Note de curs

UNIVERSITATEA „BOGDAN-VODĂ” din CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE DREPT

Lector univ. dr. Adrian Marian

DREPT BANCAR

• Suport de curs -

Cluj-Napoca, 2020

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

CUPRINS

INTRODUCERE

UNITATEA DE STUDIU I - Banca Națională a Romaniei – reglementarea legală și funcții

1.1. BNR Reglementare
1.1.1. Statutul legal al BNR
1.1.2.Obiectivul fundamental al BNR
1.1.3.Cooperarea Internațională
1.2. BNR - Principalele functii
1.2.1. Realizarea politicii monetare
1.2.1.1. Operaţiuni de piaţă monetară
1.2.1.2. Operaţiuni de creditare
1.2.1.3 Rezervele minime obligatorii
1.2.2. Emisiunea monetara.
1.2.3. Realizarea politicii valutare
1.2.3.1. Cursul de schimb
1.2.3.2. Regimul valutar
1.2.3.3. Administrarea rezervelor internaționale ale statului
1.2.4. Instrument instituțional al statului
1.2.5. Banca a bancilor

UNITATEA DE STUDIU II – Reglementarea activității instituțiilor de credit

2.1. Cadrul legal al activității bancare în Romania
2.2. Cerinte operaționale privind organizarea și funcționarea
2.3. Cerinte de capital privind infiintarea si functionarea. Capitalul social minim
2.4. Categorii de institutii de credit
2.5. Activitati permise
2.5.1. Tranzactii interzise
2.5.2. Interdictii legale

UNITATEA DE STUDIU III – Supravegherea bancară

3.1. Autorizarea funcționării
3.2. Retragerea autorizației de funcționare
3.3. Măsuri de supraveghere și sancțiuni
3.4. Supravegherea specială
3.5. Administrarea specială

UNITATEA DE STUDIU IV - Cerințe prudentiale aplicabile instituțiilor de credit

4.1. Cadrul de reglementare național și european
4.2. Lichiditatea
4.3. Nivelul fondurilor proprii
4.4. Controlul expunerilor
4.5. Controlul expunerilor mari

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

4.6. Limitarea participaţiilor în entităţi care nu desfăşoară activităţi financiare

4.7. Mecanisme adecvate necesare susținerii cerințelor prudențiale

UNITATEA DE STUDIU V – Procedura falimentului aplicată instituțiilor de credit

5.1. Reglemetarea legală și domeniul de aplicare
5.2. Organele care aplică procedura. Atribuţii.
5.2.1. Instanţele judecătoreşti
5.2.2. Judecătorul-sindic
5.2.3. Lichidatorul judiciar
5.3. Procedura de sesizare a Tribunalului
5.3.1. Instituția de credit debitoare
5.3.2. Creditorii
5.3.3. Banca Națională României
5.4. Soluţionarea cererii de declanşare a procedurii falimentului
5.4.1. Efectele declanşării procedurii falimentului
5.5. Etapele procedurii falimentului instituţiilor de credit
5. 5.1. Măsuri premergătoare lichidării
5.5.1.1. Inventarierea şi sigilarea bunurilor care fac parte din averea instituţiei de credit
5.5.1.2. Întocmirea tabelului de creanţe
5.5.1.3. Efectuarea lichidării
5.5.1.4. Distribuirea sumelor
5.6. Răspunderea personalului din instituţia de credit ajunsă în faliment
5.7. Închiderea procedurii

UNITATEA DE STUDIU VI – Redresarea și rezoluția instituțiilor de credit

6.1. Cadrul juridic pentru starea de dificultate financiară
6.2. Cadrul de gestionare a crizelor din sectorul bancar
6.2.1. Pregătirea și prevenirea
6.2.2. Intervenţia timpurie
6.2.3. Rezoluţia
6.2.3.1. Instrumentele de rezoluție
6.2.3.2. Competențe de rezoluție
6.2.3.3. Mecanisme de siguranță
6.2.3.4. Finanțarea rezoluției
6.3. Specificul reglementărilor la nivel național

Bibliografie

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

INTRODUCERE

Ansamblul normelor juridice care legiferează activitatea bancara bazată pe structura operațiilor
și tranzacțiilor efectuate de institutiile de credit alcătuiesc conținutul disciplinei juridice de drept
bancar.
Potrivit termenilor consacrați ai doctrinei juridice, dreptul bancar reglementeaza activitatile
efectuate cu titlu de profesiune obisnuita prin intermediul institutiilor de credit care alcatuiesc
sistemul bancar.
Dreptul bancar este dreptul profesional al comerciantilor care speculeaza asupra monedei
si a creditului. Obiectul sau de reglementare îl constituie toate formele activității bancare
exercitate de banca centrala - Banca Nationala a României - si institutiile de credit.
Cursul de drept bancar se constituie într-un suport didactic necesar pentru studierea aparatului
bancar (acesta vizeaza aspectul organizatoric), a sistemul bancar (asociat cu operatiunile si
tranzactiile efectuate, adica activitatea specifica domeniului bancar), precum şi pentru
determinarea gradului de influenţă a diferiţilor factori care acţionează asupra acestor categorii.
Se prezintă succesiv, principalele elemente juridice de natura bancara necesare fundamentării
deciziilor utile activității din mediul bancar printr-o concordanţă deplină între cunoştinţe și
competenţe.
Studenţii, viitori juriști, vor deprinde competențele menite să-i ajute să înțeleagă raporturile
juridice de drept bancar astfel sa le abordeze si sa le interpreteze în situații practice spre a susţine
argumentat din punct de vedere juridic, ipoteze si opinii proprii adecvate.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

UNITATEA DE STUDIU I

BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI - REGLEMENTAREA LEGALĂ ȘI FUNCȚII

1.1. BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI – Reglementarea legală

1.1.1. Statutul legal al BNR - Legea nr.312/2004

Banca Naţională României este Banca Centrală a României în conformitate cu prevederile art.1
alin.1, având personalitate juridică. Potrivit art.1 alin.2, este o instituţie publică independentă, cu
sediul central în Municipiul Bucureşti având posibilitatea să dețină sucursale şi agenţii atât în
Municipiul Bucureşti cât şi în alte localităţi din ţară.
Legiuitorul a definit precis statutul legal al Băncii Naţionale a României – instituţie publică
independentă - înlăturând astfel lacuna vechiului text (art. 1 din Legea nr.101/1998) care, deşi se
intitula Statutul Legal, nu definea în mod expres acest statut şi care, în practică, echivalează cu
natura juridică a Băncii Naţionale a României.
În consecință, Banca Naţională a României funcționează ca o instituţie publică independentă,
în subordinea Parlamentului. Legea îi conferă atribuţii exclusive în ce priveşte politica monetară,
valutară şi de credit având puteri depline în ce priveşte organizarea, funcţionarea şi controlul
sistemului de credit din România, neputându-se confunda cu orice altă formă a instituțiilor de
credit.

1.1.2. Obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a României

Obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a României este enunţat în art.2 alin.1 din Legea
nr.312/2004 fiind reprezentat de asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.
Pentru a sintetiza si mai mult am putea spune ca obiectivul ar fi prevenirea si contracararea
inflatiei. Inflatia este un fenomen mult mai grav decat frecventa cu care este folosit in mod curent.
\daca este un termen comun pare comun si pericolul , dar nu este asa. Efcetele inflatiei in plan
economic pot fi mai grave decat dupa un razboi. Sigur este mai grav dpdv al duratei de manifestare.
Un razboi se termina in principal cand se incheie pacea. Inflatia are un mecanism care se
destabilizeza. Ex ca sa fie platiti somerii trebuie sa se tipareasca bani.
Deoarece stabilitatea preţurilor este un obiectiv de lungă durată rezultă implicit că din punct de
vedere economic stabilizarea producţiei – inclusiv a produsului intern brut - trebuie să urmărească
şi să se bazeze pe preţuri stabile aferente unor intervale de timp medii sau lungi.
Realizarea obiectivului fundamental este asociat atribuțiilor pe care legea, prin art.2 alin.1, le
acordă Băncii Naţionale a României în ceea ce priveşte: (a) elaborarea şi aplicarea politicii
monetare şi politicii cursului de schimb; (b) stabilirea regimului valutar; (c) supravegherea
prudenţială a instituţiilor de credit şi (d) administrarea rezervelor internaţionale ale
României. Aceste atribuţii constituie în acelaşi timp expresia funcţiilor Băncii Centrale
consfințind colaborarea cu toate celelalte instituții specializate ale statului.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

1.1.3. Cooperarea internaţională

Având împuternicirea Parlamentului, în conformitate cu art.4 alin.1 din Lege, Banca Naţională
a României poate participa la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar, monetar sau
de plăţi şi poate deveni membru al acestora. Rezultă că implicarea Băncii Naţionale a României în
astfel de organizaţii internaţionale este supusă cerinţei împuternicirii (aprobării) de către
Parlamentul României.
Banca Naţională a României poate participa în nume propriu sau în numele statului la tratative
şi negocieri externe în probleme financiare, monetare, de curs de schimb şi de plăţi, precum şi în
domeniul autorizării, reglementării şi supravegherii prudenţiale a instituţiilor de credit.
Totodată, Banca Naţională a României exercită drepturi şi îndeplineşte obligaţii care revin
României, în calitate de membru fondator al Fondului Monetar Internaţional, inclusiv utilizarea
facilităţilor acestei instituţii, pentru nevoile balanţei de plăţi şi consolidarea rezervelor
internaţionale ale ţării.

1.2. BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI – Principalele funcții

Principalele funcţii ale Băncii Naţionale a României - ca Bancă Centrală sau de emisiune
rezultate atât prin prisma dispoziţiilor legale, cât şi a concluziilor desprinse de doctrină, - sunt
următoarele: (a) Realizare a politicii monetare; (b) Emisiune monetară; (c) Realizare a politicii
valutare; (d) Agent al statului; (e) Bancă a băncilor.

1.2.1. Realizarea politicii monetare

Politica monetară constituie principalul domeniu al politicii economice care urmăreşte strict
cererea şi oferta de monedă din economie.
Subsecvent politicii monetare pe care o promovează, Banca Naţională a României utilizează
proceduri şi instrumente specifice pentru operaţiuni de piaţă monetară şi de creditare a instituţiilor
de credit, precum şi mecanismul rezervelor minime obligatorii (art.5 din Lege).

TITLURILE Ce sunt titlurile?

Titlurile sunt valori mobiliare, titluri de stat, titluri de creante negociabile, titluri de piata
interbancara si alte creante reprezentate printr-un titlu si negociabile pe piata. Valorile mobiliare
reprezinta instrumente negociabile, fie emise in forma materiala, fie evidentiate prin inscrieri in
cont care confera detinatorilor drepturi patrimoniale asupra emitentului specifice conditiilor de
emisiune a titlurilor.

Legea nr. 247/2004 stabileste ca reprezinta valori mobiliare urmatoarele:

actiunile emise de societatile comerciale si alte valori mobiliare echivalente ale acestora,
negociate pe piata de capital;

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

obligatiuni si alte titluri de creanta, inclusiv titlurile de stat cu scadenta mai mare de 12 luni,
negociabile pe piata de capital;
orice alte titluri negociate in mod obisnuit, care dau dreptul de a achizitiona respectivele valori
mobiliare prin subscriere sau schimb, dand loc la o decontare in bani cu exceptia instrumentelor
de plata.
Titlurile de stat sunt instrumente financiare care atesta datoria publica sub forma de bonuri,
certificate de trezorerie, inclusiv certificatele de trezorerie pentru populatie nerascumparate la
scadenta si transformate in certificate de depozit sau alte instrumente financiare constituind
imprumuturi ale statului in moneda nationala sau in valuta, pe termen scurt, mediu si lung.
Acestea pot fi emise in forma materializata sau dematerializata, nominative sau la purtator, si pot
fi negociabile sau nenegociabile.
Titlurile de stat se emit de catre organele de specialitate ale administratiei publice centrale,
conform unui calendar previzional anual, stabilit si anuntat in luna decembrie a fiecarui an de
Ministerul Economiei si Finantelor, de regula sub forma dematerializata.
Titlurile de creante negociabile sunt certificate de depozit, bilete de trezorerie si alte titluri
emise de banci in baza unor reglementari specifice.

Titlurile de piata interbancara sunt titluri emise si negociabile pe piata interbancara.

In functie de veniturile pe care le genereaza, titlurile sunt impartite in:

titluri cu venit fix, cele care genereaza plati fixe sau determinabile si au o scadenta fixa (de
exemplu: obligatiuni, certificate de trezorerie);
titluri cu venit variabil (de exemplu: actiuni).
Institutiile de credit clasifica titlurile si in functie de intentie, in ceea ce priveste durata de
detinerea acestora, in momentul achizitionarii lor sau la reclasificarea acestora:

titluri de tranzactie
titluri de plasament
titluri de investitii

parti in societati comerciale legate

titluri de participare
titluri ale activitatii de portofoliu.
Titlurile de tranzactie sunt titluri achizitionate, in principal, in scopul vanzarii in viitorul
apropiat, precum si cele care fac parte dintr-un portofoliu de instrumente financiare identificate
care sunt administrate impreuna si pentru care exista dovada unui ritm efectiv recent de a obtine
castiguri pe termen scurt.

Pentru a putea fi clasificat in categoria titlurilor de tranzactii, un titlu (fie cu venit fix, fie cu
venit variabil) trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
sa fie tranzactionabile in orice moment pe o piata lichida;

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

intentia de tranzactionare sa fie inainte de scadenta;

pretul de piata al titlurilor sa fie accesibil participantilor la piata.

1.2.1.1. Operaţiuni de piaţă monetară

Banca Naţională a României poate efectua dar numai pe piaţa secundară, şi cu condiţia ca aceste
operaţiuni să fie reversibile - adică sa fie vândute ulterior, cumpărări/vânzări directe sau poate
lua în gaj, pentru acordarea de credite colateralizate, creanţe asupra sau titluri ale statului,
autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor
naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de stat, instituţiilor de credit sau altor persoane
juridice. Deasemenea poate efectua swap-uri valutare, emite certificate de depozit şi atrage
depozite de la instituţii de credit, în condiţiile pe care le consideră necesare pentru a realiza
obiectivele politicii monetare. Formularea legii este fără echivoc în acest sens: operaţiuni
reversibile, cumpărări/vânzări directe.
Legea interzice Băncii Naţionale a României să achiziţioneze de pe piaţa primară creanţe asupra
statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale,
companiilor naţionale etc. Această interdicţie se extinde începând cu data aderării României la
Uniunea Europeană şi la creanţele asupra altor organisme şi companii de drept public din statele
membre.
In ţările dezvoltate, principalul instrument de obiectiv monetar îl constituie operaţiunile de
piaţă monetară sau operaţiunile de open-market. Ele constau în cumpărarea şi vânzarea
titlurilor publice de către Banca Centrală pe piaţa liberă, respectiv de la sau către băncile
comerciale şi populaţie.
Banca Centrala cumpără titluri de la băncile comerciale iar rezervele acestora deţinute la Banca
Centrală sporesc cu suma care reprezintă contravaloarea titlurilor cumpărate, fără ca oferta de
moneda să înregistreze o creştere. Similar, când Banca Centrala cumpără titluri guvernamentale se
înregistrează o creştere a ofertei de moneda.
Pentru a obține efectul invers, Banca Centrala procedează la vânzarea titlurilor către băncile
comerciale, agenţii economici şi populaţie, retrăgând astfel din circulaţie cantitatea de moneda
echivalenta cu suma acestor titluri.
Politica de open-market vizează două obiective principale: (1) stabilirea cantităţii de monedă
(obiectiv activ); (2) ţintirea ratei de dobândă pe piaţa monetara (obiectiv pasiv).
La înregistrarea unui exces de lichiditate în sistemul bancar, Banca Centrală procedează la
emisiunea de titluri proprii sau titluri guvernamentale, pe care le răscumpără la maturitate,
antrenând astfel efectele menționate anterior.
Banca Naţională a României este împuternicita de lege sa efectueze şi operaţiuni de swap
valutar. Acestea sunt tranzacţii financiare în care două părţi (în cazul nostru una din părţi fiind
Banca Centrală) schimbă sume exprimate în două monede diferite, la o anumită dată şi le
răscumpără la o dată ulterioară stabilită anterior, de comun acord.
Banca Naţională a României utilizează aceste operaţiuni în scopul declarat de a influenţa
lichiditatea internă şi de a gestiona rezervele valutare, stimulând astfel şi dezvoltarea pieţei
financiare interne.

1.2.1.2. Operaţiuni de creditare

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

Banca Naţională a României poate acorda potrivit art.7 din Legea nr.312/2004, credite
instituţiilor de credit eligibile, în condiţiile stabilite prin reglementările proprii ale Băncii Naţionale
a României.
Banca Centrală practică în relaţiile cu băncile comerciale, operaţiuni de rescontare a titlurilor
de credit, pe care aceste bănci le deţin. Acestea reprezintă în ultima instanţă efecte de comerţ cu
cauză reală (titluri provenind din vânzările pe credit ale mărfurilor).
Banca Centrală are posibilitatea să acorde împrumuturi şi numai pe gaj de efecte comerciale.
În cadrul acestei proceduri, titlurile de credit rămân în proprietatea băncilor comerciale, servind,
însă, băncii de emisiune drept garanţie pentru rambursarea creditului.
Rescontarea rămâne metoda tradiţională de finanţare directă a instituțiilor de credit şi, implicit,
a economiei naţionale. Devine eficientă numai în cadrul unui plafon de rescontare, dincolo de care
refinanţarea Băncii Centrale devine scumpă.
O altă formă de creditare pa care o practica Banca Centrală este creditul pe gaj de efecte
publice, numit şi credit de lombardare, unde titlurile care constituie garanţia unui astfel de credit
nu mai sunt efectele comerciale cu cauză reală, ci obligaţiuni şi bonuri de tezaur cumpărate de
băncile comerciale cu ocazia emisiunilor lansate de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare.
Practic, Banca Centrală cumpără sau preia în pensiune aceste titluri, în schimbul cărora acorda
avansuri denumite şi credite de lombard însă rata dobânzii este mai mare decât rata de la rescont.
Dat fiind că prin lombardare se furnizează fonduri pentru a face faţă penuriei de rezerve, este
normal ca rata de dobânda aplicată să se situeze în acest caz peste nivelul ratei de piaţă.
Creditul lombard (owerdraft) este în realitate o finanţare de urgenţă acordată băncilor pentru a
face faţă plaţilor zilnice.
In activitatea de creditare, Banca Naţională a României mai practică şi creditul structural,
alimentând un cont pentru o anumită perioadă de timp, din care băncile folosesc sume de bani până
la nivelul plafonului stabilit de Banca Naţională a României, pentru anumite operaţiuni, credit
garantat cu titluri comerciale sau alte titluri acceptate de Banca Naţională a României.
Un alt tip de credit practicat de Banca Naţională a României este şi creditul de licitaţie în
cadrul căruia Banca Centrală pune la dispoziţia întregului sistem bancar un plafon maxim pe care
băncile îl licitează în cadrul şedinţelor de licitaţie, rata de dobândă fiind astfel stabilită pe baze
competitive.
Un alt tip de credit practicat de Banca Naţională a României este creditul special - care
constituie o refinanţare extraordinară acordată de Banca Centrală instituţiilor de credit aflate în
criză de lichidităţi, condiţionată de prezentarea unui program de restructurare al respectivei bănci,
acceptat de conducerea Băncii Centrale, termenul maxim al finanţării fiind de 30 zile.
Potrivit alin. 2 art. 7 din Legea nr. 3012/2004, se interzice Băncii Naţionale a României
creditarea pe descoperit de cont sau orice alt tip de creditare a statului, autorităţilor publice centrale
şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi altor societăţi cu capital
majoritar de stat. Prin excepţie, prevederile de mai sus nu se aplică instituţiilor de credit cu capital
majoritar de stat. Acestea beneficiază de tratamentul acordat instituţiilor de credit.
Începând cu data aderării României la Uniunea Europeană, interdicţia prevăzută la alin. 2, se
extinde la creditarea pe descoperit de cont sau orice alt tip de creditare a altor organisme guvernate
de legea publică şi companii publice din statele membre.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

1.2.1.3 Rezervele minime obligatorii

Potrivit art.8 alin.1 din Legea nr.312/2004, Banca Naţională a României stabileşte regimul
rezervelor minime obligatorii pe care instituţiile de credit trebuie să le menţină în conturi deschise
la aceasta. În abordarea acestei probleme trebuie să ne raportăm și la norma specială în materie,
respectiv la Regulamentul nr.6/2002 privind regimul rezervelor minime obligatorii emis de Banca
Naţională a României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.566 din 1 august
2002, modificat succesiv.
Potrivit art.1 din acest Regulament, instituţiile de credit - persoane juridice române, sucursalele
din România ale instituţiilor de credit din alte state membre şi sucursalele din România ale
instituţiilor de credit din state terţe (definite prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.99/2006
privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, denumite instituţii de credit), trebuie să
menţină rezerve minime obligatorii în lei şi în valută, în conturi deschise la Banca Naţională a
României. În baza art.6 alin.1 din acelaşi Regulament, băncile/casele centrale ale cooperativelor
de credit sunt obligate să menţină în conturile deschise la Banca Naţională a României nivelul
prevăzut al rezervelor minime obligatorii, ca medie zilnică pe durata perioadei de aplicare,
respectiv pe intervalul cuprins între data de 24 a lunii curente şi data de 23 a lunii următoare.
Rezervele minime obligatorii îndeplinesc cel puţin două obiective: - un obiectiv de politică
monetară; - alt obiectiv de ordin prudenţial.
Cu privire la obiectivul esenţial al politicii monetare, de menţinere a masei monetară la un nivel
cât mai apropiat de cantitatea de bunuri şi servicii de pe piaţă (obiectivul cantitativ), se cer făcute
câteva precizări.
În cadrul sistemului bancar se admite o insolvabilitate temporară mai mare decât în alte
sectoare, insolvabilitate relaționată posibilităţii de multiplicare a creditului.
Instituțiile de credit acordă credite din capitalurile proprii dar plasamentele se fac preponderent,
pe seama fondurilor atrase. Creditele astfel acordate devin – datorită multiplicării creditului - mai
mari decât nivelul acestor fonduri, astfel încât scopul principal constă tocmai în limitarea
potenţialului de multiplicare a creditului.
Rezervele minime obligatorii depuse în conturile instituțiilor de credit deschise la Banca
Centrală nu mai pot servi drept bază pentru acordarea de credite economiei. Orice variaţie în
nivelul cantitativ al rezervelor minime obligatorii nu face decât să crească sau să scadă oferta de
monedă, care este astfel influențată de Banca Centrală.
Referitor la obiectivul de ordin prudenţial, acesta este realizat în măsura în care publicul are
încredere că instituțiile de credit dispun de lichidităţi suficiente pentru a face faţă solicitărilor de
retragere a depunerilor.
În situația în care o bancă nu face faţă solicitărilor de retragere a depunerilor, Banca Centrală
va permite utilizarea acestor rezerve minime obligatorii pentru restituirea depunerilor, fapt ce
conferă siguranţă publicului.
Rezervele minime obligatorii constituie şi o sursă de venituri pentru Banca Centrală. Astfel,
prin Legea nr. 312/2004 se prevede că, la rezervele minime obligatorii, Banca Naţională a
României va bonifica dobânzi cel puţin la nivelul ratei dobânzii medii la depunerile la vedere
practicate de instituţiile de credit.
Valoarea rezervelor minime obligatorii, constituie baza monetară în funcţie de care se evaluează
lichiditatea pe piața interbancară.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

Potrivit art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr.6/2002, baza de calcul a rezervelor minime obligatorii
se constituie din mijloace băneşti în monedă naţională şi în valută, reprezentând obligaţii ale
băncii/casei centrale a cooperativelor de credit (la nivelul reţelei cooperatiste de credit) rezultate
din acceptarea depozitelor şi a altor fonduri. Se determină ca nivel mediu, pe perioada de
observare, al elementelor de pasiv din bilanţul băncilor.
Sunt exceptate din baza de calcul: (i) mijloacele băneşti atrase de la Banca Naţională a
României; (ii) mijloacele băneşti atrase de la alte bănci, case centrale ale cooperativelor de credit,
cooperative de credit, care, la rândul lor, sunt obligate să constituie rezerve minime obligatorii la
Banca Naţională a României; (iii) capitalurile proprii ale băncii/casei centrale a cooperativelor de
credit – la nivelul reţelei cooperatiste de credit - calculate în conformitate cu reglementările Băncii
Naţionale a României, precum şi fondul social depus de către membrii cooperatori.
Cerinţele privind rezervele minime obligatorii se consideră realizate atunci când nivelul efectiv
al acestora, astfel cum este definit la art.2 lit.f) din Regulament, (ca sold mediu zilnic înregistrat
de bancă în contul în care se menţin rezervele minime obligatorii în perioada de aplicare), este egal
cu nivelul prevăzut al acestora definit la art.2 lit.e) din Regulament (produsul dintre baza de calcul
şi rata rezervelor minime obligatorii).
Ratele rezervelor minime obligatorii se stabilesc de Banca Naţională a României, în funcţie de
obiectivele sale de politică monetară şi se comunică prin circulară.

1.2.2. Funcţia de emisiune monetară

Banca Centrală (fiind și Banca de Emisiune) emite bancnote şi monede metalice al căror curs
este legal şi care au putere liberatorie nelimitată. Prevederile art.12 din lege, intitulat „dreptul
exclusiv de emisiune”, precizează prerogativa exclusivă a Băncii Naţionale a României ca „unică
instituţie autorizată să emită însemne monetare, sub formă de bancnote şi monede, ca mijloace
legale de plată pe teritoriul României”.
Din perspectiva cursului legal si al puterii liberatorii nelimitate, semnalăm ca dispoziţiile art.16
din lege - Mijloace legale de plată - prevăd expres că: „bancnotele şi monedele emise şi neretrase
din circulaţie de către Banca Naţională a României reprezintă însemne monetare care trebuiesc
acceptate la valoarea nominală pentru plata tuturor obligaţiilor publice sau private".
Moneda naţională este leul iar subdiviziunea acestuia este banul (art.13 din lege).
Volumul emisiunii se realizează proporţional nevoilor economice, în caz contrar riscându-se,
fie efecte inflaţioniste, fie efecte deflaţioniste.
Suma totală a bancnotelor şi monedelor metalice în circulaţie (excluzând rezerva de numerar)
se înregistrează ca pasiv în contabilitatea Băncii Naţionale a României.
Banca Naţională a României este abilitată prin lege să asigure tipărirea bancnotelor şi baterea
monedelor. Concomitent, este obligată să asigure păstrarea în siguranţă a celor care nu sunt puse
în circulaţie, precum şi pentru custodia şi distrugerea - când aceasta este necesară - a matriţelor,
cernelurilor şi a bancnotelor şi monedelor retrase din circulaţie.
Banca Naţională a României este singura în drept să stabilească valoarea nominală,
dimensiunile, greutatea, desenul şi alte caracteristici tehnice ale bancnotelor şi monedelor.
Bancnotele poartă semnătura guvernatorului şi a casierului central.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

Grafica bancnotelor şi monedelor este protejată fiind înregistrată la Oficiul de Stat pentru
Invenţii şi Mărci din România. Orice reproducere integrală sau parţială la scara de 1/1 efectuată în
scop publicitar, de informare sau în alte scopuri comerciale, se poate face numai cu acordul
prealabil, scris, al Băncii Naţionale a României (art. 14 alin. 5 din lege). Falsificarea sau
contrafacerea însemnelor monetare este pedepsită conform legii (infracţiunea de falsificare de
monedă).
Pierderea sau furtul însemnelor monetare nu cade sub protecţia legii, cum este cazul anumitor
titluri la purtător.
Emisiunea monetară odată realizată este distribuită tot de Banca Naţională a României (art. 17
alin. 2 din lege), care administrează, de asemenea, şi rezerva de numerar.
Bancnotele şi monedele uzate sau necorespunzătoare sunt retrase din circulaţie şi distruse de
către Banca Naţională a României. Ea este obligată să le înlocuiască, fără taxe, cu altele noi, cu
excepţia celor ilizibile, cu deformări, sau cărora le lipseşte mai mult de 40% din suprafaţa lor.
Fiind unica instituţie autorizată să emită însemne monetare, Banca Naţională a României poate
hotărî anularea sau retragerea din circulaţie a oricăror bancnote sau monede care au fost emise. În
locul acestora, poate decide, punerea în circulaţie a altor tipuri de însemne monetare (art.18 alin.1
din lege).
Un exemplu elocvent l-a constituit Legea nr. 348 din 14 iulie 2004 privind denominarea
monedei naţionale. Potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.348/2004 „la data de 1 iulie 2005, moneda
naţională a României – leul” a fost „denominată astfel încât 10.000 lei vechi, aflaţi în circulaţie”
la respectiva dată, au fost „preschimbaţi pentru 1 leu nou”. Denominarea reprezintă acţiunea de
reducere a valorii nominale a monedei naţionale (art.1 alin.2 din lege). Pentru realizarea acestei
operaţiuni, Banca Naţională a României a pus în circulaţie noile bancnote şi monede, începând cu
aceeaşi dată – 1 iulie 2005. Vechile însemne monetare au avut putere circulatorie până la data de
31 decembrie 2006 şi au fost acceptate la plată la valoarea de 10 mii lei vechi pentru un leu nou.
În paralel, începând cu aceeaşi dată – 1 iulie 2005 – pe piaţă au circulat şi noile însemne monetare,
acceptate la valoarea nominală, în aşa fel încât până la data de 31 decembrie 2006 vechile însemne
monetare să poată fi treptat înlocuite cu noile însemne monetare. După data de 31 decembrie 2006
vechile însemne monetare nu au mai putut circula şi, prin urmare, nu au mai fost acceptate la plată
pentru stingerea obligaţiilor publice sau private.
Operaţiunea de denominare a avut drept consecinţă aceea că preţurile bunurilor şi serviciilor
au necesitat exprimarea în monedă nouă. Pentru a obişnui populaţia, agenţii economici şi
instituţiile publice cu noile preţuri, acestea au fost afişate până la data de 30 iunie 2006 şi în
moneda veche.
O consecinţă suplimentară a acestei operaţiuni a reprezentat-o denominarea acţiunilor
societăţilor comerciale pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni. Noua valoare a ajuns să fie multiplu
de 100 şi corespunzător denominării acţiunilor, s-a produs majorarea sau reducerea
corespunzătoare a capitalului social cu păstrarea numărului de acţiuni şi a cotei de participare la
capitalul social.

1.2.3. Realizarea politicii valutare

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

Politica valutară se asigură prin intermediul cursului de schimb, a regimului valutar și

administrarea rezervelor internaționale.
Banca Naţională a României elaborează şi aplică politica de curs de schimb în conformitate cu
prevederile art. 9 alin.1 din legea nr.312/2004, fiind abilitată în acest sens: (a) să elaboreze balanţa
de plăţi şi alte lucrări privind poziţia investiţională internaţională a ţării; (b) să stabilească cursurile
de schimb pentru operaţiunile proprii pe piaţa valutară, să calculeze şi să publice cursurile medii
pentru evidenţa statistică; (c) să păstreze şi să administreze rezervele internaţionale ale statului.

1.2.3.1. Cursul de schimb

Este parte componentă a politicii valutare și reprezintă raportul între moneda naţională şi o altă
monedă de referinţă sau mai precis raportul între valorile paritare ale celor două monede.
Cursul de schimb este instrumentul aflat la îndemâna Băncii Centrale, fiind utilizat pentru
controlul eficient al schimburilor valutare. Banca Centrală poate interveni asupra cursului de
schimb - spre exemplu, prin cumpărarea sau vânzarea de valută, influenţându-se în acest mod
raportul cerere-ofertă, care atrage automat variația cursului de schimb în sistemul conectat de
fluctuări.
Cursul de schimb se află în strânsă dependență şi de alţi factori cum ar fi: rata inflaţiei, nivelul
dobânzilor şi soldul balanţei de plăţi al unei ţări. De asemenea, soldul excedentar al balanţei
comerciale va genera o tendinţă de creştere a valorii cursului de schimb, iar soldul deficitar, o
tendinţă de scădere.

1.2.3.2. Regimul valutar

Reprezintă a doua componentă fundamentală a politicii valutare aflată sub controlul Băncii
Naţionale a României.
Potrivit art.10 alin.1 din lege, Banca Naţională a României inițiază reglementări privind
monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare pe teritoriul ţării. În sarcina sa revine emiterea de
autorizaţii pentru operaţiuni valutare de capital, tranzacţii pe pieţele valutare şi alte operaţiuni
specifice.
Reglementările Băncii Naţionale a României privind regimul valutar, se referă, în principal, la
următoarele activități: (a) autorizarea şi retragerea autorizaţiei, precum şi supravegherea
persoanelor care au obţinut autorizaţia de a efectua tranzacţii valutare; (b) stabilirea de plafoane şi
alte limite pentru deţineri de active externe şi operaţiuni cu acestea, pentru persoane juridice şi
fizice; (c) stabilirea plafonului şi a condiţiilor îndatorării externe a persoanelor juridice şi fizice,
care intră sub incidenţa regimului valutar.
Monitorizarea tranzacţiilor valutare se exercită asupra persoanelor juridice autorizate să
desfăşoare operaţiuni valutare. În cadrul acestui proces, persoanele juridice autorizate sunt
obligate să raporteze Băncii Naţionale a României asupra tranzacţiilor efectuate, prin documente
ale căror formă şi conţinut se stabilesc de către aceasta (art.11 din lege).

1.2.3.3. Administrarea rezervelor internaționale ale statului

Rezervele țării în aur și alte active recunoscute pe plan internațional sunt păstrate de Banca
Națională a României iar constutirea lor înglobează ca scop următoarele considerente: (i) onorarea
plăţilor aferente obligaţiilor externe ale statuluiromân; (ii) asigurarea credibilităţii ţării, fluidizarea

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

împrumuturilor externe, limitarea vulnerabilităţii externe (absorbţia şocurilor financiare adverse

în perioade de criză sau în situaţia restrângerii accesului la pieţele internaţionale de capital); (iii)
Consolidarea credibilităţii politicii economice, a politicii monetare şi a celei de curs de schimb,
inclusiv prin posibilitatea intervenţiei în sprijinul monedei naţionale; (iiii) acumularea de avuţii
pentru generaţiile viitoare şi pentru a face faţă unor şocuri exogene neprevăzute. În structura
rezervei internaționale regăsim componenta rezerva valutară căreia îi revin următoarele utilizări:
(1) rambursarea împrumuturilor externe contractate de statul român, a dobânzilor şi comisioanelor
aferente; (2) onorarea obligaţiilor externe rezultate din garanţiile emise de Guvernul României; (3)
participaţii ale statului român la organismele internaţionale; (4) alte plăţi efectuate cu scopul
îndeplinirii unor obligaţii externe ale statului român; (4) plata comisioanelor şi spezelor aferente
operaţiunilor specifice de administrare a rezervei; (5) rambursări de sume către băncile comerciale
în limita rezervelor minime obligatorii deţinute de acestea în conformitate cu regulamentele BNR;
(6) vânzarea de valută pe piaţa valutară interbancară. Rezerva valutară are potrivit legii,
următoarele surse de formare: (a) cumpărări de valută pe piaţa valutară din România; (b) sumele
cumpărate de BNR de la Ministerul Finanţelor Publice provenind din împrumuturi externe în
valute liber convertibile; (c) creditele bancare contractate şi depozitele atrase de Banca Naţională
a României în valute liber convertibile, în nume propriu, în condiţiile legii; (d) dobânzile,
comisioanele şi alte venituri în valută rezultate din operaţiuni specifice de administrare şi
fructificare a rezervelor.
Restricţiile în utilizarea rezervei internaţionale sunt corelate cu statutul BNR ca Bancă Centrală
a statului român a căror plasamente în credite destinate autorităților publice sunt supuse unor
exigențe sau interdicții de politică monetara națională și europeană. Potrivit Tratatului UE (art.
123) se interzice băncilor centrale ale statelor membre să acorde credite pe descoperit de cont sau
orice alt tip de facilitate de credit: (a) instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor UE; (b)
administraţiilor publice centrale, autorităţilor regionale sau locale; (c) celorlalte autorităţi publice,
organisme sau întreprinderi publice din statele membre. Această interdicţie este inclusă şi în
Statutului BNR, art. 7. Chiar dacă articolul 123 alineatul (1) din Tratat se referă în mod specific la
„facilităţi de credit”, care implică obligaţia rambursării acelui credit, această interdicţie se aplică a
fortiori şi altor forme de finanţare, scopul general al acestuia fiind disciplina finanţelor publice şi
interzicerea finanţării sectorului public de către băncile centrale naţionale. De asemenea BNR nu
poate finanţa în mod direct deficitul bugetar și BNR nu poate acoperi cheltuielile administraţiei
publice, indiferent dacă acestea sunt curente (de exemplu, plata pensiilor şi salariilor) sau de
capital.
Administrarea rezervelor internaţionale ale României constituie o atribuţie legală a BNR
precizată în Legea nr. 312/2004, la art. 31. Pe acest temei legal, Banca Naţională a României este
autorizată, în condiţiile pe care le stabileşte şi le poate modifica periodic, să efectueze următoarele
operaţiuni (similar altor bănci centrale din ţări cu economie de piaţă): (a) să cumpere, să vândă şi
să efectueze alte tranzacţii cu: lingouri şi monede din aur şi cu alte metale preţioase; valute; valori
mobiliare emise sau garantate de bănci centrale, de instituţii financiare internaţionale, de societăţi
bancare şi nebancare; (b) să cumpere, să vândă şi să efectueze alte tranzacţii pe piaţa secundară cu
bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri emise sau garantate de guverne străine sau de organizaţii
financiare interguvernamentale; (c) să deschidă şi să menţină conturi la alte bănci centrale şi
autorităţi monetare, societăţi bancare şi la instituţii financiare internaţionale; (d) să deschidă şi să
ţină conturi şi să efectueze operaţiuni de corespondent pentru instituţii financiare internaţionale,

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

bănci centrale şi autorităţi monetare, societăţi financiare şi bancare, organizaţii financiare

interguvernamentale din străinătate, precum şi pentru guverne străine şi agenţiile lor.
Managementul rezervei oficiale asigurat de BNR, se supune următoarelor obiective și principii:
(a) gestionarea într-o manieră prudentă a riscurilor de lichiditate, de piaţă şi de credit; (b) obţinerea
de venituri pe termen mediu şi lung, cu condiţia menţinerii unui nivel adecvat al lichidităţii şi al
riscului; (c) politica investiţională a BNR este caracterizată de prudenţă, urmărind optimizarea
triadei „lichiditate – risc – randament”, cu accent pe primele două categorii.
Fructificarea rezervelor internaţionale se face pe următoarele destinații de fructificare și
siguranță: (i) conform practicii internaţionale, valutele sunt menţinute la bănci centrale din
străinătate, emitente ale valutelor respective (în cazul euro, bănci centrale din Eurosistem) sau la
alte instituţii financiare internaţionale; (ii) stocul de aur este păstrat parţial în cadrul Băncii
Naţionale a României, parţial la alte bănci centrale; (iii) conform standardelor FMI, menţinerea
rezervei valutare în ţară ar determina pierderea calităţii acesteia de rezerve internaţionale.
Se consideră că dimensiunea rezervelor internaţionale ale României se situează la un nivel
confortabil, rezultat al unei analize efectuate pe baza unei metodologii utilizate pe plan
internaţional şi a unui set de parametri calibraţi la economia României. Actualul nivel permite
gestionarea unor posibile dezechilibre generate de evoluţii adverse ale contextului intern sau
internaţional.

