţii.486
Structura carismei este complexă. Dacă grupăm calităţile liderului carismatic, vom
obţine următoarea formulă:
• calităţi fizice: exteriorul deosebit şi atractiv, seducţie şi farmec personal, magnetismul
personalităţii;
• calităţi volitive: autocontrol, hotărâre, independenţă în gândire şi adoptare a decizii-
lor; poziţii clare, încrederea de sine enormă, credinţa în succes (fanatism);
• câmpul energetic puternic: dinamism, capacitate de sugestibilitate înaltă;
• competenţă şi talent retoric pronunţat;
• empatie, capacitate de a înţelege pe celălalt.
Această formulă poate fi uşor aplicată majorității politicienilor. Adesea, politicienii
deţin unele calităţi din această formulă, dar le lipsesc altele. Chiar şi în asemenea situ-
aţie atunci, când liderul politic deţine calităţi volitive şi câmp energetic, cetăţenii sunt
tentaţi de a-i considera carismatici, chiar dacă nu au exteriorul, competenţa şi empatia
necesară.
Strategii de carismă. După cum vedem, setul de calităţi atribuite carismei de către
psihologi, în linii generale coincid. Carisma politică presupune implicarea puterii şi in-
fluenţei, a resurselor mediatice, a consultanţilor politici. Uneori consultanţii politici pot
proiecta evenimente politice (acte teroriste, războaie, deficit de mărfuri, crize politice)
pentru a crea contextul necesar în care liderul politic să apară în ipostaza de „salvator”,
ca să demonstreze electoratului că are carismă. Unii analişti au presupus, ce-i drept fără
argumente univoce, că actul terorist din 11 septembrie 2001 şi războiul din Afganistan,
declanşat de SUA, sau chiar cel din Cecenia, au fost proiectate de anumite grupuri poli-
tice pentru a crea liderilor politici carisma necesară legitimării sistemului.
486 Энкельман Н. Власть харизмы. Личные качества как средство достижения успеха в професси-
ональной и личной жизни. Москва: Издательство Интерэксперт, 2005. 286 стр, с.24
210
Consultanţii politici depun eforturi sporite pentru a altoi liderilor politici carisma,
utilizând tehnologii moderne sofisticate de proiectare a imaginii.
O formulă simplă de strategie de carismă, recomandată de psihologi, ar fi următoarea:
1. Demonstraţi că sunteţi excepţional: arte marţiale, limbi exotice, colecţii de mone-
de vechi, etc. Deosebiţi-vă de ceilalţi.
2. Retrăiţi “iluminarea”.
3. Miraţi-i pe cei din jur: realizări, succese, idei.
4. Fiţi de succes. Dacă eşuaţi des, nu veţi avea susţinere.
5. Fiţi radical, aveţi o atitudine deosebită faţă de propriile idei, credeţi în ele.
6. Victoria asupra rivalilor. Luptaţi pentru partidul, sau grupul social pe care-l
reprezentaţi;
7. Treziţi emoţii.
3. Greutatea politică a liderului. Funcţiile și nivelurile liderismului politic
Greutatea politică a liderului. Conceptul reflectă influenţa unei sau altei figuri poli-
tice asupra vieţii politice şi sociale, asupra comportamentului altor politicieni. Pentru o
definiție mai clară, vom evidenţia următoarele componente ale acestui termen: ratingul,
autoritatea, legitimitatea, capacitatea de a produce noutăţi.
Ratingul este o noţiune complexă care depinde de nivelul notorietăţii politicianului
(adică, cât de cunoscut e numele politicianului, fiindcă nu poate fi ratingul mai înalt
decât notorietatea), dar şi anti-ratingul politicianului. Asupra ratingului influenţează
gradul de mobilizare a electoratului, caracteristicile lui psihologice şi demografice. Ra-
tingul este cea mai instabilă componentă a greutăţii liderului. Cea mai mare influenţă
asupra ratingului o au credibilitatea şi carisma politicianului.
Autoritatea politicianului presupune susţinerea acestuia de către elitele politice, eco-
nomice şi de partid. Această susţinere se materializează în timpul campaniei electorale
în resursele candidatului: financiare (fondul electoral), resursele administrative, resurse
umane etc. Autoritatea foarte mult depinde de capacitatea de acumulare a „punctelor”,
chiar în cadrul aceleaşi campanii electorale. Concomitent, autoritatea este condiţionată
de legăturile personale ale candidatului, „apropierea” de figurile politice cheie etc.
Capacitatea de producere a noutăţilor este o calitate importantă, fiindcă oferă
posibilitatea politicianului de a se afla în vizorul jurnaliştilor, respectiv, de a căpăta
notorietate.
Legitimitatea semnifică recunoaşterea de către opinia publică a dreptului unui sau
a altui politician de a conduce societatea, acordul societăţii de a i se supune benevol.
Legitimitatea este o condiţie indispensabilă creşterii greutăţii politice, dar nu şi sufici-
entă, unii politologi considerând-o ca factor ce stabilizează ratingul. Oricum, lipsa legi-
timităţii nu va oferi posibilitate unui candidat să devină lider, în pofida resurselor, fie şi
enorme, pe care acesta le va deţine.
Nivelurile liderismului:
a) Liderismul la nivelul grupurilor mici (colectiv, grup studenţesc). Liderul repre-
zintă mecanismul integrării activităţii de grup, el organizează activitatea grupului, dis-
pune de anumite calităţi – capacitatea de a lua decizii, asumarea răspunderii etc. La acest
nivel, sunt foarte importante calităţile personale. Unii cercetători, care au folosit analiza
factorială, au depistat 4 factori ortogonali ai poziţiei de lider:
211
Marian Lupu s-a născut pe 20 iunie
1966 în municipiul Bălţi.
212
1. consideraţia pentru subordonaţi (49,6%);
2. iniţiativa de structurare (33,3%): menţine nivelul de performanţă al grupului,
se asigură că rolul său este bine înţeles, are o atitudine tranşantă, îi atribuie fiecărui o
sarcină;
3. pretenţios în ceea ce priveşte performanţele (9,8%): insistă să conducă echipele afla-
te în întrecere, încurajează munca suplimentară, stimulează membrii grupului pentru
efort mai mare;
4. receptivitatea (7%): este dispus să accepte schimbări în know-how, nu blamează
membrii care comit erori, nu face din subordonaţi „ţapi ispăşitori”, este sensibil la ceea
ce se petrece în grup487 (în special la conflictele care pot interveni).
De fapt, mai multe cercetări în domeniu au încercat să acrediteze ideea că nu ca-
lităţile personale, nu situaţia, dar funcţiile exercitate de lider, eficienţa activităţii sale
sunt primordiale în definirea noţiunii de lider. Ca efect, mulţi consultanţi recomandă
indivizilor ce doresc să deţină poziţii de leadership să exercite funcţii, roluri, de lider:
iniţiativă, organizarea activităţilor grupului etc.
b) Liderismul la nivelul mişcărilor politice, sindicatelor, partidelor. În acest caz, o
importanță principală o au nu atât calităţile personale ale liderului, cât capacitatea lui
de a exprima adecvat interesele populaţiei sau ale grupului pe care îl reprezintă (ştie să
materializeze interesele în revendicări politice, depistează tactica de luptă etc.)
c) Liderismul la nivelul instituţiilor de stat. Aici contează capacitatea de atragere şi
administrare a resurselor. Ca efect, liderismul naţional e unul distanţat, fiindcă nu există
comunicarea nemijlocită a susţinătorilor cu liderul; multifuncţional, ceea ce presupune
că liderul trebuie să satisfacă şi interesele maselor, dar şi a grupurilor lobbyste, firmelor,
anturajului; corporatist, în sensul că în spatele liderului se află o echipă, interese. Liderul
devine o figură simbolică, rolurile lui sunt îndeplinite de echipă, de „elita executivă”. Li-
derul de stat acţionează în cadrul unor norme, legi, iar maşina birocratică funcţionează,
indiferent de schimbarea liderilor. 488 Pentru a înţelege esenţa liderismului politic, este
necesar să se ţină cont de un şir de factori.
Funcțiile liderului politic
Psihologii americani consideră că liderii exercită două funcţii de bază: funcţia de
structurare, adică stabilirea scopurilor, conducerea grupului şi consideraţia pentru sub-
ordonaţi, adică asigurarea unui climat emoţional pozitiv în cadrul grupului. În ştiinţele
politice evidenţiem următoarele funcţii:
1. integrarea societăţii şi organizarea maselor;
2. formularea şi adoptarea deciziilor politice optime;
3. arbitrajul social, apărarea cetăţenilor de abuzul birocraţiei, menţinerea ordinii prin
intermediul controlului, al stimulării şi al constrângerii;
4. comunicarea puterii cu masele;
5. propagarea inovaţiilor, perfecţionarea sistemului politic;
6. legitimarea sistemului politic. Este specific pentru liderii din cadrul regimurilor
autoritare sau totalitare. În condiţiile în care regimul nu poate fi fundamentat pe tradi-
ţiile istorice, pe naţionalism, pe procedurile democratice, el îşi caută argumentarea în
calităţile specifice ale liderului care este înzestrat cu capacităţi de proroc.
487 Borţun,D. Op.cit., p. 57
488 Трофимов, М. Политическоелидерство. Социально-политические науки, №12, 1991, с..23
213
4. Tipuri de lideri politici
Problema tipologiei liderismului totdeauna a prezentat interes. La baza clasificării
fenomenului au fost utilizate diferite criterii.
Clasificarea efectuată de M. Weber. Autorul evidenţiază trei tipuri de lideri, punând
accent pe fenomenul puterii care există în diferite societăţi.
1. Liderul tradiţional (monarhul) - se bazează pe credinţa în sfinţenia şi veşnicia
tradiţiilor. Liderul apare în virtutea tradiţiilor. Modul de cârmuire este intens persona-
lizat şi limitat de norme şi obligaţii cutumiare.
2. Liderul birocratic (preşedintele) - liderism legal, bazat pe legalitatea ordinii exis-
tente, pe alegerea, competenţa liderului.
3. Liderul carismatic (conducătorul maselor) - se bazează pe credinţa în capacităţi-
le exclusive ale conducătorului care dispune de carismă, haruri divine. Weber ajunge la
concluzia că puterea carismatică apare atunci, când societatea trece prin crize serioase,
când cetăţenii nu mai recunosc instituţiile statale existente. În interpretarea neofreudis-
tă, liderul carismatic este rezultatul influenţei complexului narcisist. În opinia lui Erich
Fromm, narcisismul este o boală profesională, sau capital profesională, a politicienilor,
mai ales, a celora care au atins puterea datorită popularităţii în mase.489 După cum ve-
dem din această clasificare, toţi liderii pot fi: lider fondator (carismaticul), lider conser-
vator, păstrător al sistemului (tradiţional) şi liderul reformator (legislatorul). Toţi liderii
sunt nevoiţi să execute una din următoarele funcţii: crearea unui sistem politic; menţi-
nerea integrităţii acestuia; transformarea acestuia şi adaptarea la cerinţele mediului.490
Clasificarea potrivit M. D. Hermann conform imaginii politice.
Liderul „portdrapel” se deosebeşte prin propria viziune a realităţii, prin idealul său,
visul, cu care va cointeresa masele (Lenin, Martin Luter King, Homeini ş.a.). Ei au un
ideal pentru realizarea căruia se vor strădui să modifice sistemul politic. El formulează
scopurile şi indică direcţiile de activitate a susţinătorilor lui (simpatizanţilor).
Liderul „servitor” se străduiește să studieze interesele majore ale diferitor grupuri
sociale şi să le realizeze. Are capacitate de convingere.
Liderul „negociator” se străduiește să depisteze compromisul social prin negocieri
cu diferite grupuri sociale şi prin manevre politice.
Liderul „pompier” se orientează la cele mai actuale şi ardente probleme ale mo-
mentului. Acţiunile lui sunt determinate de situaţia concretă. Apare deseori in situaţii
de criză.
Un alt criteriu de clasificare a fenomenului liderismului este cel ce ține de funcţiile de
bază exercitate.
Lider orientat spre scop (Task leader), specializat în formularea sugestiilor, oferirea
informaţiei, exprimarea opiniilor, stabilirea scopurilor activităţii grupului.
Liderul socioemoţional ajută pe alţii să se exprime, face glume, detensionează
situația, exprimă sentimente pozitive faţă de ceilalţi.
Conform criteriului bazat pe stilul conducerii:
Lider autoritar este autocrat în adoptarea hotărîrilor.
Între anii 1990-1998 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova și deține funcția
de vicepreședinte al Comisiei Juridice.
Din 1998 este avocat, șeful biroului asociat de avocați „Credo”.
În 1998 este ales președinte al Partidului Reformei, transformat în Partidul Liberal
(PL) la Congresul II din 24 aprilie 2005.
La alegerile locale din 3 iunie 2007, Mihai Ghimpu devine consilier municipal și
președinte al fracțiunii PL în Consiliu Municipal Chișinău.
La 11 noiembrie 2007 a fost ales președinte al Consiliului Municipal Chișinău, funcție
exercitată până în iunie 2008.
Alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009 îl readuc pe Mihai Ghimpu în legislativul
Republicii Moldova, pentru ca după alegerile anticipate din 29 iulie 2009 să participe la
formarea coaliției majoritare din Parlament - Alianța pentru Integrare Europeană.
La 28 august 2009 este ales președinte al parlamentului, iar din 11 septembrie 2009
exercită interimatul funcției de Președinte al Republicii Moldova.
215
Lider democrat se consultă cu echipa de guvernare, cu cetăţenii în luarea deciziilor,
dispersează prerogativele puterii.
