CURS 3

Teorii privitoare asupra fiinţei şi originii religiei

În ceea ce priveşte raportarea doctrinară la Dumnezeu se remarcă mai multe

sisteme, direcţii sau doctrine filosofice în studiul religiei.
Astfel, agnosticismul, având ca reprezentant pe Herbert Spencer,între alţii,
admite necesitatea raţională a postulării Absolutului, Necondiţionatului,dincolo de
relativ şi de obiectele condiţionate ale cunoaşterii noastre. Absolutul, Dumnezeu
nefiind de cunoscut este, de fapt, Necunoscutul. Nu se poate predica în legătură cu
existenţa lui Dumnezeu.
Materialismul susţine că materia este singura realitate. Viaţa este explicată
prin mecanică şi chimie, gândirea abstractă este redusă la un proces organic. Potrivit
materialismului nu există o valoare morală supremă. Existenţa lui Dumnezeu este
contestată, adeseori materialismul îmbinându-se cu ateismul.
Un alt sistem care se întrepătrunde cu ateismul (inexistenţa lui Dumnezeu)
este evoluţionismul. Acesta se bazează pe teoria evoluţiei speciilor, pe selecţia
naturală, pe categoria de întâmplător şi pe supravieţuirea prin adaptabilitate.
Pe de altă parte, panteismul evidenţiază prezenţa lui Dumnezeu pretutindeni:
în istorie, natură, cosmos, lume şi sufletul omului ş.a. Aşadar, panteismul nu se
rezumă la viziunea despre Dumnezeu în natură, cum, de pildă, ea apare la Baruch
Spinoza. Panteismul caută o punte de legătură între teism şi ateism sau mai degrabă
între religie şi ştiinţă. Conform panteismului, Dumnezeu nu este impersonal, ci
transpersonal, mai presus de orice determinări, calităţi şi atribute. Paradoxal, el este
transcendent şi imanent deopotrivă.
Politeismul pune accent pe diferenţă şi multiplicitate, având la bază credinţa
în mai mulţi zei, în vreme ce henoteismul (kathenoteismul) sau credinţa în mai mulţi
zei, fiecare fiind pe rând zeu suprem, dacă nu o trecere spre monoteism, este o
incercare de organizare a pantheonului zeilor prin principii ca: opţiunea şi libertatea.
Deşi exista în religiile indigene şi arhaice, monoteismul (credinţa într-un singur zeu)
a fost impus de religiile clasice (iudaism, creştinism şi islam) drept sistemul superior
în religie.
Dacă dualismul divide universul în două mari puteri, a binelui şi a răului,
monismul identifică pe Dumnezeu cu universul şi susţine idea unităţii supreme.
Sublimarea doctrinelor filosofice în religie se face nu prin monoteism, ci prin
monism.
Ontologismul, reprezentat în special prin Malebranche, este un sistem care
arată că omul are în mod natural o cunoaştere nemijlocită, intuitivă a lui Dumnezeu,
dar nu în sensul că-l vede faţă în faţă, ci că-l cunoaşte în relaţie cu creaturile. Acest
act de cogniţie se referă la a fi conştient de propria fiinţă, iar adevărul existenţei lui
Dumnezeu este un datum filosofic, ca şi o idee abstractă despre fiinţă.
Deismul susţine că Dumnezeu este Creatorul, dar s-a retras după Creaţie şi nu
mai intervine în lume. Deismul se regăseşte în religiile Africii. Prin raportare la
creştinism, deismul filosofic este o concepţie mecanicistă asupra lui Dumnezeu,
neagă Sfânta Treime, dumnezeirea lui Iisus Hristos şi miracolele. Cea mai ilustră
formă a deismului este transcendentalismul lui Immanuel Kant.
Teismul se bazează pe dovezi a priori sau deductive şi a posteriori sau
inductive legate de existenţa lui Dumnezeu. Dovada a priori cea mai elocventă este
cea a argumentului ontologic. Argumentul a priori ontologic se referă la deducerea
existenţei lui Dumnezeu din ideea despre el ca Infinitul prezent în mintea omului.