1.2.4. Instrument instituțional al statului

Banca Naţională a României este exonerată de atribuții - similare celei de contabil al statului –
referitoare la gestionarea banului public. În schimb, Trezoreria Statului (T.S. - reprezintă statul în
funcţia sa financiară) îşi asumă gestionarea directă a veniturilor şi cheltuielilor publice. Mai mult,
pe lângă atribuţiile de încasare şi evidenţiere în conturile sale a veniturilor publice şi de cheltuire
a banului public, T.S. are şi responsabilitatea de a bate monedă. În acest context, Banca Naţională
a României conduce în contabilitatea sa contul curent general al Trezoreriei Statului, deschis pe
numele statului (art.10 alin.2 din lege).
Înregistrarea operaţiunilor în contul curent general al Trezoreriei Statului se reglementează prin
convenţii încheiate între Banca Naţională a României şi Ministerul Finanţelor Publice.
Banca Naţională a României înregistrează în contul curent general al Trezoreriei Statului,
potrivit art.28 alin.1 din lege, (a) încasările (pentru contul curent general al Trezoreriei Statului)
şi (b) plăţile efectuate în limita disponibilităţilor contabilizate în acest cont.
Băncii Naţionale a României i se interzice potrivit art.6 alin.1 din lege achiziţionarea titlurilor
de stat pe piaţa primară. Cu toate acestea, Banca Națională a României poate acţiona ca agent al
statului pe temeiul convenţiilor încheiate în prealabil cu Ministerul Finanţelor Publice şi în
conformitate cu reglementările proprii (art.29 alin.2 din lege), cu perceperea unui comision, în
ceea ce priveşte: (a) plasarea către terţi a emisiunilor în titluri de stat şi a altor instrumente
negociabile de îndatorare ale statului român; (b) exercitarea funcţiilor de agent însărcinat cu
înregistrarea, depozitarea şi transferul titlurilor de stat; (c) plata capitalului, dobânzilor,
comisioanelor şi a spezelor aferente; (d) executarea decontărilor în contul curent general al
Trezoreriei Statului; (e) alte operaţiuni în conformitate cu obiectivul fundamental şi atribuţiile
Băncii Centrale; (f) efectuarea plăţilor corespunzătoare celor de mai sus, prin conturi deschise în

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

contabilitatea sa, inclusiv a celor aferente serviciului datoriei emitenţilor şi altor costuri de
tranzacţionare şi operare.
Rezultă că Banca Naţională a României are posibilitatea de a intermedia operaţiunile cu
respectivele titluri de stat de pe piaţa primară deși nu are dreptul achiziționării acestor titluri de
valoare.

1.2.5. Bancă a băncilor

Banca Naţională a României autorizează, potrivit legii, funcţionarea celorlalte bănci pe

teritoriul României, le supraveghează activitatea, le impune restricţii în anumite situaţii, le retrage
autorizaţia, etc. In egală măsură, Banca Naţională a României joaca rolul de bancă pentru celelalte
bănci privind depozitele şi acordarea de credite. Banca Naţională a României este împuternicită
de lege să emită reglementări proprii cu valabilitate pentru întregul sistem bancar.
Funcţia de bancă a băncilor se manifestă şi prin posibilitatea Băncii Centrale de a efectua
plasamente în credite acordate celorlalte instituţii de credit - activitatea fiind reglementată prin
art.19-20 din lege.
Banca Naţională a României poate deveni şi creditor de ultimă instanţă, în situații de criză
financiară sau de apariţie a unor riscuri sistemice (art.26 din lege).

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

UNITATEA DE STUDIU II

REGLEMENTAREA ACTIVITĂŢII INSTITUŢIILOR DE CREDIT

2.1. CADRUL LEGAL AL ACTIVITĂŢII BANCARE ÎN ROMÂNIA

Pe lângă Legea nr.312/2004 care stabileşte în principiu modul de organizare şi funcţionare al

Băncii Centrale şi competenţele acesteia în funcţionarea sistemului bancar, activitatea bancară în
România este reglementată in extenso de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.99/2006 privind
instituţiile de credit şi adecvarea capitalului (în continuare Ordonanţa). Acest cadru legal este
completat de Ordonanţa nr.10/2004 privind falimentul instituţiilor de credit şi evident, de
reglementările proprii ale Băncii Naţionale ale României.
Potrivit art.7 alin.1 pct.1 din Ordonanţă activitatea bancară semnifică atragerea de depozite sau
alte fonduri rambursabile de la public şi acordarea de credite în cont propriu şi se desfăşoară,
potrivit prevederilor art.1 alin.(2) din Ordonanţă, prin instituţii de credit - persoane juridice
române, inclusiv sucursalele din străinătate ale acestora şi instituţii de credit din alte state membre,
respectiv din state terţe, autorizate să desfăşoare activitate bancară în România. În înţelesul
Ordonanţei, potrivit art.7 alin.1 pct.10, instituţia de credit reprezintă o entitate a cărei activitate
constă în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public şi în acordarea de
credite în cont propriu.
Dispoziţiile art.32 alin.1 din Ordonanţă precizează expres că instituţiile de credit, persoane
juridice române, se pot constitui şi pot funcţiona numai pe baza autorizaţiei de funcţionare
emise de Banca Naţională a României.
În ce priveşte tipul de persoană juridică, dispoziţiile art.32 alin.2 din Ordonanţă precizează că
acestea se constituie în forma juridică prevăzută pentru fiecare dintre categoriile de instituţii de
credit reglementate în Partea a II-a şi nu se pot constitui prin subscripţie publică.

2.2. CERINŢE OPERAŢIONALE PRIVIND ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA

Plecând de la principiul general enunţat la art.101 alin.1 din OUG nr. 99/2006 potrivit căruia
întreaga activitate a instituţiilor de credit se desfăşoară potrivit reglementărilor şi măsurilor
adoptate de Banca Naţională a României, reglementări emise în exercitarea atribuţiilor sale,
prevăzute ca atare de Legea nr.312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, o primă
dispoziţie stabileşte că:
a) instituţiile de credit trebuie să îşi organizeze întreaga activitate în conformitate cu
regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase, cu cerinţele legii şi ale reglementărilor
emise în aplicarea acesteia.
În acest sens, fiecare instituţie de credit trebuie să dispună de un cadru formal de administrare
a activităţii riguros conceput, care să includă o structură organizatorică clară, cu linii de
responsabilitate bine definite, transparente şi coerente, procese eficace de identificare,
administrare, monitorizare şi raportare a riscurilor la care este sau ar putea fi expusă, mecanisme
adecvate de control intern, inclusiv proceduri administrative şi contabile riguroase şi politici şi

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

practici de remunerare care să promoveze şi să fie în concordanţă cu o administrare sănătoasă şi

eficace a riscurilor.
Prin actele constitutive şi reglementări interne, instituţiile de credit îşi stabilesc cadrul de
administrare, procesele de identificare, administrare, monitorizare şi raportare a riscurilor şi
mecanismele de control, pe care sunt obligate să le transmită Băncii Naţionale a României48.
Potrivit art.108 din Ordonanţă, membrii consiliului de administraţie şi directorii sau, după caz,
membrii consiliului de supraveghere şi ai directoratului unei instituţii de credit, precum şi
persoanele desemnate să asigure conducerea structurilor care privesc activităţile de administrare
şi control al riscurilor, audit intern, conformitate, trezorerie, creditare, precum şi orice alte activităţi
care pot expune instituţia de credit unor riscuri semnificative trebuie să dispună de o bună reputaţie
şi experienţă adecvată naturii, extinderii şi complexităţii activităţii instituţiei de credit şi
responsabilităţilor încredinţate şi trebuie să îşi desfăşoare activitatea în conformitate cu regulile
unei practici bancare prudente şi sănătoase.
Responsabilităţile de conducere şi/sau administrare pot fi exercitate numai de persoane fizice.
Fiecare dintre persoanele enumerate mai sus trebuie să fie aprobată de Banca Naţională a
României înainte de începerea exercitării responsabilităţilor, potrivit reglementărilor emise în acest
sens, şi să dispună de calificare şi competenţă adecvate pentru a fi în măsură să se pronunţe în
deplină cunoştinţă de cauză cu privire la toate aspectele legate de activitatea desfăşurată de
instituţia de credit, asupra cărora trebuie să decidă potrivit competenţelor lor.
Persoanele desemnate în calitate de administratori, directori, membri ai consiliului de
supraveghere sau ai directoratului, după caz, trebuie să exercite efectiv responsabilităţile de
administrare şi/sau de conducere ce le revin.
Potrivit competenţelor sale, Banca Naţională a României are autoritatea de a analiza în ce
măsură sunt respectate condiţiile minime prevăzute în Ordonanţă şi reglementările emise în
aplicarea acesteia, de a evalua toate circumstanţele şi informaţiile legate de activitatea, reputaţia,
integritatea morală şi de experienţa persoanelor prevăzute la art. 108 şi de a decide dacă, atât la
nivel individual, cât şi la nivel colectiv, cerinţele prevăzute sunt îndeplinite (art.109).
O altă dispoziţie stabileşte că modificările în situaţia instituţiilor de credit sunt supuse
aprobării Băncii Naţionale a României, în condiţiile stabilite de aceasta prin reglementări, astfel
încât înregistrarea în Registrul Comerţului a menţiunilor privind respectivele modificări va
putea fi făcută numai după obţinerea acestei aprobări.
Astfel, în ce priveşte fuziunea sau divizarea instituţiilor de credit, legea stabileşte că acestea
sunt supuse aprobării prealabile a Băncii Naţionale a României (art.93), iar înregistrarea în
Registrul Comerţului se va putea face numai după obţinerea acestei aprobări prealabile. Tot astfel,
menţiunile privind modificările operate la nivelul instituţiilor de credit faţă de condiţiile care au
stat la baza autorizării acestora pot fi înregistrate în Registrul Comerţului numai după obţinerea
aprobării prealabile a Băncii Naţionale a României (art.150 alin.2).
• Regula stabilită de art.101 alin.1 din Legea societăţilor comerciale nr.31/1990, potrivit
căreia o acţiune dă dreptul la un singur vot în adunarea generală a acţionarilor este mult mai
categorică în ceea ce priveşte instituţiile de credit în sensul că acestea nu vor putea stabili în
statutele lor excepţii de la această regulă (art.12 alin2).

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

• Ca o derogare de la prevederile art.91 din Legea societăţilor comerciale nr.31/1990, potrivit

cărora acţiunile sunt nominative şi la purtător, acţiunile emise de instituţiile de credit vor putea
fi numai nominative.
• În sfârşit, dispoziţiile art.102 alin.2 din Ordonanţă stabilesc regula potrivit căreia fiecare
instituţie de credit autorizată de Banca Naţională a României are obligaţia de a deschide
cont curent la Banca Naţională a României, înainte de începerea activităţii.
Instituţiile de credit se constituie şi funcţionează în condiţiile prevăzute de legislaţia aplicabilă
societăţilor comerciale şi cu respectarea prevederilor OUG nr. 99/2006.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

2.3. CERINŢE DE CAPITAL PENTRU ÎNFIINŢAREA ŞI FUNCŢIONAREA.

CAPITALUL SOCIAL MINIM

Actul constitutiv al unei instituţii de credit, în cazul în care aceasta se constituie ca societate
comercială pe acţiuni, trebuie să conţină cele trei elemente specifice contractului de societate:
aporturile asociaţilor, intenţia de a exercita în comun o activitate comercială şi acordul de a împărţi
beneficiile.
Sub aspect juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă fiecare asociat de a aduce
în societate un anumit bun, o valoare patrimonială, în limita căr eia asociatul devine debitor al
societăţii cu toate consecinţele care decurg din această calitate.
Dacă, potrivit art.91 din Legea nr.31/1990 şi art.1882 alin.3 din Codul civil, aportul la capitalul
social poate fi în numerar, în bunuri, în prestaţii sau cunoştinţe specifice, aportul la capitalul social
al unei instituţii de credit nu poate fi decât în formă bănească.
Această cerinţă este dictată de exigenţele realizării obiectului principal de activitate al instituţiei
de credit şi, anume, activitatea de creditare. Pentru aceleaşi raţiuni, legea stabileşte şi obligaţia
vărsării integrale de către asociaţi a capitalului social, la momentul subscrierii.
În vederea realizării acestei cerinţe, la constituirea instituţiei de credit, aporturile la capitalul
social trebuie să fie vărsate într-un cont deschis la o instituţie de credit, care va fi blocat până la
înmatricularea în Registrul Comerţului a respectivei instituţii de credit, persoană juridică română.
Pe lângă cerinţa formei băneşti şi a vărsării integrale a capitalului social, la momentul
subscrierii, legea prevede şi cerinţa unui minim al capitalului social, dar lasă la aprecierea Băncii
Naţionale a României stabilirea prin reglementări a acestui minim. Potrivit art.11 teza a doua din
Ordonanţă, acest nivel minim nu poate fi mai mic decât echivalentul în lei a 5 milioane euro.
Prin regulamentul Băncii Naţionale a României nr.18/2006 privind fondurile proprii ale
instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii se stabileşte capitalul iniţial al instituţiilor de credit,
după cum urmează: (a) băncile, persoane juridice române, trebuie să dispună la momentul
autorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum 37 milioane lei; (b) băncile de credit
ipotecar trebuie să dispună la momentul autorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum
25 milioane lei; (c) băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ trebuie să dispună la
momentul autorizării de un nivel al capitalului iniţial de minimum 25 milioane lei; (d) sucursalele
din România ale instituţiilor de credit din state terţe vor menţine permanent capitalul iniţial cel
puţin la nivelul minim aplicabil stabilit prin prezentul regulament, conform alin. 3-6, după caz; (e)
nivelul minim al capitalului iniţial şi, respectiv, cel al fondurilor proprii ale unei case centrale se
stabilesc la echivalentul în lei a 5 milioane euro; (f) limita minimă a fondurilor proprii ale unei
cooperative de credit se stabileşte la 300 mii lei; (g) nivelul minim al capitalului agregat şi,
respectiv, cel al fondurilor proprii ale unei reţele cooperatiste se stabileşte la echivalentul în lei a
10 milioane euro.
La constituirea unei instituţii de credit, persoană juridică română, capitalul iniţial este
reprezentat de capitalul social, cu excepţia cazurilor în care instituţia de credit care se constituie
este rezultată dintrun proces de reorganizare prin fuziune sau divizare ori dintr-un proces de
transformare al unei alte entităţi în instituţie de credit.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

2.4. CATEGORII DE INSTITUŢII DE CREDIT

Instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi funcţiona cu respectarea

dispoziţiilor generale aplicabile instituţiilor de credit şi a cerinţelor specifice prevăzute în Partea a
II-a a Ordonanţei, în una din următoarele categorii: (a) bănci; (b) bănci de economisire şi creditare
în domeniul locativ; (c) bănci de credit ipotecar; (d) organizaţii cooperatiste de credit;
Astfel, din categoria instituţiilor de credit fac parte, în afară de băncile comerciale, şi alte
persoane juridice. Potrivit Ordonanţei, fac parte din categoria instituţiilor de credit şi băncile de
economisire şi creditare în domeniul locativ, astfel cum sunt reglementate prin Partea a II-a,
Titlul II, Capitolele I - V; băncile de credit ipotecar, astfel cum sunt reglementate prin Partea a
II-a, Titlul III, precum şi organizaţiile cooperatiste de credit, astfel cum sunt reglementate prin
Partea a II-a, Titlul V.
a) Băncile comerciale
Băncile, persoane juridice române, se constituie, potrivit prevederilor art.287 alin.1 din
Ordonanţă, sub formă juridică de societate pe acţiuni în conformitate cu legislaţia comercială şi cu
respectarea dispoziţiilor acesteia.
Din analiza prevederilor menţionate se desprinde concluzia că forma juridică sub care se
constituie şi funcţionează o bancă este societatea comercială pe acţiuni, căreia îi sunt aplicabile,
atât la constituire cât şi în funcţionare, prevederile Legii nr.31/1990 a societăţilor comerciale, cu
limitările pe care le impune reglementarea specială.
Obligativitatea formei juridice de societate comercială pe acţiuni este dată nu numai de cerinţa
textului art.287 din Ordonanţă, dar şi de prevederea expresă a art.38 alin.1 lit.c) din Ordonanţă,
potrivit cu care, cererea de autorizare va fi respinsă dacă „forma juridică este alta decât cea
prevăzută pentru categoria instituţiei de credit care se intenţionează a fi constituită”.
Utilizarea termenului de bancă desemnează faptul că această instituţie de credit efectuează
toate tipurile de operaţiuni bancare, desfăşurând o gamă diversificată de activităţi, în conformitate
cu prevederile art.18 – 21 din Ordonanţă.
Băncile, persoane juridice române, nu pot utiliza o denumire specifică unei alte categorii de
instituţii de credit reglementate de Ordonanţă (art.287 alin.2).
b) Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ
În ce priveşte celelalte instituţii de credit, art.291 din Ordonanţă stipulează că băncile de
economisire şi creditare în domeniul locativ, persoane juridice române se constituie tot sub
forma juridică de societate pe acţiuni, în conformitate cu legislaţia aplicabilă societăţilor
comerciale pe acţiuni şi cu respectarea dispoziţiilor Ordonanţei.
Acestea sunt instituţii de credit specializate în finanţarea pe termen lung a domeniului locativ,
al căror obiect principal de activitate constă în economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru
domeniul locativ (art.288 din Capitolul I al Titlului II din Partea a II-a a OUG nr. 99/2006).
Ele pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate, următoarele activităţi:
a) economisire şi creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ;
• finanţarea anticipată şi finanţarea intermediară, pe baza contractelor de economisire-
creditare;

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

• acordarea de credite pentru activităţi în domeniul locativ, fără a se depăşi, însă, nivelul
reglementat de Banca Naţională a României din valoarea aferentă finanţărilor în baza contractelor
de economisire-creditare şi a finanţărilor acordate anticipat şi intermediar;
• administrarea de portofolii de credite şi intermedierea de credite pe contul terţilor, dacă
aceste credite sunt destinate finanţării unor activităţi în domeniul locativ;
• emiterea de garanţii pentru acele tipuri de credite obţinute de o persoană, pe care aceste
bănci le pot acorda, fără a depăşi nivelul reglementat de Banca Naţională a României din valoarea
aferentă finanţărilor în baza contractelor de economisire-creditare şi a finanţărilor acordate
anticipat şi intermediar;
• efectuarea de plasamente în active cu grad de risc de credit scăzut, potrivit reglementărilor
Băncii Naţionale a României;
• acordarea de credite societăţilor comerciale la care acestea deţin participaţii, în condiţiile
legii;
• emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit;
• operaţiuni de plăţi;
• consultanţă financiar-bancară;
• operaţiuni de mandat cu specific financiar-bancar;
• alte activităţi, potrivit dispoziţiilor art.18 din Ordonanţă, în măsura în care acestea susţin
realizarea obiectului de activitate.
Dispoziţiile cu caracter general aplicabile instituţiilor de credit potrivit Ordonanţei se aplică în
mod corespunzător şi acestor bănci, în măsura în care nu se dispune altfel potrivit dispoziţiilor
cuprinse în Titlul II.
• Băncile de credit ipotecar
Sunt instituţii de credit specializate, al căror obiect principal de activitate îl constituie
desfăşurarea cu titlu profesional a activităţii de acordare de credite ipotecare pentru investiţii
imobiliare şi atragerea de fonduri rambursabile de la public prin emisiune de obligaţiuni ipotecare.
Cu excepţia activităţii de atragere de depozite, băncile de credit ipotecar pot desfăşura în limita
autorizaţiei acordate, activităţile prevăzute la art.18 din Ordonanţă, în condiţiile în care acestea
susţin activitatea de acordare de credite ipotecare şi emisiune de obligaţiuni ipotecare. Dispoziţiile
art.20-22 din Ordonanţă se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile cu caracter general aplicabile
instituţiilor de credit potrivit Ordonanţei se aplică în mod corespunzător şi acestor bănci.
• Organizaţiile cooperatiste de credit
Organizaţiile cooperatiste de credit, persoane juridice române, sunt asociaţii autonome,
apolitice şi neguvernamentale, care desfăşoară activităţi specifice instituţiilor de credit, în
conformitate cu prevederile Ordonanţei, în scopul într-ajutorării membrilor acestora (art.335
alin.1).
Potrivit art.336, organizaţiile cooperatiste de credit, persoane juridice române, se pot organiza
şi funcţiona doar sub forma Cooperativelor de Credit şi a Casei Centrale la care acestea sunt
afiliate, iar afilierea la o casă centrală este obligatorie şi se realizează în condiţiile şi prin procedura
stabilită prin actul constitutiv al Casei Centrale.
Cooperativa de credit este o instituţie de credit constituită ca o asociaţie autonomă de persoane
fizice unite voluntar în scopul îndeplinirii nevoilor şi aspiraţiilor lor comune de ordin economic,

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

social şi cultural, a cărei activitate se desfăşoară, cu precădere, pe principiul într-ajutorării

membrilor cooperatori.
Casa Centrală a Cooperativelor de Credit este instituţia de credit constituită prin asocierea
de cooperative de credit, în scopul gestionării intereselor lor comune, urmăririi centralizate a
respectării dispoziţiilor legale şi a reglementărilor-cadru, aplicabile tuturor cooperativelor de credit
afiliate, prin exercitarea supravegherii şi a controlului administrativ, tehnic şi financiar asupra
organizării şi funcţionării acestora.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

2.5. ACTIVITĂŢI PERMISE INSTITUŢIILOR DE CREDIT

Potrivit art.18 din Ordonanţă, astfel cum acesta a fost modificat de Ordonanţa de urgenţă
nr.26/2010, instituţiile de credit pot desfăşura, în limitele autorizaţiei acordate, următoarele
activităţi:
• atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;
• acordare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare, factoring
cu sau fără regres, finanţarea tranzacţiilor comerciale, inclusiv forfetare;
• leasing financiar;
• servicii de plată aşa cum sunt definite la art.8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr.113/2009 privind serviciile de plată;
• emiterea şi administrarea altor mijloace de plată, cum ar fi cecuri, cambii şi bilete la ordin,
în măsura în care nu se încadrează la lit.d);
• emitere de garanţii şi asumare de angajamente;
• tranzacţionare în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor, în condiţiile legii, cu: (1)
instrumente ale pieţei monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit;
(2) valută; (3) valori mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile;
• participare la emisiunea de valori mobiliare şi alte instrumente financiare, prin subscrierea
şi plasamentul acestora ori prin plasament şi prestarea de servicii legate de astfel de emisiuni;
• servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte aspecte
legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni şi achiziţii şi prestarea altor servicii de
consultanţă;
• administrare de portofolii şi consultanţă legată de aceasta;
• custodie şi administrare de instrumente financiare;
• intermediere pe piaţa interbancară;
• prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării;
• închiriere de casete de siguranţă; n1) emitere de monedă electronică;
• operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea;
• dobândirea de participaţii la capitalul altor entităţi;
r) orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu domeniului financiar,
cu respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele activităţi, dacă este
cazul.

Dispoziţiile alin.1 al art.18 din Ordonanţă se interpretează şi se aplică astfel încât activităţile
enumerate la alin.1 să acopere orice operaţiuni, tranzacţii, produse şi servicii care se înscriu în
sfera acestor activităţi sau pot fi asimilate acestora, inclusiv serviciile auxiliare acestor activităţi,
iar activităţile care, potrivit unor legi speciale, sunt supuse unor autorizări, aprobări sau avize
specifice, pot fi desfăşurate de instituţia de credit numai după obţinerea acestora.
Instituţiile de credit mai pot desfăşura şi alte activităţi potrivit autorizaţiei acordate de Banca
Naţională a României, cum ar fi operaţiuni ne-financiare în mandat sau de comision, cu precădere
pe contul altor entităţi din cadrul grupului din care face parte instituţia de credit.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

În afară de aceste operaţiuni de administrare a patrimoniului, instituţiile de credit se pot angaja

în operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile în condiţiile în care acestea sunt necesare desfăşurării
normale a activităţilor instituţiei de credit ori au ca obiect bunuri mobile şi imobile destinate
perfecţionării pregătirii profesionale sau dobândite ca urmare a executării silite (art.21).

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

2.5.1. Tranzacţii interzise instituţiilor de credit

Cu titlu general, instituţiile de credit nu pot desfăşura alte activităţi în afara celor permise
potrivit dispoziţiilor Ordonanţei.
Sunt interzise, de asemenea, următoarele operaţiuni:
• gajarea propriilor acţiuni pe contul datoriei băncii,
• acordarea de credite garantate cu acţiuni, alte titluri de capital sau cu obligaţiuni emise de
instituţia de credit însăşi sau de o altă entitate aparţinând grupului din care face parte instituţia de
credit;
• atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile, titluri sau alte valori, de la public,
când instituţia de credit se află în stare de insolvenţă.

2.5.2. Interdicţii legale

Potrivit art.21 din Ordonanţă se interzice oricărei persoane juridice care nu este instituţie de
credit autorizată, precum şi oricărei persoane fizice sau entităţi fără personalitate juridică să se
angajeze într-o activitate de atragere de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public, într-
o activitate de emitere de monedă electronică ori într-o activitate de atragere şi/sau gestionare de
sume de bani provenite din contribuţiile membrilor unor grupuri de persoane constituite în vederea
acumulării de fonduri colective şi acordării de credite/împrumuturi din fondurile astfel acumulate
pentru achiziţionarea de bunuri şi/sau servicii de către membrii acestora.
O altă interdicţie se referă la utilizarea unor termeni specifici din domeniul bancar.
Se interzice, astfel, oricărei persoane, alta decât o instituţie de credit autorizată să utilizeze
denumirea de „bancă” sau „organizaţie cooperatistă de credit”, „cooperativă de credit”, „casa
centrală a cooperativelor de credit”, „bancă cooperatistă”, „bancă centrală cooperatistă”, „bancă
ipotecară/bancă de credit ipotecar”, „bancă de economisire şi creditare în domeniul locativ” sau
derivate ori traduceri ale acestor denumiri, în legătură cu o activitate, un produs sau un serviciu,
cu excepţia cazului în care această utilizare este stabilită sau recunoscută prin lege ori printr-un
acord internaţional sau când din contextul în care este utilizată denumirea respectivă rezultă
neîndoielnic că nu este vorba despre desfăşurarea unei activităţi bancare.
Fără a se aduce atingere prevederilor de mai sus, entităţile, persoane juridice române, din grupul
din care face parte o instituţie de credit pot utiliza în denumirea acestora iniţialele, sigla, emblema,
denumirea ori alte elemente de identificare utilizate la nivel de grup.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

UNITATEA DE STUDIU III

SUPRAVEGHEREA BANCARĂ – ATRIBUT EXCLUSIV AL BĂNCII CENTRALE

Banca Naţională a României are competenţa exclusivă de autorizare a instituţiilor de credit şi

realizează supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit pe care le-a autorizat să opereze în
România în conformitate cu prevederile art. 25 alin.1 din Legea nr.312/2004. Potrivit Ordonanţei
de Urgenţă nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, prevederile art.4 alin.1
„Banca Naţională a României este autoritatea competentă cu privire la reglementarea,
autorizarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit.”
Instituţia de credit, semnifică conform art.7 pct.10 din Ordonanţă, o entitate a cărei activitate
constă în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public şi în acordarea
de credite în cont propriu.
Supravegherea bancară cuprinde două operaţiuni esenţiale, după cum urmează: (a) autorizarea
funcţionării instituţiilor de credit; (b) supravegherea prudenţială a celor autorizate.

3.1. AUTORIZAREA FUNCŢIONĂRII INSTITUŢIILOR DE CREDIT

Activitatea de autorizare a instituţiilor de credit este prevăzută în textul art.25 alin.1 din Legea
nr.312/2004 care face trimitere în mod explicit și la prevederile Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, cu modificările şi
completările ulterioare. Pe cale de consecință, fiecare instituţie de credit trebuie să dispună de o
autorizaţie de funcţionare eliberată de Banca Naţională a României în temeiul art.10 alin.1 din
Ordonanţă.
Banca Naţională a României reglementează condiţiile proprii în care poate acorda autorizaţie
alături de documentaţia care trebuie să însoţească cererea, iar aceste condiţii le notifică şi Comisiei
Europene (art.10 alin.2 din O.U.G.). Fiecare cerere de autorizare a unei instituţii de credit trebuie
să conțină un plan de activitate, care să prevadă cel puţin tipurile de activităţi propuse a fi
desfăşurate şi structura organizatorică a instituţiei de credit. Din documentația depusă trebuie să
rezulte capacitatea acesteia de a-şi realiza obiectivele propuse în condiţii compatibile cu regulile
unei practici bancare prudente şi sănătoase, prin adecvarea cadrului de conducere, a procedurilor,
a mecanismelor interne şi a structurii capitalului la tipul, volumul şi complexitatea activităţilor
propuse spre autorizare (art.17 din OUG).
În conformitate cu prevederile art.14 alin.1 din OUG, sediul social al instituţiei de credit,
persoană juridică română, - reprezentând locul unde se află centrul principal de conducere şi de
gestiune a activităţii statutare şi, după caz, sediul real – trebuie să fie situate pe teritoriul României.
Sediul real – în accepțiunea legiuitorului - reprezintă locaţia unde se situează centrul de conducere
şi de gestiune a activităţii statutare, în cazul în care acesta nu este situat la sediul social.
Banca Naţională a României poate acorda autorizaţie unei instituţii de credit potrivit art.11 din
OUG, numai dacă aceasta dispune de fonduri proprii distincte sau de un nivel capitalului iniţial
cel puţin egal cu nivelul minim stabilit prin reglementări, care nu poate fi mai mic decât
echivalentul în lei a 5 milioane euro.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

Procedura de autorizare a funcţionării instituțiilor de credit este prevăzută în Secţiunea 1,

Capitolul III din Titlul I, art.32-38 din Ordonanţă şi cuprinde două etape: (a) înregistrarea cererii
de autorizare împreună cu documentele necesare; analiza acesteia şi aprobarea de constituire ca
instituție de credit; (b) eliberarea autorizaţiei de funcţionare a instituției de credit.
Potrivit uzanțelor, în prima etapă, cererea de autorizare, însoţită de documentaţia stabilită
potrivit prevederilor art.10 alin.2 din OUG va fi înaintată Băncii Naţionale a României. La nivelul
Centralei BNR, în termen de patru luni de la primirea cererii, se va decide în sensul acordării
aprobării de constituire a instituţiei de credit sau al respingerii cererii.
Instituţia de credit care primește din partea Băncii Naționale a României decizia de acordare a
aprobării de constituire, pentru obţinerea autorizaţiei de funcţionare, potrivit art.33 pct.5 din OUG,
trebuie ca, în cel mult două luni de la data comunicării hotărârii, să îi prezinte BNR documentele
care atestă constituirea legală, conform dispoziţiilor aplicabile şi proiectului prezentat.
Eliberarea propriu-zisă a autorizaţiei de funcţionare a instituţiei de credit legal constituită
reprezintă a doua etapă. În conformitate cu prevederile legale - art.33 pct.6 din OUG - Banca
Naţională a României decide cu privire la acordarea autorizaţiei de funcţionare în termen de cel
mult trei luni de la data primirii documentelor prevăzute la art.33 pct.5 din OUG.
Banca Naţională a României poate respinge o cerere de autorizare, conform art.38 alin.1 din
OUG, exclusiv în situațiile următoare: (a) documentaţia prezentată este incompletă ori este
întocmită în dezacord cu dispoziţiile legale în vigoare şi/sau informaţiile furnizate sunt nerelevante
ori sunt insuficiente privind respectarea condiţiilor prevăzute pentru acordarea autorizaţiei (text
modificat la data de 23 martie 2009 prin art.I pct.18 din OUG nr.25/2009); (b) instituţia de credit
nu dispune de fonduri proprii separate sau capitalul iniţial se situează sub nivelul minim stabilit de
Banca Naţională a României; (c) forma juridică este alta decât cea prevăzută pentru categoria
instituţiei de credit care se intenţionează a fi constituită; (d) din evaluarea planului de activitate
prezentat rezultă că nu se poate asigura realizarea obiectivelor propuse în condiţiile respectării
cerinţelor cuprinse în OUG şi în reglementările aplicabile; (e) Banca Naţională a României nu este
satisfăcută de calitatea persoanelor care asigură administrarea şi/sau conducerea instituţiei de
credit, întrucât reputaţia sau experienţa profesională a acestora nu este adecvată naturii, volumului
şi complexităţii activităţii instituţiei de credit sau nu corespunde necesităţii asigurării unui
management prudent şi sănătos (text modificat la data de 21 iulie 2007 prin art.1 pct.7 din Legea
nr.227/2007); (f) calitatea acţionarilor/membrilor instituţiei de credit nu corespunde cerinţelor
prevăzute de OUG şi în reglementările emise în aplicarea acesteia (text modificat prin art.I pct.18
din OUG nr.25/2009); (g) legăturile strânse dintre instituţia de credit şi alte persoane fizice sau
juridice ori dispoziţiile legale, măsurile de natură administrativă, din jurisdicţia unui stat terţ ce
guvernează una sau mai multe persoane fizice sau juridice cu care instituţia de credit are legături
strânse sau dificultăţi în aplicarea acestor dispoziţii sau măsuri sunt de natură să împiedice
exercitarea eficientă a supravegherii prudenţiale; (h) înainte de obţinerea aprobării de constituire,
fondatorii au făcut comunicări publice cu privire la funcţionarea instituţiei de credit; (i) nu sunt
respectate alte condiţii prevăzute de lege sau de reglementările emise în aplicarea acesteia.
Natura juridică specifică actului administrativ atribuită autorizației prevăzută de lege pentru
funcţionarea instituţiilor de credit se desprinde din următoarele două considerente: (1) enunţul art.2
alin.1 lit.b) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, care stabileşte că autoritate
publică este orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează în
regim de putere publică; (2) enunţul art.1 alin.2 din Legea nr.312/2004 privind Statutul Băncii