Criteriul Arhetipul liderului politic
În viziunea imagologului rus Valentina Gorceacova, există 7 arhetipuri universale de
bază, care asigură recunoaşterea, simpatia oamenilor, poziţia de lider, şi influenţa:
1) conducătorul (Вождь) – caracterizat prin înţelepciune, forţă, protecţie,
paternalism;
2) îngerul, mucenicul, sfântul – purtător de revelaţii, adevăr, sacralitate, puritate,
castitate;
3) mama – dreptate, bunătate, compătimire, grijă, curăţenie şi ordine;
4) tatăl – forţă, autoritarism, severitate, agresivitate, intransigenţă;
5) eroul – bărbăţie, onestitate, disponibilitate pentru sacrificiu personal;
6) magicianul, vrăjitorul – soluţionează probleme complicate, imposibile de rezolvat;
7) diavolul – umbra şi forţa noastră, căreia îi este greu de a opune rezistenţă, în sen-
sul direct reprezintă forţa absolută şi răul absolut491.
Unii specialişti evidenţiază şi arhetipul jokerului; clovnului, showmenului, adică
a individului care delectează publicul prin declaraţiile sale hazlii, incendiare şi
extravagante, fiind votat de fiecare dată, fiindcă oferă publicului dispoziţie şi senzaţia
propriei superiorităţi. Apropiat de acest tipaj ar fi liderul rus Vladimir Jirinovski; în
Republica Moldova un preşedinte interimar se plia integral în acest tipaj.
O tipologie răspândită în ştiinţele politice este cea elaborată de Roger Schwartzenberg:
1. Eroul – tipaj specific supermanului, idolului, adică omului providenţial care de-
vine salvator al naţiunii. (Charles de Gaulle, Adolf Hitler, Benito Mussollini în Italia, F.
Castro în Cuba, G. Naser în Egipt);
2. Omul simplu, vecinul, care se aseamănă cu cetăţeanul de rând, este lipsit de pre-
tenţii este corect, doreşte să servească poporului (Jimmy Carter, Helmut Kohl, cancelar
al RFG din 1982- 1998, Harry Truman);
Harry S. Truman
președinte SUA (1945–1953) Helmut Kohl
3. Liderul fermecător, care poate place şi delecta masele largi, seduce alegătorul
(J. Kennedy, O. Palme, T. Blair)
4. Părintele (Tatăl naţiunii ) – este dur, înţelept, face dreptate (Konrad Adenau-
er, cancelarul RFG (1949-1963) Dwight David Eisenhower, cancelarul german Willy
Brandt (1969-1974); Georges Pompidou (președinte al Franței 1969-1974 ).
страниц, с.143-144
216
Konrad Adenauer Georges Pompidou
Concluzii:
Prin lider se subînţelege persoana capabilă să-i influenţeze pe alţii, cu scopul integră-
rii activităţii colective, orientată spre satisfacerea intereselor societăţii respective. Liderii
politici îşi derivă puterea din poziţiile oficiale pe care le deţin într-un cadru legal sanc-
ţionat de stat.
492 Citat după: Морозова Е. Технологии избирательной кампании. // Власть, 1995, № 10 с.29-30
493 KellermanB. Political leadership: a source book.University of Pittsburgh Press, 1986, 462 pages,P.6
494 Sidney Hook. The eventful Man and the Event-Making Man.In Barbara Kellerman.Political leaders-
hip: a source book.University of Pittsburgh Press, 1986, 462 pages, P.26
495 Coordonatori – V.Moşneaga, Gh. Rusnac, V.Sacovici. Politologie. Chişinău: CEP USM, 2007, 357
pagini.p223
217
Igor Dodon - s-a născut pe 18 februarie
1975.
A fost inițiatorul unor reforme liberale profunde în economie care, deși criticate, au
oferit plusvaloare economică greu de contestat.
Impactul economic al reformelor:
1) + 1 miliard de lei anual la buget, ca rezultat al aplicării cotei „0” la impozitul pe
venit.
2) în anul 2007, care a fost marcat de seceta dură şi, respectiv, descreşterea producţiei
agricole cu 23,1%, PIB-ul a crescut cu 3%, iar în anul 2008 a revenit la ritmul de creştere
+7,8%;
3) au sporit creditele băncilor comerciale acordate economiei de la 13,8 miliarde lei
în 2006 - la 20,9 în 2007 şi 25,1 miliarde lei în 2008 (cu 82% mai mult faţă de 2006);
4) investiţiile străine directe în anul 2007 au însumat 539 milioane dolari (12,2% în
PIB), iar în 2008 – 708 milioane dolari (11,7% în PIB), pe când în 2006 acest indicator
a constituit 233 milioane dolari (6,8% în PIB). Drept urmare, stocul investiţiilor străine
directe în economia naţională la finele anului 2008 a alcătuit 2,6 miliarde dolari, cifră
dublă faţă de sfârşitul anului 2006 (1,3 miliarde dolari). Anul 2008 a fost anul celor mai
mari investiții străine directe din istoria Moldovei, media anuală fiind de apr.200 mln.
Dolari;
4) datoria de stat internă s-a redus de la 8,5% din PIB în 2006 - la 7,0% în 2007 şi
5,6% în 2008, iar datoria externă administrată de Guvern de la 20,7% în 2006, la 16,2%
în 2007 şi 12,9% în 2008.
Din decembrie 2011 I. Dodon este liderul Partidului Socialiștilor din Republica
Moldova.
218
Tema XIII: Elita politică
1. Elita politică, noţiune şi trăsături caracteristice
2. Istoria elaborării conceptului de elita
3. Tipologia elitelor politice şi sistemele de selectare
4. Elita politică din Republica Moldova: evoluţia şi starea actuală
1. Elita politică, noţiune şi trăsături caracteristice
Noțiunea de elită provine de la cuvântul latin eligere – a alege. În limbajul cotidian,
noţiunea are o răspândire largă. Cu începere din sec. XVII termenul era folosit pentru
a evidenţia produsele de calitate (boabe de elită, cai de rasă), ulterior se extinde pentru
a reliefa oamenii aleşi, grupurile de sus ale ierarhiei sociale şi care deţin poziţii înalte în
societate. În dicţionarul enciclopedic de ştiinţe politice, elita este definită ca „un grup
sau o clasă exclusivă, selectată atent, de regulă mic, care posedă anumite avantaje, în ra-
port cu masa populaţiei, fie de bogăţie, privilegii, educaţie, instruire, putere politică etc.
Cineva se poate referi la elita guvernatoare a ţării sau, spre exemplu, la forţele maritime
americane ca fiind forţe de elită”496. Este important să înţelegem că elita este necesară
pentru fiecare domeniu de activitate – politică, economie, ştiinţă etc. La fel de important
este să se cunoască interesele cărei pături ea le reprezintă.
În studiile sociologice occidentale definiția noțiunii de „elită” este diversă:
• persoane activitatea căror a fost calificată cu cel mai înalt indice (Vilfredo Pareto);
• minoritatea organizată a societății, clasa guvernantă (GaetanoMosca);
• persoane care se bucură de un statut prestigios în societate, dețin averi, au un nivel
intelectual și moral superior maselor și abordări foarte responsabile (Jose Ortega y
Gasset);
• persoane care dețin puterea (Amitai Etzioni);
• persoane cu putere formală în organizații și instituții ce determină viața societății
(Thomas R. Dye);
• lideri carismatici (Max Weber);
• persoane superioare sub aspect intelectual, moral, în raport cu masele, indiferent de
statutul lor; reprezentanți de frunte ai tuturor grupurilor sociale - profesionale, etni-
ce, locale (elita piloților, jucătorilor de șah sau chiar a hoților) (Jean Boden);
• persoane cu un înalt prestigiu, statut social (Harold Lasswell);
• persoane ce obţin un volum imens de valori materiale şi nemateriale (G. Beriheim).
• grupuri relativ mici de persoane care ocupă poziții de lideri în viața politică, econo-
mică și culturală (respectiv, elita politică, economică, culturală), potrivit adepților
teoriei pluralismului de elită;
• specialiștii de calificare înaltă, managerii și funcționarii de rang superior în sistemul
birocratic de conducere (adepții determinismului tehnologic);
Abordări ale naturii elitismului
Majoritatea abordărilor privind fenomenul elitei politice pot fi reduse la două: valo-
rică şi structural-funcţională.
496 Satyendra, K. Encyclopaedic dictionary of political science. Sarup & Sons, 2003.Vol 2, p.262;
220
• Imposibilitatea practică de a verifica activitatea guvernatorilor;
• Pasivitatea politică a maselor largi, interesele prioritare ale cărora sunt plasate în afara
domeniului politic.
În concluzie, vom menţiona că aceste şi alte premise contribuie la stratificarea socială
şi determină formarea elitelor.
Trăsăturile caracteristice ale elitei politice:
• Un grup social relativ mic.(Clasa politică nu are un caracter de masă, deoarece inclu-
de doar oamenii care deţin capacitatea de a influenţa politic societatea, mersul eve-
nimentelor, rezultatele proceselor sociale. În viziunea sociologului american Charles
Wright Mills „familia, biserica, şcoala se adaptează la viaţa contemporană, pe când
instituţiile de conducere, armata, corporaţiile o formează”499);
• Este un grup independent. Realizând funţii de conducere, elita capătă o anumită in-
dependenţă în raport cu pătura conducătoare500. Elita are posibilitatea să manevreze
între interesele diferitor grupuri ale păturii conducătoare, să adopte hotărâri care pot
veni în contradicţie cu majoritatea clasei conducătoare (Noul curs a lui F. D. Roose-
velt din SUA în 1932)501;
• un statut social înalt;
• deţinerea puterii de stat şi puterii informative;
• participarea directă la realizarea puterii;
• capacităţi organizatorice şi talent;
• determină cursul politic al statului;
• adoptă hotărâri politice importante şi controlează resursele politice502.
• Ea dispune de un volum imens de putere şi asigură subordonarea şi reflectarea inte-
reselor diferitor pături sociale în dispoziţii politice şi creează mecanismul realizării
legilor politice.
Funcţiile elitei politice
1. Funcţia strategică – elaborarea ideologiei politice, strategiei şi tacticii de dezvoltare
a societăţii, determinarea programului politic de activitate. Această funcţie este realizată
ca urmare a studierii, analizei intereselor diferitor grupuri sociale şi promovarea ideilor
care reflectă cerinţele societăţii, elaborarea concepţiilor privind reformele sociale.
2. Funcţia comunicativă – presupune reprezentarea, reflectarea intereselor oame-
nilor în dispoziţii politice, activităţi practice. Această funcţie include capacitatea de a
observa şi a reacţiona operativ la dispoziţiile diferitor grupuri sociale față de problemele
de bază ale societăţii. Elita trebuie să posede aptitudini de a comunica cu grupuri mari
de oameni, să răspundă clar la întrebări, să prezinte elocvent programul de dezvoltare
a societăţii.
3. Funcţia integrativă constă în asigurarea stabilităţii societăţii, obstrucţionarea con-
flictelor şi deformarea structurilor politice. Un factor importantă al acestei funcții este
de a uni populația, care este diferită, armonizarea intereselor lor sociale, construirea
consensului, cooperarea politică a tuturor forțelor din societate.
499 Mills, Charles Wright. The Power Elite. OxfordPress, 1956.
500 Восленский, М. Номенклатура. Москва: Советская Россия, 1991.
501 Мальцев, В. Основы политологии. Москва: ИТРК РСПП, 1998, стр. 391.
502 Марченко, М. Политология. Москва: Зерцало, 1999, стр. 214.
221
4. Funcţia organizatorică – capacitatea de a mobiliza şi organiza masele pentru a
susţine programele propuse.
5. Funcţia de formare a aparatului de conducere prin înaintarea liderilor politici şi a
cadrelor competente;
6. Crearea şi coordonarea instituţiilor sistemului politic.
506 Бердяев, Н. Царство духа и царство Кесаря. Ibidem. Самопознание. // Мухаев, Р. Основы по-
литологии. Москва: Новая школа, 1996, стр. 97.
507 Политология. Курс лекций. Москва: Зерцало, 1999, стр. 219, 220.
508 Товадов, Г. Политология. Москва: Фаир-пресс, 2000, стр. 239.
509 Василик, М., Вершинин, М. Политология. Словарь –справочник. Москва: Гардарики, 2000,с. 282.
225
3. Tipologia elitelor politice şi sistemele de selectare a elitelor
În literatura de specialitate, elitele sunt clasificate după mai multe criterii:
După atitudinea faţă de putere:
• elita guvernatoare – exercită la modul direct puterea;
• elita de opoziţie (contraelita – este exclusă de la procesul de adoptare a decizii-
lor. Poate fi parlamentară (după numărul de voturi nu pot forma guvernul) sau
extraparlamentară.
După resursele puterii:
Politologul indian P. Sharana a evidenţiat elita tradiţională şi modernă.
Puterea elitei tradiţionale se fundamentează pe obiceiuri, tradiţii, religie şi ritualuri.
Din ea fac parte elitele religioase, aristocraţia, conducerea militară în statele în curs de
dezvoltare.
Elita modernă este raţională (ea se bazează pe lege, reguli formale) şi constă din
patru grupuri:
1). Elita superioară – o constituie conducătorii care adoptă decizii la nivel de stat.
Apartenenţa la această categorie este determinată fie de poziţiile oficiale în structurile
puterii (preşedinte, prim-ministru, miniştri, consilieri prezidenţiali sau a prim-minis-
trului, deputaţii etc.), fie prin reputaţie şi acces la corp (spre exemplu, consilieri neofici-
ali, tenebri ai preşedintelui sau a prim-ministrului, şeful pazei de corp, prietenii). În de-
mocraţiile occidentale elita superioară este reprezentată în număr de cca 50 de indivizi
la un milion de populaţie. În interiorul elitei superioare există un nucleu, format din cca
200-400 de membri, care comunică foarte intensiv, având relaţii strânse. Dar deciziile
nemijlocite sunt adoptate de regulă de 50 de indivizi.
2). Elita de nivel mediu – din această elită fac parte cca 5% de populaţie care se evi-
denţiază după trei parametri: venit, statut profesional, studii, fapt ce le permite să judece
în mod profesionist despre procesul politic.
