Sunteți pe pagina 1din 414

LIANE MORIARTY

CÂND VINA NE DESPARTE

Traducere din engleză de Luminiţa Gavrilă


Titlul original: Truly Madly Guilty, 2016

Editura TREI, 2017

Versiune ebook: v1.0, iunie 2018


Muzica este liniştea dintre note.
— CLAUDE DEBUSSY
Capitolul 1

— Este o poveste care începe cu o petrecere la un grătar spunea


Clementine.
Microfonul îi amplifica vocea, făcând-o să pară mai plăcută şi
mai autoritară, de parcă ar fi fost prelucrată pe calculator.
— Un grătar obişnuit la nişte vecini, într-o curte obişnuită.
Ei, nu chiar o curte obişnuită, s-a gândit Erika. Şi-a încrucişat
picioarele, trecându-şi un picior pe după glezna celuilalt, şi a
pufnit pe nas. Nimeni n-ar zice că Vid are o curte obişnuită.
Erika stătea în public, la mijlocul ultimului rând de scaune din
sala de evenimente de lângă biblioteca locală renovată modern,
într-o suburbie aflată la patruzeci şi cinci de minute de oraş, nu la
treizeci, mulţumesc frumos aşa cum i se spusese de la compania
de taximetre care se presupune că ar trebui să ştie mai bine.
În sală se aflau cam douăzeci de persoane, deşi erau pregătite
scaune pliante pentru patruzeci. Majoritatea erau oameni în
vârstă, cu figuri interesate şi răbdătoare. Aceştia erau cetăţeni de
vârsta a treia, inteligenţi şi bine informaţi care veniseră în această
dimineaţă ploioasă (de s-ar opri odată ploaia) ca să afle lucruri noi
şi captivante la „şedinţa pentru problemele comunităţii”. „Astăzi
ne-a vorbit o femeie extrem de interesantă”, doreau ei să le spună
copiilor şi nepoţilor lor.
Înainte să vină, Erika se uitase pe site-ul bibliotecii să vadă ce
se spunea despre prelegerea lui Clementine. Era
o descriere scurtă, care nu conţinea mare lucru: Ascultaţi
povestea lui Clementine Hart, mamă şi bine-cunoscută
violoncelistă din Sydney: „O zi obişnuită.”
Chiar era Clementine o „bine-cunoscută” violonistă? I se părea
cam exagerat.
Taxa de cinci dolari pentru evenimentul de astăzi includea două
prelegeri, un delicios ceai de casă şi şansa de a câştiga la tombolă
un premiu pentru prezenţă. După Clementine urma cineva care
avea să vorbească despre planul consiliului municipal privind
problema controversată a reamenajării bazinului de înot. Erika
auzea clinchetul îndepărtat al ceştilor şi farfurioarelor care deja se
pregăteau pentru ceaiul de dimineaţă. Stătea cu biletul subţire de
tombolă în poală. Nu se îndurase să-l bage în geantă pentru ca
apoi să fie nevoită să cotrobăie după el când se făcea tragerea.
Albastru, E 24. Nu părea a fi un bilet câştigător.
Doamna care stătea exact în faţa Erikăi avea părul cărunt şi
cârlionţat şi îşi ţinea capul înclinat într-o parte, cu un aer
preocupat şi plin de compasiune, de parcă era gata să fie de acord
cu tot ce spunea Clementine. La spate îi ieşise eticheta bluzei.
Mărimea 12. A ochit-o. Erika s-a aplecat şi i-a băgat-o la loc.
Doamna a întors capul spre ea.
— Eticheta, a şoptit Erika.
Femeia i-a zâmbit în semn de mulţumire şi Erika a rămas
uitându-se la ceafa ei rozalie. Bărbatul mai tânăr de alături,
probabil fiul ei, care părea de vreo patruzeci de ani, avea un cod
de bare tatuat pe ceafa bronzată, parcă era un produs din
supermarket. Se dorea a fi ceva amuzant? Ironic? Simbolic?
Erikăi îi venea să-i spună că era de fapt o idioţenie.
— Era o după-amiază obişnuită de duminică, spunea
Clementine.
De remarcat repetiţia cuvântului „obişnuit”. Clementine
ajunsese probabil la concluzia că era important să pară
„accesibilă” acestor oameni obişnuiţi din suburbiile obişnuite.
Erika şi-o imagina pe Clementine stând la mica ei masă de
sufragerie sau poate la biroul antic şi nerestaurat al lui Sam, în
casa ei cu terasă în stil vechi şic, acoperită cu gresie „în ape”,
scriind micul ei discurs destinat comunităţii, muşcând din când
în când capătul creionului şi trăgându-şi tot părul negru şi bogat
pe un umăr ca să şi-l mângâie în felul acela senzual şi uşor
autosatisfăcut, ca o Rapunzel care îşi spune în sinea ei: obişnuit.
Chiar aşa, Clementine, cum ai să-i faci pe oamenii obişnuiţi să
înţeleagă?
— Era pe la începutul iernii. O zi rece şi mohorâtă, spunea
Clementine.
Era cum…? Erika s-a foit nervoasă pe scaun. Fusese o zi
frumoasă. O zi superbă. Ăsta fusese cuvântul pe care îl folosise
Vid.
Sau poate „minunată”. Ceva de genul ăsta, în orice caz,
— Bătea un vânt rece, spunea Clementine şi chiar tremura, un
gest teatral şi categoric inutil, din moment ce în sală era cald,
într-atât de cald încât un bărbat aflat în diagonală faţa de Erika
părea că moţăie. Omul îşi întinsese picioarele în faţă şi stătea cu
mâinile încrucişate confortabil peste abdomen, cu capul dat pe
spate ca şi când ar fi aţipit pe o pernă invizibilă. Poate că murise.
O fi fost rece ziua cu grătarul, dar în niciun caz nu fusese
mohorâtă. Erika ştia că nu te poţi baza pe relatările martorilor
oculari deoarece oamenii credeau că doar apasă pe butonul
„redare” al micului reportofon din capul lor, când de fapt ei îşi
creau propriile amintiri. Ei „îşi imaginau propriile povestiri”. Aşa
se face că şi Clementine, când îşi amintea de grătar, îşi amintea
de o zi rece şi mohorâtă. Dar Clementine se înşela. Erika îşi
amintea (îşi amintea, în niciun caz nu îşi imagina) cum, în
dimineaţa zilei cu pricina, Vid se aplecase la geamul maşinii ei.
„Nu-i aşa că-i o zi superbă?” a spus el.
Erika ştia sigur că aşa spusese.
Sau poate spusese „minunată”.
În orice caz, a fost un cuvânt cu conotaţii pozitive. De asta era
sigură.
(Măcar de-ar fi spus „Da, Vid, chiar că e o zi superbă/
minunată” şi ar fi pus din nou piciorul pe acceleraţie.)
— Îmi aduc aminte că pe fetiţele mele le îmbrăcasem mai gros,
a continuat Clementine.
Probabil ca Sam le-a îmbrăcat pe fete, s-a gândit Erika.
Clementine şi-a dres uşor vocea şi s-a prins cu mâinile de
marginile pupitrului. Microfonul era fixat prea sus pentru ea şi
părea că stătea în vârful picioarelor ca să ajungă la el. Îşi lungise
gâtul, ceea ce-i evidenţia faţa acum mai slabă.
Erika s-a gândit dacă să se deplaseze discret pe marginea sălii
şi să se ducă să-i regleze înălţimea microfonului. N-ar dura decât
o secundă. Şi-a imaginat-o pe Clementine zâmbindu-i
recunoscătoare. „Slavă Domnului că ai făcut-o”, i-ar spune ea
după aceea, la o cafea. „M-ai salvat.”
Numai că femeia de la pupitru nu voia ca Erika să fie astăzi
aici. Erikăi nu-i scăpase expresia îngrozită care apăruse fugar pe
chipul lui Clementine când îi spusese că i-ar face plăcere să vină
s-o audă vorbind, deşi aceasta îşi revenise repede şi spusese că
era în regulă, minunat, ce drăguţ, puteau după aceea să bea o
cafea împreună la bufetul local.
— A fost o invitaţie de ultim moment, spunea Clementine. La
grătar. Nu le cunoşteam prea bine pe gazde. Erau… în fine, erau
nişte prieteni de-ai unor prieteni de-ai noştri.
S-a uitat în jos, spre pupitru, de parcă uitase unde rămăsese.
Când urcase pe scenă, avusese cu ea un mic teanc de cartonaşe
mari cât palma, acoperite cu notiţe. Era ceva înduioşător la
cartonaşele alea, ca şi cum Clementine îşi adusese aminte de
acest mic truc de la orele de oratorie din şcoală. Probabil că le
tăiase cu foarfeca. Nu cea cu mânere de sidef a bunicii ei. Aceea
dispăruse.
Era ciudat s-o vadă pe Clementine „pe scenă”, ca să zică aşa,
fără violoncel. Arăta atât de obişnuită, în blugi şi cu o bluza
„drăguţă” cu flori. O ţinută de mamă din suburbii. Clementine
avea picioare prea scurte ca să poarte blugi, iar cu balerini, cum
purta azi, arătau şi mai scurte. I se părea o lipsă de loialitate din
partea ei să folosească acest cuvânt în legătură cu Clementine,
dar arăta aproape simpluţă când a urcat pe scenă. La spectacole
îşi prindea părul sus, purta tocuri şi se îmbrăca în negru: fuste
lungi din materiale vaporoase, suficient de largi ca să poată ţine
violoncelul între genunchi. Văzând-o cum stătea, cu un aer
tandru şi pasionat, cu capul aplecat spre violoncel de parcă îl
îmbrăţişa, cu o şuviţă lungă de păr atârnând foarte aproape de
corzi, cu braţul îndoit în acel unghi geometric ciudat, i se părea
întotdeauna atât de senzuală, atât de exotică, cu totul alta. De
fiecare dată când o vedea pe Clementine cântând, chiar şi după
atâţia ani, Erika avea inevitabil un sentiment de înfrângere, de
parcă tânjea după ceva intangibil. Crezuse întotdeauna că
sentimentul acesta semnifica ceva mai complicat şi mai interesant
decât invidia, deoarece pe ea n-o interesa să cânte la un
instrument, dar poate că nu era aşa. Poate că totul se reducea la
invidie.
Văzând-o pe Clementine în timp ce ţinea acest mic discurs
ezitant şi categoric inutil, în această sală mică din care se vedea
parcarea aglomerată a centrului comercial, şi nu într-o sală de
concert cu tavan înalt cum erau cele unde cânta de obicei, Erika
avea acea satisfacţie odioasă pe care o simţea când vedea într-o
revistă de scandal câte o vedetă de cinema surprinsă fără machiaj:
hai că nu eşti chiar aşa de grozavă.
— Deci în ziua aceea erau acolo şase adulţi, a continuat
Clementine.
Şi-a dres vocea, legănându-se pe călcâie în spate şi în faţă.
— Şase adulţi şi trei copii.
Şi un câine care lătra întruna, s-a gândit Erika. Ham, ham,
ham.
— După cum spuneam, nu cunoşteam prea bine gazdele, dar
ne simţeam cu toţii foarte bine, ne distram.
Tu te distrai, s-a gândit Erika. Tu.
Şi-a adus aminte că râsul limpede şi cristalin al lui Clementine
urca şi cobora în tandem cu râsul gros şi înfundat al lui Vid.
Vedea chipuri apărând şi dispărând din umbre pâcloase, ochi ca
două ape întunecate, frânturi de zâmbete.
Stătuseră mult prea mult în după-amiaza aceea până să
aprindă luminile exterioare din curtea aceea grotescă.
— Îmi aduc aminte că la un moment dat ascultam muzică, a
spus Clementine.
A plecat privirea spre pupitrul din faţa ei. Apoi a ridicat-o din
nou de parcă vedea ceva în depărtare. Avea ochii inexpresivi.