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

Naţionale a României, potrivit cu care Banca Naţională a României este o instituţie publică
independentă.
Precizarea este importantă deoarece, în funcţie de calificarea naturii juridice a autorizaţiei de
funcţionare, se vor putea stabilii organele competente să soluţioneze litigiile ce vor apărea în
procesul de autorizare a instituţiilor de credit.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

3.2. RETRAGEREA AUTORIZAŢIEI DE FUNCŢIONARE

Pe considerentul identității de raţiuni, la art.39 din OUG se precizează condiţiile în care Banca
Naţională a României poate retrage unei instituţii de credit autorizaţia de funcţionare, după cum
urmează:
(a) banca nu şi-a început activitatea pentru care a fost autorizată, în termen de un an de la data
acordării autorizaţiei sau a încetat să mai desfăşoare activitate de mai mult de 6 luni;
(b) autorizaţia a fost obţinută pe baza unor informaţii false sau prin orice alt mijloc ilegal;
(c) instituţia de credit nu mai îndeplineşte condiţiile care au stat la baza acordării autorizaţiei;
(d) instituţia de credit nu mai posedă suficiente fonduri proprii sau există elemente care conduc la
concluzia că într-un termen scurt instituţia de credit nu îşi va mai putea îndeplini obligaţiile faţă
de deponenţi sau alţi creditori şi, în special, nu mai poate garanta siguranţa
fondurilor/instrumentelor financiar care i-au fost încredinţare;
(e) ca sancţiune potrivit prevederilor art.229 alin.1 lit.e) din OUG.
Legea distinge între retragerea autorizaţiei de funcţionare şi încetarea valabilităţii acesteia.
Autorizaţia de funcţionare a unei instituţii de credit îşi încetează valabilitatea (1) în baza
prevederilor art.40 din Ordonanţă atunci când acţionarii sau membrii acesteia hotărăsc dizolvarea
şi lichidarea instituţiei de credit, şi (2) de drept - art.41 din OUG - în situaţiile următoare: (a) a
avut loc o fuziune sau o divizare a instituţiei de credit în urma căreia aceasta îşi încetează existenţa;
(b) a avut loc o transformare a instituţiei de credit în altă categorie de instituţie de credit; (c) s-a
pronunţat o hotărâre privind declanşarea procedurii falimentului instituţiei de credit.
Lichidarea la iniţiativa acţionarilor sau a membrilor este permisă numai când instituţia de credit
se află în afara vreuneia din situaţiile de insolvenţă prevăzute de lege pentru declanşarea
falimentului (art.40 alin.2 din Ordonanţă). În consecință, instituţia de credit este obligată să
comunice Băncii Naţionale a României hotărârea adunării generale a acţionarilor, privind
dizolvarea şi lichidarea acesteia, însoţită cel puţin de un plan de lichidare a activului şi de stingere
a pasivului. Pe baza acestui plan se asigură plata integrală a creanţelor deponenţilor şi ale altor
creditori. Banca Naţională a României evaluează viabilitatea planului de lichidare și confirmă
instituţiei de credit încetarea valabilităţii autorizaţiei (40 alin.4 din OUG nr. 99/2006).
Banca Naţională a României publică încetarea valabilităţii autorizaţiei unei instituţii de credit
în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a şi în cel puţin două cotidiene de circulaţie naţională
(art.41 alin.2 din OUG).
Hotărârea Băncii Naţionale a României de retragerea a autorizaţiei se comunică în scris
instituţiei de credit împreună cu motivele care au stat la baza hotărârii. Aceasta se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, şi în cel puţin două cotidiene de circulaţie naţională.
Hotărârea de retragere a autorizaţiei de funcţionare produce efecte de la data publicării în
Monitorul Oficial sau de la o dată ulterioară specificată expres în hotărârea respectivă (art.42
alin.1și 2 din Ordonanţă).
Referitor la retragerea autorizaţiei unei instituţii de credit şi, după caz, încetarea valabilităţii
acesteia există obligativitatea notificări Comisiei europene şi autorităţilor competente din statele
membre gazdă (art.43 din OUG). Instituţia de credit va intra în lichidare urmare a retragerii
autorizaţiei, şi nu va mai putea desfăşura alte activităţi decât cele legate de lichidare.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

3.3. MĂSURI DE SUPRAVEGHERE ŞI SANCŢIUNI

Instituţiile de credit, persoane juridice romăne, au obligația să raporteze Băncii Nationale a

României datele şi informaţiile necesare pentru evaluarea respectării dispoziţiilor cuprinse în OUG
99/2006 şi în reglementările emise în aplicarea acesteia, la termenele şi în forma stabilite de
aceasta. Banca Naţională a României asigură verificarea cadrului de administrare, a strategiilor,
proceselor şi mecanismelor implementate de fiecare institutie de credit, persoană juridică română,
pentru respectarea dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi ale reglementărilor emise în
aplicarea acesteia şi realizează propria evaluare a riscurilor la care institutia de credit este sau poate
fi expusă. Pe baza verificării şi evaluării efectuate, Banca Naţională a României determină în ce
măsură cadrul de administrare, strategiile, procesele şi mecanismele implementate de instituţia de
credit, persoană juridică romănă, şi fondurile proprii deţinute de aceasta asigură o administrare
prudentă şi o acoperire adecvată a riscurilor în raport cu profilul de risc ai institutiei de credit.
Banca Naţională a României stabileşte frecvenţa şi gradul de detaliere a verificărilor şi evaluărilor,
avănd în vedere mărimea, importanţa sistemică, natura, extinderea şi complexitatea activităţilor
desfăşurate de fiecare instituţie de credit, persoană juridică română, şi cu luarea în considerare a
principiului proporţionalităţii. Verificările şi evaluările se actualizează cel puţin o dată pe an.
Banca Naţională a Romăniei determină realizarea unei comunicări eficiente cu fiecare instituţie
de credit, persoană juridică romănă, care să asigure o cunoaştere aprofundată a activităţii,
organizării şi procesului intern al instituţiei de credit de evaluare a adecvării capitalului la profilul
său de risc.
Potrivit prevederilor capitolului VII Măsuri, sancțiuni și alte măsuri sancționare - art.225-236
- din OUG nr. 99/2006, Banca Naţională a României este competentă să dispună, faţă de o
instituţie de credit, persoană juridică română, sau faţă de persoanele responsabile, care încalcă
dispoziţiile legii, ale reglementărilor sau ale altor acte emise în aplicarea legii, referitoare la
supraveghere sau la condiţiile de desfăşurare a activităţii, ori ale Regulamentului (UE) nr.
575/2003, măsurile necesare şi/sau să aplice sancţiuni, în scopul înlăturării deficienţelor şi a
cauzelor acestora.
Măsurile şi sancţiunile prevăzute la art. 229 alin.1 de natură pecuniară sau de altă natură, trebuie
să fie eficace şi proporţionale cu faptele şi deficienţele constatate, avându-se în vedere gravitatea
şi consecinţele acestora, precum şi circumstanţele personale şi reale ale săvârşirii faptei, şi să fie
de natură a avea un efect descurajant. La stabilirea tipului sancţiunii sau a măsurii sancţionatoare
şi a cuantumului amenzii, Banca Naţională a României - potrivit OUG nr. 113/2013 de completare
și modificare a OUG nr. 99/2006 - are în vedere toate circumstanţele reale şi personale relevante
ale săvârşirii faptei, inclusiv următoarele aspecte, după caz: (a) gravitatea şi durata faptei; (b)
gradul de vinovăţie a persoanei fizice sau juridice responsabile; (c) soliditatea financiară a
persoanei fizice sau juridice responsabile, astfel cum rezultă, de exemplu, din venitul anual al
persoanei fizice responsabile sau din cifra de afaceri totală a persoanei juridice responsabile; (d)
importanţa profiturilor realizate sau a pierderilor evitate de către persoana fizică sau juridică
responsabilă, în beneficiul acesteia, în măsura în care acestea pot fi determinate; (e) prejudiciile
cauzate terţilor, în măsura în care pot fi determinate; (f) gradul de cooperare a persoanei fizice sau
juridice responsabile cu Banca Naţională a României; (g) încălcările săvârşite anterior de persoana
fizică sau juridică responsabilă; (h) orice consecinţe potenţial sistemice ale faptei săvârşite.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

Banca Naţională a României are competenţa de a colecta toate informaţiile necesare şi de a

efectua toate cercetările necesare în exercitarea funcţiilor sale. Fără a se aduce atingere
prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi ale Regulamentului (UE) nr. 575/2013, competenţa
amintită mai sus (art. 225 alin. 5 modificat prin OUG nr. 113/2013) include: (a) competenţa de a
solicita furnizarea tuturor informaţiilor necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor care revin Băncii
Naţionale a României, inclusiv a informaţiilor care trebuie furnizate, în scopuri de supraveghere
şi în scopuri statistice, la intervale regulate şi în formatele specificate; (b) competenţa de a efectua
toate cercetările necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor care revin Băncii Naţionale a României,
în legătură cu orice persoană fizică sau juridică, având domiciliul sau sediul social în România; (c)
competenţa de a efectua toate inspecţiile necesare la sediile persoanelor juridice (art. 225
modificat, alin. 7) şi la sediul oricărei altei entităţi incluse în supravegherea consolidată pentru care
Banca Naţională a României este supraveghetor consolidant, cu condiţia notificării prealabile a
autorităţilor competente implicate.
Potrivit art. 226 (din OUG nr. 99/2006) modificat prin OUG nr. 113/2006, Banca Naţională a
României dispune unei instituţii de credit, persoană juridică română, să întreprindă, într-un stadiu
incipient, demersurile necesare pentru a remedia deficienţele în cazul în care aceasta se află în
următoarele situaţii: (a) instituţia de credit nu respectă cerinţele prevăzute în prezenta ordonanţă
de urgenţă, în Regulamentul (UE) nr. 575/2013 şi în reglementările emise în aplicarea acestora;
(b) Banca Naţională a României dispune de indicii că în următoarele 12 luni este probabil ca
instituţia de credit să nu se conformeze prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, ale
Regulamentului (UE) nr. 575/2013 şi ale reglementărilor emise în aplicarea acestora.
În aplicarea acestui text de principiu, Banca Naţională a României poate dispune oricărei
instituţii de credit, persoană juridică română care nu respectă cerinţele prevăzute în Ordonanţă, în
reglementările sale ori în alte acte emise în aplicarea legii, sau nu dă curs unei recomandări, să
întreprindă măsurile necesare pentru a asigura, în cel mai scurt timp, intrarea în legalitate şi
redresarea situaţiei astfel create (potrivit art. 226 alin.1 din OUG).
Banca Naţională a României poate să dispună, fără a se limita la acestea, următoarele măsuri
potrivit art. 226 (modificat prin OUG nr. 113/2013 și prin Legea nr. 29/2015):
• să oblige instituţia de credit să dispună de fonduri proprii la un nivel mai mare decât cel
prevăzut prin reglementări;
• să solicite instituţiei de credit îmbunătăţirea cadrului de administrare, a strategiilor,
proceselor şi mecanismelor implementate în vederea respectării dispoziţiilor art.24 şi art. 148 din
OUG nr. 99/2006;
• să solicite instituţiei de credit să aplice o politică specifică de provizionare sau un tratament
specific al expunerilor din perspectiva cerinţelor de fonduri proprii;
• sa restrictioneze sau sa limiteze activitatea, operatiunile sau reteaua institutiei de credit,
inclusiv prin retragerea aprobarii acordate pentru infiintarea sucursalelor din strainatate, sau sa
solicite incetarea activitatilor care implica riscuri excesive la adresa soliditatii institutiei de credit
(modificat - Legea nr. 29/2015);
• să solicite instituţiei de credit reducerea riscurilor aferente operaţiunilor, produselor şi/sau
sistemelor acesteia;

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

• să dispună instituţiei de credit limitarea componentei variabile a remuneraţiei la un

procentaj din veniturile totale nete, dacă nivelul acesteia nu este în concordanţă cu menţinerea unei
baze de capital sănătoase;
• să dispună instituţiei de credit să utilizeze profiturile nete pentru întărirea bazei de capital;
• să dispună instituţiei de credit înlocuirea persoanelor desemnate să asigure conducerea
sucursalelor instituţiei de credit;
• să limiteze participaţiile calificate în entităţi financiare sau nefinanciare, situaţie în care
instituţia de credit este obligată la înstrăinarea acestora;
• să dispună instituţiei de credit prezentarea unui plan de restabilire a conformităţii cu
cerinţele de supraveghere prevăzute de OUG nr. 99/2006, de Regulamentul (UE) nr. 575/2013,
precum şi de reglementările emise în aplicarea acestora, care să detalieze demersurile şi acţiunile
ce vor fi întreprinse în acest sens şi care să stabilească termenul de implementare a respectivelor
demersuri şi acţiuni, precum şi îmbunătăţirile ulterioare aduse planului de restabilire, în ceea ce
priveşte sfera de aplicare şi termenul de implementare;
k1 ) să limiteze sau să interzică distribuirea de către instituţia de credit a profitului din elemente
distribuibile, definite la art. 4 al in. (1) pct.128 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, către
acţionarii sau membrii acesteia, şi/ori plata de dobândă către deţinătorii de instrumente de capital
de nivel 1 suplimentar, dacă interdicţia nu reprezintă caz de nerambursare pentru instituţia de credit
(introdus prin Legea nr. 29/2015);
1) să impună ce rinţe de raporlare suplimentare sau cu o frecvenţă sporită, inclusiv de raporlare
a poziţiilor de capital sau de lichiditate;
m) să impună cerinţe de lichiditate specifice, inclusiv restricţii în ceea ce priveşte
neconcordanţele între scadenţele activelor şi datoriilor instituţiilor de credit;
n) să dispună instituţiei de credit publicarea de informaţii suplimentare.
Adoptarea acestor măsuri este supusă dispoziţiilor privind schimbul de informaţii şi secretului
profesional (art. 226 alin. 5 din OUG nr. 99/2006).
Măsura prevăzută la lit. (a) de mai sus ( reprezintă modificarea art. 226, alin. 3, lit a, care obligă
instituţia de credit să dispună de fonduri proprii la un nivel mai mare decât cel al cerinţelor de
fonduri proprii prevăzute pentru acoperirea riscurilor şi acelor elemente ale riscurilor neacoperite)
este dispusă de Banca Naţională a României cu privire la o instituţie de credit, persoană juridică
română, cel puţin în următoarele situaţii: (1) nu îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 24-241, art.
1642 -1643 şi art. 148 şi ale reglementărilor emise în aplicarea acestora sau cele prevăzute la art.
393 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013; (2) riscurile sau elemente ale acestora nu sunt acoperite
de cerinţele de fonduri proprii prevăzute la art. 126-1262 din prezenta ordonanţă de urgenţă, în
reglementările emise în aplicarea acesteia sau în Regulamentul (UE) nr. 575/2013; (3) aplicarea
exclusivă a altor măsuri nu este susceptibilă să conducă la o îmbunătăţire satisfăcătoare şi în timp
util a cadrului de administrare, a strategiilor, a proceselor şi a mecanismelor implementate de
instituţia de credit, persoană juridică română; (4) verificarea privind examinarea ajustărilor de
valoare efectuate şi a provizioanelor constituite pentru poziţiile/portofoliile din cadrul portofoliului
de tranzacţionare, arată că nerespectarea cerinţelor pentru aplicarea abordării respective va
conduce cel mai probabil la cerinţe de fonduri proprii inadecvate; (5) există probabilitatea ridicată
ca riscurile la care instituţia de credit este expusă să fie subestimate de aceasta; (6) necesarul de

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

fonduri proprii rezultat din simulările de criză depăşeşte în mod semnificativ cerinţa de fonduri
proprii pentru portofoliul de tranzacţionare pe bază de corelaţie.
Potrivit art. 228 (din OUG nr. 99/2006) modificat prin OUG nr. 113/2013, Banca Naţională a
României poate aplica sancţiunile prevăzute, în cazurile în care se constată că o instituţie de credit
persoană juridică română şi/sau oricare dintre persoanele prevăzute la art. 108 alin. (1) sau
persoanele desemnate să asigure conducerea sucursalelor instituţiei de credit se fac vinovate de
următoarele fapte:
a) instituţia de credit a obţinut autorizaţie pe baza unor informaţii false sau prin orice alt mijloc
ilegal;
b) instituţia de credit nu informează Banca Naţională a României cu privire la orice achiziţii
sau cesiuni de participaţii în capitalul lor care depăşeşte nivelurile prevăzute la art. 25 alin. (1) şi
(2), respectiv se situează sub nivelurile prevăzute la art. 27, de care a luat cunoştinţă, potrivit
prevederilor art. 29 alin. (1);
c) instituţia de credit, listată pe o piaţă reglementată, inclusă în lista publicată de Autoritatea
Europeană pentru Valori Mobiliare şi Pieţe, potrivit art. 47 din Directiva 2004/39/CE, nu
informează Banca Naţională a României, cel puţin anual, cu privire la identitatea persoanelor care
au deţineri calificate şi la nivelul acestor deţineri, potrivit art. 29 alin. (2);
d) instituţia de credit nu dispune de cadrul de administrare a activităţii, solicitat de Banca
Naţională a României, potrivit prevederilor art. 24;
e) instituţia de credit nu raportează sau raportează informaţii incomplete sau inexacte către
Banca Naţională a României referitoare la îndeplinirea cerinţelor de fonduri proprii prevăzute la
art. 92 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, cu încălcarea prevederilor art. 99 alin. (1) din
Regulamentul (UE) nr. 575/2013;
f) instituţia de credit nu raportează sau raportează informaţii incomplete ori inexacte către Banca
Naţională a României, cu privire la cerinţele de fonduri proprii, cu încălcarea prevederilor art. 101
din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;
g) instituţia de credit nu raportează sau raportează informaţii incomplete ori inexacte către
Banca Naţională a României, cu privire la o expunere mare, cu încălcarea prevederilor art. 394
alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;
h) instituţia de credit nu raportează sau raportează informaţii incomplete ori inexacte către
Banca Naţională a României, cu privire la lichiditate, cu încălcarea prevederilor art. 415 alin. (1)
şi (2) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;
i) instituţia de credit nu raportează sau raportează informaţii incomplete ori inexacte către Banca
Naţională a României, cu privire la indicatorul efectului de levier, cu încălcarea prevederilor art.
430 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;
j) instituţia de credit nu deţine active lichide potrivit prevederilor art. 412 din Regulamentul
(UE) nr. 575/2013, iar fapta are caracter repetat sau continuu;
k) instituţia de credit înregistrează o expunere care depăşeşte limitele prevăzute de art. 395 din
Regulamentul (UE) nr. 575/2013;
l) instituţia de credit este expusă riscului de credit al unei poziţii din securitizare, fără a îndeplini
condiţiile prevăzute la art. 405 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

m) instituţia de credit nu publică informaţii sau furnizează informaţii incomplete ori inexacte
către Banca Naţională a României, cu încălcarea prevederilor art. 431 alin. (1) - (3) şi ale art. 451
alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013;
n) instituţia de credit efectuează plăţi către deţinătorii de instrumente incluse în fondurile
proprii, cu încălcarea prevederilor relevante în materie sau în cazurile în care art. 28, 51 şi 63 din
Regulamentul (UE) nr. 575/2013 interzic efectuarea unor astfel de plăţi;
o) instituţia de credit permite uneia sau mai multor persoane care încalcă prevederile art. 108
să devină ori să rămână membri ai structurii de conducere;
p) orice încălcări ale prezentei ordonanţe de urgenţă, ale Regulamentului (UE) nr. 575/2013,
ale reglementărilor emise în aplicarea acestora, respectiv ale regulamentelor de directă aplicare
adoptate la nivelul Uniunii Europene în domeniile reglementate de prezenta ordonanţă de urgenţă,
în măsura în care aceste fapte nu intră sub incidenţa prevederilor lit. a)-o);
q) nerespectarea măsurilor dispuse de Banca Naţională a României.
În cazurile în care Banca Naţională a României constată conform art. 228 alin. 2, că o instituţie
de credit persoană juridică română este găsită răspunzătoare pentru o încălcare gravă a prevederilor
Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea
unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu modificările şi
completările ulterioare, Banca Naţională a României poate aplica măsura sancţionatorie a
retragerii autorizației acordate instituției de credit în temeiul art. 229. alin. 2 lit. b, din OUG nr.
99/2006.
Banca Naţională a României poate aplica următoarele sancţiuni potrivit art. 229 alin. 1
(modificat prin OUG nr. 113/2013): (a) avertisment scris; (b) avertisment public prin care se indică
persoana fizică, instituţia de credit, societatea financiară holding sau societatea financiară holding
mixtă responsabilă şi fapta săvârşită; (c) amendă aplicabilă persoanei juridice, până la 10% din
valoarea totală netă a cifrei de afaceri realizată în exerciţiul financiar precedent, care include
venitul brut constând din dobânzile de încasat şi alte venituri similare, venituri din acţiuni şi alte
titluri cu randament variabil sau fix, precum şi comisioanele ori taxele de încasat aşa cum sunt
prevăzute la art. 316 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013; în cazul în care persoana juridică are
calitatea de filială a unei societăţi-mamă, venitul brut relevant este cel rezultat din situaţiile
financiare consolidate ale societăţii-mamă de cel mai înalt rang, din exerciţiul financiar precedent;
(d) amendă aplicabilă persoanei fizice, până la echivalentul în lei a 5 milioane de euro la cursul de
schimb din 17 iulie 2013; (e) retragerea aprobării acordate persoanelor prevăzute la art. 108 alin.
(1); (f) amendă până la de două ori valoarea beneficiului obţinut prin săvârşirea faptei, dacă acesta
poate fi determinat.Sancţiunile prevăzute mai sus pot fi aplicate concomitent cu dispunerea de
măsuri conform art.226 alin.2 şi art.230 din Ordonanţă sau independent de acestea.
Concomitent cu dispunerea de sancţiuni sau independent de acestea pot fi aplicate și măsurile
sancţionatoare.
Măsurile sancţionatoare care pot fi aplicate potrivit ordonanţelor de urgenţă amintite sunt
următoarele: (a) ordin de încetare a conduitei ilicite a persoanei fizice sau juridice şi de abţinere
de la repetarea acesteia; (a1) interzicerea temporară a exercitării unor funcţii într-o instituţie de
credit de către persoanele prevăzute la art. 108 alin. (1) sau de către persoanele desemnate să
asigure conducerea sucursalelor instituţiei de credit, responsabile de săvârşirea faptei (prevedere
introdusă prin Legea nr. 29/2015 pentru aprobarea OUG nr. 113/2013 pentru modificarea și

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

completarea OUG nr. 99/2006); (b) retragerea autorizaţiei acordate instituţiei de credit, potrivit
prevederilor art. 39; (c) suspendarea exercitării drepturilor de vot ale acţionarului sau acţionarilor
responsabili.
Sancţiunile (prevăzute la alin. 1, lit. a, b, d, e şi f) şi măsura sancţionatorie (prevăzută la alin. 2
lit. a) se aplică persoanelor cărora le poate fi imputată fapta. Se consideră că aceasta nu s-ar fi
produs dacă persoanele respective şi-ar fi exercitat în mod corespunzător responsabilităţile care
decurg din îndatoririle funcţiei lor stabilite conform legislaţiei aplicabile societăţilor,
reglementărilor emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă şi cadrului intern de
administrare. Sancțiunile și măsura sancționatorie se aplică și persoanelor în privinţa cărora Banca
Naţională a României constată că acestea nu îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu regulile
unei practici bancare prudente şi sănătoase şi/sau că nu mai corespund cerinţelor de reputaţie şi
competenţă adecvată naturii, extinderii şi complexităţii activităţii instituţiei de credit şi
responsabilităţilor încredinţate.
Potrivit art. 2291 Banca Naţională a României poate aplica sancţiunile prevăzute la art. 229 alin.
(1) şi măsurile sancţionatorii prevăzute la art. 229 alin. 2 lit. a) şi c) în cazurile în care constată că
o persoană fizică sau juridică, o instituţie de credit, persoană juridică română, şi/sau oricare dintre
persoanele prevăzute la art. 108 alin. 1 sau persoanele desemnate să asigure conducerea
sucursalelor instituţiei de credit se fac vinovate de următoarele fapte: (a) achiziţionarea, direct sau
indirect, a unei deţineri calificate, în sensul prevederilor art. 7 alin. 1 pct. 11-13, cu nerespectarea
obligaţiei de notificare prevăzute la art. 25 alin. 1 şi 11, pe durata evaluării prevăzute la art. 25 sau
fără a ţine seama de opoziţia formulată de Banca Naţională a României, potrivit prevederilor art.
26 alin. 2; (b) cedarea, direct sau indirect, a unei deţineri calificate într-o instituţie de credit,
persoană juridică română, ori reducerea acesteia, astfel încât proporţia drepturilor de vot sau a
deţinerii la capitalul social să se situeze sub nivelurile de 20%, o treime ori de 50% sau astfel încât
instituţia de credit să nu mai fie o filială, cu nerespectarea obligaţiei de notificare prevăzute la art.
27; (c) efectuarea de operaţiuni fictive şi fără acoperire reală, în scopul prezentării incorecte a
poziţiei financiare sau expunerii instituţiei de credit; (d) periclitarea credibilităţii şi/sau viabilităţii
instituţiei de credit prin administrarea necorespunzătoare a fondurilor.
În cazul în care persoanele care deţin participaţii calificate la instituţia de credit, persoană
juridică română, nu mai îndeplinesc cerinţele privind calitatea acţionariatului unei instituţii de
credit sau exercită asupra acesteia o influenţă de natură să pericliteze administrarea prudentă a
instituţiei de credit, Banca Naţională a României dispune măsurile adecvate pentru încetarea
acestei situaţii, inclusiv suspendarea exercitării drepturilor de vot aferente acţiunilor deţinute de
acţionarii sau membrii respectivi şi/sau instituirea administrării speciale completate cu alte măsuri
de stabilizare (art. 230, alin. 1). Consecința suspendării exercitării dreptului de vot asupra
acționarilor (față de care s-a dispus respectiva interdicție) constă în anularea dreptului de
achiziţionare de noi acţiuni ale instituţiei de credit, persoană juridică română.
Dacă măsura suspendării drepturilor de vot (prevăzută la art. 230 alin. 1) este aplicată
acţionarilor reprezentând întregul capital social, Banca Naţională a României poate hotărî
retragerea autorizaţiei instituţiei de credit și dispune dizolvarea (prevederile art. 255) urmată de
lichidarea instituției de credit.
La art. 2301 din OUG nr. 99/2006 se prevede că în scopul remedierii unei situaţii de deteriorare
semnificativă a indicatorilor prudenţiali şi de performanţă financiară sau al prevenirii apariţiei unei
deteriorări semnificative previzibile a acestora, de natură să pericliteze în perspectivă apropiată

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

capacitatea de a respecta cerinţele prudenţiale, Banca Naţională a României este abilitată să adopte
următoarele măsuri: (a) să solicite persoanelor care deţin participaţii calificate să susţină financiar
instituţia prin majorarea capitalului social; (b) să solicite persoanelor care deţin participaţii
calificate să susţină financiar instituţia, prin acordarea de credite eligibile pentru a fi incluse în
calculul fondurilor proprii conform reglementărilor în materie emise de Banca Naţională a
României şi/sau convertirea în acţiuni a unor astfel de credite; (c) să interzică repartizarea totală
sau parţială a profitului pe alte destinaţii decât cele prevăzute de lege ca fiind obligatorii, până
când Banca Naţională a României constată remedierea situaţiei financiare.
Constatarea faptelor descrise care constituie încălcări ale disciplinei bancare, se face de către
personalul Băncii Naţionale a României, împuternicit în acest sens, pe baza raportărilor făcute de
instituţia de credit, persoană juridică română, potrivit legii sau la solicitarea expresă a Băncii
Naţionale a României ori în cursul verificărilor desfăşurate la sediile acestora. Actele cu privire la
o instituţie de credit, prin care sunt dispuse măsuri sau sunt aplicate sancţiuni şi măsuri
sancţionatoare potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă, se emit de către guvernatorul, prim-
viceguvernatorul sau viceguvernatorii Băncii Naţionale a României, cu excepţia măsurii prevăzute
la art. 226 alin. 3 lit. i (reprezentând instituirea supravegherii speciale), a sancţiunilor prevăzute la
art. 229 alin. 1 lit. e (reprezentând retragerea aprobării acordate persoanelor) şi a măsurii
sancţionatoare prevăzute la art. 229 alin. 2 lit. b (retragerea autorizației acordate instituției), a căror
aplicare este de competenţa consiliului de administraţie. Menționăm că aplicarea sancţiunilor nu
înlătură răspunderea materială, civilă sau penală, după caz.

3.4. SUPRAVEGHEREA SPECIALĂ

Potrivit prevederilor Capitolului VIII Proceduri speciale, Secțiunea 1, Supravegherea specială,

la art.237 alin.1 din OUG nr. 99/2006, se precizează că Banca Naţională a României poate dispune
instituirea măsurii de supraveghere specială asupra oricărei instituţii de credit, persoană juridică
română, pentru încălcarea legii sau a reglementărilor emise în aplicarea acesteia. Încălcarea legii
se constată fie în urma verificărilor efectuate la faţa locului, fie ca urmare a analizării raportărilor
transmise de instituţia de credit în cauză. Supravegherea specială se asigură printr-o comisie
instituită în acest scop, formată din maximum 7 specialişti din cadrul Băncii Naţionale a României,
dintre care unul asigură îndeplinirea funcţiei de preşedinte al comisiei şi unul, pe cea de
vicepreşedinte al acesteia (art.237 alin.2).
Potrivit art.238 alin.1 din Ordonanţă, atribuţiile comisiei de supraveghere specială se stabilesc
de către Banca Naţională a României şi se referă, în principal, la: (a) urmărirea modului în care
consiliul de administraţie şi directorii instituţiei de credit ori, după caz, consiliul de supraveghere
şi directoratul acţionează pentru stabilirea şi aplicarea măsurilor necesare remedierii deficienţelor
sau, după caz, a recomandărilor formulate sau a măsurilor dispuse de Banca Naţională a României,
potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă; (b) suspendarea aplicării unor acte de decizie ale organelor
sau persoanelor având atribuţii de administrare şi/sau de conducere a instituţiei de credit, care sunt
contrare unei practici bancare prudente şi sănătoase, cerinţelor legii şi reglementărilor emise în
aplicarea acesteia ori care conduc la deteriorarea situaţiei financiare a instituţiei de credit; (c)
formularea de solicitări privind modificarea/completarea cadrului de conducere, a strategiilor,
proceselor şi mecanismelor implementate de instituţia de credit; (d) limitarea şi/sau suspendarea
unor activităţi şi operaţiuni pe o anumită perioadă; (e) orice alte măsuri considerate necesare pentru

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

remedierea situaţiei instituţiei de credit; (f) formularea de propuneri către Banca Naţională a
României pentru dispunerea anumitor măsuri sau pentru aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege,
în situaţia în care consiliul de administraţie sau directorii instituţiei de credit ori, după caz, consiliul
de supraveghere şi directoratul nu respectă măsurile dispuse de comisie.
Comisia de supraveghere specială nu se substituie directorilor sau, după caz, directoratului
instituţiei de credit, în ceea ce priveşte conducerea activităţii şi competenţa de a angaja instituţia
de credit, răspunderea pentru legalitatea, realitatea, exactitatea şi oportunitatea operaţiunilor
efectuate şi a documentelor întocmite de instituţia de credit revenind exclusiv directorilor sau, după
caz, directoratului instituţiei de credit şi/sau persoanelor care întocmesc şi semnează documentele
în cauză, potrivit atribuţiilor şi competenţelor acestora, însă, în perioada exercitării supravegherii
speciale, adunarea generală a acţionarilor, consiliul de administraţie şi directorii instituţiei de credit
ori, după caz, consiliul de supraveghere şi directoratul nu pot hotărî măsuri contrare celor dispuse
de comisia de supraveghere specială (art.238 alin.2 şi 3).
Pe toată perioada exercitării supravegherii speciale, Comisia însărcinată în acest scop prezintă
rapoarte periodice Băncii Naţionale a României asupra situaţiei instituţiei de credit, în funcţie de
ale căror concluzii Banca Naţională a României decide cu privire la continuarea sau încetarea
supravegherii speciale, fără a se depăşi însă o perioadă de 3 luni de la data instituirii măsurii de
supraveghere specială.
În cazul în care în activitatea instituţiei de credit se constată în continuare deficienţe grave,
Banca Naţională a României poate hotărî, de la caz la caz, instituirea măsurii de administrare
specială a instituţiei de credit sau adoptarea altor măsuri prevăzute de lege, inclusiv retragerea
autorizaţiei de funcţionare (art. 239, alin. 3).