3). Elita marginală. Indivizii care deţin una-sau două din caracteristicile menţio-
nate ma sus fac parte din Elita marginală. Dacă obţin toate aceste trăsături, devin elita
medie. Politologii menţionează că în ultimul timp creşte rolul elitei de mijloc, în special
a straturilor ei noi, numiţi şi subelită: funcţionarii, managerii, administratorii, savanţii,
inginerii, intelectualitatea – care participă în pregătirea, adoptarea şi implementarea de-
ciziilor politice. Aceste straturi, de regulă, depăşesc elita superioară în informare, orga-
nizare, şi capacitate de acţiune comună.
4). Elita administrativă o formează stratul superior al funcţionarilor de stat: şefii
ministerelor, departamentelor, comitetelor şi direcţiilor. Ea exercită funcţiile executive,
deşi are o influenţă vizibilă asupra puterii, fiindcă are experienţa conducerii. În opinia
lui Geraint Parry, în situația în care liderismul este slab, elita administrativă devine mai
mult decât o elită specializată, devine, de facto, grupul conducător510.
După izvoarele de influenţă:
• elite ereditare, care îşi datorează poziţiile provenienţei nobile, spre exemplu,
aristocraţia;
511 Пугачев,В. СоловьевА. Введение в политологию. Учебник для студентов высших учебных за-
ведений. -3 издание, перераб. и доп. Москва: Аспект Пресс, 1997, c. 156.
512 Мальцев, В. Основыполитологии. Москва: ИТРК РСПП, 1998, стр. 391.
227
rii activităţii lor, sunt purtători ai calităţilor politico-guvernante pronunţate şi participă
nemijlocit la adoptarea deciziilor vitale, utilizând mecanismele puterii politice.
Elita politică este selectată din reprezentanţii altor clase sociale, ceea ce, pe de o parte,
îi asigură un aflux de puteri noi, iar, pe de altă parte, creează iluzia formării democratice
a elitei513. Totodată, grupul constituit din intelectuali, artişti, bancheri etc. care, chiar
dacă participă în viaţa politică, nu face parte din elita politică, deoarece politica nu este
activitatea profesională de bază a acestora şi ei nu sunt purtătorii trăsăturilor de elită
politică514.
Politologul Marcenko consideră elita de opoziţie (contraelita) o parte a elitei politice,
dar care se află în relaţie de opoziţie faţă de elita de conducere. Totodată, ea poate să de-
ţină resurse importante pentru a influenţa grupul de guvernare, pentru a obţine cedări
în ceea ce priveşte politica de cadre sau în adoptarea unor hotărâri politice515. Acelaşi
autor subliniază ideea că elita conducătoare nu trebuie confundată cu birocraţia care
este inevitabilă în orice sistem politic şi în fiece perioadă istorică. Aparatul birocratic re-
alizează voinţa politică a elitelor de guvernare, lor le revine conducerea treburilor în stat.
Cu toate că reprezentanţii de sus ai clasei birocratice pot să facă parte din componenţa
elitei conducătoare, totuşi, funcţionarii biurocratici nu dispun de trăsăturile specifice
ei516. Guvernarea este eficientă atunci, când între aceste două componente există unitate
de interese. Atunci, când consensul politic lipseşte, biurocraţii pot să împiedice orice
proiect politic. Întărirea clasei funcţionarilor duce la birocratizarea societăţii. Aceas-
ta se întâmplă în rezultatul subordonării intereselor societăţii intereselor statului, sau
funcţionarilor.
Sistemele de selectare a elitelor:
Dezvoltarea societăţii, eficienţa deciziilor argumentează necesitatea selectării minu-
ţioase a elitei. În viaţa politică, sunt utilizate două sisteme de selectare: sistemul antrepre-
norial şi cel al ghildelor517. În acest context, cele mai interesante întrebări sunt: cine, cum
şi din rândurile cărui grup social se selectează elita; care sunt calităţile; cărei imagini
trebuie să corespundă cei aleşi etc.
Sistemul antreprenorial
1. Permite selectarea membrilor elitei în dependenţă de calităţile personale, în lista
cărora este inclusă şi capacitatea de „a plăcea” oamenilor.
2. Asigură tuturor membrilor societăţii şanse egale de afirmare pe plan politic.
3. Are un număr redus de cerinţe formale faţă de pretendenţii la anumite funcţii.
4. Este prezentă concurenţa înaltă între pretendenţi pentru funcţiile superioare, în
care fiecare pretendent se bazează pe originalitatea gândirii şi activităţii sale, pe compe-
tenţa sa.
5. Comisiile de selectare sunt alcătuite dintr-un număr mare de oameni, în unele
cazuri acest rol îl deţine electoratul, toţi alegătorii.
6. Calităţile personale sunt prioritare.
513 Ibidem, p. 391.
514 Марченко, М. Политология. Москва: Зерцало, 1999, стр. 214; Мальцев, В. Основы политоло-
гии. Москва: ИТРК РСПП, 1998, стр. 390.
515 Марченко, М. Политология. Москва: Зерцало, 1999, стр. 214.
516 Ibidem.
517 Мальцев, В. Основы политологии. Москва: ИТРК РСПП, 1998, стр. 392-393.
228
În concluzie, se poate susţine că la baza selectării nu se pune competenţa profesiona-
lă a candidatului, ci calitatea reprezentantului (de exemplu, alegerea în calitate de pre-
şedinte a lui Ronald Reagan în SUA). Trăsătura negativă a acestui sistem este că în clasa
elitelor pot pătrunde persoane întâmplătoare, aventurieri, ale căror acţiuni nu pot fi
prognozate. De asemenea, se selectează o elită neomogenă, ce poate provoca conflictul.
Sistemul ghildelor (denumire împrumutată de la o realitate medievală – ghilde.
Acestea sunt uniunile comercianţilor, negustorilor şi a meşteşugarilor). Sistemul presu-
pune urcarea treptată a candidatului la putere, urcare legată de mai multe formalităţi.
Cerinţele înaintate faţă de cadrele elitei sunt studiile, stagiul de partid, experienţa lucru-
lui cu oamenii. Pentru acest sistem este specific:
1. caracterul închis, selectarea pretendenţilor pentru funcţiile superioare din rându-
rile elementelor de jos ale elitei;
2. cercul limitat al celor ce selectează candidaţii, de obicei aceste funcţii sunt îndepli-
nite de organele de vârf ale conducerii sau conducătorul statului;
3. de la candidaţi se cere devotament şi loialitate manifestată faţă de conducător.
Absenţa concurenţei conduce elita spre declin, spre transformarea ei într-o castă
închisă. Trăsăturile pozitive ale acestui sistem de selectare sunt: permite o prognozare
bună a politicii; exclude conflictele din cadrul elitei. Acest sistem este specific şi pentru
statele democratice, în care activează partide cu o structură definitivată, cu o disciplină
de partid severă.
Evidenţierea acestor sisteme de selectare este convenţională, deoarece în practica
politică se utilizează combinarea lor. În statele occidentale cerinţele faţă de elite sunt
statutul social, studiile superioare. Rar în cadrul elitei pătrund reprezentanţi ai clasei
muncitoare, fermieri.
În URSS, o varietate a sistemului ghildelor o reprezenta nomenclatura. În fruntea
tuturor funcţiilor stăteau conducătorii de partid. Elita era subordonată strict, ceea ce
excludea conflictul interelită.
4. Elita politică din Republica Moldova: evoluţia şi starea actuală
În fosta URSS elita politică o constituia nomenclatura, adică cadrele superioare din
conducerea de toate nivelurile, nominalizate în funcţie de către Partidul Comunist.
Desemnarea în postul de conducere nu cerea de la individ calităţi excepţionale, conta
doar provenienţa socială (să fii din clasele de jos), fidelitatea faţă de partid şi faţă de
şeful statului, recomandarea câtorva membri de partid, biografia personală şi a rudelor
„exemplară” (ce presupunea lipsa rudelor peste hotare etc.). Acest sistem de recrutare
garanta pătrunderea în rândurile nomenclaturii doar a unor adepţi înfocaţi ai regimului
existent, care, astfel, puteau servi ca model de comportament politic. Apartenenţa la
nomenclatură era remarcată de prezenţa unor numeroase privilegii care creşteau în pro-
porţie aritmetică, în dependenţă de nivelul ierarhic ocupat. În raport cu majoritatea po-
pulaţiei, privilegiile ţineau de bunurile materiale: vilă de stat, automobil, leafă 300–1500
ruble, magazine speciale, spitale, vacanţe peste hotare, etc. În interiorul nomenclaturii,
privilegiile aveau mai mult un sens psihologic: când funcţia era mai înaltă – vila putea fi
aceeaşi ca la subaltern, dar într-un loc „mai liniştit”, „Volga” – neagră şi nu albă, cabi-
netul cu cabina de toaletă personală plasat la etajul doi, nu la primul etc.518 Privilegiile
518 Гозман, Л.,Шестопал, E. Политическая психология. Ростов-на Дону, 1996, с. 277.
229
erau o modalitate a regimului de a stimula şi a compensa serviciile în favoarea lui şi
slujba fidelă. Or, orice regim autoritar se străduia să aibă un suport, fie şi în minoritate,
dar activ, din persoane care să creeze imaginea „unanimităţii şi fericirii generale”. În
viziunea lui M. Jilas, elita sovietică s-a transformat într-o clasă politică care-şi exploata
crunt propriul popor, substituind, de fapt, vechea clasă dominantă (moşierii şi burghe-
zia). Spre exemplu, N. Berdeaev scria, în 1937, că un muncitor sovietic simplu primea
75 de ruble pe lună, pe cînd funcţionarul sovietic 1500 de ruble. Totuşi, aceste teze sunt
doar parţial adevărate, fiindcă nu ţin cont de câteva nuanţe: diferenţele de venituri din
interiorul statelor capitaliste era de sute de ori mai mare. De exemplu; revista americană
Forbes, oferă lista miliardarilor în 2010, an de criză:
1. Carlos Slim Helu - $53.5 miliarde, în 2010 a obținut $18.5 miliarde, Mexic,
telecomunicații
2. Bill Gates – $53 miliarde, Microsoft, SUA. În 2010 a obținut $13 miliarde
3. Warren Buffett – $47 miliarde, SUA, investiții. În 2010 a obținut $10 miliarde
4. Mukesh Ambani – $29 miliarde, India, petrol. Firma Reliance Industries, cel mai
mare business în India
5. Lakshmi Mittal – $28.7 miliarde, oțel, India. În 2010 a obținut doar $1.1 miliarde
dolari. Compania sa ArcelorMittal cea mai mare în producție a oțelului din lume
6. Lawrence Ellison – $28 miliarde, SUA, compania Oracle
7. Bernard Arnault – $27.5, Franța, bijuterii, compania Moet Hennessy Louis Vuitton
8. Eike Batista – $27 miliarde, Brayilia, petrol, minerit. În 2010 a câștigat $19.5 miliarde
9. Amancio Ortega – $25 miliarde, Spania, comerț cu haine la modă, deține 4500 ma-
gazine în întreaga lume
10. Karl Hans Albrecht – $23.5 miliarde, Germania, supermarkete519.
Raportat la aceste cifre, salariile elitei sovietice sunt cu adevărat derizorii. În plus,
în sistemul sovietic puteau pătrunde reprezentanţii ţărănimii, clasei muncitoare care,
de altfel, obţineau şi accesul la studii și medicină gratuite. Or, elita politică occidentală
adesea era şi mai este produsul unor familii elitare (Kennedy, Bush), sau chiar aristo-
cratice. Spre exemplu, Catherine Margaret Ashton, devenită în 2009 reprezentant UE
pentru relații externe este baroneasă, fiind dur criticată pentru incompetență, la fel și
baroneasa Emma Nicholson, a fost adjunct al Comisiei europene pentru relații externe
(2004-2007), vice-spicher al parlamentului englez. Exemplele pot continua la infinit.
Elita nomenclaturistă din URSS reprezenta 1,5% din populaţie şi includea în sine
următoarele grupuri:
1. conducerea de vârf a URSS (Biroul Politic şi secretariatul Comitetului Central al
PCUS) care materializau puterea legislativă;
2. conducătorii aparatului Comitetului Central care materializau puterea executivă;
3. conducătorii comitetelor regionale ale PCUS;
4. miniştrii;
5. conducătorii structurilor de forţă;
6. conducătorii sovietelor;
7. diplomaţii de grad înalt;
forbes-2010.html
230
8. şefii asociaţiilor obşteşti: de tineret, creaţie, uniuni de scriitori, compozitori, aso-
ciaţii de veterani etc.520
Procesul de reformare a elitelor
Procesul de reformare a URSS, demarat în 1985 de Mihail Gorbaciov, a fost produsul
unui conflict elitar între gruparea proreformistă a lui Gorbaciov şi gruparea stalinistă,
acest proces, mai apoi, s-a proiectat asupra elitelor republicane. Pe lângă structura ide-
ologică, este importantă şi structura de vârstă a conflictului. Puterea structurilor elitare
vechi se asocia cu gerontocraţia contra căreia s-a răsculat tineretul”521.
La nivelul republican se mai observa încă o dimensiune a conflictului: cea etnică, le-
gată de procesele de formare a „etnoelitei”. Practic, în fiecare republică, existau minori-
tăţi/comunități naţionale importante care erau reprezentate masiv în structurile puterii
republicane. Explicaţia rezidă în faptul că în Basarabia Partidul Comunist care se afla în
ilegalitate în perioada interbelică, nu va fi recunoscut de noile autorităţi sovietice. Aşa se
explică faptul că iniţial nomenclatura de vârf a republicii va fi formată din persoane „de
nădejde”, implantate de Moscova şi care erau selectate minuţios în Rusia, gen F. Butov, V.