Acum nu mai arăta ca o mamă din suburbii.
— „După un vis”, de compozitorul francez Gabriel Faure.
Normal, a pronunţat cu accent franţuzesc.
— Este o piesă muzicală superbă. Are în ea o tristeţe magnifică.
S-a oprit. Oare a sesizat uşoarele foieli pe scaune, stânjeneala
celor din sală? „Tristeţe magnifică” era o expresie nepotrivită
pentru un astfel de public: prea elevată, prea artistică.
Clementine, scumpa mea, noi suntem oameni prea obişnuiţi
pentru referirile tale intelectuale la „compozitori francezi”. Oricum,
în seara aia au pus şi piesa „November Rain” a lui Guns n’Roses.
Nu chiar atât de elevată.
Faptul că au pus „November Rain” nu a avut cumva legătură cu
dezvăluirea lui Tiffany? Sau asta a fost înainte. Când anume le-a
dezvăluit Tiffany secretul ei? Cumva când începuse să se însereze
şi totul în jur căpăta contururi neclare?
— Băuserăm, povestea Clementine. Dar nimeni nu era beat.
Poate puţin ameţiţi.
Ochii ei i-au întâlnit pe-ai Erikăi, ca şi cum în tot acest timp
ştiuse exact unde stătea aceasta şi evitase să o privească, dar
acum se hotărâse să se uite la ea. Erika a privit-o la rândul ei şi a
încercat să zâmbească, în calitate de prietenă, cea mai bună
prietenă a lui Clementine, naşa copiilor ei, dar îşi simţea faţa
paralizată, parcă suferise un atac cerebral.
— În orice caz, era după-amiaza foarte târziu şi ne pregăteam
să mâncăm desertul, toţi râdeam, spunea Clementine.
Şi-a mutat privirea la altă persoană din public care stătea pe
rândul din faţă, iar asta i s-a părut Erikăi un gest de nepăsare, de
cruzime chiar.
— Râdeam de ceva. Nu-mi amintesc de ce.
Erika s-a simţit ameţită, claustrofobă. Aerul din sală devenise
insuportabil de înăbuşitor.
Brusc, nevoia de a ieşi afară era copleşitoare. Poftim, s-a gândit
ea. Iar m-a apucat. Reacţia luptă sau fugi. Activarea sistemului
nervos simpatic. O reacţie chimică la nivelul creierului. Asta era.
Perfect normal. Trauma din copilărie. Citise totul despre asta. Ştia
exact ce se întâmpla cu ea, dar faptul că ştia nu făcea nicio
diferenţă. Corpul ei îşi vedea mai departe de treaba lui şi o trăda.
Pulsul i se accelerase. Mâinile îi tremurau. Simţea în nări mirosul
copilăriei, atât de puternic şi de real: umezeală, mucegai şi ruşine.
„Nu te lupta cu panica. Înfrunt-o. Treci prin ea”, îi spunea
psihoterapeuta ei.
Avea o psihoterapeută excepţională, merita toţi banii, dar, zău
aşa, parcă puteai să treci prin ea când nu era loc, nu era spaţiu
pe niciunde, pe deasupra, pe dedesubt, când nu puteai să faci un
pas fără să simţi ceva spongios sub picioare, lucruri care
putrezeau.
S-a ridicat, trăgându-şi fusta care i se adunase sub fund. Tipul
cu tatuaj pe gât s-a uitat peste umăr la ea.
Îngrijorarea şi compasiunea din ochii lui i-au produs un mic şoc;
parcă vedea ochii tulburător de inteligenţi ai unei maimuţe.
— Scuze, a şoptit Erika. Trebuie să…
A arătat spre ceasul de la mână şi a ieşit dintre rânduri.
Când a ajuns în fundul sălii, Clementine a spus:
— Îmi amintesc că, la un moment dat, prietena mea a ţipat la
mine. A ţipat foarte tare. N-am să uit niciodată acel ţipăt.
Erika s-a oprit cu mâna pe clanţa uşii, cu spatele spre sală.
Clementine se aplecase probabil spre microfon, deoarece vocea i-a
răsunat puternic.
— M-a strigat: Clementine!
Clementine fusese întotdeauna o imitatoare excelentă; ca
muzician, avea ureche pentru intonaţii şi imita perfect vocile
oamenilor. Erika a simţit groaza şi panica din acel ţipat strident
„Clementine!”.
Erika ştia că ea era prietena care o strigase pe Clementine în
seara aceea, dar nu-şi amintea. În mintea ei nu era decât un
spaţiu perfect alb acolo unde ar fi trebuit să fie acea amintire, şi,
dacă ea nu-şi amintea un astfel de moment, ei bine, asta însemna
că era o problemă, o anomalie, o discrepanţă, una extrem de
semnificativă şi îngrijorătoare. Valul de panică a crescut brusc şi
aproape că a doborât-o din picioare. A apăsat pe clanţă şi a ieşit
împleticindu-se în ploaia care nu mai înceta.
Capitolul 2
— Aţi fost la o şedinţă? a întrebat şoferul de taxi care o ducea
pe Erika înapoi în oraş.
I-a zâmbit cu un aer patern în oglinda retrovizoare de parcă îl
amuza felul cum se duceau la serviciu femeile din ziua de azi,
toate îmbrăcate în costume, ca nişte adevăraţi oameni de afaceri.
— Da, a răspuns Erika scuturându-şi bine umbrela pe podeaua
taxiului. Fiţi atent la drum.
Taximetristul a dus două degete la frunte în semn de salut.
— Am înţeles, doamnă!
— Plouă, a spus Erika pe un ton defensiv şi a arătat spre
parbrizul maşinii în care stropii de ploaie băteau cu furie.
Drumurile sunt alunecoase.
— Tocmai am dus un papagal la aeroport, a spus şoferul.
A tăcut o clipă cât timp a schimbat banda de mers, cu o mână
grăsulie pe volan şi cu cealaltă întinsă nonşalant pe speteaza
scaunului, lăsând-o pe Erika cu imaginea unui papagal mare, cu
creastă, aşezat pe bancheta din spate.
— Zicea că ploaia asta e din cauza schimbărilor climatice. I-am
zis, frate, frate, i-am zis, n-are nicio legătură cu schimbările
climatice. Este La Niña! Ai auzit de La Niña? El Niño şi La Niña?
Sunt fenomene naturale! Se produc de mii de ani!
— Aşa e, a răspuns Erika.
Ce păcat că Oliver nu era cu ea. El ar prelua conversaţia în
locul ei. Oare de ce taximetriştii ţineau morţiş să-şi educe
pasagerii?
— Păi da. La Niña, a spus taximetristul cu un uşor accent
mexican.
Era clar că-i făcea plăcere să pronunţe La Niña.
— Nu ziceţi că am doborât recordul? Cea mai lungă perioadă de
ploaie neîntreruptă din Sydney, din 1932 încoace. Cel mai ploios
august. Bravo nouă!
— Da, a spus Erika. Bravo nouă.
Era 1931, ea nu uita niciodată un număr, dar n-avea rost să-l
corecteze.
— Cred că era în 1931, dacă vă gândiţi mai bine, a spus ea.
Nu se putea abţine. Era un defect de-al ei. Ştia asta.
— Păi da, în 1931, a spus taximetristul ca şi cum asta spusese
şi el prima dată. Mai înainte au fost 24 de zile în 1893. Douăzeci
şi patru de zile de ploaie neîntreruptă! Să sperăm că n-o să batem
şi recordul ăla, nu? Credeţi c-o să-l batem?
— Să sperăm că nu, a spus Erika.
Şi-a trecut un deget peste frunte. Era transpiraţie sau apă de
ploaie?
Se calmase cât timp aşteptase taxiul în ploaie, în faţa
bibliotecii. Respiraţia i se liniştise, dar stomacul îi era încă agitat
şi ea se simţea epuizată, stoarsă, de parcă ar fi alergat la
maraton.
Şi-a scos telefonul şi i-a scris lui Clementine un SMS: Scuze, a
trebuit să fug, o problemă la serviciu, ai fost fantastică, vorbim moi
târziu. Ex
A schimbat „fantastică” cu „minunată”. Fantastică era prea
mult. Şi inexact. A apăsat „trimite”.
Fusese o eroare de judecată să sacrifice din timpul ei preţios de
la serviciu ca să vină s-o asculte pe Clementine. Se dusese doar
ca să-i fie alături şi pentru că voia să-şi pună ordine în
sentimentele pe care le avea în legătură cu cele întâmplate. Părea
că amintirea acelei după-amiezi era un film vechi şi cineva
îndepărtase cu nişte foarfeci anumite cadre. Nici măcar nu erau
cadre întregi. Erau nişte fragmente. Felii subţiri de timp. Ea nu
voia decât să umple acele felii fără să recunoască în faţa nimănui
„Nu-mi amintesc chiar tot”.
I-a venit în minte imaginea propriului chip reflectat în oglinda
de la baie, mâinile tremurând violent în timp ce încerca să rupă în
două pastiluţa galbenă. Bănuia că golurile de memorie aveau
legătură cu tableta pe care o luase în după-amiaza aceea. Dar era
o pastilă pe reţetă. Nu era ca şi când luase o tabletă de Ecstasy
înainte să iasă la un grătar.
Şi-a amintit că se simţea ciudat, uşor detaşată, înainte să se
ducă la vecini la grătar, dar asta tot nu explica golurile de
memorie. Băuse prea mult? Poate ca în ziua aceea chiar se
îmbătase pentru prima oară în viaţa ei. Oare golurile de memorie
erau amnezii de beţiv? Cum aveau părinţii lui Oliver. „Nu-şi
amintesc zeci de ani din viaţă”, a spus odată Oliver de faţă cu
părinţii lui, iar aceştia au râs amuzaţi şi au ridicat paharele, deşi
Oliver nu zâmbea.
— Şi cu ce vă ocupaţi, dacă nu vă supăraţi că vă-ntreb? a zis
taximetristul.
— Sunt contabilă, a răspuns Erika.
— Serios? a spus taximetristul devenind brusc mult prea
interesat. Ce coincidenţă, pentru că tocmai mă gândeam să…
Erikăi i-a sunat telefonul şi ea a tresărit, aşa cum făcea de
fiecare dată când îi suna telefonul. („E un telefon, Erika”, îi
spunea mereu Oliver. „Asta face un telefon.”)
A văzut că era mama ei, ultima persoană cu care avea chef să
vorbească în clipa asta, dar taximetristul se foia în scaun cu ochii
la ea, nu la drum, efectiv lingându-şi buzele în aşteptarea
sfaturilor despre plata impozitelor pe care avea să le primească
gratuit. Taximetriştii ştiau câte puţin din toate. Voia să-i spună de
vreo portiţă de scăpare de care auzise de la vreunul dintre clienţii
lui obişnuiţi. Erika nu era genul ăla de contabil. „Portiţă” nu era
un cuvânt pe care îl aprecia. Poate că mama ei era răul cel mai
mic.
— Bună, mamă.
— Hei, bună! Nu mă aşteptam să răspunzi!
Mama ei părea nervoasă şi sfidătoare, ceea ce nu era deloc un
semn bun.
— Mă pregăteam să-ţi las un mesaj vocal! a spus Sylvia pe un
ton acuzator.
— Îmi pare rău că am răspuns, a spus Erika.
Chiar îi părea rău.
— Evident că nu trebuie să-ţi pară rău, eu trebuie să mă
corectez. Uite cum facem: ce-ar fi ca tu să asculţi, iar eu să mă
prefac că îţi las mesajul pe care ţi-l pregătisem?
— Spune, a zis Erika.