3.5. ADMINISTRAREA SPECIALĂ

Banca Naţională a României poate să hotărască instituirea administrării speciale în modul cum
cum a fost reglementată prin Partea I, Titlul III, Capitolul VIII, Secţiunea 2 din OUG nr.99/2006
dar care a suferit modificări şi completări esenţiale prin Ordonanţa Guvernului nr.1/2012, care a
introdus suplimentar 22 de articole, respectiv art.2401-24022.
Măsura se instituie asupra unei instituţii de credit, persoană juridică română, în următoarele
cazuri: (a) instituirea măsurii de supraveghere specială nu a dat rezultate într-o perioadă de până
la 3 luni; (b) se constată sau este previzibilă o deteriorare semnificativă a indicatorilor prudenţiali
şi de performanţă financiară, de natură să pericliteze capacitatea instituţiei de credit de a respecta
cerinţele prudenţiale, şi acţionarii nu au întreprins şi/sau nu demonstrează că sunt în măsură să
întreprindă, în timp util, demersurile necesare pentru remedierea situaţiei; (c) se constată deficienţe
grave în administrarea şi/sau conducerea instituţiei de credit sau încălcări grave şi repetate ale
dispoziţiilor legii şi/sau ale reglementărilor ori ale altor acte emise în aplicarea acesteia, care
periclitează în mod grav interesele deponenţilor; (d) instituţia de credit nu a asigurat implementarea
în totalitate şi în termenele stabilite a unora sau a mai multora dintre măsurile dispuse faţă de
aceasta, potrivit art.226 alin. (2) lit. a)- f) şi h), situaţie care este de natură să pună în pericol
lichiditatea instituţiei de credit şi/sau nivelul adecvat al fondurilor proprii; (e) operaţiunile pun în
pericol stabilitatea ori nivelul fondurilor proprii ale acesteia sau instituţia de credit înregistrează o
criză de lichiditate care este de natură să pericliteze interesele deponenţilor săi sau ale altor

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

creditori; (f) instituţia nu a prezentat, în termenul indicat de Banca Naţională a României, un plan
de redresare a activităţii, potrivit art. 226 alin. (2) lit. i), sau Banca Naţională a României constată
că planul prezentat nu este fezabil ori că instituţia de credit nu şi-a îndeplinit, în termenele stabilite,
angajamentele asumate printr-un asemenea plan ori că deficienţele constatate legate de lichiditatea
sau de nivelul fondurilor proprii ale instituţiei de credit nu pot fi înlăturate printr-un plan de
redresare; (g) instituirea administrării speciale este solicitată în mod justificat de consiliul de
administraţie sau, după caz, de consiliul de supraveghere ori de către adunarea generală a
acţionarilor; (h) Banca Naţională a României a declarat indisponibile depozitele instituţiei de
credit, potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr.39/1996 privind înfiinţarea şi funcţionarea
Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare.
Distinct de situaţiile expuse mai sus, dacă fondurile proprii ale unei instituţii de credit se
situează la un nivel care nu depăşeşte 75% din nivelul minim al cerinţelor de capital calculate
potrivit reglementărilor emise în aplicarea art.126 din Ordonanţă, Banca Naţională a României
este obligată să instituie administrarea specială, cu excepţia cazurilor în care hotărăşte fie
adoptarea unor măsuri de stabilizare, conform prevederilor cuprinse în secţiunea 21 a Capitolului
VIII din Titlul III, fie retragerea autorizaţiei, cu sesizarea instanţei competente pentru deschiderea
procedurii falimentului, după caz.
În cazul instituirii administrării speciale, ţinând seama şi de circumstanţele concrete care au
determinat adoptarea acestei măsuri, Banca Naţională a României decide, după caz, şi cu privire
la următoarele: (a) retragerea aprobărilor acordate persoanelor care exercită responsabilităţi de
administrare şi/sau de conducere în instituţia de credit (art. 228 și 229); (b) retragerea aprobării
auditorului financiar al instituţiei de credit; (c) suspendarea drepturilor de vot ale acţionarilor care
deţin participaţii calificate în instituţia de credit.
Administrarea specială se instituie pe o perioadă de 4 luni de la data hotărârii Băncii Naţionale
a României, cu excepţia cazului în care prin hotărâre se stabileşte o perioadă mai scurtă, rămânând
la aprecierea Băncii Naţionale a României prelungirea acestei perioade în condiţiile în care o astfel
de prelungire este necesară pentru finalizarea măsurilor de restructurare a instituţiei de credit.
Administrarea specială se exercită de către un administrator special, persoană/persoane fizică
sau o persoană juridică, aceasta putând fi chiar şi Fondul de garantare a depozitelor în sistemul
bancar.
Hotărârea Băncii Naţionale a României privind instituirea administrării speciale trebuie să
cuprindă: (1) nominalizarea persoanelor desemnate în calitate de administrator special; (2)
obiectivele şi atribuţiile specifice, stabilite în concordanță cu dispoziţiile Ordonanţei; (3)
remuneraţia administratorului special; (4) nivelul permis al cheltuielilor ce pot fi angajate în
îndeplinirea atribuţiilor; - orice alte condiţii considerate importante de către Banca Naţională a
României.
Administratorul special, persoană fizică sau juridică, nu trebuie să se afle în vreuna dintre
situaţiile de incompatibilitate prevăzute la art. 110, nu trebuie să fie debitor sau creditor al
instituţiei de credit sau persoană aflată în legături strânse cu aceasta; să aibă o bună reputaţie,
calificare şi experienţă profesională corespunzătoare şi să fie independente. Acesta îşi exercită
atribuţiile în conformitate cu prevederile legii şi cu reglementările aplicabile, precum şi cu
respectarea instrucţiunilor şi dispoziţiilor date de Banca Naţională a României pe parcursul
administrării speciale şi răspunde numai faţă de aceasta pentru îndeplinirea atribuţiilor care îi sunt

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

conferite în această calitate. Administratorul special poate angaja alte persoane, cum ar fi auditori,
avocaţi, evaluatori, alţi experţi autorizaţi independenţi, care să îl sprijine în îndeplinirea atribuţiilor
sale, şi poate delega în acest sens sarcini specifice în conformitate cu instrucţiunile date de Banca
Naţională a României.
Administratorul special preia integral pe perioada administrării speciale, atribuţiile de
administrare şi de conducere a instituţiei de credit şi, în consecinţă mandatul consiliului de
administraţie şi al directorilor sau, după caz, al consiliului de supraveghere şi al directoratului
încetează.
Funcţionarea adunării generale a acţionarilor este suspendată pe perioada administrării speciale,
cu excepţia cazurilor în care aceasta este convocată de administratorul special, fiind necesară o
hotărâre a acesteia privind: (a) majorarea capitalului social; (b) reducerea capitalului pentru
acoperirea pierderilor; (c) fuziunea cu alte instituţii de credit; (d) divizarea totală sau parţială.
În astfel de situaţii precum şi pentru limitarea sau ridicarea dreptului de preferinţă al acţionarilor
la subscrierea de noi acţiuni în cazul majorării capitalului social, administratorul special trebuie să
convoace adunarea generală a acţionarilor.
În termen de maximum două luni de la numirea sa, administratorul special trebuie să evalueze
perspectivele de realizare, costurile şi beneficiile aproximative ale următoarelor alternative: (a)
redresarea instituţiei de credit; (b) restructurarea activităţii instituţiei de credit prin implementarea
măsurilor prevăzute la art. 24012 alin.1 din OUG (măsurile privesc: majorarea capitalului social;
reducerea capitalului pentru acoperirea pierderilor; operaţiuni de vânzare de active; operaţiuni de
transfer de depozite; operaţiuni de vânzare de active cu asumare de pasive, prin care o altă instituţie
de credit sau instituţie financiară dobândeşte active ale instituţiei de credit aflate în administrare
specială şi îşi asumă pasive ale acesteia în contraprestaţie; fuziunea cu alte instituţii de credit;
divizarea totală sau parţială.); (c) introducerea cererii pentru declanşarea procedurii falimentului
instituţiei de credit.
Evaluarea realizată de administratorul special fundamentată în cuprinsul unui raport înaintat
Băncii Naţionale a României trebuie să fie susţinută de documente. Potrivit art.24015, raportul
întocmit de administratorul special trebuie să cuprindă următoarele: (a) măsurile întreprinse de la
instituirea administrării speciale şi efectele acestora; (b) evaluarea perspectivelor de realizare, a
costurilor şi beneficiilor aproximative ale alternativelor de redresare, restructurare sau, după caz,
de iniţiere a procedurii falimentului instituţiei de credit, inclusiv o determinare a valorii estimative
care ar putea fi realizată în cazul lichidării; (c) recomandările administratorului special privind
măsurile pe care le consideră adecvate în funcţie de evaluările făcute, care pot include un plan de
acţiune supus aprobării Băncii Naţionale a României, constând în implementarea oricărora dintre
măsurile de restructurare prevăzute la art. 24012 alin.1 din Ordonanţă sau o combinare a acestora,
fără a exclude aplicarea sau continuarea aplicării măsurilor de redresare prevăzute mai sus.
Raportul întocmit de administratorul special trebuie înaintat Băncii Naţionale a României în
termen de cel mult 2 luni de la numirea sa. Pentru motive întemeiate, Banca Naţională a României
poate prelungi acest termen cu maxim o lună, la propunerea administratorului special.
În termen de 15 zile de la primirea raportului administratorului special, Banca Naţională a
României hotărăşte cu privire la oportunitatea şi perioada menţinerii administrării speciale şi cu
privire la recomandările formulate de administratorul special şi, după caz, aprobă, cu sau fără
amendamente, ori respinge planul de acţiune propus.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

Dacă Banca Naţională a României consideră că nu sunt condiţii favorabile pentru redresarea
instituţiei de credit, astfel încât aceasta să fie în măsură să îndeplinească cerinţele prudenţiale
prevăzute de lege şi de reglementările emise în aplicarea acesteia, Banca Naţională a României
poate, în funcţie de circumstanţele concrete, să decidă următoarele: (a) implementarea măsurilor
de restructurare, conform planului de acţiune aprobat sau, în absenţa acestuia, pe baza evaluărilor
făcute de administratorul special şi stabilirea unui termen în care administratorul special să
întreprindă demersuri pentru restructurarea activităţii instituţiei de credit; (b) retragerea
autorizaţiei instituţiei de credit şi sesizarea instanţei competente pentru declanşarea procedurii
falimentului sau, după caz, retragerea autorizaţiei urmată de dizolvarea şi lichidarea instituţiei de
credit.
Pe baza raportărilor făcute de administratorul special, Banca Naţională a României poate hotărî
în orice moment încetarea administrării speciale, cu reluarea activităţii instituţiei de credit sub
controlul organelor sale statutare sau poate retrage autorizaţia instituţiei de credit şi sesizarea
instanţei competente pentru declanşarea procedurii falimentului sau, după caz, retragerea
autorizaţiei urmată de dizolvarea şi lichidarea instituţiei de credit. În cazul implementării unor
măsuri de restructurare constând în operaţiuni care implică transferul depozitelor plasate la
instituţia de credit aflată în administrare specială, Banca Naţională a României retrage autorizaţia
acesteia începând cu data la care contractul care stă la baza operaţiunii de transfer de depozite sau
de vânzare de active cu asumare de pasive produce efecte şi, după caz, sesizează instanţa
competentă pentru declanşarea procedurii falimentului. Retragerea autorizaţiei nu împiedică
finalizarea măsurilor de restructurare aprobate de Banca Naţională a României. În situaţia în care
Banca Naţională a României hotărăşte încetarea administrării speciale, cu reluarea activităţii
instituţiei de credit sub controlul organelor sale statutare, administratorul special întreprinde
măsurile necesare pentru desemnarea noilor persoane care să exercite responsabilităţile de
administrare şi/sau de conducere a instituţiei de credit.
Un anunţ privind încetarea administrării speciale se publică în Monitorul Oficial al României
şi se notifică organelor de supraveghere competente, inclusiv în cazul sucursalelor din străinătate
ale instituţiei de credit.
Până la numirea şi aprobarea de către Banca Naţională a României a persoanelor care vor
asigura conducerea instituţiei de credit, administratorul special asigură administrarea şi conducerea
acesteia.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

UNITATEA DE STUDIU IV

CERINȚELE PRUDENŢIALE APLICABILE INSTITUŢIILOR DE CREDIT

4.1. CADRUL DE REGLEMENTARE NAȚIONAL ȘI EUROPEAN

Banca Naţională a României este împuternicită - în temeiul dispoziţiilor art.25 alin.2 din Legea
nr.312/2004 - să asigurare funcţionarea şi viabilitatea sistemului bancar potrivit următoarelor
conduite: (a) să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării acestora şi să aplice
sancţiuni în cazurile de nerespectare; (b) să controleze şi să verifice, pe baza raportărilor primite
şi prin inspecţii la faţa locului, registrele, conturile şi orice alte documente ale instituţiilor de credit
autorizate pe care le consideră necesare.
Activitatea de supraveghere a instituţiilor de credit - potrivit textului de principiu din Legea
nr.312/2004, art.25 alin.2 - este reglementată detaliat prin Titlul III, Capitolele I, II şi III, respectiv
art.164- 284 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului.
Protejarea intereselor deponenţilor şi asigurarea stabilităţii şi viabilităţii întregului sistem
bancar revine în sarcina instituțională a Băncii Naţională a României care - conform art.164 din
OUG - asigură supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit persoane juridice române,
inclusiv a sucursalelor acestora înfiinţate în alte state membre ori în state terţe. Aceste obiective se
realizează prin (1) stabilirea unor norme şi indicatori de prudenţă bancară; (2) urmărirea
respectării acestora şi (3) aplicarea altor cerinţe prevăzute de lege. Reglementările sunt aplicabile,
atât la nivel individual, cât şi la nivel consolidat sau sub-consolidat, după caz, în vederea prevenirii
şi limitării riscurilor specifice activităţii bancare.
Banca Naţională a României derulând activitatea de supraveghere prudenţială a instituţiilor de
credit, este singura instituţie abilitată de lege să emită în acest scop (1) norme şi indicatori de
prudenţă bancară, (2) reglementări ce devin obligatorii pentru instituţiile de credit, (3) să
urmărească respectarea acestora şi (4) în caz de necesitate, să dispună măsuri de intrare în
legalitate, inclusiv sancţiuni.
Normele stabilite de Banca Centrală și autoritățile UE privesc (1) lichiditatea; (2) fondurile
proprii și solvabilitatea (din perspectiva riscului de credit, în principal); (3) controlul
expunerilor instituților de credit; (4) controlul expunerilor mari ale instituţiilor de credit; (5)
limitarea participaţiilor în entităţi care nu desfăşoară activităţi financiare; (6) organizarea
controlului intern.
Începând cu anul 2014, cerinţele de capital sunt reglementate de noul cadru normativ european
CRD IV (Directiva 2013/36/UE şi Regulamentul (UE) nr. 575/2013, denumit pachetul legislativ
CRD IV - the Capital Requirements Directive/CRR – the Capital Requirements Regulation),
care este aplicabil tuturor statelor membre ale UE şi prin care sunt stabilite norme uniforme şi
standardizate pentru acoperirea riscurilor implicate de activitatea bancară. În conformitate cu
prevederile acestuia, instituţiile de credit trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe de fonduri
proprii: (i) o rată a fondurilor proprii de nivel 1 de bază de 4,5 la sută; (ii) o rată a fondurilor proprii
de nivel 1 de 6 la sută; (iii) o rată a fondurilor proprii totale de 8 la sută. Faţă de indicatorii de
adecvare a capitalului prevăzuţi de cadrul Basel II, noul pachet legislativ CRD IV/CRR

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

completează setul indicatorilor de evaluare a adecvării capitalului calculaţi pe baza valorii totale
a expunerii la risc prin introducerea indicatorului „efect de levier”, iniţial ca o caracteristică
suplimentară aflată la latitudinea autorităţilor de supraveghere, urmând să migreze către o măsură
cu caracter obligatoriu începând cu anul 2018.
În planul reglementării prudenţiale din România, s-a realizat transpunerea unor prevederi de
natură tehnică din Directiva 2013/36/UE prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 113/2013
privind măsuri bugetare şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului şi prin Regulamentul Băncii
Naţionale a României nr. 5/2013 privind cerinţele prudenţiale pentru instituţiile de credit (acesta
specifică modul în care au fost exercitate opţiunile naţionale extrase din pachetul CRD IV/CRR),
publicat în Monitorul Oficial nr. 841 din 30.12.2013.
Odată cu instituirea noului pachet legislativ, prevederile Ordinului BNR nr. 13/2011 privind
raportarea cerinţelor minime de capital pentru instituţiile de credit au fost abrogate implicit.
Indicatorii privind adecvarea capitalului sunt raportaţi de bănci potrivit prevederilor
Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 680/2014 al Comisiei de stabilire a unor standarde
tehnice de punere în aplicare cu privire la raportarea în scopuri de supraveghere a instituţiilor în
conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului.
Pachetul CRD/CRR IV (compus din Directiva Europeană nr. 2013/36/UE ce necesită
implementare în legislația statelor membre și respectiv Regulamentul UE nr. 575/2013 care are
aplicabilitate directă în legislația țărilor membre ale Uniunii Europene) reprezintă implementarea
la nivelul Comunității Europene a acordului Basel III al Comitetului de la Basel pentru
Supraveghere Bancară. Acordul stabilește noi cerințe de capital pentru instituțiile financiare, ca
răspuns la situațiile din perioada de criză (criza subprime începută în 2007).
Procesul de adoptare a pachetului CRD/CRR IV s-a finalizat în cursul anului 2013, la data de
27 iunie 2013 fiind publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene Directiva nr. 2013/36/UE cu
privire la accesul la activitatea instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de
credit (și a firmelor de investiții financiare), de modificare a Directivei 2002/87/CE și de abrogare
a Directivelor 2006/48/CE și 2006/49/CE și Regulamentul UE nr. 575/2013, acestea fiind
aplicabile începând cu data de 1 ianuarie 2014.
Pachetul legislativ CRD/CRR IV reprezintă cadrul juridic ce reglementează (1) activitatea
prudențială, (2) cadrul de supraveghere şi (3) cerinţele prudenţiale aplicabile instituţiilor de credit
(şi firmelor de investiţii financiare) din statele membre ale Uniunii Europene. Legislația astfel
menționată, abordează unele dintre vulnerabilitățile identificate în cazul instituțiilor de credit în
timpul crizei financiare, ca de exemplu nivelul insuficient de capital, care a necesitat o susținere
fără precedent din partea autorităților naționale. Sunt instituite cerințe prudențiale mai strânse
pentru instituțiile de credit, prin impunerea păstrării de rezerve de capital și lichiditate suficiente.
În plus, Directiva 2004/39/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004
privind pieţele de instrumente financiare și Regulamentul UE nr. 575/2013 introduc prevederi care
asigură coordonarea normelor care reglementează autorizarea şi exercitarea activităţii de investiţii
financiare și stabilesc un cadru comun pentru monitorizarea riscurilor la care sunt expuse aceste
activități. Astfel, în vederea asigurării că instituțiile financiare au un capital intern corespunzător
riscurilor la care sunt sau pot fi expuse, adecvat ca distribuţie, calitate şi cantitate, se introduc
prevederi care asigură o guvernanţă corporativă corespunzătoare. Acest cadru calitativ reflectat
prin guvernanța corporativă este menit să contribuie la evitarea asumării de riscuri excesive şi să

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

permită autorităților de supraveghere monitorizarea gradului de adecvare a mecanismelor privind

cadrul de administrare a unei instituții de credit.
În esenţă, aceste reguli prevăd: (a) creşterea importanţei şi responsabilităţii funcţiei de
administrare a riscurilor, creşterea eficacităţii supravegherii riscurilor de către organele cu funcţie
de supraveghere; (b) stabilirea unor criterii pentru asigurarea unei politici de remunerare sănătoase,
care să corespundă apetitului pentru risc, valorilor şi intereselor pe termen lung ale instituțiilor de
credit; (c) asigurarea unei monitorizări eficace de către supraveghetori a administrării riscurilor;
(d) alocarea de timp suficient de către membrii organelor cu funcţie de conducere sau cu funcţie
de supraveghere pentru a permite exercitarea atribuţiilor ce le revin; (e) considerarea în stabilirea
componenţei organelor de conducere/supraveghere a unor structuri largi de experienţe
profesionale relevante. De asemenea, pentru întărirea procesului de supraveghere prudenţială, au
fost introduse prevederi referitoare la detalierea acestui proces, precum şi la extinderea posibilităţii
de intervenţie din partea autoritățiilor competente vizând redresarea oricăror situaţii de
nerespectare a cerinţelor de capital. Pornind de la criza financiară şi de la mecanismele prociclice
care au contribuit la declanşarea şi agravarea efectelor sale, s-au introdus cerinţe pentru instituţiile
de credit, care prevăd obligativitatea de a deţine, pe lângă fondurile proprii, un amortizor
anticiclic de capital pentru a garanta că acestea acumulează, în perioadele de creştere economică,
o bază de capital suficientă pentru a absorbi pierderile din perioadele de criză. Acesta din urmă
este inclus în cerinţa amortizorului combinat dat de totalul fondurilor proprii de nivel 1 de bază
necesare pentru a îndeplini cerinţa amortizorului de conservare a capitalului, căreia i se adaugă
cerinţele aferente următoarelor amortizoare, după caz: (a) amortizorul anticiclic de capital specific
instituţiei de credit; (b) amortizorul G-SII; (c) amortizorul O-SII; (d) amortizorul de capital pentru
riscul sistemic.
Principalele elemente de noutate aduse în domeniul guvernanţei corporative bancare sunt
următoarele: (1) definirea organului de conducere; (2) stabilirea de cerinţe privind organul de
conducere: componenţă, selecţia membrilor (având în vedere principiul diversităţii, cunoştinţele,
calificările, experienţa); (3) principiul proporţionalităţii: reiterarea principiului în funcţie de
natura, amploarea şi complexitatea riscurilor aferente modelului de afaceri, obligativitatea
constituirii unui comitet de nominalizare şi a unui comitet de administrare a riscurilor
semnificative de către instituţiile de credit, componenţa şi responsabilităţile comitetelor respective,
existenţa unei funcţii de administrare a riscurilor şi a unui coordonator al acesteia.

4.2. LICHIDITATEA

Este reglementată, ca atare, prin Regulament BNR nr. 25/2011 privind lichiditatea instituţiilor
de credit însoțit de completările ulterioare dar se cer luate în considerare și „cerințele de
lichiditate” susținute prin următoarele norme: Instrucţiunile BNR din 14.09.2012 privind alocarea
costurilor, beneficiilor şi riscurilor de lichiditate; Instrucţiunile BNR din 28.05.2014 privind
depozitele retail care fac obiectul unor ieşiri diferite pentru scopurile raportării lichidităţii potrivit
Regulamentului (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 26 iunie 2013
privind cerinţele prudenţiale pentru instituţiile de credit și Instrucțiunile BNR din 02.09.2015
privind definițiile și modelele armonizate pentru planurile de finanțare ale instituțiilor de credit.
Supravegherea riscului de lichiditate se realizează, deopotrivă de către de instituţiile de credit,
(conform prevederilor reglementărilor Băncii Naţionale a României privind cadrul de

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

administrare a activităţii instituţiilor de credit, procesul intern de evaluare a adecvării capitalului

la riscuri şi condiţiile de externalizare a activităţilor acestora) și direct de Banca Naţională a
României, pe baza indicatorului de lichiditate raportat de instituţiile de credit. Potrivit art. 6 din
Regulament BNR nr. 25/2011, Indicatorul de lichiditate se calculează ca raport între lichiditatea
efectivă şi lichiditatea necesară, pe fiecare bandă de scadenţă. În acest context, benzile de scadenţă
sunt: până la o lună, între o lună şi 3 luni, între 3 şi 6 luni, între 6 şi 12 luni şi peste 12 luni.
Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadenţă, a activelor, a
angajamentelor primite evidenţiate în afara bilanţului, inclusiv a celor aferente operaţiunilor de
schimb la vedere, şi a sumelor de primit aferente instrumentelor derivate. Lichiditatea necesară se
determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadenţă, a datoriilor, a angajamentelor date
evidenţiate în afara bilanţului, inclusiv a celor aferente operaţiunilor de schimb la vedere, şi a
sumelor de plătit aferente instrumentelor derivate. Instituţiile de credit trebuie să menţină în
permanenţă indicatorul de lichiditate, calculat pentru totalitatea operaţiunilor în echivalent lei, cel
puţin la nivelul de 1 pentru benzile de scadenţă de până la o lună, între o lună şi 3 luni, între 3 şi 6
luni şi între 6 şi 12 luni. Instituţiile de credit vor calcula indicatorul de lichiditate distinct şi pentru
operaţiunile în euro, şi pentru operaţiunile în lei, pentru toate benzile de scadenţă, precum şi pentru
totalitatea operaţiunilor în echivalent lei pentru banda de scadenţă de peste 12 luni (potrivit art. 7
Regulament BNR nr. 25/2011). În susținerea indicatorului de lichiditate se calculează
excedentul/deficitul de lichiditate fiind dat de diferenţa pozitivă/negativă dintre lichiditatea
efectivă şi lichiditatea necesară (potrivit art. 2 Regulament BNR nr. 25/2011).
Instituțiilor de credit le revine sarcina prevenirii riscului mare de lichiditate reprezentând riscul
de lichiditate faţă de o persoană sau faţă de un grup de clienţi aflaţi în legătură, a cărei valoare
reprezintă cel puţin 10% din valoarea datoriilor, altele decât împrumuturile, şi a angajamentelor
de creditare date de instituţia de credit evidenţiate în afara bilanţului. Instituţiile de credit
calculează riscul mare de lichiditate luând în considerare operaţiunile în echivalent lei. În cazul în
care nivelul unui risc mare de lichiditate depăşeşte 15% din totalul datoriilor, altele decât
împrumuturile, şi al angajamentelor de creditare date de instituţia de credit, evidenţiate în afara
bilanţului, instituţiile de credit vor calcula lichiditatea necesară aferentă indicatorului de lichiditate,
calculat pentru totalitatea operaţiunilor în echivalent lei, prin înregistrarea la valoarea contabilă a
datoriilor (între care depozitele la vedere ale clientelei, depozitele clientelei rambursabile după
notificare şi conturile curente creditoare ale clientelei înscrise pe prima bandă de scadenţă la o
valoare ajustată, reprezentând 40% din valoarea contabilă) pe care le au faţă de persoana respectivă
sau faţă de grupul de clienţi aflaţi în legătură.
De asemenea Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 5/2013 privind cerinţele
prudenţiale pentru instituţiile de credit prevede parametrii conduitei adecvată la riscul de
lichiditate la art. 137 – 148. Astfel, se precizează că instituţiile de credit trebuie să menţină niveluri
adecvate ale rezervelor de lichiditate. Instituţiile de credit vor dispune de strategii, politici, procese
şi sisteme robuste pentru identificarea, măsurarea, administrarea şi monitorizarea riscului de
lichiditate de-a lungul unei serii corespunzătoare de orizonturi de timp, inclusiv pe parcursul zilei
- intraday. Strategiile, politicile, procesele şi sistemele vor fi ajustate în funcţie de liniile de
activitate, monede, sucursale şi entităţi juridice şi trebuie să includă mecanisme corespunzătoare
de alocare a costurilor, beneficiilor şi riscurilor de lichiditate. Strategiile, politicile, procesele şi
sistemele vor fi proporţionale cu complexitatea, profilul de risc, obiectul de activitate al instituţiilor
de credit şi toleranţa la risc stabilite de organul de conducere şi trebuie să reflecte importanţa

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

instituţiei de credit în fiecare stat membru în care aceasta desfăşoară activitate. Instituţiile de credit
trebuie să comunice toleranţa la risc tuturor liniilor de activitate relevante. Politicile şi procesele
pentru administrarea riscului de lichiditate trebuie să aibă în vedere şi modalitatea în care alte
riscuri, cum ar fi riscul de credit, riscul de piaţă, riscul operaţional şi riscul reputaţional, pot afecta
strategia generală de lichiditate a unei instituţii de credit. Instituţiile de credit trebuie să dispună
de profiluri de risc de lichiditate care respectă şi nu depăşesc nivelul stabilit pentru un sistem robust
şi care funcţionează adecvat. În scopul amintit, instituţiile de credit vor lua în considerare natura,
dimensiunea şi complexitatea activităţilor acestora. Strategiile, politicile, procesele şi sistemele
prevăzute se cer aprobate şi revizuite cel puţin anual de către organul de conducere. Organul de
conducere în funcţia sa de supraveghere al unei instituţii de credit trebuie să se asigure că
conducerea superioară administrează riscul de lichiditate în mod eficace. Conducerea superioară
este responsabilă pentru dezvoltarea strategiilor, politicilor, proceselor şi sistemelor pentru
administrarea riscului de lichiditate în conformitate cu toleranţa la risc stabilită, precum şi pentru
asigurarea că instituţia de credit menţine o lichiditate suficientă.

4.3. NIVELUL FONDURILOR PROPRII

A fost determinat până la finele anului 2013 în virtutea Regulamentului Băncii Naţionale a
României nr.18/2006 privind fondurile proprii ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii,
modificat prin Regulamentul nr.13/2011 şi republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.311 din 5 mai 2011. Astfel, Banca Naţională a României nu acordă autorizaţia unei instituţii
de credit - potrivit art.11 din OUG 99/2006 - dacă aceasta nu dispune de fonduri proprii distincte
sau de un nivel al capitalului iniţial cel puţin egal cu nivelul minim al capitalului stabilit prin
reglementări. Regulamentul nr.13/2011 a fost abrogat prin Regulamentul nr. 7/2013pentru
abrogarea unor acte normative, prevederile acestuia fiind preluate de Regulamentul nr. 5 din 20
decembrie 2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit, Titlul III – Fondurile
proprii (art. 244-254) și Titlul IV – Amortizoarele de capital (art. 255-296).
Acoperirea riscurilor - art. 123 din OUG 99/2006 - obligă fiecare instituţie de credit să menţină
un nivel adecvat al fondurilor sale proprii în scopul asigurării stabilităţii şi siguranţei activităţii
desfăşurate şi/sau a îndeplinirii obligaţiilor asumate.
Instituţiile de credit trebuie să dispună conform art. 126 din OUG 99/2006, în măsura şi
condiţiile prevăzute prin reglementările emise în aplicarea legii, de un nivel al fondurilor proprii,
care să se situeze în permanenţă cel puţin la nivelul cerinţelor de capital – stabilite la art. 92 din
Regulamentul (UE) nr. 575/2013 - pentru acoperirea, după caz, a riscului de credit, inclusiv a
riscului de credit al contrapartidei, a riscului de diminuare a valorii creanţei, a riscului de
poziţie, a riscului de decontare/livrare, a riscului valutar, a riscului de marfă şi a riscului
operaţional. Respectarea prevederilor menționate anterior se face fără a se aduce atingere
dispoziţiilor care obligă instituţiile de credit să menţină în permanenţă nivelul minim al capitalului
iniţial prevăzut pentru autorizare şi competenţelor Băncii Naţionale a României, prevăzute de lege.
Revenind la Norma Băncii Naţionale a României nr.12/2003 privind supravegherea
solvabilităţii şi expunerilor mari ale instituţiilor de credit (publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.51 din 21 ianuarie 2004), cu modificările şi completările ulterioare
subliniem că aceasta are semnificația unei etape de referință în evoluția calitativă a mediului
bancar din România - pregătind momentul integrării europene, ianuarie 2007 - prin anvergura

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

cerinţelor prudenţiale care la nivel consolidat precizează, în principal, următoarele elemente de

referință: (A) solvabilitatea instituţiilor de credit; (B) adecvarea fondurilor proprii pentru
acoperirea riscurilor de plată; (C) controlul expunerilor mari; (D) limitarea participaţiilor în
entităţi care nu desfăşoară activităţi financiare; (E) organizarea şi controlul intern care să asigure
mecanisme adecvate pentru producerea şi transmiterea oricăror date şi informaţii necesare pentru
scopul supravegherii consolidate; (F) controlul expunerii faţă de persoanele aflate în relaţii
speciale cu banca. Acesta s-au aplicat instituţiilor de credit persoane juridice române, constând
într-o succesiune de indicatori care evaluați periodic furnizau principalele jaloane ale stabilității
instituționale bancare. Abordarea s-a modificat începând cu anul 2013 și ca urmare a crizei
financiare dar valoarea conceptuală, juridică și economică a raționamentelor care oglindesc cadrul
prudențial bancar (până la momentul 2013) rămâne viabilă fiind preluate în reglementări moderne
de anvergură europeană, motiv pentru care le menționăm.
Solvabilitatea instituţiilor de credit exprimă potenţialul instituţiei de credit de a face faţă
cerinţei de retragere a depunerilor în cazul în care s-ar exercita solicitări multiple imediate din
partea deponenţilor. Indicatorul de solvabilitate reprezntând raportul dintre fondurile proprii
(astfel cum acestea erau definite prin Regulamentul Băncii Naţionale a României nr.18 din 14
decembrie 2006) şi totalul activelor şi elementelor din afara bilanţului, nete de provizioane şi
ajustate în funcţie de risc a fost expresia valorică menită să permită supravegherea poziției de
solvabilitate. Instituţiile de credit au fost obligate să menţină în permanenţă indicatorul de
solvabilitate, la un nivel de cel puţin 12%. În cazul în care indicatorul ar fi scăzut sub nivelul de
12%, instituţiile de credit în cauză erau obligate să angajeze măsurile adecvate în vederea
restabilirii, cât mai repede cu putinţă, a nivelului minim al acestuia. Prin urmare, numărătorul
indicatorului de solvabilitate era dat de fondurile proprii (astfel cum acestea erau definite prin
Regulamentul Băncii Naţionale a României nr.18 din 14 decembrie 2006). Numitorul
indicatorului de solvabilitate era dat de totalul activelor şi elementelor din afara bilanţului,
ajustate în funcţie de risc. Elementelor de activ li s-au atribuit grade de risc de credit exprimate
prin ponderi procentuale. Valoarea din bilanţ a fiecărui activ trebuia înmulţită cu ponderea
adecvată pentru a se obţine o valoare ajustată în funcţie de risc. Deși Regulamentul Băncii
Naţionale a României nr.18 din 14 decembrie 2006 – dedicat indicatorului de solvabilitate - a fost
abrogat, în Regulamentul EU/EC nr. 575/2013 se mențin atenționările la solvabilitate în contextul
fondurilor proprii, după cum urmează: (i) cerințele de fonduri proprii se aplică pe bază individuală
și consolidată, cu excepția cazului în care autoritățile competente nu aplică supravegherea pe bază
individuală acolo unde consideră că acest lucru este necesar. Supravegherea pe bază individuală,
consolidată și consolidată la nivel transfrontalier constituie instrumente utile pentru monitorizarea
instituțiilor; (ii) pentru a se asigura solvabilitatea adecvată, este important să se stabilească cerințe
de capital care să pondereze activele și elementele extrabilanțiere în funcție de gradul de risc.
La finele anului 2013 denumirea indicatorului rata solvabilităţii a fost înlocuită cu rata
fondurilor proprii totale (dată de raportul „Fonduri proprii totale / Valoarea totală a expunerii la
risc” > 8%). Valorile aferente anului 2014 corespund noilor cerinţe de raportare ale EBA (potrivit
CRD IV/CRR prin Regulamentul nr. 575/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26
iunie 2013).
Categoria integratoare este reprezentată – potrivit art. 2/71 Regulamentului nr. 575/2013 al
Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 - de „capitalul eligibil” care semnifică
suma următoarelor elemente: (a) fondurile proprii de nivel 1, astfel cum sunt menționate la

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

articolul 25; (b) fondurile proprii de nivel 2, care sunt egale cu sau mai mici de o treime din
fondurile proprii de nivel 1. Fondurile proprii de nivel 1 ale unei instituții constau în suma
fondurilor proprii de nivel 1 de bază și a fondurilor proprii de nivel 1 suplimentar ale instituției.
Amintim între elemente de fonduri proprii de nivel 1 de bază, conform art. 26 din Regulamentul
575/2013, următoarele structuri patrimoniale: instrumente de capital; conturi de prime de emisiune
aferente instrumentelor de capital; rezultatul reportat; alte elemente ale rezultatului global
acumulate; alte rezerve; fonduri pentru riscuri bancare generale. Fondurile proprii de nivel 1
suplimentar ale unei instituții constau în următoarele: (1) elementele de fonduri proprii de nivel 1
suplimentar după aplicarea deducerilor legale (elementele menționate la art. 56 din Regulamentul
575/2013) și (2) după aplicarea art. 79, respectiv dacă instituție deține instrumente de capital sau
a acordat împrumuturi subordonate, după caz, care se califică drept instrumente de fonduri proprii
de nivel 1 de bază, instrumente de fonduri proprii de nivel 1 suplimentar sau instrumente de fonduri
proprii de nivel 2 ale unei entități din sectorul financiar temporar și autoritatea competentă
consideră că aceste dețineri au scopul unei operațiuni de asistență financiară destinate reorganizării
și salvării entității respective, autoritatea competentă poate să acorde o derogare temporară de la
aplicarea dispozițiilor privind deducerea care, în mod obișnuit, s-ar aplica instrumentelor
respective.
Elementele de fonduri proprii de nivel 2 constau în: (a) instrumente de capital și împrumuturi
subordonate dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute; (b) conturile de prime de emisiune aferente
instrumentelor menționate la litera (a); (c) pentru instituțiile care calculează valorile expunerilor
ponderate la risc, ajustările pentru riscul de credit general, înainte de impozite, de până la 1,25 %
din valorile calculate ale expunerilor ponderate la risc.
Pe această bază se asigură adecvarea fondurilor proprii deoarece conform art. 92 din
Regulamentul 575/2013, instituțiile de credit trebuie să îndeplinească în orice moment
următoarele cerințe de fonduri proprii: (a) o rată a fondurilor proprii de nivel 1 de bază de 4,5 %;
(b) o rată a fondurilor proprii de nivel 1 de 6 %; (c) o rată a fondurilor proprii totale de 8 %.
Instituțiile își calculează ratele capitalului după cum urmează: (a) rata fondurilor proprii de nivel
1 de bază reprezintă fondurile proprii de nivel 1 de bază ale instituției exprimate ca procent din
valoarea totală a expunerii la risc; (b) rata fondurilor proprii de nivel 1 reprezintă fondurile proprii
de nivel 1 ale instituției exprimate ca procent din valoarea totală a expunerii la risc; (c) rata
fondurilor proprii totale reprezintă fondurile proprii ale instituției exprimate ca procent din
valoarea totală a expunerii la risc.
Instituțiile de credit trebuie să constituie nivelul valoric al fondurilor proprii astfel încât pe lângă
cerințele minime menționate să acopere amortizoarele de capital impuse de Banca Națională a
României în conformitate cu recomandările art. 440 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 și art.
255-296 din Regulamentul BNR nr. 5 din 2013, după cum urmează: amortizorul de conservare a
capitalului; amortizorul anticiclic de capital; amortizorul de capital pentru risc sistemic;
amortizorul aferent importanței sistemice a instituției de credit.
Regulamentul (UE) nr. 575/2013 – art. 2 - nu împiedică instituțiile să dețină fonduri proprii și
componente ale acestora care depășesc cerințele regulamentului, sau să aplice măsuri mai stricte
decât cele prevăzute de prezentul regulament.