Ivanov, L. Brejnev, C. Cernenko. În viziunea politologului Charles King, Moscova va ma-
nifesta reticenţe constante faţă de elita politică locală completând-o cu reprezentanţi din
Tiraspol. Dar, cu timpul, în conducerea de vârf a republicii pătrund şi basarabeni care vor
începe o luptă de culise dură cu reprezentanţii din Tiraspol, pentru deţinerea monopolului
puterii522. Abia la Congresul X al PCM (septembrie 1961), în biroul CC al PCM a intrat
primul moldovean - D. Cornovan, în 1971, din 9 membri ai biroului, era un singur moldo-
vean – P. Lucinschi. Totuşi, în 1981, CC al PCM era format la 30-35% din moldoveni523.
Pătrunderea „etnoelitei” se explică prin faptul că la mijlocul anilor 1960–1970, cen-
trul a început să promoveze o aşa zisă „indigenizare” a aparatului, adică introducerea
masivă în posturile cheie a reprezentanţilor națiunilor titulare. „În paralel se depuneau
eforturi enorme pentru pregătirea intelectualităţii naţionale „muncitoreşti”. Se consi-
dera că anume ea va substitui elita veche, distrusă în timpul represiunilor, va deveni
„agentul” noii culturi „naţionale după formă, socialistă după conţinut”524. În realitate,
etnoelita a început rapid să substituie elita „rusofonă” din structurile de partid, dar şi de
stat, asociind această elită cu guvernarea centrului, de care acum dorea să scape, pentru
a-şi consolida poziţiile politice.
Ca şi în majoritatea republicilor din URSS, elita conducătoare din Moldova, în anii
1985–1991, era compusă din cinci grupuri de bază:
• nomenclatura de partid şi de stat;
• nomenclatura economică;
• intelectualitatea creativă privilegiată;
• capii lumii interlope;
• comandanţii militari, ultimii având influenţă sesizabilă în Transnistria.
520 Мухаев, Р. Политология. Издание второе. Москва: ПРИОР, 2000, стр. 107.
521 Ольшанский, Д. Трансформация человеческого сознания. (От мегамашин тоталитаризма к
демократическому обществу). // Полис, 1991, №3, с. 62.
522 King, Ch. Separatismul teritorial // Arena Politicii, anul II, N. 1, 1997, 13 septembrie.
523 Constantin, I. Basarabia sub ocupaţia sovietică de la Stalin la Gorbaciov. Bucureşti, 1994, p. 41.
524 Волков, В. Этнократия – непредвиденный феномен постоталитарного мира. // Полис,1993,
№2. c. 43.
231
La etapa Restructurării se acutizează contradicţiile între nomenclatura economică
(directorii marilor întreprinderi) care era preponderent rusofonă şi nomenclatura de
partid. Prevalarea numerică a moldovenilor în nomenclatura de partid era acompaniată
şi de influenţa crescândă a intelectualităţii creative asupra liderilor de stat şi de partid.
Aici, de altfel, se ascunde una din cauzele rebeliunii elitei economice din Transnistria525.
Odată cu disocierea spaţiilor de putere în fosta URSS, cea mai mobilă parte din fosta
nomenclatura de partid s-a asociat cu intelectualitatea creativă care şi-a demonstrat efi-
cienţa în influenţarea opiniei publice. Logica formării alianţei cerea acestei părţi a no-
menclaturii să rupă relaţiile cu partea conservativă a aparatului, inclusiv, cea de origine
moldovenească. Dar aceasta impunea acceptarea discursului naţionalist al intelectuali-
tăţii, or, naţionalismul, cum afirmă E. Gellner, are drept scop crearea anume a statului
naţional526.
Paralel s-a produs dezintegrarea nomenclaturii economice şi creşterea masivă a
statutului intelectualităţii privilegiate. Practic se va proiecta o divizare a etnoelitelor în
două segmente masive:
• Segmentul rusolingv (incluzând şi elita găgăuză) care în mare parte dorea păstrarea
status quo (compus din directorii întreprinderilor unionale, unii membri ai Comite-
tului Central al PCM).
• Segmentul elitei moldoveneşti care dorea reformele ca mijloc de transformare a pu-
terii sale politice în putere economică concentrată substanţial în mâinile elitei ruso-
lingve527, loiale centrului. Aici intrau conducătorii sindicatelor, membrii CC al PCM,
liderii organizaţiilor de Komsomol. Parţial, la divizarea puterii şi a proprietăţii a par-
ticipat şi elita intelectuală, prezentă masiv în legislativ.
Aici există o explicaţie demografică şi psihologică: la începutul anilor ’80 partea con-
siderabilă a nomenclaturi sovietice o constituiau oamenii, concepţia cărora a fost con-
stituită în anii ’60 (generaţia anilor şaizeci). Aceşti indivizi doreau să trăiască bine (nu
mai rău decât elita occidentală), dar, intuitiv, conştientizau că în cadrul sistemului exis-
tent aceasta e imposibil, fiindcă redistribuirea fără existenţa pieţei nu le oferă beneficiile
pe care le-ar avea în cazul pieţei528.
Nemulţumită era etnoelita şi de politica de cadre a centrului, permanentele mutări
dintr-un loc în altul ale conducătorilor de partid. „Aceasta se făcea cu scopul ca nimeni
să nu poată prinde rădăcini într-un loc, să nu-și creeze „legături” şi „oamenii săi”, să
nu concentreze puterea”529. Un alt factor era promovarea în organele de conducere ale
partidului doar a reprezentanţilor personalului tehnico-ingineresc. Motivul era urmă-
torul: reprezentanţii ştiinţelor umanitare au tendinţa spre „gândire autonomă”, libertate
a voinţei, pe când specialiştii tehnicieni sunt executanţi buni şi sunt mai obedienţi”530.
Marea parte a elitei umanitare, frustrată de această atitudine, se va concentra în 1987-
525 Брутер, В., Солонарь, В. Молдова- попытка политико-культурного анализа. // Полис,1993, №
3, р. 187.
526 Перепелкин, Л., Шкаратан О. Переход к демократии в полиэтническом обществе. // Полис,
1991, № 6, с. 59.
527 Scopul central al etnoelitei moldoveneşti (dar şi rusolingve) era permanentizarea posesiunii propri-
232
88 în Fronturile populare care vor lupta pe de o parte cu „elita comunistă tehnocrată”
locală, pe de altă parte, vor sfida centrul unional şi politica acestuia de marginalizare a
„umaniştilor”. Venind la putere, „elita umanitară” nu a reuşit să demonstreze perfor-
manţele politice necesare pentru ameliorarea situaţiei social-economice.
În august 1991, nomenclatura a intrat într-o etapă nouă a existenţei sale. În rezul-
tatul eşecului loviturii de stat întreprins de ГКЧП la 19 august 1991 şi a contraloviturii
de stat întreprinse de B. Elţin (21 august), nomenclatura a aruncat „pielea” comunistă,
jertfind PCUS-ul şi ideologia comunistă, în scopul păstrării controlului asupra pro-
prietăţii şi a puterii, deoarece partidul s-a compromis total în ochii lumii. În viziunea
lui J. Higly şi M. Dogan, „fosta nomenclatura a reuşit în mare parte să-şi păstreze po-
ziţiile elitare. Acest succes se datorează faptului că legile adoptate nu cu mult înainte
de prăbuşirea regimurilor comuniste, au permis privatizarea proprietăţii de stat531. N.
Raboteaev scrie: „către 1987-89, multe cooperative erau folosite pentru privatizarea
proprietăţii de partid, a Komsomolului şi a statului. Când aceste cooperative au fost
transformate în întreprinderi mici, proprietari ai acestora au devenit foştii secretari de
diferite niveluri şi alţi reprezentanţi ai nomenclaturii”532. În viziunea noastră, ar fi o
exagerare să spunem că toţi reprezentanţii nomenclaturii au participat la privatizarea
proprietăţii de stat, utilizând pârghii ilicite. La fel, nu trebuie exagerată teza despre
incompetența nomenclaturii comuniste. Comparativ cu unele grupuri elitare, veni-
te mai târziu, nomenclatura avea o pregătire foarte bună. Perpetuarea nomenclaturii
la putere în Republica Moldova se datorează şi lipsei de experienţă politică a unor
segmente elitare, lipsa cunoştinţelor manageriale pe care le deţinea „noua elită no-
menclaturistă”, posibila susţinere a Occidentului a acestor fenomene de „transmitere
democratică a puterii”.
Structura elitei politice din Republica Moldova la etapa actuală
La etapa actuală, putem evidenţia următoarele grupuri elitare care formează elita
conducătoare în Republica Moldova:
531
Dogan, M. Higly, J. Роль политического класса в смене режимов. // МЭ и МО, 1998, № 3, с. 110.
532 Работяeв,Н. К вопросу о генезисе и сущности номенклатурного капитализма в России. // МЭ
и МО, 1998, № 2, с. 43.
233
• elita de provenienţa nomenclaturistă (sau ex-membri PCUS), prezentă în PDAM,
PCRM, PD, AMN, PLDM și chiar PL. Printre lideri îi putem menţiona pe Serafim
Urechean, Dumitru Diacov, Vladimir Voronin, Ion Guţu. De menţionat că toţi preşe-
dinţii ţării: M. Snegur, P. Lucinskii, V. Voronin, N. Timofti sunt reprezentanţii vechii
nomenclaturi comuniste;
Elita nomenclaturistă/comunistă
234
• elita de proveniență umanitară, adică din științe umanitare, pedagogie, jurnalism
etc. (PPCD, PL, PNL, Antimafie). Printre aceştia vom menţiona pe Mihai Ghimpu
și Dorin Chirtoacă (PL), Oleg Serebrian (PSL, azi PD), Valeriu Matei (PFD, partid
dispărut), Iurie Roșca (jurnalist, PPCD), Vitalia Pavlicenco (filolog, PNL), Victor Ste-
paniuc (istoric, PCRM azi PPS). Această elită influentă în 1990–2000, a pierdut din
greutate, fiind marginalizată de oligarhi și businessmani etc.;
236
Pavel Filip – director în 2001–2008 al Fabricii Bucuria, apoi la Tutun
CTC, ministru PD.
237
• elita de proveniență tehnocrată – manageri, specialiști în drept, economie, finanțe,
sociologie – Iurie Leancă (diplomat, manager la Ascom Group, PLDM ), Maia Sandu
(manager, PLDM), Marian Lupu (economist, PD), Igor Dodon (economist, PCRM,
azi PSRM), Viorel Ţopa (bancher, Antimafia), Veaceslav Negruța (manager, PLDM),
Mariana Durleșteanu (manager, PCRM), Vitalie Pîrlog (jurist, PCRM), Zinaida Gre-
ceanîi (specialist finanțe, PCRM, azi PSRM), Corneliu Gurin (jurist), Vadim Pistrin-
ciuc (sociolog, PLDM);
Elita de proveniență tehnocrată
238
Maia Sandu –din 2012 este ministrul educației, PLDM. Manager. În
2010 ea a absolvit Harvard Kennedy School of Government. Între 2010 și
2012, Maia Sandu a lucrat ca consilier al Directorului Executiv la Banca
Mondială în Washington DC, SUA.
Anatol Stati - Familia Stati deține grupul Ascom, care are afaceri în domeniul
petrolului în Kazahstan și Sudan. Averea acestuia este estimată la 2-2,5 mili-
arde de dolari americani.
239
Ion Sturza figurează pe locul 48 în Topul Forbes ediţia 2011, cu o avere estima-
tă la 90-95 de milioane de euro. (alte surse vorbesc de 400 mln euro). S-a ocu-
pat de afaceri cu petrol, (top manager la Rompetrol), deține mai multe fabrici
de conserve, deţine magazinul online Elefant.ro şi Editura Litera. Investiţiile
se derulează prin fondul GreenLight Invest în care este asociat cu mai mulţi
investitori. Ex-premier al R.Moldova (1998-1999).
Ilan Șor – deține Compania Dufremol SRL, cu şapte magazine duty-free pe care le
are în Republica Moldova. Deține afaceri pe piața asigurărilor: Klassika Asigurări.
Tot Șor este acționar majoritar al băncilor Unibank și „Banca Socială”.
În septembrie 2012 a fost publicat raportul internațional „World Ultra Wealth Re-
port Outlook 2012–2013”, elaborat de „Wealth-X”. Conform acestui studiu, în R. Mol-
dova aveam 75 milionari, fiecare având peste 30 miloane dolari SUA. Împreună, acești
75 de milionari dețin 8 miliarde de dolari SUA533. În mediu, fiecare din ei deține în jur
de 107 milioane dolari534.
Printre oligarhii moldoveni se numără: Anatol Stati, Vladimir Plahotniuc, Oleg Vo-
ronin, Ion Sturza, Ilan Șor, Iurie Luncașu, Vaja Djași, Nicolai Ciornîi etc. Unii dintre
ei dețin sume colosale pentru realitățile moldovenești. Spre exemplu, agenția Infotag
estima averea lui Anatol Stati la 2, 2 miliarde dolari SUA. Averea lui Nicolae Ciornîi,
conform Rosbalt, este aproape un miliard dolari. Averea lui Vladimir Plahotniuc – de la
300 miloane la 2 miliarde dolari. Ion Sturza, conform ziarului ”Romania libera”, are o
avere între 400 -800 milioane euro.
Influența oligarhilor a devenit resimțită după anul 2005. Începând cu anul 2010, unii
dintre ei se regăsesc în funcțiile cheie ale puterii de stat, reușind să-și subjuge justiția,
organele de control, agențiile autonome.
Dacă în 1992, numărul businessmenilor în guvern (guvernul Muravschi) era 8%,
atunci în 2000 (guvernul Braghiș) cifra atinge 55%, în 2009 (Guvernul Greceanîi) – 65%,
în 2012, guvernul Filat 2 – 70%. Astăzi ponderea acestora în guvernul Leancă pare a fi
și mai înaltă.