La Sfântul Anselm, argumentul ontologic este exprimat astfel: ideea de Dumnezeu
ca infinit înseamnă că Fiinţa poate fi gândită, iar Dumnezeu există nu doar în minte,
ci şi în afara ei. René Descartes susţine că ideea clară şi distinctă a unei fiinţe perfecte
şi absolute conţine noţiunea existenţei actuale, iar având ideea unei astfel de fiinţe,
atunci ea trebuie că există. Leibniz, la rândul său, arată că Dumnezeu este posibil de
vreme ce a-l concepe ca infinit nu implică nici o contradicţie, iar dacă este posibil
trebuie să existe, deoarece însăşi conceperea sa implică existenţa. Majoritatea
filosofilor scolastici au respins, însă, argumentul ontologic. De asemenea, este
invocat Dumnezeu al revelaţiei, cunoscut prin credinţă, argumentul forte fiind
Sfânta Scriptură. Argumentele a posteriori au fost adesea dezbătute de scolastici,
dar au fost cel mai bine sistematizate de Sfântul Toma d’Aquino19: a) mişcarea -
trecerea de la putere la acţiune în univers implică primum movens immobile (un prim
mişcător nemişcat), adică Dumnezeu; b) cauza - cauzele eficiente ce operează în
univers implică existenţa unei cauze prime, adică Dumnezeu; c) necesitatea - faptul
că există fiinţe în contingent implică necesitatea existenţei unei Fiinţe, adică
Dumnezeu; d) perfecţiunea - gradele de perfecţiune ale fiinţelor din univers se
înţeleg prin comparaţie cu un standard absolut, cu o perfecţiune supremă, adică
Dumnezeu; e) transcendenţa - ordinea tuturor lucrurilor şi fiinţelor din univers
implică un ordonator transmundan, adică Dumnezeu: „o fiinţă inteligentă prin care
toate lucrurile să fie conduse către scopul lor. Şi această fiinţă este numită
Dumnezeu”. Toma d’Aquino vede teologia ca o ştiinţă raţională şi, aşa cum notează
Gheorghe Vlăduţescu, introduce şi datele credinţei, deşi revelate, în termeni
raţionali.
Numai că existenţa lui Dumnezeu nu are nevoie de argumente raţionale pentru
a fi probată. De asemenea, această chestiune nu se ridică pentru că întrebarea nu-şi
are rostul, nefiind decât o singură variantă de răspuns. Toate câte există sunt supuse
interpretării, mai puţin existenţa lui Dumnezeu. Baruch Spinoza scria că: „Tot ce
există se găseşte în Dumnezeu şi nimic nu poate să existe, nici să fie conceput fără
Dumnezeu” Tradiţia teistă a religiilor clasice insistă asupra dependenţei absolute
a universului de Dumnezeu. Viziunea unificatoare, integratoare şi panteistă a
religiilor cosmice pune accentul pe armonia universului, pe întrepătrunderea dintre
acesta şi Dumnezeu. În filosofie, Spinoza propune Substanţa, Fichte - Eul Absolut,
Schelling - Absolutul, Hegel – Ideea Absolută. Aceste două sisteme nu trebuie
confruntate, căci nu sunt opuse, ci complementare. A vedea conflictul între teism şi
panteism este ca şi cum am miza pe separaţia radicală şi partizanală dintre religie şi
ştiinţă.
Asemenea confruntări nu sunt în beneficiul omului. De asemenea, religiile
cosmice au fundament istoric, iar religiile istorice au o importantă variantă cosmică
mai ales prin mistica lor.
Tradiţionalismul afirmă că nici o cunoaştere a existenţei şi naturii lui
Dumnezeu nu se obţine prin raţiunea umană fără sprijinul revelaţiei supranaturale.
Modernismul se remarcă prin prelungirea agnosticismului şi o perspectivă
intelectuală negativă cu privire la Dumnezeu, în vreme ce postmodernismul în religie
are o concepţie pozitivă, preocupat de experienţa imediată, nemijlocită a lui
Dumnezeu.
Ateismul înseamnă necredinţa în existenţa lui Dumnezeu. Pornindu-se de la
declaraţia lui Friedrich Nietzsche că Dumnezeu a murit, s-a conturat în timp teologia
morţii lui Dumnezeu. De fapt, Nietzsche îl face pe Dumnezeu vinovat de negarea
omenescului şi a valorii vieţii omului. Teismul înseamnă credinţa în Dumnezeu, iar
ateismul – necredinţa în Dumnezeu. Teismul exagerează prin izolarea lui Dumnezeu
de om fie temporal (deismul), fie spaţial (monoteismul, dualismul şi politeismul).
Ateismul îl ucide pe Dumnezeu. „Dacă Dumnezeu nu există, totul e cenuşă” .
Credem că soluţia ar fi teofanismul, adică tot ceea ce există este manifestarea lui
Dumnezeu sau, altfel spus, prezenţa lui Dumnezeu pretutindeni: cosmos, natură,
istorie, lume şi sufletul omului. Dumnezeu e în toate, toate sunt întru Dumnezeu.
