Sunteți pe pagina 1din 3

Drd.

Liviu Iulian Cocei

Repetiţia în filosofia şi existenţa lui Søren Kierkegaard

Cătălina Elena Dobre, O hermeneutică a categoriei de repetiţie cu specifică referinţă la Søren


Kierkegaard, Editura Axis Libri, Galaţi, 2013, 300 pag., ISBN 978-606-8324-67-8

Volumul publicat de Cătălina Elena Dobre reprezintă teza sa de doctorat, finalizată încă
din anul 2004, când i se acorda titlul de doctor în filosofie de către Facultatea de Filosofie din
cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Actualmente aceasta îşi desfăşoară
activitatea profesională în Mexic, la universităţile Anáhuac México Norte şi Universidad
Iberoamericana, unde susţine cursuri specializate pe filosofia lui Søren Kierkegaard, dar şi
cursuri de Antropologie Fundamentală şi Metodologia Cercetării. Titlul cărţii, O hermeneutică a
categoriei de repetiţie cu specifică referinţă la Søren Kierkegaard, fiind o aluzie evidentă la teza
de doctorat a filosofului danez, Despre conceptul de ironie, cu permanentă referire la Socrate,
reflectă o încercare de regândire a filosofiei şi a existenţei acestuia din perspectiva ideii de
repetiţie. Deşi tema abordată de Cătălina Elena Dobre, la nivelul istoriografiei filosofice
mondiale, a mai fost studiată, în spaţiul cultural al României ea este destul de nouă, fiind una din
puţinele exegeze despre viaţa şi filosofia lui Kierkegaard. Iar asta din cauză că opera filosofului
danez a început să fie tradusă în româneşte abia în ultimii douăzeci şi patru de ani. De aceea, o
astfel de lucrare este binevenită atât pentru specialiştii în domeniu, cât şi pentru publicul larg de
la noi din ţară.
Înainte de prezentarea acesteia, se impune mai întâi să cunoaştem ce anume înţelege
autoarea prin termenul repetiţie şi în ce scop îl foloseşte. Pornind de la ideea că omul este
singura fiinţă capabilă de auto-cunoaştere, Cătălina Elena Dobre îşi propune să ne ofere o soluţie
de salvare din implacabila scurgere a timpului, urmând exemplul lui Kierkegaard. Ştim că,
încercând să se mântuiască, omul se luptă să se realizeze pe sine revenind permanent asupra lui
însuşi. În acest sens, putem spune că împlinirea propriului sine reprezintă de fapt rezultatul
regăsirii de sine. Iată cum explică autoarea: „Actul realizării presupune în sine o permanentă
devenire. Astfel, între punctul în care omul se conştientizează şi cel în care se regăseşte se
interpune nu doar timpul, dar timpul ca devenire reluată... Paradox? Poate. Este vorba de
devenirea care poartă în ea reversibilul, deoarece nicio devenire nu se poate realiza fără o
reluare. Ştim că devenirea este un proces care se defineşte prin continuitate, iar direcţia este de
înaintare. Dar cum poţi să devii fără a te relua din punctul în care ai ajuns? Aici îşi găseşte sensul
reversibilitatea, replica sfidătoare a timpului ireversibil al cărui zbor am vrea parcă să îl oprim
[...]” (p. 12). Prin urmare, repetiţia este o paradigmă prin intermediul căreia viaţa umană poate
căpăta sens. Cu toate că pare oarecum nepotrivit să vorbim de categorii filosofice la un autor
precum Kierkegaard, care, asemeni lui Nietzsche, nu împărtăşeşte ideea de sistem, Cătălina
Elena Dobre ne asigură „în cele din urmă, [...] că această repetiţie nu este o categorie