4.4. CONTROLUL EXPUNERILOR

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

Expunerile instituțiilor de credit sunt reglementate prin Regulamentul (UE) nr. 575/2013 în care
la art.5 „Definiții specifice cerințelor de capital pentru riscul de credit” se precizează că „expunere”
însemnă un activ sau un element extrabilanțier. Conform art. 111 din Regulamentul (UE) nr.
575/2013, rezultă că valoarea expunerii unui element de activ este valoarea sa contabilă rămasă
după ce au fost aplicate ajustări specifice pentru riscul de credit, ajustări de valoare suplimentare
în conformitate cu articolele 34 și cu articolul 110, precum și alte reduceri ale fondurilor proprii
aferente elementului de activ. Valoarea expunerii unui element extrabilanțier (enumerat în anexa
II a același Regulament pe categorii de risc: risc maxim; risc mediu; risc moderat; risc scăzut) este
următorul procentaj din valoarea sa nominală, după deducerea ajustărilor specifice pentru riscul
de credit: (a) 100 % dacă este un element cu risc maxim; (b) 50 % dacă este un element cu risc
mediu; (c) 20 % dacă este un element cu risc moderat; (d) 0 % dacă este un element cu risc scăzut.
Articolul 112 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 precizează modul de încadrare a fiecărei
expuneri în una dintre următoarele clase de expuneri: (a) expuneri față de administrații centrale
sau bănci centrale; (b) expuneri față de administrații regionale sau autorități locale; (c) expuneri
față de entități din sectorul public; (d) expuneri față de bănci de dezvoltare multilaterală; (e)
expuneri față de organizații internaționale; (f) expuneri față de instituții; (g) expuneri față de
societăți; (h) expuneri de tip retail; (i) expuneri garantate cu ipoteci asupra bunurilor imobile; (j)
expuneri în stare de nerambursare; (k) expuneri asociate unui risc extrem de ridicat; (l) expuneri
sub formă obligațiunilor garantate; (m) elemente reprezentând poziții din securitizare; (n) expuneri
față de instituții și societăți cu o evaluare de credit pe termen scurt; (o) expuneri sub formă de
unități sau acțiuni deținute în organisme de plasament colectiv (OPC); (p) expuneri provenind din
titluri de capital; (q) alte elemente.
Pentru a calcula valorile ponderate la risc ale expunerilor, ponderile de risc se aplică tuturor
expunerilor, dacă respectivele expuneri nu sunt deduse din fondurile proprii. Ponderile de risc
aplicate depind de clasa în care este încadrată fiecare expunere și de calitatea creditului. Calitatea
creditului poate fi stabilită prin raportare la evaluările de credit emise de ECAI (External Credit
Assessment Institutions, conform European Banking Authority - EBA) sau la evaluările de credit
emise de agențiile de creditare a exportului. Aplicarea unei ponderi de risc în sensul menționat mai
sus, presupune ca valoarea expunerii să se multiplice cu ponderea de risc specificată sau
determinată în Regulamentul (UE) nr. 575/2013.
Ponderile de risc sunt diferențiate și detaliate pe următoarele structuri instituționale generatoare
de expuneri conform art. 114-134: articolul 114 - expuneri față de administrații centrale sau bănci
centrale; articolul 115 - expuneri față de administrații regionale sau autorități locale; articolul 116
- expuneri față de entități din sectorul public; articolul 117 - expuneri față de bănci de dezvoltare
multilaterală; articolul 118 - expuneri față de organizații internaționale; articolul 119 - expuneri
față de instituții; articolul 120 - expuneri față de instituții care beneficiază de rating; articolul 121
- expuneri față de instituții care nu beneficiază de rating; articolul 122 - expuneri față de societăți;
articolul 123 - expuneri de tip retail; articolul 124 - expuneri garantate cu ipoteci asupra bunurilor
imobile; articolul 125 - expuneri garantate integral și pe deplin cu ipoteci asupra proprietăților
imobiliare locative; articolul 126 - expuneri garantate integral și pe deplin cu ipoteci asupra
proprietăților imobiliare comerciale; articolul 127 - expuneri în stare de nerambursare; articolul
128 - elemente asociate unui risc extrem de ridicat; articolul 129 - expuneri sub formă de
obligațiuni garantate; articolul 130 - elemente reprezentând poziții din securitizare; articolul 131 -
expuneri față de instituții și societăți cu o evaluare de credit pe termen scurt; articolul 131 -

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

expuneri față de instituții și societăți cu o evaluare de credit pe termen scurt; articolul 133 -
expuneri provenind din titluri de capital; articolul 134 - alte elemente.
Expunerile față de bănci de dezvoltare multilaterală nemenționate la alineatul (2) sunt tratate în
același mod ca și expunerile față de instituții (art. 119). Societatea Interamericană de Investiții
(Inter-American Investment Corporation), Banca pentru Dezvoltare și Comerț în regiunea Mării
Negre (Black Sea Trade and Development Bank) Banca Central-Americană pentru Integrare
Economică (Central American Bank for Economic Integration) și CAF-Banca pentru Dezvoltare
a Americii Latine sunt considerate bănci de dezvoltare multilaterală. Alin. (2), art.117 atribuie
expunerilor față de următoarele bănci de dezvoltare multilaterală o pondere de risc de 0 % după
cum urmează: (a) Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (International Bank for
Reconstruction and Development); (b) Societatea Financiară Internațională (International Finance
Corporation); (c) Banca Interamericană de Dezvoltare (Inter-American Development Bank); (d)
Banca Asiatică de Dezvoltare (Asian Development Bank); (e) Banca Africană de Dezvoltare
(African Development Bank); (f) Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei (Council of Europe
Development Bank); (g) Banca Nordică de Investiții (Nordic Investment Bank); (h) Banca
Caraibiană de Dezvoltare (Caribbean Development Bank); (i) Banca Europeană pentru
Reconstrucție și Dezvoltare (European Bank for Reconstruction and Development); (j) Banca
Europeană de Investiții (European Investment Bank); (k) Fondul European de Investiții (European
Investment Fund); (l) Agenția pentru Garantarea Investițiilor Multilaterale (Multilateral
Investment Guarantee Agency); (m) Facilitatea Internațională de Finanțare în favoarea Imunizării
(International Finance Facility for Immunisation); (n) Banca Islamică de Dezvoltare (Islamic
Development Bank). La alin. (3) se precizeazî aplicarea unei ponderi de risc de 20 % părții
nevărsate a capitalului subscris la Fondul European de Investiții.
Expunerilor față de următoarele organizații internaționale li se aplică o pondere de risc de 0 %:
(a) Uniunea; (b) Fondul Monetar Internațional; (c) Banca Reglementelor Internaționale; (d) Fondul
european de stabilitate financiară; (e) Mecanismul european de stabilitate; (f) o instituție financiară
internațională instituită de două sau mai multe state membre, care are scopul de a mobiliza fonduri
și de a oferi asistență financiară în beneficiul membrilor săi care sunt afectați sau amenințați de
probleme grave de finanțare.
Expunerile de tip retail care respectă următoarele criterii primesc o pondere de risc de 75 %:
(a) expunerea este față de una sau mai multe persoane fizice sau față de o întreprindere mică sau
mijlocie (IMM); (b) expunerea face parte dintr-un număr semnificativ de expuneri cu caracteristici
similare, astfel încât riscurile asociate unei astfel de creditări sunt reduse considerabil; (c) suma
totală datorată instituției, întreprinderii-mamă și filialelor sale, incluzând orice expunere aflată în
stare de nerambursare, de către clientul debitor sau de către un grup de clienți aflați în legătură,
dar excluzând expunerile garantate integral și pe deplin cu bunuri imobile locative care au fost
atribuite clasei de expuneri menționate la articolul 112 litera (i), nu depășește 1 milion EUR,
potrivit informațiilor deținute de instituție. Instituția ia toate măsurile necesare pentru a obține
informația respectivă. Titlurile de valoare nu pot fi încadrate în clasa de expuneri de tip retail.
Expunerile care nu respectă criteriile menționate la literele (a)-(c) de la primul paragraf nu sunt
eligibile pentru clasa de expuneri de tip retail. Valoarea actualizată a plăților minime de leasing de
tip retail poate fi încadrată în clasa de expuneri de tip retail.
O expunere sau orice parte a unei expuneri garantată integral printr-o ipotecă asupra unui bun
imobil primește o pondere de risc de 100 %, cu excepția oricărei părți a expunerii care este

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

clasificată într-o altă clasă de expuneri. Părții din expunere care depășește valoarea ipotecară a
bunului i se aplică ponderea de risc aplicabilă expunerilor negarantate față de contrapartea
implicată. Partea unei expuneri care este tratată ca fiind garantată integral cu un bun imobil nu este
permis a fi mai mare decât valoarea de piață a bunului ipotecat sau decât valoarea ipotecară a
bunului respectiv în cazul statelor membre care au prevăzut criterii riguroase pentru evaluarea
valorii ipotecare prin dispoziții statutare sau de reglementare. Pe baza datelor colectate și a oricăror
altor indicatori relevanți, autoritățile competente evaluează periodic, cel puțin o dată pe an, dacă
ponderea de risc de 35 % pentru expunerile garantate cu ipoteci asupra bunurilor imobile locative
și ponderea de risc de 50 % pentru expunerile garantate cu bunuri imobile comerciale situate pe
teritoriul lor, sunt adecvate în baza: (a) istoricului pierderilor rezultate din expunerile garantate cu
bunuri imobile; (b) perspectivelor de evoluție a piețelor de bunuri imobile.
Referitor la expunerile în stare de nerambursare, partea negarantată a oricărui element în
legătură cu care debitorul se află în stare de nerambursare în conformitate cu articolul 178 sau, în
cazul expunerilor de tip retail, partea negarantată a oricărei facilități de credit care se află în stare
de nerambursare în conformitate cu articolul 178 primește o pondere de risc de: (a) 150 %, în cazul
în care ajustările specifice pentru riscul de credit reprezintă mai puțin de 20 % din partea
negarantată a valorii expunerii, în condițiile în care aceste ajustări specifice pentru riscul de credit
nu ar fi aplicate; (b) 100 %, în cazul în care ajustările specifice pentru riscul de credit nu reprezintă
mai puțin de 20 % din partea negarantată a valorii expunerii, în condițiile în care aceste ajustări
specifice pentru riscul de credit nu ar fi aplicate.
Elementele asociate unui risc extrem de ridicat includ următoarele expuneri și conduite privind
nivelul de ponderare: (1) instituțiile atribuie o pondere de risc de 150 % pentru expunerile asociate
unor riscuri extrem de ridicate, inclusiv pentru expunerile sub formă de acțiuni sau unități deținute
într-un OPC, dacă este cazul; (2) expunerile cu riscuri extrem de ridicate includ oricare dintre
următoarele expuneri: (a) investițiile în societățile cu capital de risc (venture capital firms); (b)
investițiile în FIA definite la articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2011/61/UE, cu
excepția cazurilor în care mandatul fondului nu permite un nivel al efectului de levier mai mare
decât cel impus în temeiul articolului 51 alineatul (3) din Directiva 2009/65/CE; (c) investiții în
capital privat (private equity); (d) finanțări speculative ale bunurilor imobile. (3) Atunci când
evaluează dacă un alt tip de expunere în afară de expunerile menționate la alineatul (2) este asociat
unor riscuri extrem de ridicate, instituțiile trebuie să ia în considerare următoarele caracteristici de
risc: (a) există un risc de pierdere ridicat ca urmare a unei stări de nerambursare a debitorului; (b)
este imposibil să se evalueze cu precizie dacă expunerea se încadrează la litera (a). ABE emite
orientări care să precizeze ce tipuri de expuneri sunt asociate unui risc extrem de ridicat și în ce
circumstanțe. Orientările respective se adoptă în conformitate cu articolul 16 din Regulamentul
(UE) nr. 1093/2010.
Referitor la alte elemente de expunere inventariem următoarele conduite și expuneria:
(1) Imobilizările corporale în sensul articolului 4 alineatul (10) din Directiva 86/635/CEE
primesc o pondere de risc de 100 %.(2) Conturile de regularizare pentru care o instituție nu poate
determina contrapartea în conformitate cu Directiva 86/635/CEE primesc o pondere de risc de 100
%.
(3) Elementele de numerar în curs de încasare primesc o pondere de risc de 20 %. Numerarul
aflat în casierie și elementele de numerar echivalente primesc o pondere de risc de 0 %.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

(4) Lingourile de aur păstrate în tezaurele proprii sau în custodie în limita sumelor acoperite cu
pasive în lingouri primesc o pondere de risc de 0 %.
(5) În cazul tranzacțiilor de vânzare de active, al contractelor de răscumpărare și al
angajamentelor ferme de cumpărare la termen, ponderea de risc este cea aplicată activelor
respective și nu cea aplicată contrapărților la tranzacțiile respective.
(6) Atunci când o instituție asigură protecție a creditului care acoperă un număr de expuneri în
condiții potrivit cărora al n- lea caz de nerambursare corespunzător expunerilor declanșează plata,
iar acest eveniment de credit conduce la lichidarea contractului, și atunci când produsul dispune
de o evaluare externă a creditului efectuată de o ECAI, se aplică ponderile de risc prevăzute în
capitolul 5. În cazul în care produsul nu este evaluat de o ECAI, ponderile de risc pentru expunerile
incluse în coș, mai puțin un număr de n-1 expuneri, sunt agregate până la un nivel de maxim de 1
250 % și multiplicate cu valoarea nominală a protecției furnizate de instrumentul derivat de credit
pentru a obține valoarea ponderată la risc a activului. Cele n-1 expuneri excluse din agregare sunt
determinate astfel încât să includă fiecare dintre acele expuneri care generează o valoare a
expunerii ponderate la risc inferioară valorii ponderate la risc a oricărei expuneri incluse în
agregare.
(7) Valoarea expunerii pentru operațiunile de leasing este valoarea actualizată a plăților minime
de leasing. Plățile minime de leasing sunt plățile pe care locatarul este obligat sau poate fi obligat
să le efectueze pe perioada contractului de leasing, precum și orice opțiune de cumpărare
avantajoasă (bargain option) a cărei probabilitate de exercitare este certă într-o măsură rezonabilă.
O parte, alta decât locatarul, poate fi obligată să efectueze o plată legată de valoarea reziduală a
proprietății care face obiectul contractului de leasing și în condițiile în care această obligație de
plată îndeplinește setul de condiții prevăzut la articolul 201 cu privire la eligibilitatea furnizorilor
de protecție, precum și cerințele de recunoaștere a altor tipuri de garanții, prevăzute la articolele
213-215, obligația de plată poate fi considerată drept protecție nefinanțată a creditului în
conformitate cu capitolul 4. Aceste expuneri se clasifică în clasa de expuneri corespunzătoare, în
conformitate cu articolul 112. Atunci când expunerea este o valoare reziduală a unor active care
fac obiectul unui contract de leasing, valorile ponderate la risc ale expunerilor se calculează după
cum urmează: 1/t × 100 % × valoarea reziduală, unde t este numărul cel mai mare dintre 1 și
numărul cel mai apropiat de ani întregi rămași din contractul de leasing.

4.5. CONTROLUL EXPUNERILOR MARI

În cadrul Regulamentului (UE) nr. 575/2013 la Partea a patra – art. 387-403 – sunt expuse
prcizările care reglementează conduitele referitoare la expunerile mari. Instituțiile își
monitorizează și controlează expunerile mari în conformitate cu semnificația atribuită pentru
„expuneri”, în sensul părții a patra din Regulamentul nr. 575/2013, care includ orice activ sau
element extrabilanțier menționat în partea a treia titlul II capitolul 2, fără aplicarea ponderilor de
risc sau a gradelor de risc.
Instituțiile care calculează cerințele de fonduri proprii pentru activitățile din portofoliul propriu
de tranzacționare, calculează expunerile față de clienți individuali care decurg din portofoliul de
tranzacționare prin însumarea următoarelor elemente: (a) excedentul pozitiv al pozițiilor lungi față
de pozițiile scurte ale unei instituții pe toate instrumentele financiare emise de clientul în cauză,

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

poziția netă pe fiecare dintre diferitele instrumente fiind calculată conform metodelor prevăzute
în partea a treia titlul IV capitolul 2; (b) expunerea netă, în cazul angajamentului de preluare fermă
a unui titlu de creanță sau de capital; (c) expunerile față de clientul în cauză, rezultate din
tranzacțiile, acordurile și contractele menționate la articolele 299 și 378- 380, aceste expuneri fiind
calculate prin modalitatea de calcul al valorilor expunerilor, descrisă la articolele respective. În
sensul literei (b), expunerea netă se calculează prin deducerea acelor poziții aferente
angajamentului de preluare fermă care sunt subscrise sau subangajate de către terțe părți pe baza
unei înțelegeri formale, urmată de reducerea acesteia prin aplicarea factorilor prevăzuți. Instituțiile
trebuie să instituie sisteme pentru monitorizarea și controlul expunerilor rezultate din angajamente
de preluare fermă în perioada dintre momentul angajamentului inițial și următoarea zi lucrătoare,
ținând cont de natura riscurilor întâlnite pe piețele în cauză.
Expunerile totale față de clienți individuali sau grupuri de clienți aflați în legătură se calculează
prin însumarea expunerilor care rezultă din portofoliul de tranzacționare și a expunerilor care
rezultă din afara portofoliului de tranzacționare. Expunerile față de grupurile de clienți aflați în
legătură se calculează însumând expunerile față de clienții individuali dintr- un grup. Expunerile
nu cuprind niciuna dintre următoarele: (a) în cazul tranzacțiilor de schimb valutar, expunerile
înregistrate în cursul normal al decontării în timpul celor două zile lucrătoare ulterioare plății; (b)
în cazul operațiunilor de vânzare sau cumpărare de titluri, expunerile înregistrate în cursul normal
al decontării în cele cinci zile lucrătoare ulterioare plății sau livrării titlurilor, oricare dintre acestea
survine mai întâi;(c) în cazul furnizării de servicii de transfer de fonduri, inclusiv de prestare de
servicii de plată, compensări și decontări în orice monedă și de corespondent bancar sau de servicii
de compensare, decontare și custodie a instrumentelor financiare către clienți, primirea întârziată
a finanțării și alte expuneri care decurg din activitatea cu clienții, care nu durează mai mult decât
până în următoarea zi lucrătoare; (d) în cazul furnizării de servicii de transfer de fonduri, inclusiv
de prestare de servicii de plată, compensări și decontări în orice monedă și de corespondent bancar,
expunerile pe parcursul zilei (intra-day) față de instituțiile care prestează serviciile respective; (e)
expunerile deduse din fondurile proprii.
În scopul calculării valorii expunerilor, termenul „instituție” desemnează și orice întreprindere
privată sau publică, inclusiv sucursalele acesteia, care, dacă ar fi stabilite în Uniune, ar corespunde
definiției termenului „instituției” și care a fost autorizată într-o țară terță care aplică cerințe de
supraveghere prudențială și de reglementare cel puțin echivalente cu cele aplicate în Uniune (art.
391).
Potrivit art. 392, definirea unei expuneri mari exprimă expunerea unei instituții față de un
client sau un grup de clienți aflați în legătură și care este considerată a fi o expunere mare în cazul
în care valoarea sa este cel puțin egală cu 10 % din capitalul său eligibil. O instituție trebuie să
dispună de proceduri administrative și contabile sănătoase și de mecanisme adecvate de control
intern care să îi permită să identifice, să administreze, să monitorizeze, să raporteze și să
înregistreze toate expunerile mari și modificările ulterioare ale acestora, în conformitate cu
prevederile art. 393. Obligația de raportare a unei instituții în direcția autorităților competente -
conform art. 394 – include următoarele informații cu privire la fiecare expunere mare: (a) datele
de identificare a clientului sau a grupului de clienți aflați în legătură față de care instituția are o
expunere mare; (b) valoarea expunerii înainte de a se lua în considerare efectul diminuării riscului
de credit, dacă este cazul; (c) în cazul în care se utilizează, tipul protecției finanțate sau nefinanțate
a creditului; (d) valoarea expunerii după luarea în considerare a efectului diminuării riscului de

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

credit calculat potrivit Regulamentului nr. 575/2013. Raportarea are loc cel puțin de două ori pe
an.
Expunerile față de entități din sectorul bancar paralel se conformează anumitor limite precizate
la art. 395. O instituție nu poate să înregistreze, după luarea în considerare a efectului diminuării
riscului de credit (articolele 339-403 din Regulament), o expunere față de un client sau grup de
clienți aflați în legătură a cărei valoare depășește 25 % din capitalul eligibil. Când clientul este o
instituție sau în cazul în care un grup de clienți aflați în legătură include una sau mai multe instituții,
valoarea respectivă nu poate depăși 25 % din capitalul eligibil al instituției sau 150 de milioane
EUR, luându-se în considerare valoarea cea mai mare. Se impune condiția ca suma valorilor
expunerilor, după luarea în calcul a efectului diminuării riscului de credit (articolele 399-403 din
Regulament), față de toți clienții aflați în legătură care nu sunt instituții să nu depășească 25 %
din capitalul eligibil al instituției.
În cazul în care suma de 150 de milioane EUR depășește procentul de 25 % din capitalul eligibil
al instituției, valoarea expunerii, după luarea în considerare a efectului diminuării riscului de credit
(articolele 399-403 din Regulament), nu trebuie să depășească o limită rezonabilă în ceea ce
privește capitalul eligibil al instituției. Această limită este determinată de instituție în conformitate
cu politicile și procedurile menționate la articolul 81 din Directiva 2013/36/UE pentru a aborda și
controla riscul de concentrare. Această limită nu poate depăși 100 % din capitalul eligibil al
instituției.
Respectarea cerințelor privind expunerile mari este prevăzută la art. 396 din Regulament.
Astfel, aflată într-o situație excepțională când expunerile depășesc limita stabilită (la articolul 395
alin.1), instituția raportează fără întârziere valoarea expunerii autorităților competente. În cazul
când acest lucru se justifică, aceste autorități pot acorda instituției o perioadă limitată de timp
pentru a se încadra în limita respectivă. Dacă se aplică suma de 150 de milioane EUR (la articolul
395 alin. 1), autoritățile competente pot permite, de la caz la caz, depășirea limitei de 100 % în
ceea ce privește capitalul eligibil al instituției.
Sunt exceptate potrivit art. 400 din Regulament, următoarele expuneri asupra cărora nu se vor
aplica limitele stabilite la articolului 395 alineatul (1): (a) elementele de activ care constituie
creanțe asupra administrațiilor centrale, băncilor centrale sau entităților din sectorul public și care,
dacă ar fi negarantate, ar beneficia de o pondere de risc de 0 % în temeiul părții a treia titlul II
capitolul 2; (b) elementele de activ care constituie creanțe asupra organizațiilor internaționale sau
a băncilor de dezvoltare multilaterală și care, dacă ar fi negarantate, ar beneficia de o pondere de
risc de 0 % (temeiul părții a treia titlul II capitolul 2); (c) elementele de activ care constituie creanțe
garantate în mod expres de administrații centrale, bănci centrale, organizații internaționale, bănci
de dezvoltare multilaterală sau entități din sectorul public, în cazul în care creanțele negarantate
asupra entității care furnizează garanția ar beneficia de o pondere de risc de 0 % (temeiul părții a
treia titlul II capitolul 2); (d) alte expuneri față de sau garantate de administrații centrale, bănci
centrale, organizații internaționale, bănci de dezvoltare multilaterală sau entități din sectorul
public, în cazul în care creanțele negarantate asupra entității căreia îi poate fi atribuită expunerea
sau prin care este garantată ar beneficia de o pondere de risc de 0 % (temeiul părții a treia titlul II
capitolul 2); (e) elemente de activ care constituie creanțe asupra administrațiilor regionale sau
autorităților locale din statele membre, în cazul în care creanțele respective ar beneficia de o
pondere de risc de 0 % (temeiul părții a treia titlul II capitolul 2), precum și alte expuneri față de
sau garantate de administrațiile regionale sau autoritățile locale respective, în cazul în care

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

expunerile respective ar beneficia de o pondere de risc de 0 % (temeiul părții a treia titlul II

capitolul 2); (f) expunerile față de contrapărțile menționate (articolul 113 alin.6 sau alin.7), în cazul
în care ar beneficia de o pondere de risc de 0 % (temeiul părții a treia titlul II capitolul 2).
Expunerile care nu îndeplinesc criteriile respective, indiferent dacă sunt sau nu exceptate de la
dispozițiile articolului 395 alineatul (1), se tratează ca expuneri față de o parte terță; (g) elementele
de activ și alte expuneri garantate printr-o garanție reală sub forma unor depozite în numerar
constituite la instituția creditoare sau la o instituție care este întreprinderea-mamă sau o filială a
instituției creditoare; (h) elementele de activ și alte expuneri garantate printr-o garanție reală sub
forma unor certificate de depozit emise de instituția creditoare sau de o instituție care este
întreprinderea-mamă sau o filială a instituției creditoare și depuse la oricare dintre acestea; (i)
expunerile care decurg din facilități de credit neutilizate care sunt clasificate drept elemente
extrabilanțiere cu un grad de risc scăzut conform anexei I, cu condiția să existe un acord încheiat
cu clientul sau grupul de clienți aflați în legătură, în temeiul căruia facilitatea nu poate fi trasă decât
în cazul în care se stabilește că aceasta nu determină depășirea limitei aplicabile în temeiul
articolului 395 alineatul (1); (j) expunerile din tranzacții față de CPC (Contraparte Centrală sau o
persoană juridică care se interpune între contrapărțile la contractele tranzacționate pe una sau mai
multe piețe financiare, devenind astfel cumpărător pentru fiecare vânzător și vânzător pentru
fiecare cumpărător și care răspunde de funcționarea unui sistem de compensare) și contribuțiile la
fonduri de garantare pentru CPC; (k) expuneri față de schemele de garantare a depozitelor în
conformitate cu Directiva 94/19/CE, care decurg din finanțarea acestor scheme, dacă instituțiile
membre ale schemei au obligația legală sau contractuală de a finanța schema.
Fondurile în numerar primite în temeiul unui instrument de tipul credit linked note emis de
instituție și împrumuturile și depozitele unei contrapărți în raport cu instituția și care fac obiectul
unui acord de compensare privind elementele din bilanț, (în temeiul părții a treia titlul II capitolul
4), se încadrează la litera (g).

4.6. LIMITAREA PARTICIPAŢIILOR ÎN ENTITĂŢI NEFINANCIARE

Presupune recursul la OUG 99/2006, art. 143 potrivit căruia, valoarea unei participaţii calificate
a unei instituţii de credit, persoană juridică română, într-o entitate, alta decât o instituţie de credit,
o instituţie financiară, o societate de asigurare, o societate de reasigurare sau o societate ce
desfăşoară activităţi care reprezintă o prelungire directă a activităţii bancare, cum ar fi leasing,
factoring, administrare de fonduri de investiţii, sau care prestează servicii auxiliare activităţii
bancare, cum ar fi servicii de procesare de date, ori desfăşoară alte activităţi similare, nu poate să
depăşească 15% din fondurile sale proprii. Valoarea totală a participaţiilor calificate ale instituţiei
de credit, persoană juridică română, în entităţile prevăzute la alin. (1) nu poate excede cu peste
50% din fondurile sale proprii (art. 143 din OUG 99/2006). Limitele prevăzute nu pot fi depăsite
decât în situaţii excepţionale, caz în care Banca Naţională a României dispune instituţiei de credit
să-si majoreze fondurile proprii sau să întreprindă alte măsuri similare.

4.7. MECANISME NECESARE SUSȚINERII CERINȚELOR PRUDENȚIALE

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

Se instituie potrivit artic 148 obligativitatea ca fiecare instituţie de credit să dispună de strategii
şi procese interne formalizate, solide, eficiente şi complete de evaluare şi menţinere în permanenţă
a nivelului, structurii şi distribuţiei capitalului. Din perspectiva instituţiei de credit, acestea trebuie
să fie adecvate pentru acoperirea tuturor riscurilor la care aceasta este sau poate fi expusă, într-
un mod corespunzător naturii şi nivelului acestor riscuri. În acest sens, instituţia de credit trebuie
să aibă în vedere, riscurile (riscul de credit, riscul de credit al contrapartidei, riscul de diminuare a
valorii creanţei, riscul de poziţie, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă și riscul
operaţional) prevăzute la art.126, orice alte riscuri aferente activităţii desfăşurate, precum şi cele
datorate unor factori externi acesteia.
Procesele şi strategiile menționate anterior trebuie să fie supuse unor revizuiri interne regulate
de către instituţia de credit, astfel încât să se asigure că ele rămân în permanenţă cuprinzătoare şi
proporţionale în raport cu natura, extinderea şi complexitatea activităţilor desfăşurate de respectiva
instituţie de credit.
Potrivit art. 150 din OUG 99/2006, Banca Naţională a României poate stabili prin reglementări
si alte cerinţe de natură prudenţială, precum si nivelul de aplicare al acestora la instituţiile de credit.
Aceste cerinţe pot viza, fără a fi limitative, următoarele: (a) riscul de lichiditate; (b) operaţiunile
instituţiei de credit cu persoanele aflate în relaţii speciale cu aceasta; (c) externalizarea activităţilor
instituţiei de credit; (d) ajustările prudenţiale de valoare; (e) modificările operate la nivelul
instituţiei de credit faţă de condiţiile care au stat la baza autorizării acesteia.
Înregistrarea în registrul comerţului a menţiunilor corespunzătoare modificărilor supuse
aprobării prealabile, se realizează numai după obţinerea acestei aprobări.
Regulamentul BNR nr. 5/2013 privind cerinţe prudenţiale pentru instituţiile de credit prevede
la art. 4 (în concordanță cu prevederile Regulamentului UE nr. 575/2013) că instituţiile de credit
sunt responsabile pentru existenţa unui cadru de administrare a activităţii riguros conceput, care să
includă cel puţin următoarele aspecte: (a) structura organizatorică şi organizarea; (b) organul de
conducere al instituţiei de credit, respectiv: atribuţii şi responsabilităţi, componenţa şi
funcţionarea, cadrul general pentru desfăşurarea activităţii; (c) administrarea riscurilor; (d)
controlul intern; (e) sistemele informaţionale şi continuitatea activităţii; (f) cerinţele de
transparenţă. Secţiunea a 4-a (art. 33-60) din Regulamentul BNR nr. 5/2013 privind cerinţe
prudenţiale pentru instituţiile de credit creează cadrul de reglementare necesar pentru controlul
intern. La art. 33 se precizează structura principială a controlului intern al unei instituţii de credit
care presupune: (a) existenţa unui cadru solid aferent controlului intern; (b) existenţa unor funcţii
independente de control.
Menționăm – cu titlu exemplificativ - că potrivit art. 190 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013,
controlul riscului de credit presupune existența și funcționarea unității de control al riscului de
credit. Aceasta trebuie să fie independentă față de personalul și față de funcțiile de conducere
responsabile cu inițierea sau reînnoirea expunerilor și să raporteze direct conducerii superioare.
Unitatea este responsabilă cu conceperea sau selectarea, implementarea, supravegherea și
funcționarea sistemelor de rating. Unitatea respectivă elaborează și analizează cu regularitate
rapoarte cu privire la rezultatele sistemelor de rating. Responsabilitățile unității (unităților) de
control al riscului de credit sunt: (a) testarea și monitorizarea claselor de rating și a grupelor de
risc; (b) elaborarea și analizarea rapoartelor de sinteză cu privire la sistemele de rating ale
instituției; (c) implementarea procedurilor pentru verificarea aplicării coerente a definițiilor
claselor de risc și grupelor de risc în diferitele departamente și localizări geografice; (d) revizuirea

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

și consemnarea oricăror modificări aduse procesului de rating, incluzând motivele modificărilor;

(e) revizuirea criteriilor de rating, pentru a stabili dacă acestea își păstrează capacitatea de
previzionare a riscurilor. Modificările aduse procesului de rating, criteriilor de rating sau
parametrilor de rating individuali trebuie consemnate și păstrate; (f) participarea activă la
conceperea sau selectarea, implementarea și validarea modelelor utilizate în procesul de rating; (g)
monitorizarea și supravegherea modelelor utilizate în procesul de rating; (h) revizuirea permanentă
și modificarea modelelor utilizate în procesul de rating.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

UNITATEA DE STUDIU V

PROCEDURA FALIMENTULUI APLICTĂ INSTITUŢIILOR DE CREDIT

5.1. REGLEMENTAREA LEGALĂ ŞI DOMENIUL DE APLICARE

Neexecutarea obligaţiilor băneşti la scadenţă produce consecinţe negative nu numai asupra

creditorului, ci şi faţă de alţi comercianţi cu care creditorul se află în raporturi juridice.
Datorită acestor riscuri şi consecinţelor mult mai grave pe care intrarea unei instituţii de credit
în incapacitate de plată le poate produce într-o economie, legiuitorul a ales să reglementeze în mod
special falimentul instituţiilor de credit.
Procedura falimentului instituţiilor de credit este reglementată de Titlul II - Procedura
insolvenţei - Capitolul I - Dispoziţii comune, cu excepţia Secţiunii a 6-a - Reorganizarea - care,
potrivit art. 204 din Legea nr. 85/2014 se aplică şi instituţiilor de credit cu derogările şi compl etări
le prevăzute în Capitolul III - Dispoziţii privind falimentul instituţiilor de credit. Procedura
falimentului reglementată prin Capitolul III din Titlul II al legii se aplică , potrivit art. 205 din
Legea nr. 85/2014, instituţiilor de credit persoane juridice române, inclusiv sucursalelor acestora
cu sediul în străinătate.
În înţelesul art. 5 pct.30 din Secţiun ea 2 - Definiţii din Legea nr. 85/2014, insolvenţa instituţiei
de credit este acea stare a instituţiei de credit aflate în una dintre următoarele situaţii: (a)
incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu disponibilităţile băneşti; (b) scăderea sub 2%
a indicatorului de solvabilitate a instituţi ei de credit; (c) retragerea a utorizaţiei de funcţionare a
instituţiei de credit, potrivit prevederilor legale, ca urmare a imposibilităţii de redresare financiară
a acesteia.
Conținutul termenului de insolvabilitate – cu referire la scăderea indicatorului de solvabilitate
- astfel cum este el definit în dreptul civil, presupune un pasiv mai mare decât activul, datoriile
comerciantului depăşind valoarea întregului său patrimoniu. Chiar da că am lichida întregul
patrimoniu al debitorului, transformându-l în lichidităţi, nu am fi în măsură să acoperim totalul
datoriilor sale. Termenul de insolvenţă, însă, presupune o stare temporară de dezechilibru a poziției
financiare; banca nu are disponibilități – fonduri băneşti lichide - pentru a acoperi integral
obligaţiile sale ajunse la scadenţă, independent de faptul că patrimoniul său poate acoperi lejer
pasivul. Termenul de insolvenţă este sinonim cu incapacitatea temporară de plată, incapacitate
datorată unor disfuncţionalităţi în activitatea băncii, care încă nu corespunde unei situaţii de
creştere a pasivului peste valoarea activului, ceea ce conduce de cele mai multe ori la încetarea
plăţilor. Dat fiind însă că principala menire a băncilor este de a pune în circuitul civil fondurile
băneşti temporar disponibile ale clienţilor deţinători, iar aceştia manifestă o încredere aproape
absolută în sistemul bancar, ar fi o eroare să nu fie sancţionată starea de incapacitate de plată,
întrucât încrederea în bănci şi bancheri ar fi compromisă, iar sistemul bancar nu ar mai prezenta
garanţii serioase, ceea ce ar afecta grav toate sectoarele vieţii economice-sociale. În actuala
reglementare, legiuitorul a eliminat din cuprinsul legii termenul de insolvabilitate, păstrând numai
termenul de insolvenţă, dar a definit acest termen prin raportare la două criterii obiective: (a)
incapacitatea vădită de plată a datoriilor exigibile cu disponibilităţile băneşti; (b) scăderea sub 2%
a indicatorului de solvabilitate a instituţiei de credit. Retragerea a utorizaţiei de funcţionare a

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

instituţiei de credit, deşi p revăzută la art. 5 pct. 30 lit. c) din Legea nr. 85/2014 ca o stare de
insolvenţă a instituţiei de credit, este o condiţie a intrării în faliment, întrucât survine, de regulă, în
situaţia imposibilităţii de redresare financiară în perioada administrării speciale constatată ca atare
de administratorul special, care poate propune BN a României retragerea autorizaţiei de
funcţionare şi sesizarea instanţei competente pentru declanşarea procedurii falimentului.
Insolvenţa fiind însă o stare de fapt, revine instanţei obligaţia de a verifica realitatea acesteia prin
raportare la condiţiile prevăzute de lege.
Procedura poate fi declanşată şi numai pentru neplata unei singure datorii, faţă de un singur
creditor. Soluţia se justifică prin prevederile art. 218 alin. 1 din lege, care stipulează că „orice
creditor care are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, poate introduce la tribunal o cerere, în
condiţiile art. 70 alin. 1 şi 2, împotriva unei institutii de credit debitoare care nu a onorat integral
o astfel de creanţă ...”.
Art. 70 alin. (1) dă posibilitatea oricărui creditor să solicite deschiderea procedurii insolvenţei
împotriva unui debitor prezumat în insolvenţă în care va preciza: (a) cuantumul şi temeiul creanţei
; (b) existenţa unui drept de preferinţă; (c) existenţa unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor
debitorului; (d) declaraţia privind eventuala intenţie de a participa la reorganizarea debitorului. Tot
în cadrul art. 70 alin. (2) se obligă creditorul să anexeze la cerere documentele justificative ale
creanţei şi ale actelor de constituire a cauzelor de preferinţă şi dovada codului unic de înregistrare
al debitorului.
Starea de insolvenţă trebuie să fie reală, raportată la cele două condiţii prevăzute de art. 5 pct.30
lit.a) ş i b) din Legea nr. 85/2014.
Se reglementeaza doua forme ale procedurii insolventei, respectiv (a) procedura generala si (b)
procedura simplificata.
(a) Procedura generala reprezinta conduita prin care un debitor aflat în stare de insolvență dar
care nu îndeplinește condițiile prevăzute de Legea insolvenței, pentru a fi supus procedurii
simplificate, intră succesiv in perioada de observație, și, ulterior, fie în reorganizare judiciară, fie
direct in faliment. (b) Procedura simplificata reprezintă conduita prin care debitorul care
îndeplinește anumite condiții prevazute de Legea insolventei (cum ar fi spre exemplu: nu deține
nici un bun in patrimoniul sau actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite,
administratorul nu poate fi gasit etc.) sau la cererea sa, intră direct în procedura falimentului, fie
odată cu deschiderea procedurii insolvenței, fie după o perioadă de observație scurtă de maximum
50 de zile. Perioada de observație este perioada cuprinsă între data deschiderii procedurii și data
confirmării planului de reorganizare sau, după caz, a intrării în faliment. În perioada de observație
se vor stabili cauzele are au condus la starea de insolvență și cine este raspunzător pentru aceasta,
dacă sunt șanse de reorganizare precum și care este activul și pasivul debitorului.