Se uita la ploaia de-afară unde o femeie se lupta cu umbrela
care se tot întorcea pe dos. Erika a văzut cum femeia şi-a pierdut
răbdarea la un moment dat şi, cu un gest formidabil, a îndesat
umbrela într-un coş de gunoi fără să se oprească din mers,
continuându-şi drumul prin ploaie. Bravo ţie, a zis Erika în sinea
ei captivată de aceasta mică scenă. Arunc-o. Arunc-o dracului.
Vocea mamei ei i-a răsunat mai tare în ureche, ca şi când
aceasta poziţionase mai bine telefonul.
— Voiam să încep aşa: Erika, dragă, voiam să zic, Erika dragă,
ştiu că nu poţi vorbi în clipa asta pentru că eşti la serviciu, ceea
ce e mare păcat, să stai închisă într-un birou în această zi
frumoasă, nu că este o zi frumoasă, trebuie să recunosc, de fapt
este o zi groaznică, o zi oribilă, dar în mod normal, în perioada
asta a anului avem zile minunate şi, de câte ori mă trezesc şi mă
uit afară la cerul senin, mă gândesc, of, Doamne, oh, ce păcat,
biata Erika, închisă în birou pe o vreme aşa frumoasă!, aşa mă
gândesc, dar ăsta este preţul pe care-l plăteşti pentru succesul
profesional! Măcar de-ai fi fost paznic în parc sau de-ai fi avut un
serviciu unde să lucrezi în aer liber. De fapt n-aveam de gând să
zic partea cu paznicul în parc, asta mi-a venit pe urmă, şi ştiu de
ce mi-a venit, pentru că băiatul lui Sally tocmai a terminat liceul
şi o să se angajeze paznic în parc şi când îmi spunea, mă
gândeam, ce slujbă minunată, ce idee deşteaptă, în loc să stea
închis într-un cubicul ca tine.
— Nu stau închisă într-un cubicul, a oftat Erika.
Biroul ei avea vedere spre port şi flori proaspete cumpărate de
secretara ei în fiecare luni dimineaţa. Îi plăcea mult biroul acela. Îi
plăcea mult slujba ei.
— A fost ideea lui Sally, să ştii. Ca fiu-său să fie paznic în parc.
Deşteaptă fată. Sally nu se formalizează, are o gândire
neconvenţională.
— Sally? a întrebat Erika.
— Sally! Noua mea coafeză! a spus iritată maică-sa, ca şi când
Sally ar fi existat în viaţa ei de ani de zile, nu de două luni, ca şi
când Sally avea să-i fie prietenă pe viaţa.
Ha. Şi cu Sally se va întâmpla la fel cum s-a întâmplat cu toate
celelalte minunate necunoscute din viaţa mamei ei.
— Şi ce altceva mai aveai de gând să-mi zici în mesajul tău? a
întrebat Erika.
— Să vedem, pe urmă voiam să-ţi zic aşa, în treacăt, ca şi când
tocmai mi-a venit în gând: Oh, ascultă, scumpo, apropo!
Erika a început să râdă. Mama ei reuşea întotdeauna s-o
cucerească, chiar şi în cele mai neplăcute momente, chiar şi-
atunci când Erika credea că s-a săturat, gata, nu mai suporta,
mama ei o recucerea, făcând-o iar s-o iubească.
A râs şi mama ei, dar avea un râs neliniştit şi ascuţit.
— Voiam să-ţi zic: „Ascultă, dragă, mă întrebam dacă tu şi
Oliver n-aţi vrea să veniţi pe la mine duminică, la masa de
prânz?”
— Nu, a spus Erika. Nu.
A inspirat ca şi cum ar fi tras aer în piept printr-un pai. Simţea
că-i tremură buzele.
— Nu mulţumesc. O să venim pe la tine pe cincisprezece.
Atunci o să venim, mamă. Nu şi altă dată. Asta-i înţelegerea.
— Dar dragă, cred că ai fi foarte mândră de mine pentru că…
— Nu, a spus Erika. Ne întâlnim oriunde altundeva. Putem să
luăm masa în oraş duminică. La un restaurant drăguţ. Sau poţi
să vii tu pe la mine. Eu şi Oliver n-avem nimic în program. Putem
să mergem oriunde altundeva, dar noi nu venim pe la tine.
S-a oprit, apoi a repetat mai tare şi mai clar, ca şi când ar fi
vorbit cu cineva care nu pricepea prea bine engleza.
— Noi nu venim pe la tine.
A urmat un moment de tăcere.
— Până pe cincisprezece, a spus Erika. Scrie în agendă. În
ambele agende.
— Aveam o reţetă nouă pe care voiam s-o încerc. Am cumpărat
o carte cu reţete de prăjituri fără gluten, ţi-am spus?
Avea tonul acela entuziast care făcea totul. Jovialitatea aceea
crudă, calculată, de parcă ea chiar credea că era posibil ca Erika
să intre în jocul pe care îl jucaseră atâţia ani, când amândouă se
prefăceau că erau o mamă şi o fiică obişnuite care purtau o
conversaţie obişnuită, deşi ea ştia că Erika nu-l mai juca, deşi
amândouă recunoşteau că jocul se sfârşise, deşi mama ei
plânsese, se scuzase şi făcuse promisiuni pe care amândouă ştiau
că nu le va respecta, iar acum se făcea că niciodată nu promisese
nimic.
— Mamă. Of, Doamne.
— Ce?
Falsă inocenţă. Vocea aceea enervantă, de fetiţă mică.
— Ai promis pe mormântul bunicii că n-o să mai cumperi încă o
carte de reţete! Tu nu găteşti! Nu ai alergie gluten!
De ce îi tremura vocea de furie, când de fapt nu se aşteptase
niciodată ca mama ei să-şi ţină acele promisiuni melodramatice?
— N-am promis niciodată aşa ceva! a spus maică-sa renunţând
la vocea de fetiţă şi căpătând îndrăzneala de a răspunde la furia
Erikăi cu propria ei furie. Şi dacă vrei să ştii, în ultimul timp mă
simt îngrozitor de balonată. Am intoleranţă la gluten, mersi
frumos. Scuză-mă că îmi fac griji pentru sănătatea mea.
Nu intra în jocul ei. Îndepărtează-te de terenul cu mine
emoţionale. De-asta investea mii de dolari în terapie, exact pentru
situaţii de genul ăsta,
— Bine mamă, mă bucur că ne-am auzit, a spus Erika repede,
fără să-i dea mamei ei şansa să mai zică ceva, de parcă ar fi fost
un agent de vânzări de la teleshopping, dar acum sunt la serviciu,
aşa că trebuie să închid. Vorbim mai târziu.
A închis înainte ca mama ei să mai spună ceva şi a lăsat
telefonul în poală.
Şoferul stătea cu umerii vădit nemişcaţi pe husa cu mărgele
care acoperea scaunul, doar mâinile i se mişcau pe partea de jos a
volanului, prefăcându-se că nu ascultase. Ce fel de fiică refuză să
se ducă pe la maică-sa? Ce fel de fiică vorbeşte atât de agresiv cu
maică-sa doar pentru că a cumpărat încă o carte de reţete?
Erika a clipit apăsat.
Telefonul a sunat din nou şi ea a tresărit atât de tare că era cât
pe ce să-l scape din poală. Probabil că era tot maică-sa, o suna
să-i strige că se purtase urât cu ea.
Dar nu era maică-a. Era Oliver.
— Bună, a spus ea şi aproape că-i venea să plângă de uşurare
când i-a auzit vocea. Numai ce-am avut o conversaţie „amuzantă”
cu mama. Voia să ne ducem pe la ea duminică.
— Urmează să mergem pe la ea abia peste două săptămâni, nu?
a spus Oliver.
— Da, a spus Erika. Încearcă să forţeze nota.
— Tu eşti în regulă?
— Da, a răspuns ea ştergându-se cu un deget sub ochi. Sunt
bine.
— Eşti sigură?
— Da. Mulţumesc.
— Scote-ţi-o din minte şi gata, a spus Oliver. Spune-mi, te-ai
dus la prelegerea lui Clementine la biblioteca aceea unde ziceai că
este?
Erika şi-a lăsat capul pe speteaza scaunul şi a închis ochii. Fir-
ar să fie. Normal. De-asta o suna. Pentru Clementine. Planul era
ca ea să discute cu Clementine după prelegere, la o cafea. Oliver
nu se arătase prea interesat de motivul pentru care Erika se
ducea să asculte prelegerea lui Clementine. El nu-i înţelegea
dorinţa obsesivă de a-şi completa spaţiile goale din memorie. I se
părea irelevant, aproape absurd. „Crede-mă, ţi-ai amintit tot ce
era de amintit”, îi spusese el. (Buzele i s-au subţiat, privirea
susţinându-i cuvintele: „Crede-mă”. Doar o mică străfulgerare de
suferinţă pe care niciodată nu reuşea să şi-o reprime şi pe care
probabil ar nega că o simte.) „E normal să ai goluri de memorie
când bei prea mult.” Nu era normal în cazul ei. Dar Oliver văzuse
în asta ocazia perfectă de a vorbi cu Clementine, de a o prinde în
sfârşit.
Ar fi trebuit să-l lase şi pe el să intre pe mesageria vocală.
— Am fost, a răspuns ea. Dar am plecat pe la jumătate. Nu mă
simţeam prea bine.
— Deci n-ai apucat să vorbeşti cu Clementine? a întrebat
Oliver.
Îl simţea străduindu-se din răsputeri să-şi ascundă frustrarea.
— Azi nu, a spus ea. Nu te îngrijora. Găsesc eu momentul
potrivit. Oricum, zona de restaurante nu ar fi fost cel mai bun loc.
— Chiar acum mă uit în agendă. Mâine se fac exact opt
săptămâni de la grătar. Nu mi se pare deranjant sau insensibil,
sau mai ştiu eu cum, s-o întrebi pur şi simplu. Sun-o. Nu-i nevoie
să fiţi faţă-n faţă.
— Ştiu. Îmi pare rău.
— Nu trebuie să-ţi pară rău, a spus Oliver. Este dificil. Nu e
vina ta.
— În primul rând a fost vina mea că ne-am dus la grătar, a
spus ea.
Oliver n-o va absolvi de această vină. Era prea riguros. Ei
întotdeauna avuseseră asta în comun: pasiunea pentru
rigurozitate.
Taximetristul a pus brusc o frână.
— Şofer idiot! Papagalule!
Erika a pus palma pe scaunul din faţă ca să se sprijine în timp
ce Oliver a continuat:
— Asta nu are nicio relevanţă.
— Pentru mine are, a spus Erika.
În telefon s-a auzit un bipăit, semn că o mai suna cineva.
Probabil maică-sa. Faptul că îi luase câteva minute ca să sune
însemna că alesese să plângă în loc să-i reproşeze că a tratat-o
urât. Lacrimile îi luau mai mult.
— Nu ştiu ce vrei să spun despre asta, Erika, a zis Oliver
îngrijorat.
Crede că există un anumit răspuns corect. Un răspuns la
sfârşitul cărţii. Credea că există un set de reguli secrete într-o
relaţie pe care ea trebuia să le ştie, deoarece era femeie, şi pe care
le ţinea pentru ea în mod deliberat
— Dar… o să discuţi cu Clementine? a întrebat el.
— O să discut cu Clementine, a spus Erika. Ne vedem diseară.
A închis telefonul şi l-a pus în geanta aşezată la picioare.
Taximetristul a pornit radioul. Fără îndoială că renunţase să-i mai
ceară sfaturi contabile deoarece, judecând după viaţa ei
personală, considera probabil că nu putea avea încredere în
sfaturile ei profesionale.
Erika s-a gândit la Clementine care acum îşi încheia micul
discurs de la bibliotecă, probabil în aplauzele politicoase ale
publicului. Fără „bravo!”, fără ovaţii în picioare, fără buchete în
spatele scenei.
Biata Clementine, simţea că trebuia practic să se umilească în
felul acesta.