1
tradiţională, este una aparte care [...] a determinat schimbări radicale. Să nu uităm, aşa cum bine
afirmă şi Kierkegaard, repetiţia este categoria viitorului, dar şi replica dată metafizicii
tradiţionale” (p. 267).
Prezentul volum este structurat în trei părţi. În partea întâi, intitulată „Tema repetiţiei de
la antici la contemporani”, autoarea realizează un scurt istoric al categoriei de repetiţie, oferindu-
ne o imagine de ansamblu asupra acestei idei. Primul capitol, „Tema repetiţiei la antici”, prezintă
fenomenul repetiţiei la presocratici, care nu este altceva decât ciclicitatea acelui arché originar.
Astfel, la Thales de exemplu, principiul existenţei devine apa, elementul din care toate iau
naştere şi în care toate se reîntorc. La Anaximandru, ápeiron-ul reprezintă acelaşi principiu
regenerator, iar la Anaximene aerul este cel care simbolizează repetiţia în natură. La Pythagoras
sunt identificate chiar două tipuri de repetiţie: unul care se referă la esenţa tuturor lucrurilor şi
care de această dată este numărul, iar altul care vizează doctrina palingenezei, adică a
transmigraţiei sufletelor. Mai departe este analizat felul în care Socrate interpretează îndemnul
delphic gnóthi seautón. Fiind convins că adevărul există deja în fiecare om, Socrate nu încerca
decât să-l redescopere, recurgând la o metodă originală de cunoaştere a sinelui şi anume
maieutica, o dialectică a întrebării şi răspunsului ce includea ironia. În partea finală a capitolului
se face referire la teoria reamintirii a lui Platon, conform căreia omul trebuie să revină la acea
stare originară a cunoaşterii, unde ideile pot fi contemplate în mod direct. În capitolul următor,
este analizată problematica repetiţiei în filosofia modernă; începând cu îndoiala metodică a lui
Descartes, trecând apoi prin concepţiile lui Baruch Spinoza, a lui Leibniz şi a lui Kant, sunt
identificate diferite procese repetitive ale cunoaşterii care dovedesc faptul că repetiţia nu a fost
străină perioadei moderne. De asemenea, inclusiv idealismul german, reprezentat de Fichte,
Schelling şi Hegel, nu este ignorat, filosofia fiecăruia dintre aceştia fiind studiată cu rigurozitate
din perspectiva aceleaşi idei a repetitivităţii. Evident, în ultimul capitol al acestei prime părţi a
cărţii de faţă, ne este prezentată ideea de repetiţie în filosofia contemporană, în special „eterna
reîntoarcere a identicului” pe care o susţinea Nietzsche, respectiv „mitul eternei reîntoarceri” la
care se referea Mircea Eliade.
A doua parte a volumului, „Hermeneutica repetiţiei la Søren Aabye Kierkegaard”, este
dedicată în întregime categoriei de repetiţie a filosofului danez, pe care acesta o aduce „din sfera
logicului în sfera existenţei individuale” (p. 109). În primul capitol, Cătălina Elena Dobre
întreprinde o analiză a semnificaţiilor conceptuale legată de termenii repetiţie şi repetare,
ajungând la concluzia că, dincolo de nuanţa lingvistică evidentă, din punct de vedere filosofic
„repetiţia sau repetarea înseamnă acelaşi lucru. Ambele cuvinte sugerează ideea de reluare, de
revenire” (p. 115). De asemenea, sunt puse în discuţie sensurile reamintirii la vechii greci prin
compararea cu sensurile repetiţiei la moderni. Astfel, ni se transmite că repetiţia este o categorie
care se aseamănă cu reamintirea din filosofia platoniciană, singura diferenţă constând în direcţia
mişcării acestora: „reamintirea este, pe de o parte, o mişcare către trecut pentru că, în viziunea
grecilor, noi am pierdut adevărul etern, iar reamintirea ne dă ocazia de a-l regăsi. Pe de altă parte,
repetiţia este o mişcare înainte, deoarece în viziunea creştină, eternitatea se află întotdeauna
înaintea noastră ca viitor, idee pe care Kierkegaard o va dezvolta mai târziu în Kjerlighedens
Gjerninger (Operele iubirii – Works of Love). Ea este mântuirea noastră şi, în acelaşi timp,
salvarea noastră” (pp. 120-121). Analizând în capitolele următoare stadiile, dialectica şi timpul
repetiţiei la Kierkegaard, autoarea susţine că semnificaţia repetiţiei este superioară reamintirii,
tocmai în virtutea faptului că eternitatea spre care se tinde nu se află în trecut, ci în viitor. Esenţa
repetiţiei constă în descoperirea sinelui, a individualui, la fel ca în cazul reamintirii, însă prin
repetiţie persoana umană se reia sau se reîncepe pe sine cu scopul de a-şi remodela
personalitatea, nu doar de a o redescoperi. Altfel spus, repetiţia este motorul împlinirii spirituale.
În a treia parte a cărţii, numită „Pe urmele lui Kierkegaard: o repetiţie în virtutea
absurdului”, Cătălina Elene Dobre încearcă să înţeleagă opera filosofului raportând-o la viaţa
acestuia şi invers, doreşte să-i înţeleagă viaţa comparând-o cu opera. Iar aceasta deoarece S.

2
Kierkegaard este unul din filosofii care trebuiesc studiaţi nu doar din punct de vedere
bibliografic, ci şi biografic. În acest sens, se susţine ideea că originea filosofiei danezului este
dublă, pe de o parte născându-se din dorinţa de contestare a filosofiei idealiste germane, iar pe de
alta din nevoia de justificare a propriei existenţe. Lăsând deoparte faptul că prin cărţile sale s-a
adresat totuşi unui public, „Kierkegaard a fost un scriitor care a scris, mai întâi de toate, pentru
sine însuşi, făcând din această activitate o obişnuintă” (p. 197). De aceea, în această ultimă parte
a volumului, mai exact în primul capitol, este analizat inclusiv contextul istoric, politic şi social
în care a trăit Kierkegaard. Apoi, în următorul capitol se insistă asupra momentului în care
filosoful se îndrăgostea de Regine Olsen şi de care ulterior alegea să se despartă în condiţii destul
de bizare. În ultimul capitol ne este prezentată perioada de tensiune a ultimilor ani din viaţa
filosofului danez, când acesta devenise ţinta atacurilor revistei satirice Corsarul. În plus, datorită
scrierilor sale despre creştinism, Kierkegaard intră în conflict şi cu Biserica, presiunea crescândă
la care era supus extenuându-l peste măsură. Un dezavantaj, în ceea ce priveşte structura acestei
părţi, este faptul că niciun capitol din cele trei nu este denumit în vreun fel, fapt care poate da
impresia că autoarea fie a fost lipsită de inspiraţie, fie a dorit să încurajeze cititorul să lectureze
cartea până la final.
Volumul mai conţine şi o anexă în care ni se dezvăluie felul în care a fost receptată
filosofia kierkegaardiană în cultura română, încă din perioada interbelică, la autori precum
Lucian Blaga, Emil Cioran, Constantin Noica sau Mircea Eliade. Deşi nu prezintă cele mai
recente dezbateri privind subiectul în cauză, dat fiind faptul că textul datează încă din anul 2004,
cartea Cătălinei Elena Dobre poate fi considerată, alături de cea a Mădălinei Diaconu (Pe
marginea abisului. Søren Kierkegaard şi nihilismul secolului al XIX-lea) şi a lui Grigore Popa
(Existenţă şi adevăr la Søren Kierkegaard), drept o lucrare de referinţă despre filosofia lui
Kierkegaard studiată la noi din ţară.