533 Preaşca, I. 75 de moldoveni concentrează o avere mai mare cu circa 20% ca PIB-ul Republicii Moldova.
// http://www.adevarul.ro/moldova/economie/75_de_moldoveni_concentreaza_o_avere_mai_mare_cu_
circa_20-_ca_PIB-ul_Republicii_Moldova_0_776322369.html (18 septembrie 2012, 06:46).
534 75 de milionari deţin opt miliarde de dolari. Cine sînt ei. // http://www.moldova-suverana.md/actuali-
240
Tabel: Ponderea businessmenilor în guvernele Republicii Moldova (%)
San- Ciu- Tar-
Мurav S C Stur- Bra Т Gre- Filat F
Guvernul Druc gheli buc lev
ski 2 2 za ghiș 2 ceanîi 1 2
1 1 1
Business-
0% 8% 20% 12% 25% 28 33% 55% 43% 60 65% 65% 70
meni
Sursa: Богдан Цырдя, Виктор Чобану.
Олигархическая Молдова. Кишинев, 2013, с. 625.
Concluzii:
Fenomenul elitismul politic este inevitabil, elitele deosebindu-se de mase prin calităţi
alese. Atunci cînd anumite tipuri de elite se află un timp îndelungat la putere, ele se pot
distanța de misiunea principală: realizarea intereselor societăţii. În Republica Moldova
la început elita conducătoare a ţării a cuprins două segmente importante: nomenclatura
şi intelectualitate a umanitară (scriitori, jurnalişti). Ulterior, un rol tot mai mare îl au
elitele provenite din mediul de afaceri și oligarhia. Implicarea directă a oligarhiei în
activitatea politică creează probleme în activitatea sistemului politic, stimulînd derapaje
antidemocratice sesizabile.
241
Tema XIV: Cultura politică
1. Cultura politică. Noţiunea şi structura
2. Miturile şi simbolurile politice
3. Tipologia culturii politice
4. Cultura politică din Republica Moldova. Tranziţia de la cultura totalitară
la cea democratică
1. Cultura politică. Noţiunea şi structura
Noţiunea de cultura politică a fost introdusă în circuitul ştiinţific în secolul XVIII de
către filosoful german I. Herder.
În terminologia politologică, termenul de cultura politică a fost introdus de către
americanii G. Almond şi S. Verba la începutul anilor ’60 ai secolului XX. „Cultura poli-
tică reprezintă, în viziunea lui Almond, reţeaua orientărilor, atitudinilor, valorilor, con-
vingerilor prin care individul se raportează la sistemul politic”535.
În viziunea autorilor, cultura politică îndeplineşte funcţia de transformare a unor
conduite individuale în conduite colective536. Cultura politică este sistemul politic in-
teriorizat de indivizi în cunoştinţe, sentimente şi evaluări ale populaţiei sale.537 De fapt,
autorii citaţi şi-au axat studiul pe cultura cetăţenilor simpli, fără să analizeze specificul
culturii politice ale elitelor. Dar, chiar dacă cultura politică constituie o totalitate de re-
prezentări, orientări, asemenea abordare duce la pierderea bazei reale pentru analiza
culturii politice, consideră politologul rus A. Djenusov. De unde putem şti care sunt
reprezentările reale ale individului? Cetăţeanul, partidul, guvernul pot zice una, gândi
alta şi face cu totul altceva. Doar unitatea dintre cuvânt şi comportament pot servi ca
bază pentru concluzii obiective despre orientările politice ale subiectului538. După cum
consideră politologul rus V. Malţev, cultura politică reprezintă totalitatea cunoştinţelor
politice, orientărilor valorice, modelelor comportamentale prin intermediul cărora se
realizează interacţiunea subiectului cu statul şi intrarea acestuia în activitatea politică539.
Cultura politică se referă şi la stilul politic, la maniera conducerii social-politice, la lim-
bajul politic folosit, la modelele comportamentale însuşite şi transmise social, ce carac-
terizează un guvern şi politica unei societăţi.540 În viziunea politologului rus K. Gadjiev,
în sfera politică, foarte frecvent, nu doar acţiunile capătă semnificaţie, măsurile reale ale
guvernului sau ale statului, ale forţelor politice, dar şi faptul, cum sunt apreciate aceste
acţiuni şi cum sunt percepute de populaţie, în ce context sunt concepute. Formele de
realizare a acestor acţiuni, acceptarea sau respingerea de către majoritatea populaţiei, în
mare parte, sunt condiţionate de caracteristicile de bază ale culturii politice.541 La fel cum
cultura generală ne determină şi prescrie unele, sau alte modele, norme şi reguli com-
535
Almond,G. Verba,S. Cultura civică. Bucureşti: Editura Style, 1996, p. 47
536
Tamas, S.Op.cit., p. 73
537
Almond,G. Verba,S. Op.cit, p. 44
538
Дженусов,А. Политическая культура:концептуальные аспекты // Социально-политический
журнал. 1994, № 11-12, c. 78
539
Мальцев,В. Указ.соч.,с. 359
540
Voiculescu, M. Tratat de politologie.,Bucureşti: Editura Universitară , 2002, p. 75
541
Гаджиев, К. Политическая культура: концептуальныйаспект // Полис.1991, № 6 с. 71
242
portamentale în diferite sfere ale vieţii, cultura politică determină şi prescrie normele
comportamentale şi „regulile de joc” în sfera politică.
Structura culturii politice
Fiind o reflectare subiectivă a sistemului politic, cultura politica, în viziunea lui Al-
mond şi Verba, se caracterizează prin următoarele dimensiuni (orientări):
- Cognitivă – un ansamblu de cunoştinţe despre sistemul politic si fenomenele poli-
tice. Unii politologi mai includ în această dimensiune conştiinţa politică şi modalităţile
de gândire politică;542
- Afectivă – stări psihice care însoţesc atitudinile, independent de orice judecată ra-
ţională asupra politicii (admiraţie faţă de o personalitate, exaltări şovine, patriotismul
etc.);
- Evaluativă – aprecierea fenomenelor politice prin referirea la un sistem de valori.543
Aici indivizii pot utiliza aşa noţiuni ca stat mare, mic, puternic sau slab, democratic, con-
stituţional sau socialist.
Orientările au loc către obiecte politice care sunt, cum am mai menţionat, compo-
nente ale sistemului politic, incluzând:
- roluri sau structuri politice (corp legislativ, executiv sau birocratic);
- deţinătorii acestor roluri, sau funcţii, poziţii (monarhi, legislatori, administratori);
- politici publice particulare (decizii sau impuneri de decizii). Orice sistem politic
are intrări şi ieşiri (input – output). Pornind de aici, deosebim diferite sisteme politice,
în funcţie de orientarea populaţiei, fie la intrări, manifestată prin participare politică, fie
la ieşiri, manifestată prin aşteptarea unor beneficii sociale, obedienţă şi slabă participare
politică.
Unii politologi includ şi a patra dimensiune: comportamentală care include în sine
montajele politice, tipurile, formele, stilurile, modele de activitate politică, comporta-
mentul politic544.
Raporturile cultură politică – sistem politic
Atât cultura politică, cât şi sistemul politic se află într-o conexiune complexă. În siste-
mele politice liberale, pluralismului politic, care este generat la rândul său de pluralismul
intereselor sociale, îi corespunde pluralismul orientărilor politico-ideologice şi a monta-
jelor, poziţiilor politice, toleranţă în raporturile dintre reprezentanţii diferitelor partide.
Principiului de separare a puterilor îi corespunde adeziunea la principiile compromisu-
lui, dialogului, pragmatismului.
Pentru sistemul monopartid este specifică prezenţa unei singure ideologii, care are
un caracter absolut, dominînd asupra pragmatismului politic545. Într-un sistem totalitar
vom avea o personalizare puternică a puterii, paternalism politic, participare politică sla-
bă, aşteptare a unor favoruri din partea statului, obedienţă excesivă a populaţiei. Forma-
rea, dezvoltarea şi schimbarea culturii politice depinde mult de raporturile ei cu sistemul
politic. Dar, aceste raporturi sunt foarte complicate, fiindcă sistemul politic, de obicei,
este un produs al unei culturi politice concrete. Totodată, în baza uneia şi aceeaşi culturi
542
De fapt, Almond si Verba vorbesc despre structura orientarilor politice, alţi politologi vorbesc despre
structura culturii politice. Prin orientare se înţelege aspectele internalizate ale obiectelor şi relaţiilor.
543
Almond, G. Verba,S. Op.cit., p. 45
544
Радугин,А. Политология.Курслекций. Москва: «Центр», 1997, c.226
545
Гаджиев, К. Op.cit., p. 73
243
politice pot exista diferite modele de sisteme politice. Important e faptul că sistemul
politic, fiind încorsetat în structuri normative şi instituţionale, se bucură de o anumită
autonomie de cultura politică. Aceasta creează posibilitatea distanţării reciproce.546
Elementele culturii politice
• Elementele materiale, instituţionale
Este foarte dificil de studiat cultura politică, cu atît mai mult, de separat de alte fe-
nomene, deoarece, aceasta are adesea un caracter nematerial, subiectiv. Totuşi, cultura
apare şi în forme instituţionale.
Normele de drept sunt o modalitate de existenţă a culturii politice. Astfel, principiile
cele mai importante ale dreptului român până în ziua de azi sunt incluse în cultura po-
litică ale multor state.
Forma statului se transmite din generaţie în generaţie, indiferent dacă e monarhie sau
republică. Marea Britanie este considerată un exemplu clasic al culturii de supunere, căci
particularitatea centrală a acesteia este adeziunea la forma monarhică de guvernare. Re-
gina se bucura de dragostea şi respectul întregii populaţii a ţării, indiferent de atitudinile
politice. La fel cum cultura engleză are nevoie de regină, cultura franceză a demonstrat
timp de un secol şi jumate adeziunea sa la forma republicană de guvernare. Numai astfel
se pot explica existenţa celor cinci republici franceze.
Simbolurile politice sunt semne, obiecte, imagini care evocă altceva decât este reali-
tatea.547 Simbolul politic este o imagine, o reprezentare a principalelor idealuri politice,
care îndeplineşte o funcţie comunicativă, stabilind legătura între individ şi putere. Anu-
me această încărcătură simbolică o au stema, imnul, emblemele partidelor politice, dra-
pelele naţionale, medaliile, monumentele, parlamentul, preşedinţia, ritualurile politice,
lozincile etc.548
• Componentele nemateriale ale culturii politice
http://www.ebu.ch/ In spatele unor simboluri se ascund mituri politice care sunt la
fel o componentă a culturii politice.
Mitul (de la grecescul mythos). Potrivit sociologul Roger Bastide, miturile sunt ecra-
ne pe care se proiectează angoasele colective.549 Mitul politic este o deformare, sau inter-
pretare eronată, a realităţii obiective a cărei semnificaţie practică se limitează la comuni-
tăţile indivizilor. Miturile sunt arhaice şi moderne, fondatoare şi escatologice.550
Tradiţia este o altă componentă esenţială a culturii politice, foarte rar, de altfel, codi-
ficată în anumite norme scrise sau legi. Astfel, Marea Britanie nu are nici până la ziua de
azi constituţie, dar multe din prerogativele puterii, la fel şi limitele acesteia, sunt consa-
crate de tradiţie. Si invers, constituţia stalinistă din 1936 era una din cele mai democra-
tice din lume, fapt care nu constituia un impediment serios pentru Stalin să demareze
546
Галкин А. Стабильность и изменения сквозь призму культуры мира.// Полис 1998, № 5, c. 116
547
Tamas,S. Op.cit., p. 225
548
Василик, М, Вершинин,М. Указ.соч., c.256-257
549
Girardet,R. Mituri si mitologii politice . Institul European, 1997, p. VI
550
Miturile fondatoare se refera la modul de constituire a unei comunităţi politice (mitul lui Romulus
şi Remus, mitul uciderii taurului de către Dragoş, mitul Spartan despre Heraclide).
Miturile escatologice explica cum se va organiza comunitatea politică în viitor (comunismul în doctrina
marxistă, mitul sfîrşitului de lume (apocalipsei) în doctrina creştina).
244
represaliile în masă. Tradiţia reglementează nu doar comportamentele elitei politice, dar
are şi un rol important pentru membrii de rând ai societăţii, proiectându-le aşteptările,
reprezentările despre necesarul în politică, formele comportamentelor politice (protes-
tul sau susţinerea).
Tradiţia politică moldovenească are următoarele elemente specifice:
- Tradiţia centralismului politic – puterea politică în permanenţă se străduia să mo-
nopolizeze deciziile, să ierarhizeze strict societatea. In Moldova feudală există chiar şi
un grup social numit mazili, boieri care nu se aflau pe lângă curte şi din această cauză
plăteau impozite, fapt ce determina rapida ruinare a acestora. În Moldova, puterea eco-
nomică, proprietatea şi prosperitatea depindeau în mod tradiţional de aflarea individu-
lui în structurile puterii, sau intrările pe care le avea în putere. In Europa, invers, puterea
politică depindea de cea economică;
- Orientarea spre factorii externi care ar soluţiona problemele interne. Anume boierii
moldoveni au fost cei care au rugat Rusia sa-i elibereze de turci în 1812, Sfatul Țării în
1918 cere Parlamentului României să intervină militar în Basarabia, pentru a o curăţa de
bolşevici, iar astăzi e un lucru firesc să observăm cum partidele parlamentare se acuză
reciproc la Consiliul Europei, cerând intervenţia acestuia;
- Lipsa unei continuităţi politice interne la nivelul elitei politice. Fiecare grup elitar
venit la putere de obicei neagă politica predecesorilor;
- Tradiţiile etatiste puternice, paternalismul pronunţat al culturii politice moldovenești.
Populaţia aşteaptă mereu de la stat în persoana monarhului, a secretarului general, a pre-
şedintelui sa-i soluţioneze problemele personale. Această trăsătură se observă în mitul
istoric al „regelui bun” şi al „boierilor răi”;
- Orientarea spre soluţionarea rapidă, favorabilă a problemelor în societate;
- Caracterul submisiv al majorităţii populaţiei, determinat de dominaţia îndelungată
a unor state, vorba proverbului: „capul plecat sabia nu-l taie”.