5.2. ORGANELE CARE APLICĂ PROCEDURA. ATRIBUŢII.

Potrivit art. 40 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, organele care aplică procedurile de prevenire a
insolvenţei şi de insolvenţă (şi prin urmare şi în ceea ce priveşte instituţiile de credit) sunt: (a)
instanţele judecătoreşti; (b) judecătorul-sindic; (c) lichidatorul judiciar.

5.2.1. Instanţele judecătoreşti

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

În ce priveşte competenţa materială şi teritorială a instanţelor judecătoreşti, art. 41 alin. 1 din

Legea nr. 85/2014 precizează expres că „toate procedurile prevăzute, cu excepţia apelului, sunt de
competenţa tribunalului sau, dacă este cazul, a tribunalului specializat în a cărui circumscripţie
debitorul şi-a avut sediul social/profesional cel puţin şase luni anterior datei sesizării instanţei”.
Dacă în cadrul tribunalului a fost creată o secţie specială de insolvenţă, acesteia ți aparţine
competenţa pentru derularea procedurilor prevăzute de lege. Sediul social/profesional al
debitorului este cel cu care figurează acesta în registrul comerţului. Legea precizează că tribunalul,
legal investit cu o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, potrivit alin. 1, menţionat mai sus,
rămâne competent să soluţioneze cauza, indiferent de schimbările ulterioare de sediu al
debitorului.
Principala atribuţie a tribunalului este aceea de a desemna judecătorul-sindic în mod aleatoriu
în sistem informatizat potrivit prevederilor ari. 53 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară.
Curtea de apel va fi instanţa de apel pentru hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic, potrivit
art. 43 alin. 1 din lege. Hotărârile curţii de apel sunt definitive. Singura atribuţie a curţii de apel
este aceea de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul-sindic.

5.2.2. Judecătorul-sindic

Judecătorul-sindic este judecătorul specializat în procedura insolvenţei. În îndeplinirea

atribuţiilor sale, care implică şi aplicarea unor reglementări bancare în cazul specific pentru
procedura falimentului instituţiilor de credit, judecătorul sindic poate cere şi punctul de vedere al
Băncii Naţionale a României. Avem în vedere autoritatea sa de supraveghere prudenţială, cu
privire la orice aspecte de natură prudenţială, potrivit ari. 212 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. Din
formularea textului se desprinde concluzia că judecătorul sindic are facultatea şi nu obligaţia de a
solicita opinii specializate Băncii Naţionale a României. În practică, însă, solicitarea unor puncte
de vedere Băncii Naţionale a României este frecventă, dovadă fiind şi teza finală a art. 212 alin. 1
din legea menţionată, potrivit cu care Banca Naţională a României poate transmite judecătorului-
sindic şi lichidatorului judiciar, pe tot parcursul procedurii falimentului, punctul său de vedere sau
informaţiile pe care le consideră relevante, ori de câte ori consideră necesar.
Atribuţiile principale ce revin judecătorului sindic sunt, potrivit art. 45 din Legea nr.85/2014,
următoarele: (a) pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii in solvenţei şi, după
caz, de intrare în faliment, atât prin procedura generală, cât şi prin procedura simplificată; (b)
judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru începerea
procedurii; (c) judecarea opoziţiei creditorilor la deschiderea procedurii; (d) desemnarea motivată,
după verificarea eventualelor incompatibiiităţi, prin sentinţa de deschidere a procedurii, după caz,
a administratorului judiciar provizoriu/lichidatorului judiciar provizoriu, solicitat de creditorul
care a depus cererea de deschidere a procedurii ori de către debitor, dacă cererea îi aparţine
acestuia; (e) confirmarea, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar
desemnat de adunarea creditorilor ori de creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea
creanţelor. Dacă nu există contestaţii asupra legalităţii hotărârii adunării creditorilor sau a deciziei
creditorului care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor, confirmarea se face în camera

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

de consiliu, fără citarea părţilor, în termen de 5 zile de la sesizarea judecătorului-sindic; (f)

înlocuirea, pentru motive temeinice, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului
judiciar (prevederile art. 57 alin. 4); (g) judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de
aşi mai conduce activitatea; (h) judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor
de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în insolvenţă, potrivit art. 69, sau sesizarea
organelor de urmărire penală atunci când există date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni; (i)
judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar pentru
anularea unor acte ori operaţiuni frauduloase, potrivit prevederilor art. 117-122 şi a acţiunilor în
nulitatea plăţilor sau operaţiunilor efectuate de către debitor, fără drept, după deschiderea
procedurii; (j) judecarea contestaţiilor debitorului, ale comitetului creditorilor sau ale oricărei
persoane interesate împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar ori de lichidatorul
judiciar; (k) confirmarea planului de reorganizare, după votarea lui de către creditori; (1)
soluţionarea cererii administratorului judiciar sau a creditorilor de întrerupere a procedurii de
reorganizare judiciară şi de intrare în faliment; (m) soluţionarea contestaţiilor formulate la
rapoartele administratorului judiciar sau ale lichidatorului judiciar; (n) judecarea acţiunii în
anularea hotărârii adunării creditorilor; (o) judecarea cererilor administratorului
judiciar/lichidatorului judiciar în situaţiile în care nu se poate lua o hotărâre în şedinţele comitetului
creditorilor sau ale adunării creditorilor din lipsa de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor
legal convocaţi, la cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi; (p) dispunerea
convocării adunării creditorilor, cu o anumită ordine de zi; (q) pronunţarea hotărârii de închidere
a procedurii; (r) orice alte atribuţii prevăzute de lege.
În plus faţă de atribuţiile stabilite la art. 45, judecătorul-sindic are următoarele atribuţii specifice
instituțiilor de credit, conform art. 207 din lege:
a) judecarea contestaţiei instituţiei de credit debitoare împotriva cererii introductive formulate
de Banca Naţională a României pentru deschiderea procedurii;
b) desemnarea motivată, prin sentinţa de deschidere a procedurii, dintre practicienii în
insolvenţă compatibili care au depus ofertă de servicii în acest sens la dosarul cauzei, a
lichidatorului judiciar care va administra procedura până la confirmarea ori, după caz, înlocuirea
sa de către adunarea creditorilor sau creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea creanţelor,
fixarea onorariului în conformitate cu criteriile stabilite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
86/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a atribuţiilor acestuia
pentru această perioadă. Ofertele vor fi depuse la dosar după obţinerea avizului prealabil al Băncii
Naţionale a României. În lipsa unor oferte depuse la dosar, judecătorul-sindic va desemna un
lichidator judiciar din rândul practicienilor în insolvenţă agreaţi de Banca Naţională a României.
Obligaţia obţinerii avizului prealabil al Băncii Naţionale a României revine şi practicienilor în
insolvenţă propuşi spre desemnare ca lichidatori judiciari de către adunarea creditorilor;
c) judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere, a directorilor
şi a persoanelor din conducerea direcţiilor, departamentelor şi altor structuri asemănătoare, a
cenzorilor şi a personalului de execuţie cu atribuţie de control din cadrul instituţiei de credit în
stare de insolvenţă, care au contribuit la ajungerea acesteia în insolvenţă, precum şi sesizarea
organelor de cercetare penală în legătură cu săvârşirea infracţiunilor specifice;
d) judecarea contestaţiilor formulate de reprezentantul acţionarilor instituţiei de credit debitoare
sau de creditori împotriva măsurilor luate de lichidatorul judiciar.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

Hotărâriie judecătorului-sindic sunt executorii. Ele pot fi atacate separat numai cu apel în
termen de 7 zile de la comunicare, potrivit art. 207 alin. 2 din lege. Potrivit art. 43 alin. (4) din
lege, prin derogare de la prevederile Codului de procedură civilă, apelul nu suspendă executarea
hotărârilor judecătorului-sindic. Potrivit art. 43 alin. (5) din lege, instanţa de apel va putea
suspenda următoarele hotărâri ale judecătorului-sindic: (a) Sentinţa de deschidere a procedurii
insolvenţei împotriva debitorului; (b) sentinţa prin care se decide intrarea în procedura
simplificată; (c) sentinţa prin care se decide intrarea în faliment, potrivit art. 45 alin. 1 lit.a din
Legea nr. 85/2014; (d) sentinţa de soluţionare a contestaţiei la planul de distribuire a fondurilor
obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe; (e) sentinţa de soluţionare a contestaţiilor
împotriva măsurilor administratorului judiciar/lichidatorului judiciar; (f) Încheierea prin care s-a
confirmat practicianul în insolvenţă; (g) Încheierea prin care a fost înlocuit practicianul în
insolvenţă; (h) sentinţa prin care s-au soluţionat acţiunile în anulare prevăzute la art. 117-122.
Sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei şi sentinţa prin care se decide intrarea în
procedură simplificată nu sunt aplicabile în procedura falimentului in stituţiilor de credit, acestora
fiindu-le aplicabile dispoziţiile Capitolului III - Dispoziţii privind falimentul instituţiilor de credit
din Legea nr. 85/20 14. În același registru doctrinar, dispoziţiile art. 205 din lege vorbesc de
procedura falimentului reglementată de Capitolul III, precum şi dispoziţiile art. 213 alin. 1 din lege
potrivit cărora „prin hotărârea judecătorească privind deschiderea procedurii falimentului
judecătorul sindic desemnează lichidatorul judiciar provizoriu şi stabileşte atribuţiile şi onorariul
acestuia” şi alin. (2) potrivit cu care „la momentul deschiderii procedurii falimentului prin hotărâre
judecătorească, drepturile şi atribuţiile adunării generale, ale consiliului de administraţie şi ale
conducerii executive a instituţiei de credit încetează de plin drept”. Similar, art. 216 alin. (1) din
lege precizează că „procedura falimentului începe pe baza unei cereri introduse de instituţia de
credit debitoare sau de creditorii acesteia ori de Banca Naţională a României”. În procedura
falimentului in stituţiilor de credit nu se prevede acea componentă a procedurii in solvenţei numită
reorganizare. De altfel, legiuitorul a exclus de plano aplicarea dispoziţiilor Capitolului I Secţiunea
a 6-a din Legea nr. 85/2014 la instituţiile de credit. Soluţia se justifică dat fiind că reorganizarea
instituţiilor de credit este de competenţa administratorului special care, potrivit art. 24011 alin. (2)
din OUG nr. 99/2006, este obligat ca, în termenul cel mai scurt de la numirea sa, trebuie să evalueze
perspectivele de realizare, costurile şi beneficiile aproximative ale următoarelor alternative:
(a) redresarea instituţiei de credit; (b) restructurarea activităţii instituţiei de credit prin
implementarea măsurilor (majorarea capitalului social; reducerea capitalului pentru acoperirea
pierderilor; operaţiuni de vânzare de active; operaţiuni de transfer de depozite; operaţiuni de
vânzare de active cu asumare de pasive, prin care o altă instituţie de credit sau instituţie financiară
dobândeşte active ale instituţiei de credit aflate în administrare specială şi îşi asumă pasive ale
acesteia în contraprestaţie; fuziunea cu alte instituţii de credit; divizarea totală sau parţială)
prevăzute la art. 24012 alin. 1 din OUG nr. 99/2006; (c) introducerea cererii pentru declanşarea
procedurii falimentului instituţiei de credit.
Prin urmare, dacă administratorul special apreciază că nu sunt întrunite condiţiile pentru
redresarea instituţiei de credit sau pentru restructurarea activităţii acesteia prin implementarea
măsurilor prevăzute la art. 24012 alin. 1 din OUG nr. 99/2006, este obligat să introducă, la
instanţele competente, cererea pentru declanşarea procedurii falimentului.

5.2.3. Lichidatorul judiciar

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

Prin sentinţa de deschidere a procedurii falimentului, judecătorul-sindic desemnează, motivat,

lichidatorul judiciar provizoriu solicitat de creditorul care a depus cererea de deschidere a
procedurii ori de către debitor, dacă cererea îi aparţine acestuia. Desemnarea se va face pentru
administrarea procedurii până la confirmarea acestuia în condiţiile legii.
Principalele atribuţii ale lichidatorului judiciar, sunt următoarele:
a) examinarea activităţii debitorului asupra căruia se iniţiază procedura simplificată în raport cu
situaţia de fapt şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la
insolvenţă, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă şi a existenţei premiselor
angajării răspunderii acestora în condiţiile prevederilor art. 169-173, într-un termen stabilit de
judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăşi 40 de zile de la desemnarea lichidatorului judiciar,
dacă un raport cu acest obiect nu fusese întocmit anterior de administratorul judiciar;
b) conducerea activităţii debitorului;
c) introducerea de acţiuni pentru anularea actelor şi operaţiunilor frauduloase încheiate de
debitor în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a
unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor cauze de preferinţă,
susceptibile a prejudicia drepturile creditorilor;
d) aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru
conservarea lor;
e) denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
f) verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea,
notificarea creditorilor în cazul neînscrierii sau înscrierii parţiale a creanţelor, precum şi întocmirea
tabelelor de creanţe;
g) urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului, rezultate din transferul de bunuri sau
de sume de bani efectuat de acesta înaintea deschiderii procedurii, încasarea creanţelor, formularea
şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului, pentru aceasta putând
angaja avocaţi;
h) primirea plăţilor pe seama debitorului şi consemnarea lor în contul averii debitorului;
i) vânzarea bunurilor din averea debitorului, potrivit prevederilor prezentei legi;
j) sub condiţia confirmării de către judecătorul-sindic, încheierea de tranzacţii, descărcarea de
datorii, descărcarea fideijusorilor, renunţarea la garanţii reale;
k) sesizarea judecătorului-sindic cu orice problemă care ar cere o soluţionare de către acesta;
l) orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic.
În plus faţă de atribuţiile stabilite la art. 64, lichidatorul judiciar are următoarele atribuţii potrivit
art. 209:
a) în momentul primirii hotărârii judecătoreşti privind deschiderea procedurii falimentului
acesta va deschide la o bancă, persoană juridică română sau sucursală a unei bănci străine
autorizate să funcţioneze pe teritoriul României, două conturi, unul în lei şi altul în valută, cu
menţiunea „cont tip instituţie de credit în faliment“, cu drept exclusiv de dispoziţie în interesul
procedurii falimentului. În conturile de tipul „instituţie de credit în faliment“ vor fi virate la ordinul
lichidatorului judiciar sumele existente în conturi la alte instituţii financiar-bancare. Lichidatorul
judiciar va comunica imediat Băncii Naţionale a României denumirea băncii comerciale şi
conturile deschise la aceasta, după care Banca Naţională a României va transfera imediat în aceste

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

conturi disponibilităţile instituţiei de credit aflate în evidenţele sale. Operaţiunile instituţiei de

credit în faliment se vor desfăşura în continuare prin aceste conturi;
b) inventarierea bunurilor instituţiei de credit debitoare şi luarea măsurilor corespunzătoare
pentru conservarea lor;
c) angajarea, cu respectarea prevederilor legale, a personalului necesar în vederea lichidării şi
conducerea activităţii acestuia, angajarea putându-se face şi din cadrul personalului existent al
instituţiei de credit debitoare;
d) conducerea activităţii instituţiei de credit debitoare, respectiv efectuarea de operaţiuni în
interesul procedurii falimentului, inclusiv reeşalonări de credite şi stabiliri de noi rate ale
dobânzilor aferente activelor instituţiei de credit debitoare, cu condiţia ca orice nou nivel al ratei
dobânzilor să nu fie mai mic decât nivelul ultimei dobânzi de referinţă comunicat de Banca
Naţională a României, precum şi participări la piaţa valutară interbancară, luarea tuturor măsurilor,
cum ar fi redimensionarea personalului angajat în scopul reducerii permanente a cheltuielilor de
funcţionare şi lichidare;
e) menţinerea, rezilierea sau denunţarea unor contracte încheiate de instituţia de credit
debitoare, precum şi încheierea de noi contracte în interesul procedurii falimentului;
f) încheierea oricărui document în numele instituţiei de credit debitoare, iniţierea şi
coordonarea, în numele acesteia, a oricărei acţiuni sau proceduri legale;
g) introducerea de acţiuni pentru anularea constituirilor de drepturi de preferinţă sau a
transferurilor de drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor
transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de instituţia de credit debitoare în dauna
intereselor creditorilor, prin acte încheiate, în anul anterior deschiderii procedurii, cu persoane
aflate într-o legătură specială cu instituţia de credit debitoare, aşa cum sunt stabilite la pct. 8-11
din „Lista depozitelor negarantate“, prevăzută în anexa la Ordonanţa Guvernului nr. 39/1996
privind înfiinţarea şi funcţionarea Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
h) primirea sumelor în lei şi în valută pe seama instituţiei de credit debitoare şi consemnarea
acestora în noile conturi ale instituţiei de credit debitoare şi plata cheltuielilor curente necesare
pentru conservarea şi administrarea averii instituţiei de credit debitoare, inclusiv cheltuielile
personalului angajat potrivit prevederilor lit. c);
i) luarea măsurilor corespunzătoare privind conturile în valută ale instituţiei de credit debitoare,
deschise la instituţii de credit corespondente, prin:
1. notificarea corespondenţilor asupra declarării în stare de faliment a instituţiei de credit
debitoare, precum şi asupra blocării disponibilităţilor din conturile respective în valută;
2. transferarea ulterioară, în termenul cel mai scurt, a disponibilităţilor în noul cont deschis în
valută la banca comercială, ce se dezvoltă pe analitice pentru fiecare valută; sumele aflate în contul
în valută vor fi convertite în lei şi transferate în contul deschis în lei;
3. efectuarea de plăţi pentru operaţiunile în curs ale instituţiei de credit debitoare, precum şi
administrarea eficientă a disponibilităţilor;
j) lichidarea bunurilor şi drepturilor din averea instituţiei de credit debitoare;
k) întocmirea unui raport lunar asupra evoluţiei procedurii falimentului, respectiv asupra
stadiului îndeplinirii atribuţiilor sale; un astfel de raport va include informaţii referitoare la
valoarea totală a creanţelor asupra instituţiei de credit debitoare şi la valoarea totală a activelor

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

acesteia care au fost valorificate, la sumele obţinute din lichidarea şi încasarea de creanţe, la planul
de distribuire între creditori, la cheltuielile efectuate; raportul se depune la dosarul cauzei, iar un
extras se publică în BPI; în prealabil depunerii la dosarul cauzei, lichidatorul judiciar transmite
raportul Băncii Naţionale a României;
l) întocmirea situaţiilor financiare finale de lichidare; dacă lichidarea se prelungeşte peste durata
unui exerciţiu financiar, lichidatorul judiciar este obligat să întocmească situaţiile financiare anuale
şi să le depună la organele şi la termenele prevăzute de lege;
m) sesizarea judecătorului-sindic despre orice problemă care ar cere o soluţionare de către
acesta, în conformitate cu atribuţiile conferite prin prezentul capitol;
n) efectuarea oricăror acte de procedură cerute de lege.
În procedura reglementată de Legea nr. 85/2014, participă şi adunarea creditorilor şi comitetul
creditorilor. Modalitatea de convocare, funcţionare şi atribuţiile acestor două organisme sunt
prevăzute ca atare în Titlul II - Procedura insolvenţei, Capitolul I – Dispoziţii comune, Secţiunea
2 - Organele care aplică procedura. Participanţii la procedură - subsecţiunea 3 - adunarea
creditorilor. Comitetul creditorilor. În plus, faţă de atribuţiile stabilite în Capitolul 1, adunarea
creditorilor are, potrivit art. 211 din lege, şi următoarele atribuţii: (a) aprobarea modalităţii de
lichidare a bunurilor şi drepturilor din averea instituţiei de credit debitoare şi a tranzacţiilor de
cumpărare de active şi asumare de pasive; (b) aprobarea raportu lui prevăzut la art. 97. Potrivit art.
97 din legea nr. 85/2014, lichidatorul judiciar va întocmi şi va supune judecătorului-sindic, într-un
termen ce nu va depăşi 40 de zile de la data desemnării, un raport asupra cauzelor şi împrejurărilor
care au dus la apariţi a insolvenţei debitorului, cu
menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă.
Art. 210 din lege stabileşte că Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar face parte
obligatoriu din comitetul creditorilor.

5.3. PROCEDURA DE SESIZARE A TRIBUNALULUI

Potrivit art. 216 alin. 1 din lege, procedura falimentului unei instituţii de credit începe pe baza
unei cereri introduse de către instituţia de credit debitoare sau de către creditorii acesteia ori de
Banca Naţională a României, în calitatea de autoritate de supraveghere bancară la Tribunalul în
circumscripţia căruia se află sediul social al instituţiei de credit debitoare. Cererea instituţiei de
credit debitoare sau a creditorului acesteia va fi însoţită de aprobarea prealabilă a Băncii Naţionale
a României, care, potrivit art. 216 alin. 3, poate respinge solicitarea instituţiei de credit debitoare
sau a creditorilor acesteia atunci când apreciază că instituţia de credit nu se află în stare de
insolvenţă. În acest caz, Banca Naţională a României poate decide instituirea administrării
speciale, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile legale pentru instituirea acestei proceduri.
Hotărârea Băncii Naţionale a României de aprobare sau de respingere a solicitării va fi motivată
şi poate fi contestată direct la instanţă potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalu lui.

5.3.1. Instituția de credit debitoare

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

Instituţia de credit debitoare aflată în stare de insolvenţă este obligată să adreseze tribunalului
o cerere pentru a fi supusă procedurii falimentului, în termen de maximum 30 de zile de la data la
care a intervenit starea de insolvenţă. În prealabil, instituţia de credit debitoare este obligată să
solicite Băncii Naţionale a României, în termen de maximum 10 zile de la data la care a intervenit
starea de insolvenţă, aprobarea pentru introducerea cererii de deschidere a procedurii falimentului.
Banca Naţională a României se pronunţă asupra solicitării în termen de 10 zile de la data primirii
acesteia, prin hotărâre motivată. În termen de 10 zile de la data primirii aprobării prealabile de la
Banca Naţională a României pentru introducerea cererii de deschidere a procedurii falimentului,
instituţia de credit debitoare este obligată să adreseze tribunalului cererea pentru a fi supusă
procedurii falimentului (art. 217).
Cererea instituției de credit debitoare trebuie să fie însoţită (conform art. 67, alin. 1) de
următoarele acte:
a) ultima situaţie financiară anuală, certificată de către administrator şi cenzor/auditor, balanţa
de verificare pentru luna precedentă datei înregistrării cererii de deschidere a procedurii;
b) lista completă a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate conturile şi băncile prin care
debitorul îşi rulează fondurile; pentru bunurile grevate se vor menţiona datele din registrele de
publicitate;
c) lista numelor şi a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanţele acestora: certe sau sub condiţie,
lichide ori nelichide, scadente sau nescadente, necontestate ori contestate, arătându-se suma, cauza
şi drepturile de preferinţă;
d) lista cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale efectuate de debitor în cele 6 luni
anterioare înregistrării cererii introductive;
e) contul de profit şi pierdere pe anul anterior depunerii cererii;
f) lista membrilor grupului de interes economic;
g) o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţia de intrare în procedură simplificată sau de
reorganizare, conform unui plan, prin restructurarea activităţii ori prin lichidarea, în tot sau în parte,
a averii, în vederea stingerii datoriilor sale;
h) o descriere sumară a modalităţilor pe care le are în vedere pentru reorganizarea activităţii;
i) o declaraţie pe propria răspundere, autentificată la notar ori certificată de un avocat, sau un
certificat de la registrul societăţilor agricole ori, după caz, oficiul registrului comerţului sau alte
registre în a cărui rază teritorială se află sediul profesional/sediul social, din care să rezulte dacă a
mai fost supus procedurii de reorganizare judiciară prevăzute de prezenta lege într-un interval de
5 ani anterior formulării cererii introductive;
j) o declaraţie pe propria răspundere, autentificată de notar ori certificată de avocat, din care să
rezulte că el sau administratorii, directorii şi/sau acţionarii/asociaţii/asociaţii comanditari care
deţin controlul debitorului nu au fost condamnaţi definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni
intenţionate contra patrimoniului, de corupţie şi de serviciu, de fals, precum şi pentru infracţiunile
prevăzute de Legea nr. 22/1969, cu modificările ulterioare, Legea nr. 31/1990, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, Legea nr. 21/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 656/2002, republicată, cu
modificările ulterioare, Legea nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

241/2005, cu modificările ulterioare, şi infracţiunile prevăzute de prezenta lege în ultimii 5 ani

anterior deschiderii procedurii;
k) un certificat de admitere la tranzacţionare pe o piaţă reglementată a valorilor mobiliare sau a
altor instrumente financiare emise;
l) o declaraţie prin care debitorul arată dacă este membru al unui grup de societăţi, cu precizarea
acestora;
m) dovada codului unic de înregistrare;
n) dovada notificării organului fiscal competent.
Documentele prevăzute la alin. (1) se depun odată cu cererea de deschidere a procedurii sau,
cel mai târziu, până la termenul de judecată stabilit de judecătorul-sindic. Nedepunerea
documentelor prevăzute la lit. a)-g), k), 1), m) atrage respingerea cererii de deschidere a procedurii.
Cererea va fi semnată de persoanele care, potrivit legii, au calitatea de a o reprezenta. Această
cerinţă a legii are raţiuni de ordin practic. Astfel, actele semnate de reprezentanţii persoanei
juridice sunt actele persoanei juridice însăşi, iar în altă ordine de idei, orice acţiune în justiţie
trebuie sa fie introdusă de persoanele care, potrivit legii, au calitate procesuală activă. Dacă cererea
de declanşare a procedurii falimentului ar fi semnată de persoane care nu au calitatea de a
reprezenta banca, acţiunea ar putea fi respinsă pe cale de excepţie ca fiind formulată de o persoană
fără calitate. În absenţa unei prevederi exprese a legii, semnătura acestor persoane trebuie să fie
consecinţa unei hotărâri a organului de conducere al instituţiei de credit, în lipsa unei astfel de
hotărâri cererea urmând a fi respinsă.

5.3.2. Creditorii

Orice creditor (conform condițiilor prevăzute la art. 218) care are o creanţă certă, lichidă şi
exigibilă poate introduce la tribunal o cerere, în condiţiile art. 70 alin. (1) şi (2), împotriva unei
instituţii de credit debitoare care nu a onorat integral o astfel de creanţă pe o perioadă de cel puţin
30 de zile lucrătoare de la scadenţă, în cazul caselor centrale ale cooperativelor de credit, inclusiv
în cazul cooperativelor de credit afiliate la acestea, respectiv pe o perioadă de cel puţin 7 zile
lucrătoare de la scadenţă, în cazul celorlalte instituţii de credit. Creditorul nu va putea introduce
cererea fără să facă dovada aprobării prealabile de către Banca Naţională a României a introducerii
cererii de deschidere a procedurii falimentului. Banca Naţională a României se pronunţă asupra
solicitării creditorului în termen de 10 zile de la data primirii acesteia, prin hotărâre motivată.
Condiţia ca instituţia de credit debitoare să nu onoreze integral o astfel de creanţă timp de cel
puţin 30 de zile lucrătoare, respectiv 7 zile lucrătoare de la scadenţă, exprimă starea de insolvenţă
prevăzută ca atare de dispoziţiile art. 5 pct. 30 din Legea nr. 85/2014. În ceea ce priveşte creanţa,
s-au impus condiţiile ca aceasta să fie certă, lichidă si exigibilă. Creanţa este certă când nu se
contestă existenţa şi cuantumul său şi poate fi constatată nu numai printr-un titlu executoriu ci şi
prin orice înscris, singura condiţie fiind aceea de a fi recunoscută de către debitor. Creanta este
lichidă când ea se referă la o sumă de bani precis determinată, în lei sau în valută. Per a contrario,
creanţa care se referă la o sumă de bani aproximată: (ex. aproximativ un milion de lei) nu este
lichidă. O creanţă este exigibilă când a ajuns la data convenită de părţi pentru stingerea ei
(scadenţă).

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

5.3.3. Banca Națională României

Potrivit art. 219, Banca Naţională a României, în calitatea sa de autoritate de supraveghere

prudenţială, va introduce cerere pentru deschiderea procedurii falimentului împotriva instituţiei
de credit aflate în una dintre situaţiile prevăzute la art. 5 pct. 30. Cererea Băncii Naţionale a
României va fi însoţită de hotărârea Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României
de retragere a autorizaţiei instituţiei de credit respective şi de orice alte documente necesare
justificării actului de sesizare a tribunalului.

5.4. SOLUŢIONAREA CERERII DE DECLANŞARE A PROCEDURII

Ca urmare înregistrării cererii introduse de către oricare dintre persoanele abilitate potrivit art.
217-219 din lege, judecătorul sindic va notifica imediat despre aceasta tuturor părţilor implicate în
procedură.
Pe baza notificării primite, Banca Naţională a României va desemna un administrator interimar
şi îi va stabili remuneraţia la data depunerii cererii sale sau la data primirii notificării prevăzute.
Dacă instituţia de credit se află în procedură de administrare specială la acea dată, atribuţiile
administratorului interimar vor fi exercitate de administratorul special. Cheltuielile legate de
administrarea interimară se suportă de către instituţia de credit debitoare. Administratorul
interimar poate fi revocat de Banca Naţională a României. Dacă instituţia de credit nu s-a aflat în
administrare specială, atribuţiile consiliului de administraţie al instituţiei de credit debitoare se
suspendă de plin drept la data numirii administratorului interimar, până la expirarea mandatului
acestuia. Consiliul de administraţie poate contesta cererea introdusă potrivit prevederilor art. 218
şi 219 şi pe durata suspendării sale. Administratorul interimar nu poate lua decât acele măsuri care
sunt necesare pentru a împiedica diminuarea activului şi sporirea pasivului. De la data depunerii
cererii de către un creditor sau de către instituţia de credit debitoare, în condiţiile art. 217-219, şi
a numirii administratorului interimar, autorizaţia instituţiei de credit se consideră acordată numai
pentru luarea măsurilor conservatorii şi pentru derularea operaţiunilor curente. Administratorul
interimar nu va putea accepta noi depozite şi nu va putea acorda noi credite. Contractele în curs se
vor executa conform termenilor acestora ori potrivit acordului părţilor.
La data numirii lichidatorului judiciar, atribuţiile administratorului interimar încetează de plin
drept.
Contestaţia împotriva cererii de deschidere a procedurii falimentului se poate face în termen de
10 zile de la data comunicării cu privire la depunerea acestei cereri. Judecătorul-sindic se va
pronunţa asupra contestaţiei în termen de 10 zile de la înregistrarea contestaţiei. La primul termen
de judecată, judecătorul-sindic va analiza cererea de deschidere a procedurii falimentului şi, în
situaţia în care instituţia de credit debitoare nu contestă starea de insolvenţă în cazul cererilor
introduse de părţile prevăzute la art. 218 şi 219, va pronunţa hotărârea privind deschiderea
procedurii falimentului.
În urma pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, judecătorul-sindic va
comunica aceasta de îndată persoanelor prevăzute la art. 217 şi 218, lichidatorului judiciar,
Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar, precum şi oficiului registrului comerţului
la care instituţia de credit debitoare este înregistrată, pentru efectuarea menţiunii „instituţie de

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

credit în faliment“. Comunicarea va fi făcută publică în două ziare de circulaţie naţională. În

situaţia în care instituţia de credit are deschise sucursale în alte ţări, Banca Naţională a României
va comunica de îndată autorităţii de supraveghere bancară din ţara gazdă a sucursalei respective
despre deschiderea procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului capitol. Judecătorul-
sindic va comunica Băncii Naţionale a României hotărârea sa privind deschiderea procedurii
falimentului instituţiei de credit debitoare, de îndată, în ziua pronunţării acesteia, prin fax, e-mail
sau prin telefon. Banca Naţională a României va închide imediat, după finalizarea decontării
plăţilor din ziua respectivă, în conformitate cu reglementările în vigoare, conturile instituţiei de
credit debitoare deschise în evidenţele sale. Disponibilităţile vor fi transferate în conturile tip
instituţie de credit în faliment, deschise la o bancă comercială, potrivit prevederilor art. 209. De la
data deschiderii procedurii falimentului, toate actele instituţiei de credit debitoare vor purta
menţiunea „instituţie de credit în faliment“.
Apelul împotriva hotărârilor judecătorului-sindic va fi judecat în termen de 15 zile de la
înregistrarea dosarului la curtea de apel, citarea urmând să fie făcută în condiţiile Codului de
procedură civilă, în cazul lichidatorului judiciar, şi în condiţiile dreptului comun în materia
procedurii insolvenţei prin Buletinul procedurilor de insolvență, în cazul celorlalte părţi. Atunci
când Banca Naţională a României a făcut cererea pentru declanşarea procedurii, aceasta va fi citată
în condiţiile Codului de procedură civilă.
Apelul împotriva hotărârii prin care s-a dispus deschiderea procedurii se declară în termen de 7
zile de la comunicarea hotărârii. Apelul se judecă în 48 de ore de la înregistrarea acestuia.
Hotărârea atacată nu poate fi suspendată de instanţa de apel.

5.4.1. Efectele declanşării procedurii falimentului

• Închiderea conturilor instituţiei de credit debitoare, deschise în evidenţele Băncii Naţionale

a României.
• b) Suspendarea tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor
asupra instituţie de credit debitoare sau a bunurilor sale.
• Suspendarea curgerii termenelor de prescripţie a acţiunilor judiciare sau extrajudiciare
pentru realizarea creanţelor asupra instituţiei de credit debitoare sau a bunurilor sale.
• Nulitatea actelor, operaţiunilor şi plăţilor efectuate de instituţia de credit debitoare ulterior
deschiderii procedurii falimentului.
• Suspendarea calculului dobânzilor la creanţe.
• interdicţia înstrăinării acţiunilor aparţinând persoanelor care au deţinut funcţii de
conducere şi acţionarilor semnificativi ai instituţiei de credit.