Oliver avea dreptate: decizia de a merge la grătar nu avea nicio
relevanţă. Era un cost irecuperabil. A lăsat iar capul pe speteaza
scaunului, a închis ochii şi şi-a adus aminte de o maşină argintie
care venea spre ea, stârnind un vârtej de frunze de toamnă.
Capitolul 3
În ziua grătarului

Erika a intrat cu maşina pe strada ei şi a fost întâmpinată de o


privelişte neobişnuită, aproape frumoasă: în sfârşit, cineva
conducea BMW-ul argintiu care de şase luni stătuse parcat în faţă
la numărul şapte, iar cel de la volan nici nu se sinchisise să
cureţe stratul de frunze roşcate şi aurii care se adunaseră pe
capota şi acoperişul maşinii, aşa încât, în timp ce mergea (mult
prea repede pentru o zonă rezidenţială), stârnea un vârtej de
frunze, ai fi zis că maşina era urmată de o minitornadă.
Când frunzele s-au aşezat, Erika l-a văzut pe Vid, vecinul de
alături, stând în capătul aleii din faţa casei lui şi uitându-se după
maşina care trecea, în timp ce o rază de lumină s-a reflectat în
ochelarii lui de soare, scânteind ca bliţul unui aparat foto.
Erika a frânat lângă el, coborând în acelaşi timp geamul
dinspre locul din dreapta.
— Bună dimineaţa, a strigat ea. În sfârşit cineva a mişcat din
loc maşina aia!
— Da, probabil şi-au încheiat afacerea cu droguri, ce zici?
Vid s-a aplecat spre maşină, ridicându-şi ochelarii pe cap, peste
părul bogat şi grizonant.
— Sau poate erau nişte mafioţi, mai ştii?
— Ha-ha! a râs Erika fără convingere deoarece Vid însuşi arăta
ca un gangster prosper.
— E o zi de milioane, ştii. Uită-te şi tu! N-am dreptate?
Vid a arătat satisfăcut spre cer de parcă el personal
achiziţionase ziua la un superpreţ şi primise produsul de calitate
pe care îl merita.
— Este o zi frumoasă, a spus Erika. Ai ieşit la plimbare?
Vid a reacţionat cu un uşor dezgust la o astfel de sugestie.
— La plimbare? Eu? Nu.
A arătat spre ţigara aprinsă pe care o ţinea între degete şi spre
ziarul de sâmbătă făcut sul în punga de plastic din cealaltă mână.
— Doar am coborât să-mi iau ziarul, ştii.
Erika şi-a repetat în gând să nu mai numere de câte ori
spusese Vid „ştii”. Monitorizarea ticului verbal al cuiva era vecină
cu tulburarea obsesiv-compulsivă. (Actualul record al lui Vid: de
unsprezece ori, într-o diatribă de două minute despre scoaterea
pizzei cu pancetta afumate din meniul pizzeriei locale. Lui Vid nu-
i venea să creadă, pur şi simplu nu-i venea să creadă, ştii. Când
era agitat, acest „ştii” se repeta des.)
Erika era perfect conştientă că unele comportamente de-ale ei
erau la limita obsesiv-compulsivă. „Nu m-aş grăbi cu etichetările,
Erika”, îi spunea psihoterapeuta ei cu zâmbetul constipat pe care
tindea să-l aibă ori de câte ori Erika se „autodiagnostica”. (Când
începuse terapia Erika se abonase la revista Psihologia azi doar ca
să se informeze puţin despre cum decurgeau lucrurile şi a fost
atât de fascinată, încât, de curând, începuse să parcurgă lista de
lecturi recomandate la ştiinţe comportamentale şi psihologice
pentru studenţii din anul întâi de la Universitatea Cambridge. Îi
spusese şi psihoterapeutei doar aşa spre informare, numai că
aceasta nu a părut să se simtă ameninţată, dar nici tocmai
încântată de lucrul ăsta.)
— Al naibii puşti trece în viteză pe stradă şi îl aruncă din goana
maşinii de parcă ar arunca o grenadă în Siria, ştii.
Vid a schiţat un gest cu ziarul făcut sul, mimând că aruncă o
grenadă.
— Dar tu cu ce treabă? Ai fost la cumpărături?
S-a uitat la grămăjoara de sacoşe de plastic de pe scaunul din
dreapta şi a tras adânc din ţigară, suflând fumul prin colţul gurii.
— Nu chiar cumpărături, doar… ăă, una-alta, ce mai aveam
nevoie.
— Una-alta, a repetat Vid de parcă auzea expresia pentru prima
oară.
Poate că n-o mai auzise. S-a uitat la Erika în felul acela al lui
cercetător, aproape dezamăgit, de parcă aştepta mai mult de la ea,
de parcă ea îi ascundea ceva în mod voit.
— Da. Pentru ceaiul de după-amiaza. Mai târziu vin pe la noi
Clementine şi Sam cu fetiţele lor. Prietenii mei, Clementine şi
Sam, ţi-i aminteşti? I-ai cunoscut când aţi fost pe la noi.
Ea ştia foarte bine că Vid şi-i amintea. I-o prezentase pe
Clementine ca să se dea interesantă. Era tot ce avea să-i ofere lui
Vid: pe Clementine.
Vid s-a luminat instantaneu la faţă.
— Prietena ta. Violoncelista! a spus Vid încântat.
Efectiv a plescăit din buze când a pronunţat cuvântul
„violoncelista”.
— Şi soţul ei. Afon! Ce păcat, nu?
— Ei. Aşa îi place lui să spună că este afon, a spus Erika.
Eu cred că practic el e…
— Un tip de gaşcă! Era, cum îi zice, director de marketing la o
companie B-L-C care înseamnă bunuri… nu-mi spune, nu-mi
spune bunuri de larg consum. Ce dracu’ o fi însemnând asta. Dar
cum ţi se pare? Am memorie bună, nu? Am o minte brici, aşa-i zic
ne neveste-mii.
— De fapt s-a mutat în altă parte şi acum lucrează la o firmă de
băuturi energizante.
— Cum? Băuturi energizante? Băuturi care îţi dau energie?
Oricum, ştii, Sam şi Clementine sunt oameni de treabă, oameni
minunaţi! Ştii, ar trebui să veniţi cu toţii pe la noi, la un grătar!
Da, vom face un grătar! Să ne bucurăm de vremea asta minunată,
ştii! Insist! Trebuie să veniţi!
— Oh, a spus Erika. Drăguţ din partea ta să ne inviţi.
Ar trebui să refuze. Era perfect capabilă să spună nu. N-avea
probleme să le spună oamenilor nu, de fapt chiar se mândrea cu
abilitatea ei de a refuza pe cineva. Nici Oliver n-ar vrea să schimbe
planurile pentru azi. Era prea important. Ziua de azi era crucială.
Ziua de azi le putea schimba viaţa.
— Am să fac porc la proţap! Ca la noi, la sloveni. Bine, nu chiar
în stil slovenesc. În stilul meu, dar aşa ceva n-aţi mai mâncat
niciodată. Prietena ta, Clementine… îmi amintesc. Era o
mâncăcioasă, să ştii. La fel ca mine.
Şi s-a bătut cu palma peste burtă.
— Păi… a spus Erika.
S-a uitat din nou spre sacoşele de plastic de pe scaunul din
dreapta. Tot drumul spre casă se uitase spre cumpărături,
îngrijorată că nu făcuse bine. Ar fi trebuit să ia mai mult. Ce se
întâmpla cu ea? De ce nu cumpărase cât pentru un festin!
În plus, biscuiţii săraţi pe care îi alesese erau cu seminţe de
susan, iar seminţele de susan aveau o anumită semnificaţie. Oare
lui Clementine îi plăceau seminţele de susan sau nu?
— Ce zici? a întrebat Vid. Tiffany s-ar bucura să vă vadă.
— Crezi? a spus Erika.
Majoritatea nevestelor n-ar fi încântate de un grătar
neplanificat. Dar nevasta lui Vid părea să fie la fel de sociabilă ca
ei. Erika s-a gândit cum a fost prima oară când îi prezentase pe
prietenii ei cei mai buni vecinilor ei extrovertiţi, când ea şi Oliver îi
invitaseră pe toţi la un pahar acasă la ei anul trecut, de Crăciun,
într-un acces de nebunie: „Hai să ne prefacem că suntem nişte
oameni cărora le place să se distreze”. Ea şi Oliver au regretat
fiecare clipă. Distracţia era întotdeauna o povară pentru Erika
pentru că ea nu avea experienţă în aşa ceva şi pentru că o parte
din ea credea mereu că musafirii erau ceva de temut şi de
dispreţuit.
— Au şi două fetiţe, da? a continuat Vid. Dakotei i-ar plăcea să
se joace cu ele.
— Da. Deşi, nu uita, ele sunt mult mai mici decât Dakota.
—  Şi mai bine! Dakotei îi place să se toace cu copii mici, ştii, să
facă pe sora mai mare, ştii. Să le împletească părul, să le facă
unghiile, ştii, toate s-ar simţi bine!
Erika şi-a plimbat mâinile pe volan. S-a uitat spre casa ei.
Gărduleţul verde care mărginea aleea de la intrare era proaspăt
tuns, într-o simetrie perfectă, frapantă. Jaluzelele erau deschise.
Ferestrele erau curate şi fără urme. Nimic de ascuns. Din stradă
se vedea veioza veroneză de culoare roşie. Atât. Doar veioza. O
veioză foarte scumpă. Numai cât vedea din stradă veioza aceea
când se întorcea cu maşina spre casă, şi Erika avea un sentiment
de mândrie şi pace. La ora asta, Oliver era înăuntru şi dădea cu
aspiratorul. Erika dăduse cu aspiratorul ieri, deci era o exagerare.
Curăţenie excesivă. Jenant.
La început, când Erika a plecat de la casa ei, unul dintre
multele lucruri de rutină care au preocupat-o în legătură cu viaţa
casnică a fost să afle cât de des foloseau aspiratorul oamenii
normali. Mama lui Clementine a fost cea care i-a dat un răspuns
decisiv: o dată pe săptămână. Erika, de exemplu în fiecare
duminică după-amiaza, alegi o oră care îţi convine, faci din asta
un obicei. Erika respectase cu sfinţenie regulile de viaţa ale lui
Pam, pe când Clementine le ignora cu bună ştiinţă. „Eu şi Sam
uităm mereu că există datul cu aspiratorul”, îi spusese ea odată
Erikăi, „întotdeauna ne simţim mai bine după ce o facem şi pe
urmă zicem: Hai să aspirăm mai des! E ca atunci când ne aducem
aminte să facem sex”.
Erika fusese uimită şi de chestia cu aspiratul, şi de chestia cu
sexul. Ştia că în public ea şi Oliver aveau un comportament mai
sobru unul faţă de celălalt decât alte cupluri, nu se tachinau (le
plăcea ca lucrurile să fie clare,
nu să lase loc pentru interpretări eronate), dar vai!, ei n-ar uita
niciodată să facă sex..
Pentru rezultatul întâlnirii de astăzi, o casă aspirată nu va
conta mai mult decât seminţele de susan.
— Porc la proţap zici? i-a spus Erika lui Vid.
A lăsat capul într-o parte într-un gest de cochetărie, aşa cum ar
face Clementine într-o astfel de situaţie. Uneori împrumuta din
manierele lui Clementine, dar numai când nu era ea de faţă, ca să
nu le recunoască.
— Vrei să zici că ai un porc prin preajmă care numai atât
aşteaptă, să fie fript?
Vid a zâmbit încântat, i-a făcut cu ochiul şi a arătat cu ţigara
spre ea. Fumul a intrat în maşină, aducând o altă lume.
— Nu-ţi face griji pentru asta, Erika.
A pus accentul pe a doua silabă. Erika. Asta făcea ca numele ei
să sune mai exotic.
— Rezolvăm noi, să ştii. La ce oră vine prietena ta violoncelistă?
La două? Trei?
— La trei, a răspuns Erika.