Ateismul este o marcă puternică a societăţii contemporane. Mulţi oameni se
declară atei. Se pot distinge, istoric vorbind, trei forme de ateism: a) antic; b)
iluminist şi c) contemporan, cu predilecţie nietzscheean sau marxist. Pe de altă parte,
se poate vorbi despre ateism dogmatic, sceptic şi critic. Critica mitologiei şi a religiei
din partea unor filosofi greci din antichitate, continuată de critica religiei din partea
ştiinţei pozitiviste şi apoi a tehnologiei şi a materialismului, precum şi a ideologiilor
socialiste şi comuniste sunt tot atâtea momente istorice marcând impactul ateismului
asupra populaţiei.

IV. Idei religioase

1. Ideea de religie
a. Termenul „religie”
În limba română termenul „religie” provine de la substantivul latinesc religio,
având semnificaţiile de cult, cinstire adusă zeilor şi practică religioasă. De asemenea,
substantivul religo se referă la legarea mâinilor şi picioarelor mortului pentru a nu
se reîntoarce printre cei vii.
Totodată, verbele religo-religare înseamnă „a relega”, „a ataşa”, iar relego-
relegere semnifică „a reciti”, „a recita” sau „a atinge”. De aici se poate deduce că
misiunea religiei este de a reface legătura dintre aici şi dincolo, dintre efemer şi
peren, relativ şi absolut, om şi cosmos. Dacă ştiinţa are menirea să-l ducă pe aici,
dincolo, religia - să-l aducă pe dincolo, aici. Gerardus Van der Leeuw arată că „în
religie, Dumnezeu e cel care acţionează în raport cu omul; ştiinţa nu cunoaşte decât
acţiunea omului în raport cu Dumnezeu”
b. Definiţii ale religiei
Emilian Vasilescu arată că religia este „un ansamblu de credinţe,sentimente,
reguli morale şi rituri provenite din conştiinţa indivizilor sau a colectivităţilor, ce se
află în legătură cu o fiinţă supremă sau cu mai multe fiinţe superioare de care
depind”. Lipsesc din această definiţie ideile religioase, dogmele şi mai ales viaţa
spirituală şi experienţa mistică, însă accentul se pune corect pe ideea de legătură.
Complexitatea şi bogăţia semnificaţiilor este evidentă în ceea ce priveşte religia, iar
cuprinderea ei într-o definiţie, cât de exactă, este riscantă în cele din urmă. William
James, de altfel, avertiza asupra acestui fapt: „Cuvântul religie nu înseamnă doar un
singur principiu sau o esenţă, ci este mai degrabă un nume colectiv”. Cu toate
acestea, psihologul american al religiei oferă şi el o posibilă definiţie: „Sentimentele,
actele şi experienţele indivizilor în singurătate, atâta vreme cât ei se înţeleg pe sine
ca stând în relaţie cu orice ar socoti divinul”, iar „pentru oamenii obişnuiţi religia
semnifică întotdeauna o stare a minţii luată foarte serios”. Pentru Carl Gustav Jung,
aşezat ferm tot pe poziţia psihologiei, religia este „una dintre cele mai vechi şi mai
generale forme de manifestare a sufletului omenesc”, filosoful precizând că ea „nu
este numai un fenomen sociologic sau istoric, ci şi o importantă problemă
personală”. Edward Burnett Tylor definea religia prin expresia „credinţa în Fiinţe
Spirituale”. James George Frazer arată că: „Prin religie înţeleg o împăcare sau o
conciliere a puterilor superioare omului despre care se crede că direcţionează sau
controlează cursul naturii şi al vieţii omeneşti”. Rezultă că religia consistă din două
elemente: teoretic şi practic, adică credinţa în puteri mai înalte ca omul şi încercarea
de a le face lor pe plac. Cu timpul religia a devenit „submission to the divine”
(supunere la divin). Marcus Bach se exprimă poetic şi într-o direcţie creştină în
definiţia sa: religia este „cruce, Scriptură, lumânare, speranţă, căutare şi ceremonii”.
Nicolae Achimescu scoate în lumină faptul că omul trăieşte dintotdeauna în religie
şi defineşte religia ca „trăire şi viaţă autentică, experienţă vie Absolutului, a legăturii
cu El”. Totodată, el avertizează corect că religia nu înseamnă cunoaştere subjugată
de raţiune, ci cunoaştere tainică, directă, intuitivă, presupunând o filosofie şi o
înţelepciune a vieţii.