5.5. ETAPELE PROCEDURII FALIMENTULUI INSTITUŢIILOR DE CREDIT

5. 5.1. Măsuri premergătoare lichidării

5.5.1.1. Inventarierea şi sigilarea bunurilor care fac parte din averea instituţiei de credit

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

Potrivit art. 152 alin. (1) din lege, dacă averea debitorului poate fi inventariată complet într-o
singură zi, lichidatorul judiciar va putea proceda imediat la inventariere, fără a aplica sigiliile. În
toate celelalte cazuri se va proceda la inventariere în cel mai scurt timp posibil. Administratorul
special va trebui să fie de faţă şi să asiste la inventar, dacă judecătorul-sindic dispune astfel. Dacă
administratorul special nu se va prezenta, el nu va putea contesta datele din inventar Pe măsura
desfăşurării inventarierii, lichidatorul judiciar ia în posesie bunurile, devenind depozitarul lor
judiciar.
Inventarul va trebui să descrie toate bunurile identificate ale debitorului, conform art. 153 din
Legea nr. 85/2014, iar actul de inventar va fi semnat de lichidatorul judiciar şi de administratorul
special, iar dacă acesta nu participă la inventariere, numai de către lichidatorul judiciar.
În vederea conservării patrimoniului, în cazul în care în averea debitorului nu există suficiente
lichidităţi, lichidatorul judiciar va putea valorifica de urgenţă bunuri ale debitorului, cu prioritate
pe cele asupra cărora nu există cauze de preferinţă, pentru obţinerea acestor lichidităţi, fără
aprobarea creditorilor. Valorificarea se va efectua prin licitaţie publică, după evaluarea prealabilă,
pornind de la valoarea de lichidare indicată de evaluator.
Potrivit art. 151 din Legea nr. 85/2014, în exercitarea atribuţiilor sale, astfel cum acestea sunt
prevăzute la art. 64 lil. d), coroborare cu art. 209 lil.b) din lege, lichidatorul judiciar va pune sub
sigilii: magazinele, magaziile, depozitele, birourile, corespondenţa comercială, arhiva,
dispozitivele de stocare şi prelucrarea informaţiei, contractele, mărfurile şi orice alte bunuri mobile
aparţinând averii debitorului, cu excepţia: (a) obiectelor care vor trebui valorificate de urgenţă
pentru a se evita deteriorarea lor materială sau pierderea din valoare; (b) registrelor de contabilitate;
(c) cambiilor şi altor titluri de valoare scadente sau care urmează a fi scadente în scurt timp, precum
şi acţiunilor ori altor titluri de participaţie ale debitorului, care vor fi luate de lichidator spre a fi
încasate sau în scopul de a efectua activităţile de conservare cerute; (d) numerarului pe care
lichidatorul îl va depune în bancă în contul „instituţie de credit în faliment”.

5.5.1.2. Întocmirea tabelului de creanţe

În aplicarea dispoziţiil or art. 64 lit. f din Legea nr. 85/2014, lichidatorul judiciar va verifica
toate creanţele şi când este cazul, va formula obiecţiuni la acestea, notificând creditorii în cazul
neînscrierii sau înscrieri parţiale a creanţelor, în vederea întocmirii tabelelor provizorii de creanţe.
Trebuie făcută distincţia între situaţia deschiderii procedurii la cererea instituţiei de credit
debitoare sau, la cererea unuia dintre creditori. În situaţia când cererea pentru deschiderea
procedurii este formulată chiar de instituţia de credit debitoare, aceasta este obligată să anexeze la
cerere, potrivit art. 67 alin. 1 lit.c din lege, o listă a numelor şi adreselor creditorilor,
oricum ar fi creanţele acestora: scadente sau nescadente; lichide ori nelichide; necontestate ori
contestate, arătându-se suma, cauza şi drepturile de preferinţă.
În cazul cerererii pentru deschiderea procedurii formulată de un creditor, judecătorul-sindic va
desemna lichidatorul, potrivit art. 45 alin.1 lit.d din lege, sau va confirma prin încheiere
lichidatorul judiciar desemnat de adunarea creditorilor ori de creditorul care deţine mai mult de
50% din valoarea creanţelor, potrivit art. 45 alin. 1 lit.e din lege. În această situaţie, potrivit art. 74
din lege, în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii, debitorul este obligat să depună la
dosarul cauzei actele şi informaţiile prevăzute la art. 67 alin. 1, printre care şi lista numelor şi
adreselor creditorilor.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

Potrivit art. 99 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, în urma deschiderii procedurii, lichidatorul judiciar
(textul art. 99 alin. 1 se referă la administratorul judiciar, însă potrivit art. 204 din lege, prevederile
Capitolului 1, cu excepţia celor cuprinse în secţiunea a 6-a reorganizarea se aplică corespunzător
procedurii falimentului instituţiilor de credit) va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi
în lista depusă de debitor, potrivit prevederilor art. 67 alin.1 lit.c ori, după caz, potrivit prevederilor
art. 74, debitorului şi oficiului registrului comerţului unde debitorul este înmatriculat, pentru
efectuarea menţiunii. Notificarea prevăzută la alin. 1 se realizează potrivit Codului de procedură
civilă şi se va publica, totodată, pe cheltuiala averii debitorului, într-un ziar de largă circulaţie şi
în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă (BPI).
Notificarea va cuprinde, potrivit art. 100 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, următoarele: (a)
termenul-limită de depunere de către creditori a opoziţiilor la sentinţa de deschidere a procedurii,
pronunţată ca urmare a cererii formulate de debitor, în condiţiile art. 71 alin. 1, precum şi termenul
de soluţionare a opoziţiilor, care nu va depăşi 10 zile de la data expirării termenului de depunere a
acestora; (b) termenul-limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii
debitorului, care va fi de maximum 45 de zile de la deschiderea procedurii, precum şi cerinţele
pentru ca o creanţă înregistrată să fie considerată valabilă; (c) termenul de verificare a creanţelor,
de întocmire şi publicare în BPI a tabelului preliminar de creanţe, care nu va depăşi 20 de zile
pentru procedura generală sau, respectiv, 10 zile, în cazul procedurii simplificate, de la expirarea
termenului prevăzut la lit. b; (d) termenul de definitivare a tabelului creanţelor, care nu va depăşi
25 de zile, în cazul procedurii generale şi al celei simplificate, de la expirarea termenului
corespunzător fiecărei proceduri, prevăzut la lit. c; (e) locul, data şi ora primei şedinţe a adunării
creditorilor, care va avea loc în maximum 5 zile de la expirarea termenului prevăzut la lit. c).
În termen de 60 de zile de la data publicării în BPI a notificării privind deschiderea procedurii,
organele de inspecţie fiscală vor efectua inspecţia fiscală şi vor întocmi raportul de inspecţie
fiscală, potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură
fiscală.
Potrivit art. 223 din Legea nr. 85/2014, salariaţii instituţiei de credit aflate în procedura
falimentului vor desemna două persoane care să îi reprezinte în cursul procedurii pentru
recuperarea creanţelor reprezentând salariile şi alte drepturi băneşti.
Creanţa în baza cărei a s-a deschis procedura insolvenţei este înregistrată de lichidatorul
judiciar, în baza documentelor justificative ataşate cererii de deschidere a procedurii şi în urma
verificării, fără a fi necesară depunerea unei cereri de admitere, potrivit alin. 1, cu excepţia cazului
în care se calculează accesorii până la data deschiderii procedurii.
Cererea de admitere a creanţelor trebuie făcută chiar dacă acestea nu sunt stabilite printr-un
titlu. Creanţele nescadente sau sub condiţie la data deschiderii procedurii vor fi admise la masa
credală şi vor fi îndreptăţite să participe la distribuiri de sume în măsura îngăduită de prezentul
titlu.
Dreptul de vot şi dreptul la distribuţie ale titularilor creanţelor sub condiţie suspensivă la data
deschiderii procedurii, inclusiv ale titularilor creanţelor a căror valorificare este condiţionată de
executarea în prealabil a debitorului principal, se nasc numai după îndeplinirea condiţiei
respective.
În cazul procedurii de faliment care se deschide după perioada de observaţie sau reorganizare,
creditorii vor solicita înscrierea în tabelul suplimentar pentru creanţele născute după data
deschiderii procedurii insolvenţei ce nu au fost plătite.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

Toate creanţele prezentate a fi admise şi înregistrate la grefa tribunalului vor fi prezumate

valabile şi corecte dacă nu sunt contestate de către debitor, administratorul judiciar sau creditori
(art. 102). Potrivit art. 105 alin. 1 din legea nr. 85/2014, toate creanţele vor fi supuse procedurii de
verificare prevăzute, cu excepţi a creanţelor constatate prin hotărâri judecătoreşti executorii,
precum şi prin hotărâri arbitrale executorii.
Ca rezultat al verificărilor făcute, lichidatorul judiciar va întocmi şi va înregistra la tribunal un
tabel preliminar cuprinzând toate creanţele împotriva averii debitorului cu menţiunile prevăzute
la art. 5 pct. 68.
La creanţele care beneficiază de o clauză de preferinţă se vor arăta titlul din care izvorăşte
dreptul de preferinţă, rangul acesteia şi, dacă e cazul, motivele pentru care creanţele au fost trecute
parţial în tabel sau au fost înlăturate.
Tabelul preliminar de creanţe va fi publicat în BPI. După publicare, creditorii înscrişi în tabelul
preliminar de creanţe pot participa la adunările creditorilor. Odată cu publicarea tabelului în BPI,
lichidatorul judiciar va trimite de îndată notificări creditorilor, ale căror creanţe sau drepturi de
preferinţă au fost trecute parţial în tabelul preliminar de creanţe sau înlăturate, precizând totodată
şi motivele (art. 110).
Debitorul, creditorii şi orice altă parte interesată vor putea să formuleze contestaţii faţă de
tabelul de creanţe, cu privire la creanţele şi drepturile trecute sau, după caz, netrecute de
lichidatorul judiciar în tabel.
Contestaţiile trebuie depuse la tribunal în termen de 7 zile de la publicarea în BPI a tabelului
preliminar, atât în procedura generală, cât şi în procedura simplificată.
La termenul stabilit prin se ntinţa de deschidere a procedurii pentru definitivarea tabelului de
creanţe, judecătorul-sindic va soluţiona deodată, printr-o singură sentinţă, toate contestaţiile, chiar
dacă pentru soluţionarea unora ar fi nevoie de administrare de probe; în acest din urmă caz,
judecătorul-sindic poate admite, în tot sau în parte, înscrierea creanţelor respective în mod
provizoriu în tabelul definitiv. Creanţele înscrise provizoriu vor avea toate drepturile prevăzute de
lege cu excepţia dreptului de a încasa sumele propuse spre distribuire. Acestea se vor consemna în
contul unic până la definitivarea creanţei.
Potrivit art. 112 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, după ce toate contestaţiile la creanţe au fost
soluţionate şi s-a predat raportul de evaluare a garanţiilor, lichidatorul judiciar va înregistra, de
îndată, la tribunal şi va publica în BPI tabelul definitiv al tuturor creanţelor împotriva averii
debitorului, arătând suma, prioritatea şi situaţia fiecărei creanţe, beneficiară sau nu a unei cauze
de preferinţă.
După înregistrarea tabelului definitiv, numai titularii creanţelor înregistrate în tabelul definitiv
pot să participe la votul asupra planului de reorganizare sau la orice repartiţii de sume în caz de
faliment în procedura simplificată (art. 112 alin. 1 din Legea nr. 85/2014).

5.5.1.3. Efectuarea lichidării

Lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată de lichidatorul judiciar sub controlul
judecătorului-sindic. Potrivit art. 225 din Legea nr. 85/2014, după emiterea hotărârii judecătoreşti
privind deschiderea procedurii falimentului unei in stituţii de credit, lichidatorul judiciar
întocmeşte raportul prevăzut la art. 97, care trebuie să includă, între altele, şi propuneri privind
modalitatea de lichidare a bunurilor şi drepturilor din averea instituţiei de credit debitoare.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

Modalităţile de lichidare a bunurilor şi drepturilor din averea instituţiei de credit debitoare pot fi
următoarele: (1) tranzacţii privind cum părarea de active şi asumarea de pasive; (2) vânzarea de
bunuri, cum ar fi: clădiri, terenuri, valori mobiliare, operaţiuni de lichidare care se rea lizează cu
respectarea prevederilor secţiunii a 7-a a cap. 1; (3) alte tehnici de valorificare a activelor, cum ar
fi cesiuni de creanţă ori novaţii, realizate în interesul procedurii falimentului la o valoare negociată.
Se observă că în procedura prevăzută de lege pentru lichidarea bunurilor din averea instituţiei
de credit legea a prevăzut, pe lângă modalităţile uzuale de lichidare şi modalitatea lichidării prin
tranzacţii privind cumpărarea de active şi asumarea de pasive, astfel cum aceasta este reglementată
de art. 226 din Legea nr. 85/2014.

5.5.1.4. Distribuirea sumelor

A. Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor şi drepturilor din averea instituţiei de credit
debitoare, grevate de sarcini în favoarea creditorilor.
Sumele obţinute din vânzarea bunurilor din averea instituţiei de credit debitoare, grevate în
favoarea creditorilor, de cauze de preferinţă vot fi distribuite, potrivit art. 233 din Legea nr.
85/2014, în ordinea prevăzută de art. 159 din aceeaşi lege, astfel:
1. taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile
necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi cheltuielile avansate de
creditor în cadrul procedurii de executare silită, creanţele furnizorilor de utilităţi născute ulterior
deschiderii procedurii, în condiţiile art. 77, remuneraţiile datorate la data distribuirii persoanelor
angajate în interesul comun al tuturor creditorilor, în condiţiile art. 57 alin. (2), art. 61 şi 63, care
se vor suporta pro rata, în raport cu valoarea tuturor bunurilor din averea debitorului;
2. creanţele creditorilor beneficiari ai unei cauze de preferinţă născute în timpul procedurii de
insolvenţă. Aceste creanţe cuprind capitalul, dobânzile, precum şi alte accesorii, după caz;
3. creanţele creditorilor beneficiari ai unei cauze de preferinţă, cuprinzând tot capitalul, dobânzile,
majorările şi penalităţile de orice fel, inclusiv cheltuielile, precum şi cele corespunzătoare art. 105
alin. (3) şi art. 123 alin. (11) lit. a).
În cazul în care sumele realizate din vânzarea acestor bunuri ar fi insuficiente pentru plata în
întregime a respectivelor creanţe, creditorii vor avea, pentru diferenţă, creanţe chirografare sau
bugetare, după caz, care vor veni în concurs cu cele cuprinse în categoria corespunzătoare, potrivit
naturii lor, prevăzute la art. 161, şi vor fi supuse dispoziţiilor art. 80. Dacă după plata sumelor
prevăzute la alin. (1) rezultă o diferenţă în plus, aceasta va fi depusă, prin grija lichidatorului
judiciar, în contul averii debitorului.
Un creditor beneficiar al unei cauze de preferinţă este îndreptăţit să participe la orice distribuire
de sumă făcută înaintea vânzării bunului grevat de o cauză de preferinţă în favoarea sa. Sumele
primite din acest fel de distribuiri vor fi scăzute din cele pe care creditorul ar fi îndreptăţit să le
primească ulterior din preţul obţinut prin vânzarea bunului grevat de o cauză de preferinţă, dacă
aceasta este necesară pentru a împiedica un astfel de creditor să primească mai mult decât ar fi
primit dacă bunul grevat de o cauză de preferinţă în favoarea sa ar fi fost vândut anterior
distribuirii.
B. Sumele obținute din vânzarea celorlalte bunuri din averea instituției de credit debitoare
Creanţele se plătesc, în cazul falimentului unei instituţii de credit, potrivit art. 234 din Legea
nr. 85/2014, în următoarea ordine:

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

1. taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente procedurii falimentului, inclusiv cheltuielile
necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea instituţiei de credit debitoare,
precum şi plata onorariilor persoanelor angajate în condiţiile legii, inclusiv ale lichidatorului
judiciar;
2. creanţele rezultate din depozitele garantate, inclusiv cele ale Fondului de garantare a
depozitelor în sistemul bancar rezultate din subrogarea în drepturile deponenţilor garantaţi şi/sau
din finanţarea, inclusiv prin emiterea de garanţii, a unor operaţiuni care au implicat transferul de
depozite garantate ale instituţiei de credit debitoare, precum şi creanţele izvorâte din raporturi de
muncă pe cel mult 6 luni anterioare deschiderii procedurii;
3. creanţele rezultând din activitatea debitorului după deschiderea procedurii;
4. creanţele bugetare, creanţele Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar, altele
decât cele prevăzute la pct. 2, precum şi creanţele Băncii Naţionale a României decurgând din
credite acordate de aceasta instituţiei de credit;
5. creanţele decurgând din operaţiuni de trezorerie, din operaţiuni interbancare, din operaţiuni
cu clientelă, operaţiuni cu titluri, alte operaţiuni bancare, precum şi din cele rezultate din livrări de
produse, prestări de servicii sau alte lucrări, din chirii, precum şi alte creanţe chirografare;
6. creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit;
7. creanţele decurgând din instrumente de datorie şi din împrumuturi, având la bază convenţii
care prevăd o clauză de subordonare potrivit căreia, în caz de lichidare sau faliment al instituţiei
de credit, astfel de creanţe urmează să fie plătite după creanţele tuturor creditorilor chirografari
nesubordonaţi şi, după caz, ale altor creditori chirografari subordonaţi; în cadrul acestei categorii
de creanţe, plata acestora se va efectua cu respectarea ordinii de preferinţă stabilite prin clauza de
subordonare aferentă fiecărei creanţe;
8. creanţele acţionarilor instituţiei de credit în faliment, respectiv creanţele membrilor
cooperatori ai cooperativelor de credit afiliate casei centrale a cooperativelor de credit în faliment,
derivând din dreptul rezidual al calităţii lor, potrivit prevederilor legale şi statutare.

5.6. RĂSPUNDEREA PERSONALULUI DE EXECUŢIE SAU CU ATRIBUŢII DE

CONDUCERE ȘI CONTROL DIN INSTITUŢIA DE CREDIT AJUNSĂ ÎN FALIMENT

Potrivit art. 235 din Legea nr. 85/2014, în cazul în care în raportul întocmit potrivit prevederilor
art. 97 sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului,
la cererea lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv
neplătit al debitorului ajuns în stare de insolvenţă să fie suportat de membrii organelor de
conducere ori de directori/coordonatori cu atribuţii de control intern ai direcţiilor, departamentelor
sau ai altor structuri asemănătoare, de personalul de execuţie cu atribuţii de control intern,
cenzorii/auditorii din cadrul instituţiei de credit ajunse în stare de insolvenţă, care au deţinut
funcţiile respective în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, dacă au contribuit la ajungerea
acesteia în stare de insolvenţă prin faptele prevăzute la art. 169 alin. (1) sau: (a)au acordat credite
cu încălcarea cerinţelor prudenţiale aprobate prin normele în vigoare, precum şi cu nerespectarea
normelor interne în vigoare; (b)au întocmit situaţii financiare, alte situaţii contabile ori raportări
cu nerespectarea prevederilor legale; (c)în cadrul acţiunilor interne de verificare nu au identificat

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

şi nu au sesizat, prin nerespectarea atribuţiilor de serviciu, faptele care au condus la fraude şi

gestiune defectuoasă a patrimoniului.
Potrivit art. 169, menționat mai sus, prezentăm mai jos detalierea faptelor pentru care poate fi
atrasă răspunderea juridică a personalului instituției de credit. Pe aceste considerente, la cererea
administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte
sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească
prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor
de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au
contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte
persoane;
b) au făcut activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii în interes personal, sub
acoperirea persoanei juridice;
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana
juridică la încetarea de plăţi;
d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut
contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către
administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă
şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă;
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv
pasivul acesteia;
f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii
încetării de plăţi;
g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui
creditor, în dauna celorlalţi creditori;
h) orice altă faptă săvârşită cu intenţie, care a contribuit la starea de insolvenţă a debitorului,
constatată potrivit prevederilor prezentului titlu.
Dacă administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele
culpabile de starea de insolvenţă a debitorului şi/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acţiunea
prevăzută la alin. 1 din art. 169, aceasta poate fi introdusă de preşedintele comitetului creditorilor
în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un
creditor desemnat de adunarea creditorilor. De asemenea, poate introduce această acţiune, în
aceleaşi condiţii, creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa
credală. Cererea introdusă se va judeca separat, formându-se un dosar asociat. În caz de pluralitate,
răspunderea persoanelor prevăzute la alin. 1 este solidară, cu condiţia ca apariţia stării de
insolvenţă să fie contemporană sau anterioară perioadei de timp în care şi-au exercitat mandatul
ori în care au deţinut poziţia în care au contribuit la starea de insolvenţă.
Răspunderea persoanelor în cauză nu va putea fi angajată dacă, în organele colegiale de
conducere ale persoanei juridice, s-au opus la actele ori la faptele care au contribuit la starea de
insolvenţă sau au lipsit de la luarea deciziilor care au contribuit la starea de insolvenţă şi au făcut
să se consemneze, ulterior luării deciziei, opoziţia lor la aceste decizii.
Executarea silită – art. 173 - împotriva persoanelor prevăzute la art. 169 alin. 1, se efectuează
de către executorul judecătoresc, potrivit Codului de procedură civilă. După închiderea procedurii

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de către executorul
judecătoresc potrivit prevederilor prezentului titlu, în temeiul tabelului definitiv consolidat de
creanţe pus la dispoziţia sa de către lichidatorul judiciar.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

5.7. ÎNCHIDEREA PROCEDURII

Procedura falimentului va fi închisă potrivit art. 237 din lege, de judecătorul-sindic, la

solicitarea lichidatorului judiciar, printr-o hotărâre de închidere, atunci când judecătorul-sindic a
aprobat raportul final, când toate fondurile sau bunurile din averea instituţiei de credit în faliment
au fost distribuite şi când fondurile nereclamate de către cei îndreptăţiţi, în termen de 90 de zile de
la data raportului final, au fost depuse de lichidatorul judiciar la Trezoreria Statului, iar extrasul de
cont va fi depus la judecătorul-sindic. Hotărârea va fi comunicată în scris sau în presă, în cel puţin
două ziare de circulaţie naţională, tuturor părţilor implicate. După intrarea în faliment a instituţiei
de credit debitoare, lichidatorul judiciar va depune spre păstrare la direcţia arhivelor naţionale
judeţeană sau, după caz, a municipiului Bucureşti documentele instituţiei de credit debitoare,
arhivate potrivit prevederilor Legii Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, cu modificările şi
completările ulterioare. În termen de 60 de zile lucrătoare de la pronunţarea hotărârii de închidere
a procedurii falimentului, lichidatorul judiciar va depune la direcţia arhivelor naţionale judeţeană
sau, după caz, a m unicipiului Bucureşti restul de documente ale instituţiei de credit debitoare.
Potrivit articolului 180 din lege, prin închiderea procedurii, judecătorul-sindic,
administratorul/lichidatorul judiciar şi toate persoanele care i-au asistat sunt descărcaţi de orice
îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari de
drepturi de preferinţă, acţionari sau asociaţi.
Prin închiderea procedurii de faliment, debitorul persoană fizică va fi descărcat de obligaţiile
pe care le avea înainte de intrarea în faliment, potrivit articoluli 181, însă sub rezerva de a nu fi
găsit vinovat de bancrută frauduloasă sau de plăţi ori transferuri frauduloase; în astfel de situaţii,
el va fi descărcat de obligaţii numai în măsura în care acestea au fost plătite în cadrul procedurii.
La data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat de diferenţa dintre
valoarea obligaţiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului şi cea prevăzută în plan, pe
parcursul procedurii reorganizării judiciare. În cazul trecerii la faliment, dispoziţiile art. 140 alin.
1 devin aplicabile. Astfel, când sentinţa care confirmă un plan intră în vigoare, activitatea
debitorului este reorganizată în mod corespunzător; creanţele şi drepturile creditorilor şi ale
celorlalte părţi interesate sunt modificate astfel cum este prevăzut în plan. În cazul intrării în
faliment se va reveni la situaţia stabilită prin tabelul definitiv al tuturor creanţelor împotriva
debitorului prevăzut la art. 112 alin. 1, scăzându-se sumele achitate în timpul planului de
reorganizare.
La închiderea procedurii, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar care acţionează cu bună-
credinţă, în limitele atribuţiilor prevăzute de lege şi a informaţiilor disponibile, nu poate fi tras la
răspundere pentru actele procesuale efectuate ori pentru conţinutul înscrisurilor întocmite în cadrul
procedurii (art. 182, alin. 3).

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

UNITATEA DE STUDIU VI

REDRESAREA ȘI REZOLUȚIA INSTITUȚIILOR DE CREDIT

6.1. CADRUL JURIDIC PENTRU STAREA DE DIFICULTATE FINANCIARĂ

Cadrul juridic asociat instituțiilor de credit confruntate cu starea de dificultate

financiară a fost fundamentat pe următoarele direcții de reglementare care au evoluat succesiv:

a) Dispozițiile referitoare la măsurile ce puteau fi dispuse de către Banca Națională a

României pentru restructurarea/soluționarea instituțiilor de credit, aflate în stare de dificultate, s-
au regăsit exclusiv în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile
de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.227/2007, cu
modificările şi completările ulterioare.
b) Directiva 2014/59/UE (publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din data de 12
iunie 2014) a Parlamentului European și a Consiliului de instituire a unui cadru pentru redresarea
şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii şi de modificare a Directivei 82/891/CE
a Consiliului şi a Directivelor 2001/24/CE/, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE,
2007/36/CE,2011/35/UE, 2012/30/UE şi 2013/36/UE, precum şi a Regulamentelor (UE) nr.
1093/2010 şi (UE) nr. 648/2012, ale Parlamentului European şi ale Consiliului (Directiva
2014/59/UE), a presupus transpunerea acesteia în legislaţia naţională a statelor membre - termenul
fiind prevăzut de articolul 130 din directivă - până la sfârşitul anului 2014, iar aplicabilitatea a fost
asigurată începând cu data de 1 ianuarie 2015.
c) Demersul legislativ – finalizat de Legea nr. 312/2015 - privind redresarea și rezoluția
instituțiilor de credit și a firmelor de investiții a intenționat să asigure transpunerea integrală a
prevederilor Directivei 2014/59/UE la nivel de legislaţie primară, printr-o lege de sine stătătoare.
Prin această lege s-a asigurat crearea cadrului legal de gestiune a crizelor în sectorul financiar-
bancar (atât în etapa de pregătire şi intervenţie timpurie, cât şi etapa de rezoluţie), concomitent cu
abrogarea prevederilor naţionale existente în materie.
Cadrul juridic anterior rezoluției este redat în anexa nr. 1. Față de aceste prevederi criza
financiară a demonstrat că există o lipsă semnificativă de instrumente adecvate la nivelul Uniunii
Europene pentru gestionarea eficientă a situațiilor de dificultate financiară şi care ar putea avea un
impact semnificativ asupra destabilizării întregului sistem financiar-bancar.
Obiectivele urmărite la nivelul Uniunii au fost date publicităţii în luna octombrie 2009, în
cuprinsul Comunicării Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic şi
Social, Curtea Europeană de Justiţie şi Banca Centrală Europeană: An EU Framework for Cross-
border Crisis Management in Banking Sector (COM (2009)0561 final). Principalele elemente care
au fost avute în vedere la crearea noului cadru armonizat de gestiune a crizelor transfrontaliere în
sectorul bancar la nivelul Uniunii Europene, pornesc de la considerentele următoare: (i) regimul
general al insolvenţei are drept obiective principale un tratament corect şi predictibil al creditorilor
şi maximizarea valorii activelor în vederea satisfacerii creanţelor lor; (II) cadrul specific de
soluţionare a băncilor în criză trebuie să acorde prioritate obiectivelor de „politică publică”,
precum stabilitatea financiară, continuitatea serviciilor oferite şi integritatea sistemelor de plăţi.
În acest context, adoptarea Directivei 2014/59/UE se constituie într-o reformă
fundamentală a reglementării și supravegherii piețelor financiare. Ea pune bazele unui regim

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

ce asigură că autoritățile își coordonează în mod eficace acțiunile și dispun de instrumente

adecvate de intervenție rapidă pentru gestionarea dificultăților cu care se confruntă instituțiile
de credit și celelalte instituții financiare.
Considerentele legiuitorului european pentru crearea unui cadru pentru ieșirea ordonată
din piață a instituțiilor de credit neviabile sau în curs de a intra în dificultate au în vedere faptul
că acestea funcționează pe bază de încredere. Ele pot deveni neviabile foarte rapid dacă
partenerii, clienții și participanții la sistemele de plăți își pierd încrederea în capacitatea lor de
a-și îndeplini obligațiile. De asemenea, intrarea în criză a unei instituții poate conduce la
propagarea problemelor acesteia în întregul sistem, din cauza gradului înalt de interdependență
dintre instituțiile financiare, existând riscul apariției unei crize sistemice.
Criza financiară a demonstrat că: (i) există o lipsă acută de instrumente adecvate la
nivelul Uniunii pentru a gestiona în mod eficient situația instituțiilor neviabile sau în curs de a
intra în dificultate și (ii) procedurile generale de insolvență nu sunt adecvate pentru instituțiile
financiare. Acestea nu asigură o intervenție suficient de rapidă, asigurarea continuității
activităţilor, serviciilor sau operaţiunilor a căror întrerupere poate conduce, în unul sau mai
multe state membre, la perturbări în furnizarea unor servicii esenţiale pentru economia reală
sau la perturbarea stabilităţii financiare.
În astfel de cazuri, există un interes public pentru a declanșa proceduri specifice
(proceduri de rezoluție) asupra unei instituții și pentru a aplica instrumente adecvate
(instrumentele de rezoluție) în locul recurgerii la procedura obișnuită de insolvență.
Noile instrumente de intervenție statală, armonizate prin Directiva 2014/59/UE sunt
considerate a fi necesare în special pentru a preveni ajungerea unei instituții în stare de
insolvență. În cazul în care aceasta se produce, instrumentele vor reduce la minimum
consecințele negative, în sensul menținerii funcțiilor de importanță sistemică ale instituției,
prin viabilizarea acesteia, dacă este posibil, sau, după caz, prin transferul acestor funcții la o
altă entitate.
Existența condițiilor, competențelor și procedurilor comune de rezoluție a instituțiilor
constituie un suport fundamental pentru buna funcționare a pieței interne. Totodată ele susțin
cooperarea dintre autoritățile naționale în cazul grupurilor de instituții transfrontaliere în curs
de a intra în dificultate.
Conform fundamentării legiuitorului european, s-a dovedit necesar ca autoritățile să
dispună de mijloace eficiente de acțiune în ceea ce privește instituțiile, pentru a preveni
contaminarea, inclusiv la nivel de grup transfrontalier.
A devenit necesară instituirea unui regim armonizat la nivelul Uniunii, care să ofere
autorităților statelor membre un set credibil de instrumente. Acestea vor permite intervenția
suficient de timpurie și de rapidă în cazul unei instituții neviabile sau în curs de a intra în
dificultate. Pe această cale se garantează continuitatea funcțiilor financiare și economice critice
ale băncii, reducându-se în același timp la minimum impactul situației de dificultate a instituției
asupra economiei și a sistemului financiar.
În cadrul procedurii de rezoluție a instituțiilor sau a grupurilor active la nivelul Uniunii,
cadrul legislativ (nou adoptat) urmărește ca deciziile luate în baza acestuia să asigure
menținerea stabilității financiare și reducerea la minimum a efectelor economice și sociale în
toate statele membre în care instituția sau grupul își desfășoară activitatea.
Măsurile și instrumentele legiferate prin Directivea 2014/59/UE - considerentul 130
din preambulul - respectă deopotrivă drepturile fundamentale, cât și drepturile, libertățile și
principiile recunoscute în particular de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

(Carta): dreptul la proprietate, dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil și

dreptul la apărare.
Cadrul de gestionare a crizelor din sectorul financiar-bancar așa cum a fost conceput
de legiuitorul Uniunii este structurat pe trei piloni: (1) prevenirea crizelor, (2) intervenţia
timpurie şi (3) rezoluţia bancară. Fiecărui pilon îi sunt stabilite condiţiile declanşatoare,
autorităţile implicate, competențele și instrumentele ce pot fi aplicate, precum şi modalitatea
de implementare a acestora.
În implementarea acestui cadru sunt implicate atât autoritățile competente cu
supravegherea prudențială, cât și autoritățile de rezoluție, acestea colaborând în mod strâns.
Noile competențe ce revin autorităților de supraveghere în prevenirea crizelor,
reprezintă o completare a atribuțiilor conferite acestor autorități prin Directiva 2013/36/UE a
Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 cu privire la accesul la activitatea
instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a firmelor de
investiții, de modificare a Directivei 2002/87/CE și de abrogare a Directivelor 2006/48/CE și
2006/49/CE (Directiva 2013/36/UE).
Întrucât riscul pe care îl prezintă fiecare instituție în parte la adresa stabilității financiare
nu poate fi estimat pe deplin dinainte, autoritățile trebuie să dispună de aceste competențe cu
privire la orice instituție, indiferent de dimensiunea sau de sfera de cuprindere a activităților
acesteia.

6.2. CADRUL DE GESTIONARE A CRIZELOR DIN SECTORUL BANCAR

6.2.1. Pregătirea și prevenirea

În cadrul etapei privind pregătirea: (i) se instituie obligativitatea instituțiilor de a

elabora și actualiza planuri de redresare (cu măsuri pe care entitatea le va lua pentru ieșirea
din situații de dificultate financiară); planurile se supun evaluării autorității de supraveghere
(cu consultarea autorității de rezoluție); (ii) se instituie obligativitatea autorității de rezoluție
de a elabora planuri de rezoluție pentru fiecare instituție; (iii) se asigură unificarea regimului
de reglementare a sprijinului financiar intra-grup (autoritatea de supraveghere a entităţii care
furnizează sprijinul se poate opune, în condiții bine determinate).
În cazul în care o instituție nu prezintă un plan de redresare adecvat, autoritățile de
supraveghere trebuie să aibă competența de a solicita acesteia luarea măsurilor necesare pentru
remedierea deficiențelor majore ale planului. Se consideră că această cerință ar putea afecta
libertatea de a desfășura o activitate comercială, garantată prin articolul 16 din Cartă. Limitarea
acestui drept fundamental este necesară pentru: (i) atingerea obiectivelor de stabilitate
financiară (ii) pentru consolidarea activității instituțiilor și (iii) pentru a evita o creștere
excesivă a activităților instituțiilor sau a riscurilor asumate de către acestea, fără a avea
capacitatea de a depăși dificultățile, de a acoperi pierderile și de a-și restabili baza de capital.
De asemenea, limitarea este considerată proporțională deoarece permite luarea unor măsuri
preventive doar dacă acestea sunt necesare pentru abordarea deficiențelor și, prin urmare, este
conformă cu articolul 52 din Cartă.

6.2.2. Intervenţia timpurie

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

Intervenţia timpurie presupune abordarea problemelor într-un stadiu incipient şi

cuprinde posibilitatea numirii unui administrator temporar pe o perioadă limitată, a cărui
responsabilitate principală constă în restabilirea situaţiei financiare a instituţiei, prin
implementarea planurilor de redresare.
În vederea menținerii stabilității financiare, se consideră important ca autoritățile de
supraveghere să fie în măsură să remedieze deteriorarea situației financiare și economice a unei
instituții, înainte ca aceasta să ajungă într-un stadiu în care singura alternativă să fie rezoluția.
În acest scop, statele membre trebuie să asigure că autoritățile de supraveghere dispun de
competențe de intervenție timpurie, inclusiv competența de a numi un administrator temporar,
care fie să înlocuiască organul de conducere și conducerea superioară ale unei instituții, fie să
coopereze temporar cu acestea. Numirea administratorului temporar nu aduce atingere altor
drepturi ale acționarilor.

6.2.3. Rezoluţia

Rezoluţia presupune o intervenție a autorităților statului, în condiții expres

determinate. Astfel, o acțiune de rezoluție poate fi dispusă: (i) în momentul în care se stabilește
că o instituție intră sau este susceptibilă de a intra într-o stare de dificultate majoră; (ii) nu
există nicio perspectivă rezonabilă ca printr-o măsură alternativă, de natură privată sau o
măsură de supraveghere, să se prevină intrarea în dificultate a instituției într-un interval de
timp rezonabil, și (iii) acţiunea de rezoluţie este necesară din perspectiva interesului public,
sens în care autoritățile de rezoluție trebuie să fie abilitate prin lege să aplice, fără întârziere,
instrumentele de rezoluție prevăzute.
O acţiune de rezoluţie este considerată de interes public dacă este necesară pentru
atingerea de o manieră adecvată a unuia sau mai multor obiective ale rezoluţiei, iar lichidarea
instituţiei de credit conform procedurii de insolvenţă nu ar permite atingerea obiectivelor
rezoluţiei în aceeaşi măsură și în timp util.
Obiectivele rezoluției sunt asigurarea continuității funcțiilor critice ale instituției
supuse rezoluției, evitarea efectelor negative asupra stabilității financiare, protejarea fondurilor
publice prin reducerea la minimum a dependenței instituțiilor aflate în dificultate majoră de
sprijinul financiar public extraordinar și protejarea deponenților garantați, a investitorilor care
intră sub incidența dispozițiilor privind compensarea, precum și a fondurilor și activelor
clienților.
Aplicarea instrumentelor de rezoluție implică unele limitări de drepturi ale acționarilor
și ale altor creditori ai instituției supuse rezoluției având ca finalitate atingerea, în timp util și
eficient, a obiectivelor urmărite.
De asemenea, atunci când aplică instrumente de rezoluție și exercită competențe în
materie de rezoluție, autoritățile de rezoluție sunt ținute să ia toate măsurile corespunzătoare
pentru a asigura respectarea principiilor prevăzute în mod expres, care se referă la: (i)
suportarea pierderilor în primul rând de către acţionarii instituţiei supuse rezoluţiei; (ii)
suportarea pierderilor de către creditorii instituţiei ulterior acţionarilor, în conformitate cu
ordinea de prioritate a creanţelor potrivit procedurii de insolvenţă; (iii) ca regulă, înlocuirea
organului de conducere şi a conducerii superioare ale instituţiei;
(iv) tragerea la răspundere, potrivit legii civile sau penale, a persoanelor fizice şi
juridice care au contribuit la ajungerea în stare de dificultate majoră a instituţiei; (v) asigurarea
unui tratament egal al creditorilor din aceeaşi categorie; (vi) regula ca niciun creditor să nu

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

suporte pierderi mai mari decât cele pe care le-ar fi suportat în cazul în care instituţia ar fi fost
lichidată prin intermediul procedurii de insolvenţă; (vii) protejarea în totalitate a depozitelor
acoperite; şi (viii) respectarea în cazul luării unor acţiuni de rezoluţie a mecanismelor de
siguranţă prevăzute de directivă.