Deja regreta gestul de cochetărie. Oh, Doamne. Ce făcuse?
S-a uitat pe lângă Vid şi l-a văzut pe Harry, bătrânul care
locuia singur în cealaltă parte de casa lui Vid, stând în curtea din
faţă, lângă tufa de camelii, cu o foarfecă de grădină în mână.
Privirile li s-au întâlnit şi ea i-a făcut semn cu mâna, dar el s-a
uitat repede în altă parte şi s-a retras în colţul grădinii ca să nu
mai fie văzut.
— Amicul nostru Harry stă la pândă? a întrebat Vid fără să se
întoarcă.
— Da, a spus Erika. Acum a plecat.
— Atunci rămâne ora trei? a spus Vid ciocănind o dată cu
hotărâre în portiera maşinii. Ne vedem atunci?
— Bine, a spus Erika încet.
L-a văzut pe Oliver deschizând uşa casei şi ieşind pe verandă
cu un sac de gunoi. O să se înfurie pe ea.
— Perfect. Excelent!
Vid s-a ridicat de la geamul maşinii şi l-a observat pe Oliver
care a zâmbit şi i-a făcut cu mâna.
— Prietene! a spus Vid cu vocea lui tunătoare. Ne vedem mai
târziu! La noi, la grătar!
Lui Oliver i-a dispărut zâmbetul.
Capitolul 4
Clementine a ieşit uşor panicată din parcarea bibliotecii cu o
mână pe volan şi cu cealaltă reglând sistemul de aclimatizare,
deoarece, brusc, parbrizul se aburise atât de tare, încât practic
devenise opac pe alocuri. Plecase cu douăzeci de minute mai
târziu decât îşi planificase.
După ce-şi terminase discursul în obişnuitele aplauze potolite
şi ezitante ale publicului, de parcă oamenii nu ştiau dacă era
potrivit să aplaude sau nu, au tot ţinut-o de vorbă în timp ce ea
încerca să ajungă la uşă (era atât de aproape şi totuşi atât de
departe), strecurându-se prin grupul mic, dar impenetrabil, al
celor care se îndesau la ceaiul de dimineaţă oferit gratuit. O
femeie voia s-o îmbrăţişeze şi s-o bată uşor cu palma pe obraz. Un
bărbat care, a observat mai târziu, avea un cod de bare tatuat la
ceafă dorea să ştie ce părere are despre planurile consiliului cu
privire la reabilitarea bazinului de înot şi nu părea s-o creadă
când i-a spus că ea nu locuia în zonă, deci chiar nu putea să
comenteze. O doamnă micuţă cu părul alb, insista pe lângă ea să
încerce o bucată de prăjitură cu morcov învelită într-un şerveţel
de hârtie.
A mâncat prăjitura cu morcov. Era foarte bună. Şi asta a fost.
Parbrizul s-a limpezit, iar ea a virat la stânga la ieşirea din
parcare, deoarece întotdeauna vira la stânga atunci când nu ştia
încotro s-o ia.
— Vorbeşte odată, a spus ea adresându-se GPS-ului. N-ai decât
un singur lucru de făcut. Fă-l.
Avea nevoie de GPS ca să ajungă acasă la prietena ei Ainsley,
unde urma să repete piesele pentru audiţie în faţa lui Ainsley şi a
lui Hu, soţul ei. Audiţia era peste două săptămâni. „Până la urmă
te duci la audiţie?” o întrebase mama ei săptămâna trecută, pe un
ton surprins şi probabil critic, însă Clementine auzea critici peste
tot în ultimul timp, deci poate că i se păruse.
„Da, până la urmă mă duc la audiţie”, îi spusese ea pe un ton
rece, iar mama ei nu mai zisese nimic.
Conducea încet, aşteptând instrucţiunile GPS-ului, dar acesta
tăcea gânditor.
— Ai de gând să-mi spui încotro s-o iau? l-a întrebat ea.
Se pare că nu. A ajuns la un semafor şi a făcut stânga. Nu
putea s-o ia mereu la stânga pentru că astfel s-ar fi învârtit în
cerc. Nu? Altădată, când ea ar fi ajuns acasă şi i-ar fi povestit lui
Sam, el ar fi râs, ar fi făcut glume pe seama ei, ar fi compătimit-o
şi s-ar fi oferit să-i cumpere un nou GPS.
— Te urăsc, i-a spus Clementine GPS-ului care nu zicea nimic,
te urăsc şi te dispreţuiesc.
GPS-ul a ignorat-o, iar Clementine s-a uitat cu atenţie prin
ploaie, căutând un indicator. Simţea că începe s-o doară capul de
atâta încruntare.
N-ar trebui să fie aici, să bată atâta drum prin ploaie până în
celălalt capăt al oraşului Sydney, în această suburbie
necunoscută, anostă şi cenuşie. Ar fi trebuit să fie acasă, să
exerseze. Asta ar fi făcut.
Oriunde se ducea, orice făcea, o parte din mintea ei îşi imagina
mereu o ipotetică viaţă paralelă cu cea reală, o viaţă în care,
atunci când Erika îi telefona şi-i spunea „Vid ne-a invitat la un
grătar», Clementine răspundea „Nu, mulţumesc”. Două cuvinte,
atât. Vid nu s-ar fi supărat. Abia dacă îi cunoştea.
Aseară la concertul simfonic, n-a fost Vid. Mintea îi juca nişte
feste crude, plasând acea căpăţână mare fix în mijlocul unui
ocean de figuri.
Cel puţin astăzi fusese pregătită s-o vadă pe Erika în public,
deşi tot a simţit un nod în stomac în clipa când a zărit-o stând
atât de rigidă pe ultimul rând, de parcă ar fi fost la o
înmormântare, abia schiţând un zâmbet când privirile li s-au
întâlnit. De ce voise să vină? Era ciudat. Credea că e ca atunci
când o vede cântând? Şi chiar dacă credea asta, tot nu-i stătea
Erikăi în fire să plece de la serviciu şi să bată atâta drum cu
maşina tocmai din nordul oraşului ca s-o audă pe Clementine
povestind o întâmplare pe care ea deja o ştia. Şi pe urmă se
ridicase şi plecase pe la jumătate! Îi trimisese un mesaj pe telefon
să-i spună că a intervenit ceva la serviciu, dar părea puţin
probabil. Cu siguranţă că nu era nicio problemă contabilă care să
nu poată aştepta douăzeci de minute.
Se simţise uşoară când a plecat. Fusese deconcertant pentru ea
să vorbească în timp ce faţa aceea micuţă care o privea intens îi
atrăgea atenţia ca un magnet. La un moment dat, îi trecuse prin
minte gândul nesemnificativ şi derutant că părul blond al Erikăi
era tuns exact în stilul mamei lui Clementine. Un stil practic şi
simetric, cu părul până la umăr, cu un breton lung, tăiat perfect
drept chiar deasupra sprâncenelor. Erika o idolatriza pe mama lui
Clementine. Era un mod de a o imita deliberat sau subconştient,
dar în niciun caz o coincidenţă.
A văzut un indicator spre oraş şi a schimbat repede banda de
circulaţie chiar când GPS-ul s-a trezit şi a îndrumat-o cu o
plăcută voce feminină cu accent britanic „să vireze prima la
dreapta”.
— Da, mi-am dat şi eu seama, mersi oricum, a spus ea.
A început iar să plouă şi a pornit ştergătoarele.
O bucată de cauciuc se desprinsese de pe unul dintre
ştergătoare şi la fiecare a treia mişcare scârţâia ascuţit, ca o uşă
ce se deschidea încet într-un film de groază.
Scaâârţ. Doi. Trei. Scââârţ. Doi. Trei. O făcea să se gândească la
nişte zombi prinşi într-un vals greoi.
O s-o sune pe Erika azi. Sau mâine-dimineaţă. Îi datora Erikăi
un răspuns. Trecuse destul timp. Nu exista decât un singur
răspuns, fireşte, însă Clementine aştepta momentul potrivit.
Nu te gândi la asta acum. Gândeşte-te doar la audiţie. Trebuia
să compartimenteze, aşa cum sugerau articolele de pe Facebook.
Se zicea că bărbaţii se pricep să compartimenteze, ei se
concentrează cu toată atenţia pe ce fac, deşi Sam n-a avut
niciodată probleme să facă simultan mai multe lucruri, putea să
prepare un risotto în timp ce se juca cu fetele un joc bun-pentru-
minte şi golea maşina de spălat vase. Clementine era cea care nu
se putea concentra: lua violoncelul, apoi uita că pusese ceva la
cuptor. Ea era cea care odată uitase (ce scandalos!) s-o ia pe Holly
de la o petrecere la o zi de naştere, ceea ce Sam n-ar uita
niciodată. „Mama voastră este într-o permanentă stare de
zăpăceală” le-a spus Sam fetelor, dar a spus-o cu duioşie, sau aşa
a crezut ea, poate doar îşi imaginase că fusese duioşie. Nici nu
mai ştia ce credeau în realitate oamenii despre ea: mama ei, soţul
ei, prietena ei. Părea posibil orice.
S-a gândit din nou la comentariul mamei ei: „Până la urmă te
duci totuşi la audiţie?” Niciodată nu investise atâtea ore de
pregătire pentru o audiţie, nici măcar înainte de naşterea copiilor.
Se văicărea tot timpul: Sunt o mamă cu doi copii care munceşte!
Vai de capul meu! Ziua are prea puţine ore pentru câte am de făcut!
De fapt destule ore dacă dormeai mai puţin. Acum se ducea la
culcare la miezul nopţii, nu la ora zece, şi se trezea la ora cinci,
nu la şapte.
Faptul că dormea mai puţin îi dădea sentimentul – deloc
neplăcut – că era uşor sedată. Se simţea detaşată de toate
aspectele vieţii ei. Nu mai avea timp să simtă. Tot timpul pe care
altădată îl irosea ca să simtă, să-şi analizeze sentimentele, ca şi
când ar fi fost o chestiune de importanţă naţională. Clementine se
simte extrem de agitată din cauza audiţiei care se apropie!
Clementine nu ştie dacă este suficient de bună. Pentru Dumnezeu,
lasă toate astea, hai să studiem emoţiile audiţiei, hai să discutăm
deschis cu prieteni muzicieni, hai să obţinem asigurări constante.
Încetează. Nici această neîntreruptă autoridiculizare a
persoanei care a fost odată nu ajuta prea mult. Ocupă-ţi timpul
concentrându-te pe chestiuni de tehnică. Şi-a răscolit mintea să
găsească o problemă tehnică cu care să-şi distragă atenţia – de
exemplu digitaţia în deschiderea arpegiului lui Beethoven. Nu
reuşea să se hotărască. O versiune mai complicată i-ar aduce un
rezultat muzical mai bun, dar atunci când era sub presiune exista
riscul să greşească. A luat mâna de pe volan şi a încercat un
exerciţiu de digitaţie pe coapsă.
Mai în faţă era un ambuteiaj? Nu trebuie să întârzie. Prietenii ei
renunţau la timpul lor ca să facă asta pentru ea. Ei nu obţineau
nimic în schimb. Era din pur altruism. S-a uitat la traficul blocat
şi s-a revăzut în maşina lui Tiffany, prinsă într-o mare de lumini
roşii de de frână, cu centura de siguranţă strânsă ca un corset,
legată peste gât.
Coloana de maşini a continuat să înainteze. Era bine. S-a auzit
expirând, nici nu-şi dăduse seama că îşi ţinea respiraţia.
O să-l întrebe pe Sam când vor ieşi diseară la restaurant dacă
şi mintea lui revine mereu la aceeaşi întrebare inutilă „ce-ar fi fost
dacă”, precum acul unui pick-up în zgârietura unui disc de vinil,
aşa cum i se întâmplă ei. Poate aşa va provoca o discuţie. O
„discuţie vindecătoare”. Era genul de expresie pe care ar folosi-o
mama ei.