Carisma liderilor este un element important pentru menţinerea coeziunii unor sis-
teme politice. De exemplu, Fidel Castro este individul care asigură nu doar stabilitatea
sistemului politic cubanez, dar şi conservă elementele patriarhale ale culturii politice,
societatea ierarhică. Conform aceluiaşi Max Weber, carisma liderului poate fi un factor
decisiv în combaterea birocratizării excesive a statului.
Modul de soluţionare a conflictelor este un element important al culturii politice.
În SUA, de exemplu, conflictele sunt privite ca un fenomen inevitabil, deci normal, care
există în economie sub forma concurenţei, în politica este lupta pentru putere. SUA nu-şi
face probleme de morală atunci, când trimite armata acolo unde cetăţenii Statelor Unite
nimeresc în situaţii dificile551. În Republica Moldova elita politică, venită la putere, uti-
lizează violenţa contra oponenţilor, având ca obiectiv distrugerea economică sau fizică
a acestora; practică discreditarea politică, pentru a-si asigura monopolul dominaţiei.552
Cultura politică poate fi redusă la următoarele componente:
- Conştiinţa politică – cunoştinţele politice, stări afective, sentimente, atitudinile politice;
551
Гозман,Л.Указ.соч., 384
552
Ciobanu, V. Ministerul Iubirii, //Socius, 2005, 21octombrie
245
- Comportamente politice;
- Elemente materiale: Normele de drept, Forma statului, Simbolurile politice;
- Elemente nemateriale: Miturile politice, Tradiția, Charisma liderilor politici, Modul
de soluţionare a conflictelor.
Este corect să se vorbească despre cultura politică a societăţii, clasei, comunităţii so-
ciale, a unui individ aparte. Desigur,conceptul de cultura politica este unul foarte con-
troversat. De aceea, mulţi politologi includ diferite componente cum ar fi cunoştinţele
politice, ideologiile politice şi psihologia politică, experienţa politică şi tradiţiile, insti-
tuţiile politice, normele, modelele şi mijloacele activităţii politice553. Alţii completează
acest concept cu stereotipele politice, socializarea politică, modele de comportament
politic.554
Cultura politică reprezintă un fenomen complex, fiind o reflectare, interiorizare a sis-
temului politic în conştiinţa individului. Anume cultura politică determină stabilitatea
şi funcţionarea normală a unei societăţi.
2. Simbolurile și miturile politice
Funcţiile simbolurilor politice:
• Informarea - ca şi imaginea mărfii, logo-urile sau alte simboluri ale „identităţii corpo-
rative”, simbolurile politice oferă informaţii despre obiect, permite plasarea automată
a partidului, grupului etc. pe unul din eşichierele politice.
• Identificarea - drapelele, imnurile, sărbătorile naţionale au funcţia de a crea ideea de
„apartenenţă” la un grup etnic, la un stat, naţiune etc.
• Integrarea - simbolurile naţionale ajută la unirea naţiunii, în special atunci, când
aceasta este formată din rase diferite, religii, etnii.
• Internaţională - simbolurile internaţionale au ca scop promovarea păcii şi cooperării
dintre rase, culturi, naţiuni.
Funcţia de bază a simbolurilor politice este coeziunea unor grupuri sociale, orienta-
rea comportamentului acestora în direcţia dorită. Fiecare simbol are un conţinut strâns
legat de imaginea care-l reprezintă, deşi aceasta nu este o legitate. Simbolurile se carac-
terizează prin polisemantism şi prin structura complexă.
Tipuri de simboluri politice
Politologul rus Radughin oferă o clasificare foarte interesantă a simbolurilor politice:
1. Simboluri naţional-statale (drapelele, imnurile, stemele, constituţiile, monedele).
Fiecare popor îşi creează propria simbolică, care are o încărcătură emoţională pozitivă
doar pentru poporul dat. La daci drapelele reprezentau lupi, la moldoveni, în perioada
medievala – cap de bour, ultimul fiind şi unul din simbolurile naţionale. Animalele sunt
un simbol frecvent utilizat de partide, state. Leul este un simbol al Marii Britanii, Vultu-
rul – simbolizează forţa (SUA, RFG şi a Rusia). Măgarul şi elefantul sunt simboluri ale
partidelor republican şi democrat din SUA. Unele state preferă ca simboluri plantele.
Canada are pe drapel arţarul, Libanul – cedrul;
553
Политическая энциклопедия.Москва:Мысль. 2000, Том II,с.174
554
Василик,М.,Вершинин, М..Указ.соч ., с. 128
246
2. Simbolica politică ritual-procesuală (congresele, şedinţele de partid, demonstra-
ţiile politice, mitingurile, pichetările, paradele). O încărcătură simbolistică comportă
sărbătorile naţionale, depunerile de flori la monumentele eroilor naţionali. Inaugurarea
preşedintelui, încoronarea regilor reprezintă, în majoritatea cazurilor, un ritual politico-
religios, fapt care permite sacralizarea puterii, atribuirea unei aure magice.
Simboluri politice universale
Swastica: Un simbol antic ocult, reprezentând soarele şi cele
4 direcţii, multe grupuri religioase îl utilizau ca semn al no-
rocului (cei drept, colţurile erau contra acelor ceasornicu-
lui). Revigorat de Hitler, reprezintă rasismul şi “supremaţia
albă” a neo-naziştilor. Ca şi alte simboluri naziste e plasat
frecvent în interiorul unui cerc.
Ochiul atotvăzător: Un simbol reprezentând latura spiri-
tuală viziunea internă, cunoaşterea supremă, incursiune în
misterul ocult. Unele curente de religie îl prezintă ca pe un
simbol creștin. Ca imagine, poate fi întâlnit în diferite ipos-
taze în vechile religii păgâne iar prin adopţie îl regăsim în
simbolistica unor organizaţii pseudocreştine.555
Ochiul îi triunghiul unei piramide: Simbol Masonic al
ochiului atotvăzător al lui Dumnezeu – o distorsiune mis-
tică a ochiului atotvăzător sau al lui Dumnezeu din Biblie,
reprezentat pe bancnota de un dolar.
ANARHIA simbol al anarhismului foarte popular printre
elevi şi studenţi. Pentru mulţi satanişti reprezintă sloganul,
“do what thou wilt.”(fă ceea ce vrei să faci) Pentru mulţi
ocultişti reprezintă ASMODEAS: forţa demonică ce-i de-
termină pe preadolescenţi la perversiuni sexuale şi suicid.
Runa norvegiană - Simbol neonazist. La origini simbo-
lul exprima credinţa în Odinism, religie păgână a vechilor
vikingi. Semnificaţia contemporană: moştenirea ariană şi
mândria culturală.
MASONII: Compasul în Pătrat reprezintă o mişcare spre
perfecţiune şi un echilibru între spiritual şi fizic care are le-
gături cu misticismul egiptean şi oriental. Compasul, utili-
zat pentru a forma cercuri, reprezintă spiritul. Liniarul (par-
te a pătratului) reprezintă fizicul.
HEXAGRAMA: Cînd este înconjurată de un cerc reprezin-
tă „mintea divină” pentru majoritatea grupelor oculte, care
până acuma utilizează acest simbol în ritualuri.
Pentru evrei reprezintă steaua lui David.
doxologia.ro/viata-bisericii/catehism/ochiul-atoatevazator-un-simbol-ignorat-tolerat-acceptat 13 Iunie
2012
247
Măgarul. In 1828, preşedintele Andrew Jackson a făcut o
aluzie hazlie la porecla sa peiorativă (“jackass”), ca efect,
Partidul Democrat a decis să incorporeze măgarul în sim-
bolismul său. Măgarul a fost considerat la fel simbol al
încăpățânării, iar în alte cercuri şi simbol al răbdării şi al
blândeții. Biblia povesteşte că Fecioara Maria a călărit un
măgar spre Bethlehem, iar Isus a mers pe un măgar spre
Ierusalim.
Elefantul a devenit simbol a Partidului Republican din SUA
din 1874, când Harper’s Weekly a publicat o caricatură, re-
prezentând un elefant călcând în picioare inflaţia şi haosul.
Datorită longevităţii sale de viaţă, elefantul a devenit simbol
al longevităţii şi a memoriei bune. Se zice că Budda a luat
forma unui elefant alb, ceea ce-i conferă elefantului înţe-
lepciune şi răbdare. În Europa, SUA termenul “elefant alb”
semnifică un obiect lipsit de valoare.
Crucea lui Odin. Este un simbol al vechilor celţi din Irlanda
şi Scoţia. E unul din cele mai populare simboluri utilizate de
neonazişti. Iniţial popularizat de Ku Klux Klan, simbolul a
fost mai târziu adoptat de Frontul Naţional din Anglia, etc.
Semnificaţia sa extremistă-mândria albă internaţională. Dar
simbolul are o mulţime de semnificaţii, inclusiv pozitive, de
aceea, trebuie foarte atent descifrat sensul crucii celtice.
1. Simbol al păcii universale şi al unităţii globale.
2. Crucea lui Nero: Pentru împăratul roman Nero, care ura
şi persecuta creştinii timpurii acesta semnifica distruge-
rea creştinilor. Deşi mulţi fani ai heavy metal rock ar pu-
tea fi de acord să-l folosească în sensul atribuit de Nero
pentru a-şi bate joc de creştini.
556
Timpul de dimineaţă, 2004, 22 septembrie „Evenimentele din 1941-45 nu merită atîta atenţie. Prin
monumente de tipul victoria asupra fascismului, comuniştii vor să acrediteze în conştiinţa populară ideea
că binele pe acest pămînt a fost adus de armata sovietică , că PCRM este continuatorul fidel al acestui regim
, iar Republica Moldova este datoare pînă la moarte Rusiei”.
248
4. Oraşe - simboluri politice, exprimă spiritul naţional, fiind un factor ce uşurează
formarea conştiinţei naţional-politice. De aceea, folosim Washington şi avem în vedere
SUA, Berlin – RFG etc. Unele oraşe pot simboliza şi vitejia naţiunii în lupta cu duşmanii:
Brest, Stalingrad, Sevastopol, Belgrad. Ierusalimul, Mekka sunt considerate oraşe sfinte.
5. Simbolica politică grafică. La aceste simboluri pot fi atribuite crucea creştină, semi-
luna musulmană, secera şi ciocanul, stelele, reprezentarea globului, svasticii, animalelor,
plantelor. Această simbolică e reflectată şi de embleme, insigne, biletele de partid, diplo-
me, la fel medaliile de stat etc.
6. Simbolica vizual-propagandistică. Majoritatea evenimentelor cu caracter politic fac
uz de această simbolică la care pot fi atribuite: lozincile, apelurile decorate artistic, trans-
parantele, portretele personalităţilor politice, foile volante, steguleţele, caricaturile poli-
tice, publicitatea politică, fotografiile politice, colajele. Această simbolică este exploatată
intens în perioada campaniilor electorale, sărbătorilor naţionale, jubileelor, demonstra-
ţiilor politice.
7. Obiectele materiale ca simboluri politice (pot fi tancurile, tunurile, avioanele care
pot deveni simboluri colective). Lacurile, munţii, sunt simboluri politice materiale. La
francezi, Cetatea Bastilia era un simbol al oprimării, la americani, Clopotul Libertăţii
este un simbol al libertăţii;
8. Simbolica politică muzicală constituie imnurile de stat şi de partid. Simbolica mu-
zicală e în stare să provoace emoţii puternice, să mobilizeze masele la acţiuni.
Aşa se poate explica forţa imnului francez La Marseillaise, imnul Deşteaptă-te Româ-
ne, care au putut ridica mii de indivizi la luptă pentru marile idealuri.
Cognitivă Conceptual
557
Радугин,А. Указ.соч., p. 252-260
250
Simbolul PSRM – steaua. Steaua roșie cu cinci colturi repre-
zintă un simbol al comunismului și al socialismului în general.
Se mai spune ca ea reprezintă cele 5 degete ale mâinii munci-
torului, sau cele 5 continente, sau cele 5 grupuri sociale care ar
fi ținta socialiștilor: tineretul, militarii, muncitorii, țărănimea și
intelectualii.
La PSD – Mărţişorul e simbol al renaşterii şi primăverii. E
un simbol al dărniciei naturii și al generozității umane, un imn
de slava închinat vieții, un semn al ospitalităţii proverbiale mol-
doveneşti. Specialiştii etnografi explică semnificaţia mărţişoru-
lui: acel şnur bicolor - alb si roşu, simbolizând iarna și vara, iniţial purta un bănuț de
argint, în credința populara era menit să aducă sănătate, linişte, frumuseţe. Era un
fel de talisman pentru ca purtătorul să fie apărat de cele rele în toate zilele care se vor
scurge în acel an. 535
558
- Mitul despre progresul tehnic generator al unei catastrofe ecologice globale (mitul
apocalipsei nucleare);
- Mitul poporului ales (sionismul);
- Mitul evenimentului istoric făuritor al unei ţări (descălecarea);
- Mitul conducătorului capabil să facă ca un popor să îndeplinească un rol de excepţie
în istorie.537
564
560
http://ro.wikipedia.org/wiki/Crucea_celtic%C4%83
561
http://unimedia.info/stiri/-24703.html
562
The Blackwell Encyclopaedia of Political Science.Oxford, p. 461
563
Acest mit utilizeaza imaginile viitorului pentru a compensa frustrarile prezentului
564
Tamas, S. Op. cit., p. 161
565
Girardet, R. Op. cit.,p.3
252
Mitul unităţii reprezintă o încercare a minţii umane de a restabili unitatea, fie re-
ligioasă, fie politică, morală ca un semn al coeziunii, forţei. De fapt, anume acest mit
favorizează regimurile totalitare şi autoritare în restabilirea unităţii sociale, prin apelul
la instaurarea unui singur partid, autoritatea unui singur lider etc. Mitul este însoţit de o
simbolistica specifica. Astfel, motivul Salvatorului, a conducătorului providenţial apare
întotdeauna asociat simbolurilor purificării: eroul care mântuiește e cel care eliberează,
zdrobeşte monştrii, face sa dea înapoi forţele răului. El e întotdeauna asociat luminii-aur
(soarele urcând pe cer, strălucirea privirii), verticalului (spada, sceptrul, arborele secular,
muntele sacru). Conspiraţia malefica va fi pusă în relaţie cu o simbolistică a murdăriei:
cel care complotează trăieşte în mirosuri urâte, în întuneric. Personajele negative sunt
de regulă animale scârboase, se târăsc şi se furişează; vâscos sau tentacular, răspândește
otrava şi infecţia.566
539
Mitul politic se asociază des unui ritual, cu un spectacol politic care
conţine trăsăturile sacrului. Mitul are un rol explicativ, dar şi un rol mobilizator; prin
tot ceea ce vehiculează ca dinamism profetic; mitul deţine un rol important în pornirea
cruciadelor sau a revoluţiilor. Mitul politic are o mare putere de pătrundere în conştiinţa
maselor şi, pe lângă obţinerea adeziunii lor spontane la ţelurile urmărite, poate produce
şi un efect de anihilare a spiritului critic.
