A fost....

,este şi va fi,
Că altfel nu s-ar povesti.

Odată, demult, într-o ţară îndepărtată, în Castelul Cunoaşterii trăia un

împărat şi copiii săi: punctul, semnul întrebării, semnul mirării şi virgula.
În castel mai trăiau şi cuvintele, care erau sfetnicii, de la care
împăratul primea doar sfaturi bune.
Într-o zi împăratul le ceru sfetnicilor să găsească rolul şi locul
fiecăruia dintre copiii săi în Castelul Cunoaşterii.
Cuvintele s-au adunat, au chemat pe copiii împăratului ca să
alcătuiască împreună propoziţii. Au alcătuit pentru fiecare copil câte o
propoziţie şi le-a cerut să se aşeze fiecare la sfârşitul unei propoziţii, care
cred ei că li se potriveşte.
Punctul s-a aşezat la sfârşitul propoziţiei enunţiative, semnul întrebării
a alergat voios la sfârşitul propoziţiei interogative şi semnul exclamării la
sfârşitul celei exclamative.
Când veni rândul virgulei, ea citi propoziţia sa şi se aşeză pe scaun
suparată. Împăratul o văzu şi o întrebă:
- De ce eşti supărată, copila mea?
- Cum să nu fiu supărată dacă nu-mi găsesc locul . Eu nu pot să stau la
sfârşitul propoziţiei şi nici nu ştiu ce rol am! Trebuie să-mi găsiţi şi mie
locul şi rolul meu!
 Auzind acestea, împăratul şi sfetnicii s-au sfătuit şi au venit să-i spună
şi virgulei ce au hotărât.
-Nu fi supărată, locul tău este în mijlocul nostru. Rolul tău este acela
de a ne despărţi într-o enumerare, pentru izolarea cuvintelor de adresare…..
Fericită, virgula a plecat să se joace cu celelalte semne alergând
şi cântând printre cuvinte şi născocind poveşti frumoase pentru copii frumoşi
şi cuminţi, aşa cum a fost şi aceasta pe care tocmai v-am spus-o.
De atunci virgula este foarte bucuroasă de locul şi rolul ei în
propoziţie.

Am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea.

Şi-am încălecat pe-o căpşună să spuneţi voi alta mai bună!

Educatoare Laura Mezei

Grădiniţa Nr.2
Oraşul Săveni
Jud. Botoşani