Diseară ieşeau la un „rendez-vous”. Alt termen modern pe care
îl învăţase mama ei. „Copii, voi aveţi nevoie de un rendez-vous!”
Ea şi Sam detestau expresia „rendez-vous”, dar urmau sa aibă
unul la un restaurant recomandat de mama lui Clementine.
Mama ei urma să stea cu copiii şi făcuse deja rezervarea.
„Iertarea este atributul celor puternici. Mi se pare că asta a
spus-o Gandhi”, i-a explicat mama ei. Frigiderul mamei ei avea
uşa acoperită cu citate motivaţionale scrise pe bileţele de hârtie
prinse cu magneţi de frigider. Şi magneţii erau inscripţionaţi cu
astfel de citate.
Poate că diseară va fi bine. Poate chiar se vor distra. Încerca să
fie pozitivă. Unul dintre ei trebuia să fie. A trecut foarte aproape
de marginea drumului şi un val uriaş de apă a şters partea
laterală a maşinii. A înjurat mult mai urât decât era justificat.
Avea impresia că ploua din ziua cu grătarul, deşi ştia că nu era
aşa. Când se gândea la viaţa ei de dinainte de grătar, o vedea
inundată de o lumină aurie. Cer senin. O briză uşoară. Ca şi când
n-ar fi plouat până atunci.
— Viraţi prima la stânga, a spus GPS-ul.
— Cum? Aici? s-a mirat Clementine. Eşti sigură? Sau te referi
la următoarea? Cred că te referi la următoarea.
A mers mai departe.
— Întoarceţi cât mai curând posibil, a spus GPS-ul părând că
oftează.
— Scuze, a zis Clementine spăsită.
Capitolul 5
În ziua grătarului

Lumina soarelui inunda bucătăria unde Clementine alerga pe


loc, îmbrăcata în pijama, în timp ce Sam, soţul ei, striga
asemenea unui sergent-major: „Aleargă, soldat, aleargă.”
Ruby, fiica ei de doi ani, tot în pijama, cu părul blond încâlcit
ca un cuib de pasăre, alerga alături de Clementine, chicotind şi
ţopăind ca o păpuşă cu sfori. Ţinea o bucată de croasant muiat
într-o mânuţă durdulie şi un tel metalic cu mâner de lemn în
cealaltă, deşi nimeni nu se mai gândea la Tel ca la o simplă
ustensilă de bucătărie. Tel era hrănit, îmbăiat şi culcat cu duioşie
în fiecare seară de Ruby în cutia lui/ei (sexul lui Tel era incert) de
pantofi tapetată cu şerveţele de hârtie.
— De ce alerg? a întrebat Clementine gâfâind. Nu-mi place să
alerg!
Azi-dimineaţa, Sam anunţase cu o expresie angelică în priviri
că pusese la punct un plan infailibil care s-o ajute: „Să reuşeşti la
această audiţie, iubito”. Stătuse până noaptea târziu ca să-şi
pregătească planul.
Mai întâi, ea trebuia să alerge pe loc timp de cinci minute cât
putea de repede.
— Nu pune întrebări, doar execută ordinele! a spus Sam.
Genunchii sus! Trebui să gâfâi!
Clementine a încercat să ridice genunchii.
Probabil că el căutase pe Google după „sfaturi pentru o audiţie
orchestrală” şi sfatul numărul unu era ceva încântător de banal
de genul: „Fă gimnastică! Asigură-te că eşti în formă fizică
maximă”.
Asta era problema când erai căsătorită cu un ne-muzician. Un
muzician ar fi ştiut că un mijloc de-a o ajuta să se pregătească
pentru audiţie să le scoată pe fete în oraş în această dimineaţă,
înainte să meargă în vizită la Erika, şi să-i lase timp să repete. Nu e
mare filosofie, soldat.
— Încă două minute!
Sam o privea cu atenţie. Era nebărbierit, cu un tricou pe el şi în
boxeri.
— De fapt s-ar putea să mai fie nevoie de un minut în plus, nu
prea eşti în formă.
— Eu mă opresc, a spus Clementine încetinind.
— Nu! Nu trebuie să te opreşti. Făcând să-ţi crească pulsul, îţi
stimulezi sistemul nervos pentru audiţie. Când a crescut, trebuie
să începi imediat să cânţi fragmentele muzicale.
— Ce? Nu, nu vreau să cânt acum.
A început să încetinească. Avea nevoie de timp ca să-şi
pregătească meticulos fragmentele muzicale.
— Mai vreau o cafea, a spus ea.
— Aleargă, soldat, aleargă! a strigat Sam.
— Of, Doamne!
A continuat să alerge. Nu-i strica să facă puţină gimnastică;
deşi o durea destul de tare.
Holly, fiica lor de cinci ani („şi trei sferturi”, era important de
specificat), a coborât în living purtând pantaloni de pijama, o
rochie de prinţesă, veche şi ruptă, nişte pantofi cu toc de-ai lui
Clementine. A pus o mână în şodul împins în faţă ca o vedetă pe
covorul roşu şi a aşteptat să fie admirată.
— Uau. Uitaţi-vă la Holly, a spus Sam respectuos. Scoate-ţi
pantofii ăia până nu-ţi rupi picioarele.
— De ce… alergaţi amândouă? le-a întrebat Holly pe mama şi
pe sora ei.
A făcut degetele cârlig în aer ca să pună între ghilimele
cuvântul „alergaţi”. Era un obicei nou şi sofisticat de-al ei, numai
că ea credea că poţi să alegi un cuvânt la întâmplare şi să-l pui
între ghilimele. Cu cât mai multe cuvinte, cu atât mai bine. S-a
încruntat.
— Încetaţi.
— Tatăl tău mă pune să alerg, a spus Clementine gâfâind.
Brusc, Ruby s-a săturat de alergat şi s-a trântit în fund pe
podeaua bucătăriei. A pus cu grijă bucata de croasant pe jos
pentru mai târziu şi a început să-şi sugă vârtos degetul mare, ca
un fumător care simte nevoia să tragă un fum.
— Tati, n-o mai pune pe mami să alerge, i-a cerut Holly.
Respiră ciudat!
— Respir ciudat, a fost Clementine de acord.
— Excelent, a spus Sam. Trebuie să rămână fără aer. Fetelor!
Veniţi cu mine! Avem ceva important de făcut! Holly! Pantofii jos
până nu-ţi rupi picioarele!
A ridicat-o pe Ruby de pe jos, a prins-o sub braţ ca pe o minge
de fotbal în timp ce ea ţipa cu încântare şi a luat-o la fugă pe hol.
Holly fugea în urma lor, ignorând ordinul de a-şi scoate pantofii
din picioare.
— Tu continuă să alergi până te chemăm noi! a strigat Sam din
living.
Clementine, la fel de neascultătoare ca Holly, a încetinit ritmul
de alergare.
— Vino, suntem gata! a strigat Sam.
Ea a intrat în living, pe jumătate râzând, cu respiraţia
întretăiată. S-a oprit în uşă. Mobila fusese împinsă spre marginile
camerei, iar în mijloc era aşezat un singur scaun în faţa stativului
pentru partituri muzicale. Violoncelul rezemat de scaun, cu cuiul
de sprijin bine proptit în podeaua de lemn unde va mai lăsa încă o
găurică. (Căzuseră de acord să numească aceste găuri „semne” în
loc de „stricăciuni”.) Un cearşaf de pat dublu atârna din tavan,
împărţind camera în două. Holly, Ruby şi Sam stăteau după el. O
auzea pe Ruby râzând pe înfundate.
Va să zică de-asta era Sam atât de entuziasmat. Aranjase
camera ca pentru o audiţie. Cearşaful alb voia să fie ecranul
negru în spatele căruia stătea comisia pentru audiţii ca un pluton
de execuţie invizibil care judeca şi condamna, fără chip şi tăcut
(doar uneori se auzea cineva foindu-se sau tuşind, ceea ce o
intimida, şi vocea puternică, plictisită şi superioară care putea
oricând s-o oprească din cântat: „Ajunge, vă mulţumim”).
A fost surprinsă şi aproape jenată de reacţia viscerală automată
a corpului ei la vederea acelui singur scaun.
În minte i-au revenit brusc toate audiţiile la care participase: o
cascadă de amintiri. Atunci când a fost o singură sală de încălzire
pentru toată lumea, o încăpere în care era surprinzător de cald,
de înăbuşitor şi de mult zgomot, atât de aglomerată cu muzicieni
aparent extraordinar de talentaţi, încât totul a început să se
învârtă în jurul ei ca într-un carusel şi un violoncelist francez a
întins o mână moale să prindă violoncelul lui Clementine în clipa
când ea l-a scăpat. (Era campioană la leşinuri.)
Atunci când a participat la prima rundă de audiţii şi a cântat
aproape perfect, a avut doar o scăpare nenorocită în tot concertul,
şi nici măcar într-un pasaj dificil, o greşeală pe care n-o făcuse
niciodată în spectacol şi pe care n-a mai făcut-o de atunci. Fusese
atât de distrusă încât a plâns trei ore într-o cafenea Gloria Jean,
în timp ce doamna de la masa de alături i-a dat şerveţelele ei, iar
prietenul ei de pe vremea aceea (oboistul cu eczemă) îi repeta
întruna: „Te iartă pentru o singură notă falsă!” A avut dreptate,
au iertat-o pentru nota falsă, a primit rechemarea în după-amiaza
aceea, dar ea era deja vlăguită de atâta plâns, avea braţul cu
arcuşul moale ca o spaghetă cât a cântat şi a ratat la runda
finală.
— Sam, a început ea.
Era drăguţ din partea lui, era foarte, foarte drăguţ din partea
lui şi ea îl adora pentru ce făcuse, dar asta n-o ajuta cu nimic.
— Bună mami! a spus Ruby clar de după cearşaf.
— Bună Ruby, a spus Clementine.
— Ssst a spus Sam. Nu mai vorbiţi.
— De ce mami nu „cântă”? a întrebat Holly.
Nu era nevoie s-o vezi ca să-ţi dai seama că pusese acele
ghilimele
— Nu ştiu a spus Sam. Nu-i vom da candidatului slujba dacă
nu cântă, bine?
Clementine a oftat. Trebuia să intre în joc. S-a dus şi s-a aşezat
pe scaun. Avea în gură gust de banană. De fiecare dată când
participa la o audiţie, mânca o banană pe drum în maşină
deoarece bananele conţin aşa-zişii betablocanţi naturali ca să o
ajute să-şi calmeze emoţiile. Acum nu mai putea să mănânce
banane în alte situaţii pentru că o făceau să se gândească la
audiţii.
Poate că de data asta ar putea să încerce din nou nişte
betablocanţi adevăraţi, dar singura dată când a luat aşa ceva, nu
i-a plăcut senzaţia de gură uscată şi îşi simţea creierul ca spălat
cu jet de apă sub presiune, de parcă îi explodase ceva în centrul
capului.
— Mami are deja o slujbă, a spus Holly. Este deja violoncelistă.
— Dar aceasta este slujba visurilor ei, a spus Sam.
— Într-un fel, a spus Clementine.
— Ce-a fost asta? a zis Sam. Cine-a fost? Doar n-am auzit-o pe
concurentă vorbind, nu? Ea nu vorbeşte, doar cântă.
— A fost mami, a spus Ruby. Bună, mami!
— Bună, Ruby! i-a strigat Clementine în timp ce dădea arcuşul
cu sacâz.
