Floare albastră

Mihai Eminescu
-tema și viziunea despre lume-
Romantismul este un curent literar apărut ca reacție împotriva clasicismului și mai
întâi in plan politic și istoric, datorită revoluțiilor burgheze din Franța si Anglia, fiind gândite
ca o aspirație general umană către libertate și către afirmarea spiritului uman neîngrădit.
 Romantismul are următoarele trăsături : participarea personajelor din toate categoriile
sociale, personajul poate fii un model sau un automodel, natura participa la trairile
personajului, limbajul artistic este de o expresivitate medie (sunt prezente metafora,
comparatia, antiteza) permite amestecul cu limba vorbită de categoriile sociale inferioare.
 Poezia Floare albastră de Mihai Eminescu aparține primei etape de creație a acestuia
fiind publicată în anul 1873, în Convorbiri Literare și fundamentează motivul poetic al „florii
albastre”, întâlnit la romanticii europeni, precum Novalis, Spielhagen și Leopardi, pentru a
ilustra sentimentul de dragoste sau chipul iubitei, precum şi tendinţa de proiectare a iubirii în
infinit.
Din punct de vedere al specilli literare, Floare albastră poate fi considerată o
meditație pe tema iubirii, o idilă desfășurată într-un cadru feeric, e eglogă pe tema fericirii și
a iubirii ca formă de cunoaștere, o elegie care prezintă tragic condiția umană.
Titlul poeziei este alcătuit dintr-o sintagmă cu valoare metaforică, substantivul floare
reprezentând frumusețea, delictatețea, efemeritatea, planul terestru, uman și adjectivul
albastru sugerând puritatea, infinitul cosmic și aspirația spre infinit. La Eminescu, motivul
florii albastre sugerează nostalgia infinitului și femeia ideală.
Temele sunt multiple, specific romantic: dragostea, natura, condiția omului de geniu
care aspiră către cunoașterea absolută, atât în plan spiritual, cât și sentimental.
Structural, poezia ia forma unui monolog dialogat, un dialog rememorat de eul liric
masculin, fapt pentru care pot fi distinse două planuri, inegale ca întindere: un plan este al
femeii, celălalt al bărbatului. Cele două planuri alternează, conturând 4 secvențe lirice.
Prima secvență (strofele 1-3) cuprinde un reproș determinat de intuiția feminină. Fata
simte în preocupările intelectuale ale bărbatului pericolul înstrăinării. Cufundarea lui “în
stele și în nori și-n ceruri nalte”, gândirea lui plin de imaginile “câmpiilor Asire”, ale
“întunecatei mări” și ale “învechitelor piramide” care “urcă-n cer vârful lor mare” o
determină să-l avertizeze asupra capcanei în care ar putea să cadă, confundând căile fericirii.
A doua secvență (strofa 4) are dublu rol, fixează povestea în amintirea eului liric și
conferă poeziei caracter de meditație.
Senzația de poveste evocată este dată de prezența în text a unui narator, marcat de
pronumele personal eu și a unor scurte precizări, care delimitează planurile: “Astfel zise
mititica/ Dulce netezindu-mi părul”. Exclamația meditativă “Ah! Ea spuse adevărul/ Eu am
râs, n-am zis nimica” demonstrează că povestea de dragoste este pusă într-o ramă, într-o altă
poveste, a bărbatului.
Prima secvență capătă astfel sensuri profunde, fiind marcată de o iremediabilă tritețe
care va umbri idila din secvența următoare și va culmina în finalul poeziei.
În secvența a treia, Eminescu recompune idila imaginată de fată după modelul biblic al
perechii unice din grădina raiului. Cadrul natural este însă autohtonizat: e gura raiului din
cântecul popular, cu luminișuri, cu stânci gata să se prăvale în prăpastie, cu izvoare care
plând, cu trestii ănalte și foi de mure, cu soare și lună.
 Povestea fetei reprezintă în fapt o alternativă existențială împotriva durerii de care
suferă bărbatul eminescian, provocată de dorința nemăsurată de cunoaștere. Dulcea copilă
apare astfel într-o altă ipostază, mult mai profundă, devine simbol al unei speranțe la care
omul n-a reușit niciodată, aceea de împlinire.
Ea descoperise pe căi mai simple și mai directe un adevăr fundamental pe care
bărbatul se încăpățânează să îl ignore, anume că fericirea nu poate fi descoperită în lumea
lipistă de viață a cărților.
Ultima secvență (strofele 13-14) ne readuce într-un prezent ulterior idilei descrise.
Primul catren este de tranziţie, cuprinzând o scurtă mişcare narativă prin care este recuperată
vocea poetului: “ Înc-o gură - şi dispare.../ Ca un stâlp eu stau în lună!/ Ce frumoasă, ce
nebună/ E albastra-mi, dulce floare!”.
Strofa finală vorbeşte despre moartea simbolică a iubirii care lasă loc sentimentului de
regret: “Şi te-ai dus, dulce minune/ Ş-a murit iubirea noastră”, sentiment accentuat prin
repetiţia “Floare-albastră! floare-albastră!”
Ultimul vers “Totuşi este trist în lume!” reia ideea iniţială a dublei interpretări a
experienţei trăite – dragoste dar şi cale de cunoaştere, experienţă pusă în slujba dorinţei de
atingere a idealului. Din perspectiva eşecului suferit, poetul constată ca şi cum s-ar afla în
faţa unei scene pe care piesa a luat demult sfârşit că nici această cale de cunoaştere nu i-a
adus fericirea pe care şi-o dorea – a împlinirii spiritual totale: în lumea oamenilor comuni
este la fel de multă singurătate şi tristeţe ca şi în lumea cărţilor.
Din punct de vedere stilistic, „Floare albastră” surprinde, ca şi celelalte idile, prin
prospeţimea şi naturaleţea limbajului, prin graţia exprimării. Aceste trăsături rezultă din
valorificarea extraordinar de rafinată a lexicului popular, a vorbirii ţărăneşti şi a fonetismelor
caracteristice graiului moldovenesc prin care este conturat portretul fetei si un cadru natural
paradisiac: încalte, codrul de verdeaţă, izvoare, stânca, bolta cea senină, foi de mure, sat,
vale, al porţii prag, întunecime etc.
Acest cadru, care reface imaginea Edenului cu unele elemente autohtone, se află în
antiteză cu cel sugerat la început în monologul fetei, unde stelele, norii, câmpiile Asire,
întunecata mare şi piramidele învechite construiesc un spaţiu străin şi abstract, incompatibil
cu locul iubirii.
Versificaţia poeziei este trohaică, în spiritul ritmului popular, ceea ce înseamnă ca
accentele produc un ritm coborâtor, trist, de alintare, dar şi de tânguire. Nu altfel sunt
manifestările fetei care se plânge galeş de pericolul de a fi părăsită şi se alintă într-un
spectacol erotic, prin care încearcă să-l seducă pe bărbatul ales.
Versurile sunt scurte şi uniforme; aproape toate au opt silabe, cu excepţia versului
întâi şi patru din strofele şapte, zece, doisprezece care sunt de şapte silabe.
Rima îmbrăţişată are rare asonanţe (caldură-gură, frunze-ascunse), ceea ce conferă
versurilor de mijloc o sonoritate melodioasă, înaltă.
Așadar, înscrisă în romantism, Floare albastră este nu numai o poezie de dragoste, ci
şi o meditaţie cu ecouri asupra aspiraţiei către absolut în iubire, întrucât Eminescu suprapune
peste tema erotică tema timpului, care este motivul fundamental al întregii sale creaţii
romantice.