În multe state se promovează anumite mituri fondatoare, care fie se axează pe ve-
nerarea unor personalități, oferindu-le dimensiuni sacrale, fie promovează anumite idei
ale provenienței nobile a poporului. Spre exemplu, în Moldova este puternic promovat
mitul și cultul lui Ștefan cel Mare, în Kazahstan - mitul descendenții kazahilor de la
marele Genghis – Han, în Kirghizia –mitul lui Manas, în Uzbechistan – mitul marelui
conducător de oști Tamerlan, ca unul din fondatorii Uzbekistanului, în Turcia – mi-
tul lui Ataturk, ca fondator al Turciei moderne. Sunt și construcții mai complexe. Spre
exemplu, în România avem mitul provenienţei de la romani, în SUA – mitul pământului
ales și ţării tuturor posibilităţilor, în Israel – mitul poporului ales de Iahve, în Ucraina
– mitologizarea Rusiei Kievene ca o construcţie exclusiv ucraineană şi a cazacilor, care
locuiau în libertate absolută, au elaborat prima constituție europeană și sunt răspândiți
de la Nistru până la Volga.
Astfel, construcțiile mitice pot sta și la baza ideologiei naționale a unor state. La fel,
miturile alimentează ideile imperiale. În Turcia, spre exemplu, este la modă ideea pan-
turcismului și cea a Marelui Turan. În unele dintre monarhiile arabe se promovează
ideea Marelui Califat. În Japonia, conservatorii până în prezent visează la Imperiu. Unele
elite românești au preluat ideea pan-românismului, în care România apare ca succesoare
a ideii „României Mari”. În Polonia este promovată în mod activ ideologia Rzeczpospoli-
tei (1569–1795) şi a misiunii speciale a Poloniei în modernizarea ”Estului barbar” (adică
a Belarusului, Ucrainei, Rusiei). Ucraina încearcă să promoveze ideea ”măreţiei cazaci-
lor” ca esență a Ucrainei libere în contrast cu Rusia ”sclavagistă”.540
567
566
Ibidem, p.8
567
Sorbală, M.Problema protecției identității naționale ca instrument al securităţii naționale (Partea I)//
http://www.noi.md/md/news_id/21127joi, 18 aprilie 2013, 11:32
253
culturilor într-o ierarhie strictă în fruntea căreia, desigur, se află modelul american. În
acest sens, autorii evidenţiază:
Cultura patriarhală. Specificul de bază al ei este lipsa interesului în societate vizavi
de sistemul politic, cunoştinţele slabe despre politică, lipsa participării indivizilor în via-
ţa politică naţională. Aceştia se orientează la valorile locale: valorile clanului, ale ginţii,
ale tribului, lipsind practic valorile naţionale comune. Acest fapt favorizează utilizarea
frecventă a violenţei pentru obţinerea consensului. Ideile politice ale maselor se reduc la
existenţa unor stereotipuri religioase şi morale. Acest tip de cultură este specific tinerelor
state, dar în special statelor africane, republicilor din Asia centrală etc.
Cultura de supuşenie. Indivizii au cunoştinţe despre sistemul politic, dar nu par-
ticipă la viaţa politică. Supunându-se puterii, ei aşteaptă de la aceasta diferite înlesniri:
medicină gratuită, ajutoare sociale, indemnizaţii. Acestui tip de cultură politică îi cores-
punde, în viziunea noastră, statul paternalist.
Cultura politica participativă. Individul deţine cunoştinţe profunde despre sistemul
politic, îşi conştientizează propriile interese, participă activ la viaţa politică. Cetăţeanul
tinde să fie subiect activ al sistemului politic, influențând puterea şi utilizând diverse
mijloace: mitingul, greva, lobbysmul.
În viziunea lui Almond şi Verba, nu există culturi politice pure, majoritatea au un ca-
racter mixt. În Japonia, Marea Britanie cultura participativă coexistă cu cea de supuşenie
prin existenţa monarhiei. Ca efect, avem culturi mixte: patriarhale – de subordonare,
participative – de supuşenie, patriarhal - participative.
Pentru Europa Occidentală, cât şi pentru SUA, este specifică, în viziunea autorilor,
cultura politica civică, care este o cultură politică mixtă şi căreia îi sunt specifice urmă-
toarele orientări:
- cunoştinţe profunde despre sistemul politic;
- interesul manifestat faţă de politică;
- dorinţa de a discuta politica cu vecinii, prietenii;
- atitudinea pozitiva faţă de sistem, mândria pentru ţară, caracterul loial al opoziţiei;
- dorinţa de participare la politică şi influenţare a deciziilor politice.
Dacă cultura politică americană, spre exemplu, este una civică, cum se explică atunci
faptul că la alegeri în SUA participă doar 50-55% populaţie? Explicaţia e simplă – în
cadrul culturii civice activismul şi participarea cetăţenilor sunt echilibrate de o anumită
pasivitate şi neparticipare.
În funcţie de sistem politic autorii evidenţiază mai multe tipuri de culturi.
Cultura anglo-americană se caracterizează prin laicitate, pragmatism, înţelegerea
politicii ca o sferă a luptei intereselor, care pot fi totuşi reconciliate; prezenţa unui con-
sens naţional vizavi de valorile de bază, fapt ce oferă culturii omogenitate; tendinţa elec-
toratului spre centru, caracterul linear al timpului istoric.
Cultura european-continentală se caracterizează prin existenţa mai multor subcul-
turi politice, foarte des cu tentă polarizatoare, totuşi, este prezent un compromis politic
vizavi de valorile de bază: pluralism, drepturile omului, alegeri libere, proprietatea pri-
vată sunt intangibile, imunitatea persoanei etc.; timpul politic are caracter discontinuu,
ciclic. Ambele culturi sunt democratice în conţinut, deci, pot fi atribuite la o cultură libe-
ral-democratică comună. Sau, după cum consideră unii politologi, sunt două ramificaţii
ale culturii civice. Totodată, nu putem afirma că în cadrul acestor două culturi nu există
254
contraculturi, că nu există subculturi cu orientări prin definiţie autoritare. Însă, acestea
sunt copleşite de cultura dominantă.
Cultura patriarhal – autoritară. În politică se reproduce modelul patriarhal al „ma-
rii familii” în frunte cu „tătuca-ţarul”, predomină relaţiile verticale, ierarhizate, se dă
importanţă primordială tradiţiilor şi orientărilor valorice.
Cultura totalitară. Elementul central îl constituie acceptarea politicului ca un „me-
canism” bazat pe idealul raţionalismului total, în care acţiunea individului este asociată
cu cea a unei maşini; controlul politic total al tuturor sferelor societăţii; utilizarea vio-
lenţei în calitate de instrument al reglării politice.541
568
Începând cu anii 1980 în politologie
se consolidează ideea despre neierarhia culturilor, despre valoarea intrinsecă a fiecărei
culturi, despre bogăţia în diversitatea culturilor politice.
Există şi alte criterii de clasificare a culturii politice.
După nivelul de generalitate, comunitate:
- Cultură comună, generală - reflectă cele mai stabile trăsături ce caracterizează con-
ştiinţa politică şi comportamentul politic al majorităţii cetăţenilor unui stat;
- Diverse subculturi - reprezintă totalitatea orientărilor care se deosebesc de cele
majoritare, existente în societate (subcultura negrilor în SUA, subcultura tineretului în
orice societate).
La nivelul naţional-statal vom deosebi:
• subculturi religioase (catolică, protestantă, ortodoxă etc.);
• subculturi etnice - sunt specifice statelor multinaţionale (subcultura arabă - în
Franţa, turcă - în Germania, a persoanelor de culoare - în SUA). Specificul subculturii
persoanelor de culoare în SUA se manifestă prin orientarea concretă spre programele
federale de stat şi susţinerea acestora, speranţa minimă în posibilităţile de activitate po-
litică a omului de rând de culoare, încrederea că politica este o chestiune a americanilor
albi etc.;
• subculturi demografice (ale tineretului, adulţilor, pensionarilor, femeilor). Ti-
nerilor le este specific reformismul, tendinţa de a susţine demersuri radicale. În Occident
se vorbeşte că subcultura femeilor are tendinţa de a vota pentru partidele conservatoare.
Aceasta se explică prin faptul că ele sunt obişnuite să urmeze calea deja cunoscută, sta-
bilă, fără mari zguduiri sociale. Pe de altă parte, contactele lor sociale sunt mai limitate,
569
mai limitată este şi participarea la viaţa social-politic;542
• subculturi de clasă (ale muncitorilor, ţăranilor, clasei de mijloc, elitei, etc.);
• subculturi teritoriale: subcultura urbană şi cea rurală. Subcultura rurală, este
mai conservatoare, patriarhală, orientată spre valorile religioase. Cea urbană este mai
dinamică, reformistă, laică, inovatoare, nonierarhică.
Subculturile pot avea şi un caracter extra-statal:
• subcultura politică a Occidentului, în esenţă, liberal democratică;
• subcultura politică a Orientului, orientată spre valorile religioase, morale.
Pentru Orient, sunt specifice sacralizarea şi personificarea puterii, paternalismul, predo-
minarea structurii patriarhale, ierarhizarea strictă a societăţii, valorile colectiviste, eta-
tismul, prezenţa limitată a dreptului de alegere, o bună parte a tineretului şi a femeilor
sunt izolate de viaţa politică, supremaţia puterii administrative asupra celei judecătoreşti
568
Политическая энциклопедия. Москва, 2000,Мысль, Том II, с. 174 - 175
569
Popescu, T. Politologie. Ediţia a II-a. Chişinău, 1999, p. 130
255
şi reprezentative. Se întâmplă fecvent transmiterea puterii prin moştenire;
• subculturile regionale constituie diferenţele culturale specifice diferitor state,
regiuni. Este o diferenţă vizibilă între cultura SUA şi cea a Chinei, cultura europeană şi
cea africană sau a Americii Latine. Deşi China şi Japonia au multe elemente comune,
specifice civilizaţiei buddiste, în Japonia este mai puternic elementul participativ, orien-
tarea de supuşenie faţă de împărat; în China elementul participativ este mai scăzut, în
schimb, există orientarea de supuşenie faţă de partid, secretar general. În ambele cazuri
sau păstrat viziunea sacralităţii puterii şi respectul faţă de superiori. În Kazahstan, spre
exemplu, se votează prin juzuri (clanuri), predomină interesele de clan, orientarea poli-
tică vizează valorile clanului, în Rusia, invers, orientarea spre stat, preşedinte.
După atitudinea faţă de putere:
- cultura dominantă este cultura valorile căreia sunt îmbrăţişate de majoritatea
membrilor societăţii;
- contracultura – un tip specific de subcultură, care se deosebeşte radical de cultura
dominantă în societate şi care chiar se află în opoziţie cu ea.570
543
Contracultură mai semni-
fică şi mişcarea de tineret din anii 1960 care respingea majoritatea aspectelor culturii do-
minante Americane. Contracultura aparţine aripii de stânga. Au detestat concentrarea
puterii şi resurselor în complexul militar-industrial, s-au opus războiului din Vietnam,
au promovat drepturile minorităţilor şi au încercat să promoveze o nouă ordine socială,
bazată pe cooperare nu pe competiţie. Mişcarea s-a diminuat în 1970, deşi anumite ele-
mente ale acesteia pot fi observate în majoritatea statelor democratice.
Desigur, aceste tipuri au mult în comun şi sunt relative. Iată de ce se utilizează adesea
şi clasificarea care pune la bază prezenţa, sau lipsa, unor valori comune în interiorul
culturii politice specifice unei ţări.
Politologul american V. Rosenbaum evidenţiază două tipuri de culturi:
Cultură politică integrală se caracterizează prin prezenţa unui set de valori comune,
predominarea metodelor paşnice de soluţionare a conflictelor politice, existenţa colabo-
rării sociale. Chiar dacă există diverse subculturi, există consensul general al societăţii pe
571
un set de valori, idei comune. Asistăm la un nivel scăzut al violenţei politice.544
Cultura politică fragmentară este cultura specifică perioadei de tranziţie, când în
societate apar mai multe subculturi politice, duşmănindu-se des între ele şi între care nu
există o comunicare şi interacţiune eficientă, nu există consensul în majoritatea proble-
melor sociale. Aceste subculturi acceptă greu valorile, limba şi tradiţiile reciproce. Drept
rezultat, cultura fragmentară este una conflictuală prin definiţie, caracterizată prin ex-
tremism politic, cu liderii populişti. Asistăm la o modificare rapidă a preferinţelor poli-
tice, utilizarea frecventă a metodelor neformale de luptă politică: grevele, mitingurile de
protest, pichetările, greva foamei, demonstraţiile şi alte forme de presing asupra puterii.