Dumitru Stăniloae subliniază necesitatea prezenţei următoarelor cinci
elemente: 1) credinţa, văzută ca universală şi prezentă în toate religiile, nu ca o
simplă facultate sau atitudine, ci drept ceva mai profund, care dă certitudine, ordine
şi angajează omul în adevărul celor propovăduite; 2) aspectul personal al lui
Dumnezeu, căci fără el adeziunea pe care o realizează credinţa nu ar fi totală; 3)
natura, superioritatea realităţii ultime faţă de ordinea naturii;4) autorevelarea lui
Dumnezeu, necesară pentru ca omul să intre în contact şi apoi în comuniune cu
Dumnezeu şi 5) speranţa în mântuire. Desigur există numeroase definiţii ale religiei.
Importantă nu este închiderea termenului „religie” într-o definiţie, ci lămurirea
sensului îndeosebi prin descoperirea elementelor comune în toate aceste definiţii, cel
mai reprezentativ şi cu cea mai mare ocurenţă fiind acela de legătură între Dumnezeu
şi om.În concluzie, riscăm o definiţie a religiei cu scopul înţelegerii esenţei acesteia,
fără a o izola sau reduce: religia este relaţia perenă a omului cu Dumnezeu (sacrul),
exprimată prin sentimente, atitudini,comportamente, reguli morale, practici, dogme,
idei, credinţe, viaţă spirituală şi trăire mistică.
c. Semnificaţii şi scopuri ale religiei
Pentru înţelegerea religiei, teologia propune ca obiect o discuţie despre
Dumnezeu, chestiunea transcendenţei, iar ca fundament credinţa într-un zeu sau în
mai mulţi zei. Pe de altă parte, religiologia sau ştiinţa religiei subliniază că religia ar
fi bine să-şi aleagă drept obiect omul şi viaţa sa, accentul să cadă pe problema
imanenţei şi să aibă la bază experienţa sacrului, să fie o ontologie în cele din urmă.
Însă, mult mai important decât această diferenţă de păreri este unitatea lor în
faţascientismului, ateismului şi pozitivismului, care nu reuşesc să înţeleagă cu
adevărat religia deoarece o privesc din afară şi într-un cadru restrictiv evoluţionist,
ceea ce le împiedică să aibă acces la sensul de bază al religiei şi le cantonează în
perspective reducţioniste. Un exemplu al interpretării exterioare şi reducţioniste
oferă S. A. Tokarev. El vede religia ca o formă a conştiinţei sociale reflectând
denaturat existenţa socială, condiţiile vieţii materiale a oamenilor şi vorbeşte chiar
de „fantezii religioase” în loc de religii. Pentru lămurirea cu privire la ceea ce este
religia, aceasta trebuie cunoscută din interiorul ei şi, urmând sfatul lui William
James, „pentru a înţelege religia, trebuie să fii religios”.Religia poate fi privită în
mai multe feluri, de pildă: ca o intuiţie a fiinţei absolute, a realităţii ultime, dar şi ca
o revelaţie metafizică. Ea este poate fi: 1) individuală, tainică şi personală sau 2)
colectivă, socială şi instituţională. Émile Durkheim susţinea că „societatea este
sufletul religiei”.
Factorul obiectiv reprezentat de ritualuri, culte, ceremonii şi instituţii se
îmbină în religie cu factorul subiectiv dat de sentimental religios, de credinţă şi de
trăirea mistică. Nu ar trebui neglijat nici unul dintre cele două aspecte, după cum
nici interpretarea textelor sacre. Este o chestiune de accent, adică pe care dintre cele
două direcţii se insistă. William James consideră religia personală fundamentală spre
deosebire de teologie şi ecleziasm, pentru că e comuniunea personală directă cu
divinul. De asemenea, psihologul american al religiei pune între paranteze
instituţionalul şi pune accentul pe individual, pe „religia personală pură şi simplă”
Se cuvine făcută distincţia, totodată, între a) religie ca fenomen cultural-istoric
(sensul sociologic) şi b) religie ca manifestare a sacrului (sensul fenomenologic).
Religia în esenţa ei înseamnă libertate şi nu tabu-uri, de asemenea soteriologie
şi nu dogmă. Ea nu trebuie confundată cu morala sau redusă la ea, fiind ceva mult
mai complex. Textele sacre ar fi bine să fie interpretate în spiritul, nu în litera lor,
întrucât nu sunt texte de legi. Pentru cunoaşterea profundă a religiei ar fi bine să fie
avute în atenţie patru factori majori: 1) intelectualul - ideile religioase; 2) afectivul -
credinţele religioase; 3) practicul - atitudinea şi comportamentul şi 4) experienţa -
viaţa spirituală şi trăirile mistice.