„Slujba visurilor ei” era poate cam mult spus (dacă era să
viseze, ar putea la fel de bine să fie o solistă de faimă mondială),
dar ea îşi dorea această slujbă foarte, foarte mult: Violoncelist
principal asociat la Orchestra simfonică din Sydney. Un post
salarizat cu normă întreagă, cu perspectivă profesională. Un post
cu colegi, vacanţe şi un program de lucru. Viaţa ca muzician liber-
profesionist era flexibilă şi plăcută, dar atât de cârpită, de
fragmentată şi de bucăţită, cu nunţi şi petreceri corporatiste, lecţii
de predare, supliniri şi orice se mai găsea. Acum, că dăduse fetele
la şcoală şi la grădiniţă, voia să-şi vadă iar de carieră.
Deja îi cunoştea pe toţi cei din secţiunea instrumentelor cu
coarde a OSS deoarece deseori cânta cu orchestra în diverse
situaţii. („Atunci ar trebui să obţii slujba asta fără probleme, nu?
Pentru că deja lucrezi cu ei” îi zisese mama ei aseară, uitând cu
seninătate de concurenţa acerbă din lumea lui Clementine.) Cei
doi fraţi mai mari ai lui Clementine lucrau ca ingineri peste ocean.
Încă de la facultate, avansaseră în carieră în mod liniar, logic. Nu
se plângeau niciodată că „Simt că astăzi nu pot să lucrez ca
inginer!”
Cei mai apropiaţi prieteni ai ei din orchestră, Ainsley şi Hu, o
violoncelistă şi un dublu basist căsătoriţi, membri în comisia care
va sta în spatele ecranului şi-i va decide soarta, erau deosebit de
încurajatori. Raţional Clementine ştia ca avea şanse. Doar fobia ei
de audiţii care era invalidantă o împiedica să-şi împlinească visul.
Groaza ei de groază.
„Pregătirea este soluţia”, îi spusese Sam aseară de parcă i-ar fi
dat un sfat nemaiîntâlnit. „Vizualizarea. Trebuie să te vizualizezi
câştigând.”
Era neloial din partea ei să creadă că pregătirea pentru o
audiţie orchestrală era mai importantă decât, să zicem, pregătirea
unei prezentări în PowerPoint despre planul de vânzări şi
marketing pentru un şampon antimătreaţă, aşa cum avea Sam de
făcut la ultima lui slujbă. Poate că era acelaşi lucru. Nu ştia. Nu-
şi putea imagina ce făceau oamenii care lucrau la birou şi care
stăteau toată ziua în faţa calculatoarelor. Acum Sam era plin de
energie. În fiecare zi pleca la serviciu foarte voios deoarece tocmai
obţinuse un post ca director de marketing la o companie mai
mare şi „mai dinamică”, producătoare de băuturi energizante. La
noul loc de muncă avea o mulţime de colegi de douăzeci şi ceva de
ani. Uneori sesiza în vocea lui inflexiunile stilului lor tărăgănat de
a vorbi. El era încă în faza „lunii de miere”. Ieri zicea ceva despre
„cultura corporatistă orientată spre viitor” şi nu o spunea ironic.
Abia începuse de-o săptămână. Ea îi va acorda o perioadă de
graţie înainte să înceapă să-l tachineze în privinţa asta.
— Pot să mă duc să mă joc pe iPad? a întrebat Holly din spatele
cearşafului.
— Ssst, mama voastră dă proba, a spus Sam.
— Atunci pot să iau ceva să mănânc? a spus Holly.
Apoi înfuriată:
— Ruby!
— Ruby, n-o mai linge pe sora ta, a oftat Sam.
Clementine a ridicat privirea şi a încercat să nu se gândească la
cum fusese prins cearşaful de tavan. Nu cumva înfipsese piuneze
în tavanul lor cu decoraţiuni originale? Nu. El era un om
rezonabil. A luat arcuşul în mână şi l-a poziţionat pe violoncel.
Partiturile erau pe stativ. Nu avusese surprize reale când le
parcursese ieri. Brahms va fi bine. Beethoven, în regulă, câtă
vreme îi ieşea bine fraza de deschidere. Don Juan, desigur,
duşmanul ei, dar ea nu trebuia decât să-i dedice timp. Se
bucurase să-l vadă pe Mahler: a cincea mişcare din Simfonia a 7-
a. Ce-ar fi să-i cânte lui Sam acum Mahler, să-l facă fericit, să
creadă că efortul lui a ajutat-o.
În timp ce-şi poziţiona violoncelul şi îl acorda, îi răsuna în
minte vocea cu accent german a Marianei sfătuind-o pentru
audiţie: „Primele impresii contează! Chiar şi când îţi acordezi
instrumentul! Trebuie să-l acordezi repede, calm şi fără zgomot”.
A simţit brusc un val de tristeţe pentru fosta ei profesoară de
muzică, deşi trecuseră zece ani de când murise.
Şi-a amintit că odată începuse să se panicheze deoarece avea
impresia că îi lua exagerat de mult timp ca să-şi acordeze
instrumentul şi i se păruse că simţea nerăbdarea emanând din
cealaltă parte a ecranului. Era în Perth şi trebuise să-şi care
violoncelul perfect acordat printr-o curte pătrată, pe o vreme
caniculară, apoi să intre cu el într-o sală de concerte unde
îngheţai.
Toate audiţiile aveau ceva de coşmar, dar în special aceea a fost
traumatizantă. Supraveghetorul i-a cerut să-şi scoată pantofii
înainte să intre, ca să nu i se audă tocurile când mergea pe scenă
şi să se ştie sexul candidatului. I-a mai sugerat să încerce să nu
tuşească sau să-şi dreagă vocea, tot ca să nu se ştie sexul
candidatului. Era obsedat de lucrul asta. Când a urcat pe scenă
doar în ciorapi, a alunecat (ciorapi negri! Într-o zi când afară erau
40°C!) şi a scos un ţipăt foarte specific sexului feminin. Când în
sfârşit a terminat de acordat violoncelul, era deja terminată. În
timp ce tremura, transpira şi dârdâia, nu se mai gândea decât la
câţi bani irosise pe avion şi cazare ca să vină la o audiţie la care
va fi respinsă.
Of, Doamne, ura audiţiile. Dacă obţinea acest post, nu mai voia
să dea nicio probă în viaţa ci.
— Ruby! Vino înapoi! Nu pune mâna!
Deodată, cearşaful a căzut din tavan şi s-a văzut că Sam stătea
pe canapea cu Holly pe genunchi, iar Ruby era întinsă pe jos
uitându-se cu un aer vinovat şi totodată încântat la ce făcuse, cu
cearşaful grămadă în jurul ei.
— Tel l-a doborât, a spus Ruby.
— Ba nu Tel l-a doborât! a spus Holly. Tu, Ruby!
— Bine, bine, a intervenit Sam. Liniştiţi-vă.
A ridicat neajutorat din umeri spre Clementine.
— Mi-a venit ideea să simulăm o audiţie în fiecare duminică
dimineaţa, după micul dejun. M-am gândit că o să fie amuzant şi
poate chiar… folositor, dar se vede treaba că a fost o prostie, îmi
pare rău.
Holly s-a dat jos de pe genunchii lui Sam şi s-a dus să-şi tragă
cearşaful peste cap. S-a băgat şi Ruby sub el şi amândouă au
început să şuşotească.
— N-a fost o prostie, a spus Clementine.
S-a gândit la fostul ei iubit Dean, dublu basist, care acum
cânta cu Filarmonica din New York. Şi-a amintit când a repetat în
faţa lui şi el a strigat „Următorul!” şi i-a arătat spre uşă, semn că
felul cum cântase nu se ridica la nivelul exigenţelor, iar ea a
izbucnit în plâns. „Dă-o-n mă-sa de treabă, mă omori cu
nesiguranţa asta a ta”, zicea Dean căscând plictisit. Dă-o-n mă-sa
de treabă, Dean, erai ca o muiere pretenţioasă, şi nici măcar nu
erai atât de bun, prietene.
— Le scot pe fete la o plimbare de dimineaţă ca să poţi să
exersezi, a spus Sam.
— Mulţumesc, a spus Clementine.
— Nu trebuie să-mi mulţumeşti. Nu trebuie să te simţi
îndatorată. Serios. Nu mat face figura aia recunoscătoare.
Ea a făcut o faţă exagerat de inexpresivă şi Sam a râs, dar ea
chiar se simţea recunoscătoare şi asta era problema, deoarece ştia
că recunoştinţa era primul pas pe un drum întortocheat care
ducea spre resentimente, resentimente iraţionale, dar sincere, şi
poate că Sam intuia asta şi de aceea intervenea. El mai trecuse
prin asta. Ştia în ce fel audiţia le va afecta viaţa în următoarele
opt săptămâni, perioadă în care ea devenea treptat iraţională din
cauza nervilor şi stresului de a încerca să fure timp preţios dintr-o
viaţă şi-aşa plină. Oricât timp i-ar fi dat bietul Sam, niciodată nu
era de ajuns; practic ea avea nevoie ca Sam şi copiii să-şi
suspende temporar existenţa. Avea nevoie să alunece într-o altă
dimensiune unde să fie o femeie singură, fără copii. Doar opt
săptămâni. Avea nevoie să meargă într-o cabană la munte (într-
un loc cu acustică bună), unde să trăiască şi să respire numai
muzică. Să se plimbe. Să mediteze. Să mănânce bine şi să facă
toate acele exerciţii de vizualizare pozitivă pe care le făceau tinerii
muzicieni din ziua de azi. Avea bănuiala oribilă că, dacă era să
facă asta în realitate, nici măcar nu i-ar fi foarte dor de Sam şi de
copii sau dacă le-ar duce dorul, n-ar fi aşa de rău.
— Ştiu că nu sunt o prezenţă prea plăcută când se apropie o
audiţie, a spus Clementine.
— Ce tot spui? Eşti adorabilă când se apropie o audiţie, a spus
Sam.
Ea s-a prefăcut că-i dă un pumn în stomac.
— Mai taci.
Sam a prins-o de încheietura mâinii şi a tras-o spre el ca s-o
îmbrăţişeze cu foc.
— Ne descurcăm noi, a zis el.
Ea a inspirat mirosul lui. Se spălase iar cu şamponul „Fără
lacrimi” al fetelor. Părul de pe pieptul lui era moale şi pufos ca de
puişor.
— O scoatem noi la capăt.
Ei îi plăcea faptul că Sam spunea „noi”. Întotdeauna spunea
aşa. Chiar şi când repara ceva pe lângă casă, treabă la care ea nu
contribuia cu absolut nimic în afară de faptul că nu-i stătea în
drum, el îşi inspecta munca, îşi ştergea faţa murdară şi
transpirată şi zicea „O scoatem noi la capăt”.
La el, mărinimia era ceva natural. Ea trebuia să se prefacă.
— Eşti un om bun, Samuel, a spus Clementine.
Era o replică dintr-o emisiune TV la care se uitau cu ani în
urmă şi devenise modul ei de a spune „Mulţumesc şi te iubesc”.
— Sunt un om foarte bun, a încuviinţat Sam dându-i drumul.
Un om minunat. Poate chiar un om extraordinar.
S-a uitat la siluetele mici ale lui Ruby şi Holly care se mişcau
pe sub cearşaf.
— Ştii cumva unde sunt Holly şi Ruby? a întrebat el cu voce
tare. Eu credeam că sunt aici, dar se pare că au dispărut.
— Nu ştiu. Unde ar putea fi? a spus Clementine.
— Suntem aici! a cântat Ruby.
— Ssst!
Holly lua în serios astfel de jocuri.
— Hei, la ce oră mergem azi la ceai la Erika? a întrebat Sam.
Poate ar fi bine să anulăm, a spus el plin de speranţă. Să ai şi tu
o zi întreagă să exersezi…
— Nu putem anula, a spus Clementine. Erika şi Oliver vor să…,
cum s-a exprimat? Vrea „să discutăm ceva”.
Sam a tresărit.
— Nu-mi sună a bine. N-au zis nimic de vreo „oportunitate de
investiţii”, nu? Ţi-aduci aminte când Lauren şi David ne-au invitat
la ei la cină şi de fapt a fost o manevră ca să ne convingă să
intrăm în porcăria aia de afacere cu spălătoria ecologică sau ce
spanac era?