Tranziţia de la o cultură politică la alta nu se realizează brusc, ci treptat. Mai degrabă
se schimbă forma, căci fondul cultural se modifică mai lent decât instituţiile politice şi
relaţiile economice.
În regimurile democratice cultura politica se manifestă ca un catalizator activ al ac-
tivităţii politice, pe când în cele dictatoriale cultura politica apare sub forma pasivităţii
politice, ca o reacţie specifică la politica reacţionară, promovată de aparatul de stat.
570
Василик,М., Вершинина,М.Указ.соч.,с. 128
571
Политология. Санкт-Петерсбург: Издательство Бизнесс- Пресс, 1998, с. 288
256
Funcţionarea normală a unei societăţi, respectiv, stabilitatea şi eficacitatea ei depind
de existenţa unei culturi politice definite şi active.572
4. Cultura politică din Republica Moldova. Tranziţia de la cultura totalitară la cea
democratică
Cultura politică din Republica Moldova a avut la bază cultura politică sovietică.
O trăsătură a conştiinţei politice sovietice era atitudinea indiferentă faţă de politică
şi nivelul redus al orientării la participarea în procesul politic, fapt care era o precondi-
ţie importantă pentru producerea regimului totalitar în ţară.573 Statul era perceput de
conştiința de masă ca o forţă paternalistă, iar orientarea etatistă ducea masele la infanti-
lism politic, moştenit până astăzi de populaţia din spaţiul postsovietic.574
O completare organică a etatismului era venerarea conducătorului. Acest lucru era
determinat de tradiţiile bizantine de „sacralizare” a monarhului, cât şi de puternica in-
fluenţă a culturii feudale tradiţionale asiate.575 În viziunea politologului rus Ilyin, în spa-
ţiul rus subiectul politic întotdeauna era impersonal: ţar – secretar general – preşedinte.
Aceştia concentrau în mâini toate prerogativele puterii şi, totodată, nu purtau respon-
sabilitate.576 Puterea totalitară va susţine credinţa sinceră a cetăţenilor săi în faptul că
conducătorul, prin fiecare acţiune a sa le exprimă interesele, simţind aceste interese mai
profund şi înţelept decât ar putea ei şti. Se atestă o contopire a societăţii cu puterea.577
Sistemul de valori ale individului presupunea egalitatea. Spre deosebire de cetăţenii
din statele cu cultură liberal-democratică, pentru cel sovietic era caracteristică nu doar
concepţia egalităţii condiţiilor dar şi a posibilităţilor, a rezultatelor nu doar în sfera po-
litică, economică, dar şi socială. Ceea ce nu înseamnă că în societatea sovietică toţi erau
egali şi cu entuziasm agreau ideea egalităţii.
Un principiu fundamental de organizare a relaţiilor interpersonale în URSS era colecti-
vismul, care se baza şi pe tradiţiile de obşte existente în Rusia, dar şi în Moldova feudală.
Colectivismul în versiunea oficială sovietică presupune dizolvarea individului în colec-
tiv, supunerea intereselor personale celor sociale, refuzul de propriul „eu” pînă la jertfire,
transformarea lui într-un element depersonalizat al masei. „Noi” substituie pe „Eu”.
Conştiinţa paranoică, orientarea la lupta interminabilă cu imperialismul, „duşmanii
interni”, „dificultăţile temporare”, etc. Cetăţeanul sovietic percepea realitatea în culori
„alb-negru”, „prieteni – duşmani”. Conştiinţa politică a culturii politice sovietice era lip-
sită de elementele identificării politice pluraliste: nu existau liberali, conservatori, social-
democraţi, de stânga, de dreapta. Toţi erau comunişti sau fără de partid.
O altă caracteristică a conştiinţei sovietice era caracterul ei dedublat, discrepanţa dintre
cuvânt – faptă. Cetăţenii URSS trăiau conform unui standard dublu: ziceau una, credeau
alta, făceau cu totul altceva.578
572
Zavtur, A., Pîrţac,G., Tomozei, T. Politologie. Chişinău, 2000, p. 160
573
Баталов,Э.Советская политическая культура // Общественные науки и современность. 1995,
№ 3, с. 62
574
ibidem, p. 63
575
ibidem, p. 63
576
Ильин, М. Укоренять изменения в традициях // Полис 1999, №4, c. 77
577
Гозман, Л.,Шестопал, Е. Политическая психология. Ростов-на-Дону, c.200
578
Баталов, Э. Указ.соч., с. 65
257
În URSS limbajul politic era puternic ideologizat în sensul că era îmbibat cu noţiuni
din vocabularul marxist-leninist-stalinist. Practica politică se interpreta strict în catego-
rii marxiste, chiar dacă nu se încadra în aceste categorii (exploatare, imperialism, stat
burghez, escaladarea conflictului): categorii ideologice şi nicidecum ştiinţifice. O încăr-
cătură simbolistică importantă o aveau paradele militare şi demonstraţiile de sărbători,
adunările de partid, congresele, etc. care aveau scopul să demonstreze forţa statutului de
supraputere, „unitatea clasei muncitoare şi a ţărănimii”, „prietenia popoarelor”, „unitatea
partidului şi a poporului”, „înţelepciunea conducătorilor sovietici” – adică valorile soci-
aliste de bază. Sistemul politic sovietic, care mulţi ani a avut dificultăţi în producţia măr-
furilor industriale şi a „bunurilor lumeşti”, foarte rapid s-a învăţat să organizeze sărbători
care favorizau cristalizarea şi consolidarea relaţiilor sociale, lucru foarte important atât
pentru etapa de constituire a sistemului, cât şi pentru menţinerea acestuia.579
- Comportamentele politice convenţionale (legitime şi în concordanţă cu normele po-
litice existente). Printre formele participării politice, acceptate şi chiar stimulate de pu-
tere se evidenţia, în primul rând:
• participarea la vot, care în perioada stalinistă atingea 99% din alegătorii înregistraţi;
• activitatea în cadrul diferitor organizaţii „obşteşti”;
• contactele cu funcţionarii guvernamentali şi de partid;
• scrisorile în comitetele de partid, guvern, gazete şi jurnale.
Însă, scrisorile nu aveau conţinut politic, participarea la şedinţele de partid era limi-
tată, indivizii veneau mai mult din interese de carieră; activitatea în organizațiile obşteşti
adesea era formală. Aceasta ne permite să afirmăm că în URSS era un nivel redus al par-
ticipării politice convenţionale şi deci, în formula lui G. Almond şi S. Verba, o „cultură
politică de supuşenie”.
Dacă analizăm, prin abordarea lui W. Rosenbaum, cultura politică sovietică era una
integrativă, bazată pe consensul şi unitatea componentelor. Desigur şi în statele democra-
tice comportamentele convenţionale sunt cu mult mai frecvente ca cele neconvenţionale.
Cultura funcţionării sistemului politic în URSS din anii 1930 conţinea două elemente de
bază - contopirea partidului şi a statului, monopolizarea tuturor funcţiilor de stat şi de par-
tid de către nomenclatura organizată ierarhic şi concentrarea puterii executive, legislative
şi judecătoreşti în aceleaşi mâini, cu prevalarea executivului şi suprimarea judecăţii.580
Unul din principiile fundamentale ale organizării şi exercitării puterii politice era cen-
tralismul, proclamat de altfel ca element central al organizării de stat prin Constituţia din
1977. Ceea ce moşteneşte cultura politică sovietică de la Rusia ţaristă erau mesianismul
şi expansionismul, manifestate şi în politica externă. Ca şi SUA, URSS se simţea „aleasă”
de destin pentru îndeplinirea unei misiuni istorice.
Specificul culturii politice din Republica Moldova
În perioada anilor 1985-1991 asistăm la fenomenul radicalizării conştiinţei sociale a
maselor, caracterizat prin emergenţa unor proteste de masă, a unor acţiuni extremiste,
ciocniri violente de stradă. În RSSM apare Frontului popular care lupta pentru drepturile
579
Щербинин,А.Тоталитарная индоктринация: у истоков системы.Политические праздники и
игры.// Полис. 1998, № 5, с. 83
580
Баталов. Э. Указ.соч.., с. 67
258
naționale ale moldovenilor, distrugerea sistemului socialist, promova anticomunismul,
va avea ca antipod în 1990 mişcarea Interfront, care susţinea viceversa (drepturi pentru
minoritățile naționale, modernizarea socialismului, menținerea URSS). Aceasta a con-
tribuit la scindarea culturală a societăţii moldoveneşti, apariţia societăţii polistructurate
şi a culturii politice fragmentare şi conflictuale.
Cultura politică din Republica Moldova are următoarele trăsături:
- caracterul fragmentar; lipsa consensului şi culturii omogene. În R. Moldova atestăm
existenta unor grupuri cu orientări politice necoincidente, adesea duşmănoase, ce formea-
ză subculturi izolate, cu propriile valori, care manifestă autonomie sporită faţă de cultura
dominantă. În viziunea politologilor moldoveni P. Fruntaşu şi G. Rusnac, aceste subcul-
turi sunt în special etnolingvistice (adică subcultură politică rusă, ucraineană, găgăuză
etc.), socio-economice (adică diverse grupuri sociale cu statut economic şi social diferit
- muncitori, ţărani, businessmani), regionale (zona centru, nord, sud), fiecare având ori-
entările sale specifice.581
- caracterul conflictual. În opinia politologului american W. Rosenbaum, „Statele cu
cultură fragmentară au tendinţa spre o violenţă politică larg răspândită; între grupele
sociale de bază conflictele politice sunt cronice şi de o intensitate enormă, există şi o
abatere de la procedurile civice legale care figurează în sistemele politice stabile.”582
- există un mixaj al elementelor parohiale şi de supuşenie, se păstrează tipaje ale centra-
lismului. În cadrul acestei culturi, subcultura politică dominantă este cea de supuşenie,
autoritară atât ca formă, cât şi ca conținut. Elementele culturii civice, deşi prezente, sunt
foarte fragile, marginale, fiind concentrate, în special, în marele oraşe, care sunt puține
ca număr. Elementele parohiale sunt cele mai vizibile în Găgăuzia, dar şi în zonele rurale
unde populaţia se orientează spre liderii locali, votul adesea are caracter de clan;
- prezenţa unor puternice tradiţii etatiste şi paternaliste: 87% din respondenţii unui son-
daj realizat de IPP consideră că statul trebuie să asigure nivelul necesar de bunăstare, într-
un alt interviu, 28% pledează pentru creşterea rolului statului în viaţa social-economică;583
- personalizarea puternică a puterii, loialitatea sporită față de persoane (în special
preşedintele țării), în raport cu instituțiile (parlament, guvern, partide). Astfel, conform
sondajelor din 2003, noiembrie, pe primul loc se află biserica cu 70, 7% de încredere a
populației, pe locul doi preşedintele cu 57,2%, guvernul - acreditat cu 40,3%, parlamen-
tul - cu 35,8%, partidele - doar cu 20,3%.584 Trendul în linii generale se păstrează.
- nivelul de interes al cetățenilor pentru politică este scăzut (11% în 2002, noiembrie,
24,5% apr. 2013, IPP);
- nivelul de participare al cetățenilor în acțiuni de protest este limitat (9% aprilie 2003,
11% februarie 2005, conform IPP);
- capacitatea de influență a deciziilor politice din partea cetățenilor este redusă (în no-
iembrie 2002 doar 8% din cetățeni credeau că pot influența deciziile politice la nivel
național, în noiembrie 2011 – doar 11%);
581
Fruntaşu, P., Rusnac, G. Republica Moldova pe calea democratizării. Chişinău, USM, 1999, p. 76-78
582
Петров, Н. О концепции политической культуры или основная ошибка советологии // Полис.
1998, № 1, c. 40
583
Barometrul Opiniei Publice din Moldova. Chişinău, aprilie-mai 2003, p. 88
584
Barometrul Opiniei Publice din Moldova. Chişinău, noiembrie, 2003, p. 37
259
- predominarea valorilor autoritar-paternaliste. Doar 31% de respondenți ai unui son-
daj IPP din 2011, la întrebarea: ”care sistem politic vă pare mai adecvat pentru Repu-
blica Moldova?”, răspund ca anume sistemul politic occidental. Anume 31% ar putea
fi segmentul purtătorilor unei culturi politice civice. Cert, însă, este că peste 54,6% din
respondenți îmbrățişează valorile autoritar-paternaliste, care nu se pliază pe ideea de
societate civilă. Impulsurile autoritare vin preponderent din zona rurală unde locuiesc
cca 60% din populație, deşi focare există şi în oraşe585;
Tabel: Care sistem politic vă pare mai potrivit pentru Republica Moldova?
Sistemul sovietic Sistemul Democrația Democrația Nu ştiu
existent până în anii moldovenesc occidentală suverană din
1990 existent Rusia
35,2% 13,1% 31,1% 19,4% 1,3%
Sursa:Barometrul de opinie Publică. Republica Moldova. Noiembrie 2011. P. 52.
590
Sandu, I, Sandu, R. Op.cit., p. 128
591
Bucătaru, I.Contextul istoric şi socio-cultural al procesului de constituire a sistemului pluripartidist
din Republica Moldova // Moldoscopie(Probleme de analiză politică). Chişinău, USM,№ 1, XXV, 2004, p. 35
261
Tema XV: Politica naţională şi relaţiile interetnice
1. Conceptul de naţiune: abordarea germană şi franceză. Primordialism,
constructivism, instrumentalism
2. Caracteristicile distinctive ale națiunii. Naţionalismul şi Şovinismul.
3. Conceptul de etnie, poporaţie, rasă. Procesele etnice în lumea contemporană
4. Structura etnică şi particularităţile relaţiilor etnice în Republica Moldova