6.2.3.1. Instrumentele de rezoluție

Instrumentele de rezoluție prevăzute de directivă sunt astfel concepute încât
autoritățile statelor membre să poată face față unei game largi de scenarii în mare parte
imprevizibile. Totdată se ține seama de diferențele existente între situația unei singure instituții
aflate în criză și o criză financiară sistemică. Aceste instrumente sunt: (a) instrumentul de
vânzare a afacerii instituţiei supuse rezoluției; (b) instrumentul instituţiei-punte; (c)
instrumentul de separare a activelor instituţiei supuse rezoluţiei; (d) instrumentul de
recapitalizare internă (bail-in).
Instrumentul de vânzare a afacerii presupune vânzarea totală sau parțială, în condiţii
comerciale transparente şi nediscriminatorii, care să nu confere avantaje neloiale niciunui
potenţial cumpărător, a acţiunilor emise de instituţia supusă rezoluţiei sau, după caz, a
activității acesteia (active, drepturi sau obligaţii) către unul sau mai mulți cumpărători din
sectorul privat, fără acordul acţionarilor instituției supusă rezoluției.
Instrumentul instituţiei-punte constă în crearea unei noi instituții, prin transferul
către aceasta, total sau parțial de acțiuni emise de una sau de mai multe instituţii supuse
rezoluţiei şi/sau prin transferul către aceasta, total sau parţial de active, drepturi sau obligaţii
ale uneia sau mai multor instituţii supuse rezoluţiei, în scopul menţinerii accesului clienților la
funcţiile critice şi al vânzării ulterioare a acesteia către un cumpărător privat. Instituţia-punte
este supusă regimului juridic de autorizare și supraveghere prudențială, în funcție de natura
activelor, drepturilor sau obligațiilor preluate.
Instituția-punte se constituie ca instituție al cărei capital social este deținut integral
sau parțial de una sau mai multe autorități publice și este controlată de autoritatea de rezoluție,
scopul constituirii acesteia fiind de a asigura continuarea furnizării de servicii financiare
esențiale către clienții instituției supuse rezoluției, până la vânzarea ulterioară către un
cumpărător privat. Instituția-punte trebui să funcționeze ca entitate viabilă și, în termenul
prevăzut în directivă, să fie vândută, la momentul în care există circumstanțe favorabile, ori să
fie lichidată, în cazul în care aceasta nu este viabilă.
Instrumentul de separare a activelor constă în transferul de la o instituţie supusă
rezoluţiei sau de la o instituție-punte către un “vehicul de administrare a activelor" a anumitor
active, drepturi sau obligații care, din cauza nivelului de risc pe care le implică sau a
dificultăţilor în stabilirea valorii lor, ar periclita soliditatea financiară a instituţiei de la care se
efectuează transferul (separarea activelor se utilizează doar împreună cu alte instrumente de
rezoluţie).
Instrumentul de recapitalizare internă presupune conversia în capital a creanțelor
asupra instituției supuse rezoluției sau reducerea valorii acestora și vizează fie recapitalizarea
unei instituții în privința căreia există premisele redresării și funcționării în continuare, cu
respectarea cerințelor de la autorizare, fie, dacă nu sunt îndeplinite condițiile pentru redresarea
instituției, conversia în capital sau reducerea valorii creanțelor, anterior transferului acestora
către o instituție-punte, în vederea unui aport de capital la respectiva instituție-punte ori, după
caz, a transferului lor către un cumpărător privat, în cazul aplicării instrumentului de vânzare

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

a afacerii, sau către un “vehicul” de administrare a activelor, în cazul aplicării instrumentului

de separare a activelor.
Aplicarea acestui instrument asigură atingerea obiectivelor rezoluției prin garantarea
faptului că acționarii și creditorii instituției supuse rezoluției participă la pierderile acesteia.
Sunt exceptate de la aplicarea instrumentului de recapitalizare internă o serie de creanțe,
reprezentate, în principal, de următoarele: depozitele acoperite de o schemă de garantare,
creanțele garantate, creanțele fiduciare, creanțele cu o scadență mai mică 7 zile ale sistemelor
de plăți sau operatorilor acestor sisteme și ale altor instituții, cu excepția entităților care fac
parte din grupul instituției supuse rezoluției, creanțele angajaților, creanțele creditorilor
comerciali care furnizează mărfuri sau servicii cruciale pentru desfășurarea activității instituției
supuse rezoluției, creanțele fiscale privilegiate, creanțele schemelor de garantare a depozitelor.
Autoritățile de rezoluție pot exclude de la recapitalizare, în principal, creanțele a căror
reducere nu este posibilă într-un termen rezonabil, creanțele a căror excludere este strict
necesară și este proporțională pentru a asigura continuitatea funcțiilor critice și a liniilor de
activitate esențiale, creanțele a căror excludere este necesară și proporțională pentru a evita
răspândirea contaminării sau a instabilității financiare care ar putea determina o perturbare
gravă a economiei unui stat membru. În cazul în care se aplică excluderile menționate, nivelul
reducerii valorii contabile sau al conversiei altor pasive eligibile poate fi majorat pentru a ține
seama de astfel de excluderi, sub rezerva respectării principiului „niciun creditor nu trebuie să
fie dezavantajat în raport cu procedurile normale de insolvență”.
Cu excepția situațiilor pentru care dispozițiile directivei specifică altfel, autoritățile de
rezoluție trebuie să aplice instrumentul de recapitalizare internă astfel încât să respecte
tratamentul egal al creditorilor și rangul de prioritate al creanțelor, conform legislației
aplicabile în materie de insolvență.
În situația extraordinară a unei crize sistemice, directiva prevede, ca finanțare de ultimă
instanță, posibilitatea acordării de sprijin financiar public extraordinar, prin intermediul
următoarelor instrumente publice de stabilizare financiară: sprijin financiar prin aport public
de capital și, respectiv, trecerea temporară în proprietate publică.
În funcție de instrumentele utilizate și de impactul asupra pieței, intervenția la nivel
guvernamental sau a autorităților de rezoluție din statele membre în gestiunea crizelor din
sectorul bancar-financiar (prin mecanismele de finanţare a rezoluţiei) poate conduce la
încadrarea măsurilor prevăzute de directivă, care pot fi adoptate, ca reprezentând ajutor de stat
și, în consecință, la necesitatea respectării regulilor Uniunii Europene în materie de ajutor de
stat stabilite de Comisia Europeană.
Directiva prevede că aplicarea instrumentelor de rezoluție se face cu respectarea
mecanismelor de siguranță prin care se asigură compensarea eventualelor prejudicii suportate
de acționarii și creditorii instituției supuse rezoluției.
De asemenea, la baza oricărei decizii privind aplicarea instrumentelor de rezoluție stau
evaluări economice complexe, prin care se determină valoarea activelor și pasivelor care fac
obiectul transferului în cazul aplicării instrumentului de vânzare a afacerii, al instituției-punte
și cel de separare a activelor, respectiv valoarea cu care urmează să fie reduse/convertite
creanțele în cazul instrumentului de recapitalizare internă.
Potrivit Directivei, evaluarea activelor și a pasivelor instituțiilor în curs de a intra în
dificultate trebuie să se bazeze pe estimări corecte, prudente și realiste, la momentul aplicării
instrumentelor de rezoluție. Din rațiuni de urgență, directiva prevede că autoritățile de rezoluție
trebuie să fie abilitate să efectueze o evaluare rapidă a activelor sau a pasivelor unei instituții

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

în curs de a intra în dificultate, care trebuie să stea la baza oricărei decizii privind aplicarea
instrumentelor de rezoluție. Această evaluare este urmată de o nouă evaluare, realizată, cât mai
curând posibil, de un evaluator independent, în urma căreia, dacă este cazul, autoritatea de
rezoluție procedează la majorarea valorii creanțelor creditorilor și acționarilor, care au fost
reduse prin aplicarea instrumentului de capitalizare internă, respectiv, dispune instituției-punte
sau vehiculului de administrare a activelor să efectueze plata unei contraprestații suplimentare
aferente activelor, drepturilor și obligațiilor transferate. Directiva prevede că metoda de
evaluare face obiectul standardelor tehnice obligatorii elaborate de Autoritatea Bancară
Europeană și adoptate de Comisia Europeană în baza competențelor delegate acesteia, prin
aceste standarde urmând să fie stabilit un cadru de principii aplicabile cu ocazia desfășurării
acestor evaluări, care să permită aplicarea unor diferite metodologii specifice de către
autoritățile de rezoluție și evaluatorii independenți, după caz.
În cazul transferului de acțiuni, precum și în cazul transferului de active, drepturi sau
obligații ale instituției supuse rezoluției, realizat în contextul aplicării instrumentului de
vânzare a afacerii, a instrumentului instituției-punte sau, după caz, a instrumentului de separare
a activelor, plata oricărei contraprestații de către destinatarul transferului (cumpărător privat,
instituția-punte ori, după caz, vehiculul de administrare a activelor), este făcută în favoarea
acționarilor instituției supuse rezoluției, când obiectul transferului îl constituie acțiunile
instituției supuse rezoluției, sau în favoarea instituției supuse rezoluţiei, în cazul transferului
de active, drepturi sau obligații ale acesteia.

6.2.3.2. Competențe de rezoluție

Pentru aplicarea instrumentelor de rezoluție prevăzute de directivă, statele membre
trebuie să asigure că autoritățile desemnate în acest sens dispun de toate competențele legale
necesare, care pot fi exercitate, în diferite combinații, în legătură cu instituția supusă rezoluției
și care se referă la: competența de a transfera acțiuni sau active, drepturi sau obligații către o
altă entitate, competența de a reduce valoarea nominală a acțiunilor sau de a le anula, ori de a
reduce valoarea contabilă a datoriilor sau de a le converti, competența de a înlocui organele de
conducere și competența de a impune un moratoriu temporar privind plata obligațiilor. Sunt
prevăzute, de asemenea și competențe suplimentare, inclusiv cea de a solicita instituției supuse
rezoluției, precum și altor entități din grupul acesteia, asigurarea continuității prestării de
servicii necesare destinatarului transferului de acțiuni sau de active, drepturi sau obligații
pentru desfășurarea activităților preluate prin transfer.
În plus, directiva prevede o serie de competențe auxiliare pentru asigurarea eficacității
transferului de activitate.
În vederea atingerii în timp util a obiectivelor rezoluției, directiva prevede ca statele
membre trebuie să asigure că autoritățile de rezoluție exercită aceste competențe fără a fi
necesară aprobarea vreunei persoane publice sau private ori îndeplinirea vreunei formalități
care ar decurge în mod obișnuit din lege, din contract sau în alt mod.

6.2.3.3. Mecanisme de siguranță

Utilizarea instrumentelor și a competențelor de rezoluție poate afecta drepturile
acționarilor și pe cele ale creditorilor.
Conform preambulului directivei, orice atingeri aduse drepturilor proprietarilor și
creditorilor ca urmare a măsurilor de rezoluție sunt compatibile cu prevederile art.17 din Cartă

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

(dreptul de proprietate) și cu principiile enunțate la articolul 52 (întinderea și interpretarea

drepturilor și principiilor) din Cartă.
Astfel, instrumentele de rezoluție se pot aplica doar acelor instituții care intră sau sunt
susceptibile de a intra în dificultate, și numai atunci când acest lucru este necesar pentru
atingerea obiectivului de stabilitate financiară, în interesul general. Mai exact, instrumentele
de rezoluție trebuie să fie aplicate atunci când instituția nu poate fi lichidată în conformitate cu
procedura obișnuită de insolvență, deoarece acest lucru ar putea destabiliza sistemul financiar,
iar aceste măsuri sunt necesare pentru a asigura transferul rapid și menținerea funcțiilor de
importanță sistemică și nu există nicio perspectivă rezonabilă de găsire a unei soluții alternative
provenind din sectorul privat care să fie suficientă pentru redresarea deplină a instituției, nici
chiar majorarea capitalului de către acționarii existenți sau de către o terță parte. De asemenea,
atunci când se aplică instrumente de rezoluție și se exercită competențe în materie de rezoluție,
trebuie să se țină seama de principiul proporționalității și de particularitățile formei juridice a
unei instituții.
Atingerile aduse drepturilor de proprietate nu trebuie să fie disproporționate. Acționarii
și creditorii afectați nu trebuie să suporte pierderi mai mari decât cele pe care le-ar fi suportat
în cazul în care instituția ar fi fost lichidată la momentul luării deciziei de declanșare a
procedurii de rezoluție.
Mecanismele de siguranță, prevăzute de directivă, au în vedere ca:
(i) acționarii și creditorii ale căror creanţe nu au fost transferate să primească drept
despăgubire pentru creanţele lor cel puţin o sumă egală cu cea pe care ar fi primit-o dacă
instituţia supusă rezoluţiei ar fi fost lichidată prin procedura de insolvenţă imediat la momentul
luării deciziei de rezoluție;
(ii) în cazul instrumentului de recapitalizare internă, acţionarii şi creditorii ale căror
creanţe au fost reduse sau convertite în titluri de capital, nu trebuie să suporte pierderi mai mari
decât cele pe care le-ar fi înregistrat dacă instituţia supusă rezoluţiei ar fi fost lichidată prin
procedura de insolvenţă dacă aceasta ar fi fost deschisă la momentul luării deciziei de rezoluție.
Cu scopul de a proteja dreptul acționarilor și al creditorilor, directiva prevede
realizarea, cât mai curând posibil după aplicarea unei măsuri de rezoluție, a unei evaluări
independente a tratamentului pe care acționarii și creditorii l-ar fi primit în cazul în care
instituția ar fi fost lichidată în baza procedurii obișnuite de insolvență. Această evaluare
ulterioară este distinctă de evaluarea care a stat la baza luării deciziei privind aplicarea unui
instrument de rezoluție. În cazul în care se constată că acționarii și creditorii au primit ca plată
sau compensare a creanțelor echivalentul unei sume inferioare celei pe care ar fi primit-o în
cadrul procedurii obișnuite de insolvență, ei au dreptul la plata diferenței, care se face din
fondurile mecanismelor de finanțare a rezoluției instituite potrivit directivei.
În conformitate cu articolul 47 din Cartă (dreptul la o cale de atac eficientă și la un
proces echitabil), directiva prevede că deciziile luate de autoritățile de rezoluție trebuie să facă
obiectul dreptului la o cale de atac şi stabileşte condiţiile în statele membre trebuie să asigure
exercitarea acestui drept.
Astfel, ţinând cont de faptul că măsurile armonizate prin directivă au drept obiectiv
tratarea unor situații de extremă urgență și că suspendarea oricărei decizii a autorităților de
rezoluție ar putea afecta continuitatea funcțiilor critice ale instituţiei supuse rezoluţiei, directiva
prevede faptul că introducerea unei căi de atac nu trebuie să aibă ca efect suspendarea de drept
a deciziei contestate, o astfel de suspendare fiind prezumată a fi contrară interesului public.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

În plus, acolo unde este necesar, pentru a proteja părțile terțe care au achiziționat cu
bună-credință active, drepturi și obligații ale instituției aflate în rezoluție, în temeiul exercitării
de către autorități a competențelor de rezoluție și pentru a asigura stabilitatea piețelor
financiare, directiva prevede că exercitarea unei căi de atac, în urma căreia decizia autorității
de rezoluție este anulată, nu trebuie să afecteze actele administrative sau tranzacțiile încheiate
ulterior pe baza deciziei respective. În astfel de cazuri, reparațiile trebuie să se limiteze la
acordarea de despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele prejudiciate.

6.2.3.4. Finanțarea rezoluției

Pentru a asigura fondurile necesare finanțării măsurilor de rezoluție, cu evitarea
utilizării resurselor bugetare publice pentru astfel de scopuri, directiva prevede obligativitatea
constituirii unui fond de rezoluție cu contribuții colectate din sectorul financiar, de principiu
anterior și independent de orice operațiuni de rezoluție (finanțare ex-ante, cu nivel minim
impus cel puţin până la atingerea unei mase critice a resurselor disponibile) şi, dacă această
finanțare prealabilă este insuficientă, prin contribuții ulterioare.
Nivelul minim al resurselor fondului naţional de rezoluţie trebuie să fie de 1% din suma
depozitelor acoperite ale tuturor instituţiilor de credit autorizate şi se impune a fi atins, etapizat,
cel târziu la 31 decembrie 2024.
Pentru a stimula un comportament de evitare a asumării de către instituții a unor riscuri
excesive, contribuțiile individuale ale instituţiilor la fondul de rezoluție se determină în funcție
de nivelurile de risc de credit, de lichiditate și de piață la care este expusă fiecare instituţie.
În conformitate cu obiectivul potrivit căruia finanțarea rezoluţiei unei instituţii ar trebui
să fie suportată în principal de acționarii și creditorii acesteia și apoi de sectorul financiar şi
numai în ultimă instanţă de resurse ale bugetului public, directiva instituie cadrul pentru
funcţionarea unui sistem de împrumuturi voluntare între fondurile naţionale de rezoluție din
statele membre.
Controlul privind utilizarea resurselor aferente fondului de rezoluţie este încredințat
autorităţii de rezoluţie, destinațiile acestui fond fiind expres și limitativ prevăzute.
Având în vedere implicațiile fiscale potențiale, decizia de a acorda un împrumut unui
mecanism de finanțare din alt stat membru se ia în consens de către autoritatea de rezoluție și
ministerul competent cu deciziile bugetare.

6.3. SPECIFICUL REGLEMENTĂRILOR LA NIVEL NAȚIONAL

Transpunerea prevederilor cuprinse în Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European

și a Consiliului de instituire a unui cadru pentru redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi
a firmelor de investiţii şi de modificare a Directivei 82/891/CE a Consiliului şi a Directivelor
2001/24/CE/, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE,2011/35/UE, 2012/30/UE
şi 2013/36/UE, precum şi a Regulamentelor (UE) nr. 1093/2010 şi (UE) nr. 648/2012, ale
Parlamentului European şi ale Consiliului s-a realizat prin Legea nr. 312 din 4 decembrie 2015
privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, precum şi pentru
modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul financiar publicată Monitorul
Oficial, Partea I 920 din 11 decembrie 2015.
Legea asigură transpunerea, la nivel de legislaţie primară, a prevederilor Directivei
2014/59/UE, care urmăresc, cu prioritate, instituirea unui regim care să pună la dispoziția
autorităților statelor membre un set de instrumente credibile pentru a interveni într-un stadiu

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

incipient și cu promptitudine în cazul unei instituții neviabile sau în curs de a intra în dificultate.
Se garantează prin lege continuitatea funcțiilor financiare și economice critice ale acesteia,
reducând în același timp la minimum impactul situaţiei de dificultate a instituției asupra
economiei și a sistemului financiar național/european.
Actul normativ reflectă în mod fidel conținutul și structura Directivei 2014/59/UE
reflectând transpunerea acesteia în context național. În cazul rezoluției, legea nu prevede alte
instrumente de rezoluție pe lângă cele armonizate prevăzute de directivă, această opțiune
prevăzută de directivă nefiind exercitată la nivel național.
În ceea ce privește domeniul de aplicare, actul normativ, conform ariei de incidenţă a
prevederilor directivei, se aplică instituțiilor de credit (și firmelor de investiții), persoane
juridice române care sunt acoperite de supravegherea la nivel consolidat a întreprinderii-mamă
în conformitate cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind
instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea
nr.227/2007, cu modificările şi completările ulterioare (act normativ prin care s-a asigurat
transpunerea Directivei 2013/36/UE) și stabileşte mecanismele pentru redresarea și rezoluția
instituțiilor de credit (și a firmelor de investiții).
Prin lege se desemnează la nivel național autoritățile care vor exercita competențele
de rezoluție, respectiv: (i) Banca Națională a României pentru instituțiile de credit și entitățile
din grupul acestora care fac obiectul supravegherii consolidate exercitate de această autoritate,
în calitate de autoritate competentă cu supravegherea prudențială; (ii) Autoritatea de
Supraveghere Financiară, pentru firmele de investiții și entitățile din grupul acestora care fac
obiectul supravegherii consolidate exercitate de această autoritate, în calitate de autoritate
competentă cu supravegherea prudențială.
În cazul ambelor autorități, conform cerințelor Directivei 2014/59/UE, este
reglementată obligația ca în cadrul organizării lor interne să asigure independența operațională
și evitarea conflictului de interese între funcția de rezoluție și funcția de supraveghere
prudențială, precum şi în raport cu alte atribuţii specifice exercitate de cele două autorități
conform statutului lor sau altor dispoziții legale.
De asemenea, prin proiectul legislativ este prevăzut rolul Ministerului Finanțelor
Publice, în calitate de minister competent desemnat la nivel naţional potrivit prevederilor
Directivei 2014/59/UE.
Legea conține dispoziții referitoare la toate situaţiile de implicare a ministerului
competent prevăzute de directivă, astfel încât Ministerul Finanțelor Publice devine un factor
decizional în procesul de redresare și rezoluție a instituțiilor supuse rezoluției, în special în
situația în care masurile în cauză ar avea un impact fiscal direct sau un impact sistemic.
În acest sens, implicarea Ministerului Finanţelor Publice are loc în următoarele situații:
a) în rezoluție: (i) autoritățile de rezoluție trebuie să informeze fără întârziere ministerul
în legătură cu orice acțiune de rezoluție și, dacă e cazul, cu implementarea măsurilor de
rezoluție; (ii) autoritățile de rezoluție trebuie să obțină aprobarea prealabilă a ministerului în
cazul acelor decizii de rezoluție care ar avea un impact fiscal direct sau ar avea un impact
sistemic (prevedere rezultată prin exercitarea opțiunii prevăzute de directivă); (iii) abilitarea
ministerului de a exercita competențe specifice autorității de rezoluție și de a acționa în calitate
de coordonator în legătură cu acordarea sprijinului financiar public extraordinar, ca soluție de
ultimă instanță, atunci când autoritatea de rezoluție consideră că aplicarea măsurilor de
rezoluție nu poate asigura atingerea obiectivelor rezoluției (prevedere rezultată prin exercitarea

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

opțiunii prevăzute de directivă); (iv) posibilitatea desemnării ministerului ca acţionar al unei

instituţii-punte sau al unui vehicul de administrare a activelor.
b) în afara rezoluției: ministerul poate emite garanții de stat pentru asigurarea accesului
unei instituții la facilități de lichiditate sau pentru noi emisiuni de obligațiuni; posibilitatea
realizării de către minister a unei injecții de fonduri proprii sau de a achiziționa instrumente de
capital la o instituție care nu se află în rezoluție și al cărei deficit de capital a fost stabilit în
urma unui exercițiu de evaluare a activelor sau de testare la stres.
Cadrul legal de gestiune a crizelor din sectorul financiar-bancar național cuprinde
prevederi care se referă la cele trei etape distincte, respectiv pregătirea, intervenţia timpurie şi
rezoluţia bancară. Sunt preluate pentru fiecare dintre aceste etape - conform dispozițiilor
Directivei 2014/59/UE - condiţiile declanşatoare, obiectivele și principiile care trebuie
respectate, competențele autorităţilor implicate, instrumentele ce pot fi aplicate, precum şi
condițiile, limitele și modalitatea de implementare a acestora, mecanismele de finanțare a
rezoluției, derogările de la aplicarea altor acte normative, mecanismele de siguranță, căile de
atac accesibile persoanelor care se consideră prejudiciate prin actele autorităților desemnate să
pună în aplicare dispozițiile actului normativ.
În cazul aplicării instrumentului instituției-punte, demersul legislativ conține unele
prevederi specifice ce au fost preluate din setul de dispoziții aplicabile unei bănci-punte
prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 și care nu contravin dispozițiilor
Directivei 2014/59/UE. Prevederile respective reglementează aspecte, cum ar fi: posibilitatea
autorizării unei instituții-punte, în cazul în care aceasta este instituție de credit, cu un capital
social sub nivelul minim prevăzut potrivit reglementărilor în vigoare, dar nu mai mic de un
milion de euro (aceasta fiind o opțiune prevăzută de art. 12 (4) din Directiva 2013/36/UE la
care pot recurge statele membre notificând instituțiilor europene cu o fundamentare
corespunzătoare a recurgerii la opțiunea respectivă); posibilitatea constituirii unei instituții-
punte ca societate pe acțiuni cu acționar unic, înmatricularea instituției-punte în regim de
urgență; numirea de către autoritatea de rezoluție a conducătorilor de nivel mediu ai unei
instituții-punte; în cazul vânzării instituției-punte, îndeplinirea de către instituţia de credit care
a funcţionat ca instituție-punte a tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru funcţionarea unei
instituţii de credit (inclusiv cea referitoare la nivelul fondurilor proprii prin raportare la
capitalul iniţial minim prevăzut pentru categoria de instituţie de credit corespunzătoare).
În ceea ce privește derogarea de la cerința Legii nr.31/1990 potrivit căreia o societate
pe acțiuni se constituie cu cel puțin 2 acționari, este de menționat că o astfel de derogare este
necesară deoarece directiva prevede și cazul în care o instituție-punte poate fi deținută de o
singură autoritate publică.
În ceea ce privește derogarea de la regimul de drept comun privind înmatricularea
societăților, aceasta este justificată de faptul că instrumentul de rezoluție (în speță, instituția-
punte) este necesar a fi aplicat într-un timp care să asigure transferul rapid și menținerea
funcțiilor de importanță sistemică, în considerarea atingerii obiectivului primordial de
stabilitate financiară, în interesul general, prevăzut de Directiva 2014/59/UE.
În ceea ce privește finanțarea măsurilor de rezoluție în relație cu instituțiile de credit
se prevede, în acord cu dispozițiile Directivei 2014/59/UE, crearea fondului de rezoluție
bancară pe modelul deja existent în legislația națională pentru fondul de restructurare
bancară, constituit prin Ordonanța Guvernului nr.39/1996 privind înființarea și funcționarea
Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar, republicată.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

Resursele fondului de rezoluție bancară trebuie să atingă, până la data de 31 decembrie

2024, 1% din volumul depozitelor acoperite ale instituțiilor de credit autorizate de Banca
Națională a României, una dintre sursele de constituire a acestuia fiind reprezentată de sumele
deja colectate în scopuri similare la fondul de restructurare bancară, a cărui existență încetează
după transfer.
Fondul de rezoluție bancară va fi administrat de către Fondul de Garantare a
Depozitelor Bancare, iar utilizarea resurselor fondului de rezoluție se poate face numai în baza
deciziei Băncii Naționale a României în calitate de autoritate de rezoluție.
Referitor la regimul sancționator, se asigură preluarea sancțiunilor administrative
armonizate prin Directiva 2014/59/UE, care pot fi aplicate de autoritatea de supraveghere, în
legătură cu încălcarea prevederilor legii a căror urmărire o asigură (aferente planificării
redresării, sprijinului financiar intragrup și intervenției timpurii), respectiv de autoritatea de
rezoluție, în legătură cu încălcarea prevederilor legii a căror urmărire o asigură (aferente
planificării rezoluției, posibilităților de soluționare, aplicării instrumentelor și exercitării
competențelor de rezoluție).
Competențele autorităților de supraveghere (BNR/ASF) potrivit legii sunt suplimentare
celor reglementate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.99/2006 și prin Regulamentul
(UE) nr.575/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 privind
cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit și societățile de investiții și de modificare a
Regulamentului (UE) nr. 648/2012, care se exercită de către autoritățile în cauză în cursul
normal al activității instituțiilor supravegheate, în timp ce competențele autorităților de
rezoluție reprezintă o continuare a competențelor de supraveghere, care se exercită în condiții
de criză. Prin urmare, în acest context, reglementarea unui regim juridic diferit al sancțiunilor
de natură administrativă ce pot fi aplicabile nu apare ca fiind justificată. Astfel, prin lege s-a
menținut soluția legislativă consacrată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr.99/2006, cu
privire la regimul sancțiunilor, acestea având natură administrativă, dar nu contravențională.
Modalitatea de reglementare este distinctă de cea din cadrul general stabilit prin
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cu modificările şi
completările ulterioare, întrucât regimul instituit prin actul normativ menţionat nu este adecvat
specificului cerinţelor prevăzute prin Legea nr. 312/2015 şi al competențelor conferite
autorității de supraveghere, respectiv autorității de rezoluție, nici din perspectivă procedurală,
nici din cea a aspectelor de fond reglementate de dreptul comun în materia contravenţiilor.
Astfel, categoriile de sancţiuni prevăzute de dreptul comun, modul de constatare şi sancţionare
a faptelor, precum şi cel de contestare a actelor prin care sunt dispuse sancţiuni, cât şi
formalităţile care trebuie respectate la constatarea/aplicarea sancţiunii, sunt corespunzătoare
unor încălcări a căror săvârşire poate fi stabilită cu certitudine în timp. Regimul distinct faţă
de cel prevăzut de Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 se justifică prin faptul că stabilirea
existenţei unei situaţii de nerespectare a cerinţelor impuse de proiectul legislativ implică o
analiză complexă şi o evaluare calitativă a situaţiei de fapt, inclusiv din perspectiva
potenţialului impact asupra stabilității financiare.
Pentru a se asigura certitudinea şi predictibilitatea normei juridice, precum şi
respectarea drepturilor constituţionale, soluția legislativă consacrată, derogatorie de la dreptul
comun, cuprinde prevederi speciale cu privire la faptele sancţionabile, constatarea acestora,
competenţa de aplicare a sancţiunii, conţinutul actelor prin care sunt dispuse sancţiunile, tipul
de sancţiuni de natură administrativă care pot fi aplicate, termenul de prescripţie şi regimul
contestării actelor prin care se aplică sancţiuni.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

Din considerentele arătate în susținerea menținerii regimului consacrat în materie de

sancțiuni, prin Legea nr. 312/2015 se asigură menținerea unui regim unitar în ceea ce privește
contestarea actelor emise în aplicarea legii, inclusiv a deciziilor prin care sunt dispuse măsuri
de rezoluție, ori a actelor prin care sunt aplicate sancțiunile administrative, acest drept putând
fi exercitat în condițiile și potrivit procedurii prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 99/2006.
În ceea ce priveşte contestarea măsurilor de prevenire sau a celor de gestionare a
crizelor Legea nr. 312/2015 conține și unele prevederi referitoare la aspecte de natură
procedurală prevăzute de Directiva 2014/59/UE, respectiv: (i) utilizarea unei căi de contestare
nu implică suspendarea automată a efectelor deciziei autorității de rezoluţie contestată, care
este executorie imediat; suspendarea efectelor acestei decizii este prezumată a fi contrară
interesului public, prezumţia putând fi înlăturată prin proba contrară; (ii) în cazul în care
instanța de judecată anulează decizia autorității de rezoluție privind luarea unor măsuri de
rezoluție, actele și tranzacțiile încheiate în baza deciziei anulate, prin care au fost achiziționate
de către terți de bună-credință instrumente de proprietate, active, drepturi sau pasive ale
instituției supuse rezoluției rămân valabile, iar singurele măsuri reparatorii ce pot fi dispuse de
instanța de judecată pentru acoperirea prejudiciilor cauzate persoanelor afectate constau în
plata unor compensații de către autoritatea de rezoluţie.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Aniţei N.C., Drept bancar şi valutar. Bucureşti, Universul Juridic, 2011.

Anton S.G., Institutii financiar-bancare internationale. București, C.H. Beck, 2013.
Bercea L., Motica R., Drept comercial român şi drept bancar. Bucureşti, Lumina Lex, 1999.
Gheorghe C.A., Drept privat, Drept bancar și valutar. Edit. Bucureşti, Ediția 3. C.H. Beck, 2014.
Lăzăroiu P., Drept bancar și valutar. București, Ed. Pro Universitaria, 2015.
Marian A., Note de curs, Cluj-Napoca, 2012.
Mischie B., Drept bancar. Culegere de practică judiciară. Bucureşti, C.H. Beck, 2010.
Motocu, M., Suport de curs, Cluj-Napoca, 2017.
Popa M.G., Drept bancar (suport de curs). Iaşi, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, 2005.
Postolache R., Drept bancar. Bucureşti, C.H. Beck, 2012.
Radu D.-I., Drept bancar. București, Editura PRO UNIVERSITARIA, 2014.
Săuleanu L., Smarandache L., Dodocioiu A., Drept bancar. Bucureşti, Universul Juridic, 2011.
Şaguna D. D., Raţiu M. A., Drept bancar - curs universitar, Bucuresti, Editura C.H. BECK, 2007.
Turcu I., Drept bancar. Vol. I-II-III, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.
Legislatie - site-ul Banca Națională a României - http://www.bnr.ro/Legislatie-2984.aspx:
1. Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României.
2. O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit si adecvarea capitalului.
21. O.U.G. nr. 113/2013 privind unele măsuri bugetare şi pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 99/2006
privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, Text publicat în M.Of. al României.
3. Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.
4. Legea nr. 312/2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, precum şi pentru
modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul financiar.
5. O.U.G. nr. 98/2006 privind supravegherea suplimentară a instituţiilor de credit dintr-un conglomerat financiar.
6. Legea nr. 187 din 24/10/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.
7. Regulamente ale Uniunii Europene care privesc obiectivul fundamental şi principalele atribuţii ale BNR.
71. Regulamentul nr. 575/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013, privind cerințele
prudențiale pentru instituțiile de credit și societățile de investiții și de modificare a Regulamentului (UE) nr.
648/2012; online: http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32013R0575&from=RO.
72. Regulamentul BNR nr. 5/2013 privind cerinţe prudenţiale pentru instituţiile de credit; online
http://www.bnr.ro/apage.aspx?pid=404&actId=326618.
8. Regulamente ale Uniunii Europene aplicabile instituţiilor aflate în aria de supraveghere a BNR, prin care se
instituie sau se modifică măsuri restrictive/sancţionatorii.
9. Regulamentul BNR nr. 2/2015 pentru completarea Reg. BNR nr. 17/2012 privind unele condiţii de creditare
10. Regulamentul BNR nr. 17/2012 privind unele condiţii de creditare
11. Reglementări ale pieţei monetare
12. Regimul rezervelor minime obligatorii (RMO)
13. Rata dobânzii de referinţă
14. Regulamentul valutar
15. Instrumente de plată electronică
16. Centrala Riscurilor de Credit (CRC) (fosta Centrală a Riscurilor Bancare - CRB)
17. Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP)
18. Regulamentul nr.17/2011 privind asigurarea autenticităţii bancnotelor şi monedelor euro
19. Regulament privind utilizarea codurilor IBAN în România
20. Cerinţe prudenţiale
21. Deţineri temporare de acţiuni/părţi sociale în entităţi din afara sectorului financiar
22. Lichiditatea instituţiilor de credit
23. Clasificarea creditelor şi plasamentelor / determinarea ajustărilor prudenţiale de valoare şi adecvarea capitalului
24. Expunerile mari ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii
25. Fondurile proprii ale instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii
26. Cerinţe de lichiditate
27. Tratamentul riscului de credit pentru instituţiile de credit
28. Tehnicile de diminuare a riscului de credit utilizate de instituţiile de credit şi firmele de investiţii
29. Determinarea cerinţelor minime de capital ale instituţiilor de credit pentru riscul operational

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității
Note de curs

30. Reglementări contabile

31. Garantarea depozitelor
32. Operațiuni cu numerar ale BNR în relația cu instituțiile de credit/ Trezoreria Statului.
Precizare: Materialele cuprinse în acest suport de curs nu revendică originalitatea în detrimentul altor studii.
Scopul lor exclusiv este prezentarea unor cunoştinţe existente şi susținerea procesului didactic.

Uz intern
Nu este destinat comercializării sau publicității