— Dacă Erika şi Oliver ne-ar oferi o oportunitate de investiţii,
noi am accepta, a spus Clementine. Categoric am accepta-o.
— Că bine zici, a spus Sam.
S-a încruntat.
— Pun pariu că vor să mergem cu ei la vreun „cros amical”, a
spus el punând ghilimele ca Holly. Pentru vreo cauză nobilă. Aşa
că o să ne simţim obligaţi.
— I-am încetini prea mult, a spus Clementine.
— Da, i-am încetini, sau mai bine zis tu i-ai încetini. Pe mine
m-ar salva talentul meu natural de atlet.
Sam s-a încruntat şi s-a scărpinat gânditor pe obraz.
— Aoleu, dacă vor să mergem cu ei în camping? Vor spune că e
bine pentru copii. Să-i scoatem în aer liber.
Erika şi Oliver nu aveau copii pentru că nu voiau, dar deşi nu-i
interesa să aibă copiii lor, manifestau o preocupare activă faţă de
Holly şi Ruby, aproape ca şi când le aparţineau, aproape ca şi
când era bine pentru ei, ca şi când făcea parte din demersul lor
sistematic de a fi nişte oameni împliniţi, cu o viaţă armonioasă:
facem gimnastică regulat, ne ducem la teatru, citim cărţile
potrivite, nu doar cărţile din lista scurtă a celor nominalizate la
premiul Man Booker, pe cele din lista lungă, vizităm expoziţiile
potrivite şi manifestăm un real interes faţă de politica
internaţională, problemele sociale şi copiii drăgălaşi ai prietenilor
noştri.
Era nedrept. Poate chiar monstruos de nedrept. Interesul lor
faţă de copii nu era ceva de ochii lumii, iar Clementine ştia că
motivele pentru care duceau o viaţă atât de ordonată şi de riguros
controlată n-aveau de-a face cu competitivitatea.
— Poate vor să stabilească nişte fonduri de indemnizaţie pentru
fete, a spus Sam.
S-a gândit puţin, apoi a ridicat din umeri.
— Nu m-ar deranja. Sunt suficient de bărbat.
— Nu sunt chiar atât de înstăriţi, a râs Clementine.
— Doar nu zici c-o avea vreunul dintre ei cine ştie ce boală
genetică rară, nu? Îţi dai seama ce prost m-aş simţi atunci.
A tresărit.
— Oliver mi s-a părut cam slab ultima oară când ne-am văzut
cu ei.
— De la maraton sunt atât de slabi. Sunt sigură că, indiferent
ce e, va fi bine, a spus Clementine cu un aer distrat, deşi simţea
şi ea o uşoară nelinişte în legătură cu ziua de azi, dar probabil era
din cauza audiţiei care deja făcea să nu-i mai priască nimic,
producându-i o permanentă senzaţie voalată de frică în
următoarele opt săptămâni. N-avea de ce să-i fie frică. Era o
întâlnire la un ceai într-o zi frumoasă şi însorită.
Capitolul 6
Un puştan într-o manta de ploaie de culoare neagră, şiroind de
apă, stătea pregătit pe marginea feribotului, cu un colac de
frânghie groasă şi grea înfăşurată pe un braţ. Sam îl privea de pe
scaunul lui de la fereastra feribotului. Puştanul se uita cu ochii
mijiţi prin ploaia torenţială să vadă cheiul ce se întrezărea prin
pâcla cenuşie. Faţa lui tânără, neridată, era acoperită de stropi de
ploaie. Feribotul a făcut manevrele de acostare. Aerul rece şi sărat
îi umplea lui Sam nările. Băiatul a ridicat laţul din capătul
frânghiei şi l-a ţinut sus ca pe un lasou de prins vite din goana
calului. L-a aruncat, prinzând pilonul din prima încercare. Apoi a
sărit de pe feribot pe chei şi a ţinut tare de frânghie de parcă ar fi
tras feribotul spre el.
Puştiul nu părea să aibă mai mult de cincisprezece ani şi uite
că lega cu uşurinţă feribotul la chei. A făcut un semn spre
căpitanul feribotului şi a strigat „Chei perpendicular!” spre
pasagerii care aşteptau cu umbrele şi haine de ploaie, apoi a
coborât pasarela feribotului la chei cu un zgomot metalic zdravăn:
bang clang. Pasagerii s-au grăbit s-o traverseze, cu umerii strânşi
ca să se ferească de ploaie, în timp ce băiatul stătea drept, fără
nicio teamă.
Uite, asta era o slujbă bună şi cinstită. Să legi nava la chei. Să
conduci funcţionari de birou la îmbarcarea şi debarcarea de pe
feribot. Era doar un copil, dar arăta ca un adult stând acolo în
ploaie. Îl făcea pe Sam să se simtă moale ca o mămăligă, în
pantalonii de lână umezi şi cămaşa în dungi. Probabil că puştiul
nici nu agrea ideea unei munci de birou. Ar zice „Nici gând, m-aş
simţi ca un şobolan în cuşcă”.
Un şobolan care împinge o pârghie ca să ajungă la brânză. Ca
în experimentele de demult. Ieri, Sam stătuse la birou ca un
şobolan, folosindu-şi degetul mic ca să apese tasta „p” şi degetul
mare ca să apese bara de spaţiu iar şi iar, cu un spaţiu între p-uri
până când s-a umplut tot ecranul calculatorului cu p p p p p p p
p. A făcut asta timp de vreo douăzeci de minute. Poate chiar o
jumătate de oră. Nu mai ştia. Asta a fost cea mai mare realizare a
lui de ieri, de la serviciu. Un ecran plin cu litera „p”.
Se uita la grupul de pasageri care urcau pe rând la bordul
feribotului, închizându-şi umbrelele, cu feţele morocănoase, şi
asta înainte chiar să-şi fi început ziua.
Probabil că puştiul nici nu ştia că un funcţionar poate să stea
la birou o zi întreagă fără să facă nimic, practic frecând menta, şi
să fie plătit pentru asta. Sam a simţit că-l trec nişte sudori reci la
gândul că muncea atât de puţin la serviciu. Astăzi va trebui să
facă ceva. Nu se mai putea să continue aşa. Îşi va pierde locul de
muncă dacă nu va găsi o soluţie să se concentreze. Era încă în
perioada de probă. Puteau să-l dea afară fără prea multe discuţii.
Deocamdată reuşea să scape datorită echipei. Avea în subordine
patru angajaţi de vreo douăzeci şi ceva de ani, specialişti IT şi
pricepuţi la toate. Toţi erau mai deştepţi decât el. Nu el îi
conducea, ei se conduceau singuri, dar asta nu putea dura la
nesfârşit.
Dacă Sam ar fi fost un muncitor, şi-ar fi pierdut locul de muncă
de-acum câteva săptămâni. S-a gândit la tatăl lui. Ca instalator,
Stan nu putea să se ducă la vreo lucrare şi să stea pur şi simplu
acolo uitându-se în gol, nu? Nu putea să lovească absent cu cheia
în ţeavă timp de douăzeci de minute. Dacă Sam ar fi fost
instalator, ar fi fost nevoit să se concentreze şi mintea nu i-ar
umbla creanga sau ce naiba se întâmpla cu el. Parcă avea o
mătuşă din partea tatălui despre care se spunea (în şoaptă) că a
suferit o „cădere nervoasă”… Poate că şi el avea aşa ceva. Simţea
cum îl lăsau nervii, se făceau pulbere.
Feribotul a ieşit din nou în larg ca să ducă pe fiecare la
serviciul lui şi, în timp ce se uita la ceilalţi pasageri, Sam s-a
gândit că locul lui nu fusese niciodată printre ei. El nu se număra
printre aceşti corporatişti. Munca îi plăcuse din totdeauna
suficient de mult, era un mod relativ motivant de a-şi plăti
facturile, dar uneori avea momente când, stând în faţa sălii cu o
prezentare în PowerPoint, simţea, o clipă doar, că parcă juca un
rol, un rol elaborat, parcă se prefăcea că era un „afacerist” aşa
cum mama lui visase mereu că va fi. Nu doctor, nu avocat, ci
afacerist. Joy habar n-avea ce făcea un afacerist toată ziua, în
afară de faptul că purta costum şi nu salopetă, avea unghiile
curate şi, dacă Sam lua note bune la şcoală, ceea ce se şi
întâmpla, atunci va avea parte de un viitor strălucit ca om de
afaceri. Ar fi putut insista să înveţe o meserie ca taică-său sau ca
fraţii lui, mama sa nu era o femeie dominatoare, doar entuziastă,
însă adolescentul din el a acceptat liniştit, ca un nătărău, fără să
se gândească vreodată ce şi-ar dori cu adevărat, ce anume i-ar
plăcea, şi acum uite că era prins într-o existenţă nepotrivită, un
directoraş mediocru, prefăcându-se pasionat de marketingul
băuturilor energizante.
Ei şi? Taci şi-nghite. Câţi dintre oamenii de pe acest feribot
erau pasionaţi de munca lor? Nu era un drept de la Dumnezeu
să-ţi placă munca pe care o faci. Oamenii îi spuneau mereu lui
Clementine: „Eşti atât de norocoasă că faci ce-ţi place.” Ea nu era
suficient de recunoscătoare pentru acest privilegiu. Uneori le
răspundea: „Da, dar mereu mă întreb cu teamă dacă sunt
suficient de bună”. Nevroza ei faţă de muzică îl nedumerise şi-l
enervase mereu, cântă naibii la instrumentul ăla şi gata, dar
acum, pentru prima oară, înţelegea ce voia ea să zică atunci când
spunea: „Astăzi n-am chef să cânt.” I-a revenit în minte ecranul
calculatorului plin cu litera „p” şi a simţit că-l cuprinde panica.
Nu-şi permitea să-şi piardă serviciul acum când aveau de plătit
ipoteca. Ai familie. O familie de protejat. Fii bărbat. Revino-ţi. Ai
avut tot şi ai riscat tot pentru ce? Pentru nimic. A privit pe geam
cum feribotul plonja într-un val verde-cenuşiu cu creasta din
spumă albă şi s-a pomenit scoţând un sunet: un oribil oftat de
supărare, scurt şi ascuţit, ca de fetiţă. A tuşit, astfel încât oamenii
să creadă că doar îşi dregea vocea.
Şi-a adus aminte de dimineaţa zilei cu grătarul. Parcă îşi
amintea altcineva, un prieten sau o persoană pe care o vedea
jucând rolul unui tată într-un film. Cu siguranţă că altcineva, nu
el, se plimba liniştit, păşind ţanţoş prin casa lui însorită, atât de
sigur de el şi de locul lui în această lume. Ce s-a întâmplat în
dimineaţa aceea? Croasanţi la micul dejun. Încercase să facă o
simulare de audiţie pentru Clementine. Nu prea mersese. Pe urmă
ce s-a întâmplat? Trebuia să le scoată pe fete la plimbare ca s-o
lase pe Clementine să exerseze. Nu găseau un pantof de-al lui
Ruby, unul din cei cu beculeţe pe talpă. Până la urmă au găsit
nenorocitul ăla de pantof?
Dacă l-ar fi întrebat cineva în dimineaţa aceea ce părere avea
despre viaţa lui, ar fi răspuns că era fericit. Mulţumit de noua lui
slujbă. Ba chiar entuziasmat de noua lui slujbă. Era absolut
mândru de cum negociase un program flexibil astfel încât să fie
un tată prezent în viaţa fiicelor lui, aşa cum propriul lui tată nu
reuşise niciodată să fie, şi nu doar că gusta din plin toate laudele
pe care le primea pentru că era un tată atât de implicat, ci râdea
cu compasiune, dar amuzat, de faptul ca Clementine nu primea
niciodată laude pentru că era o mamă implicată.
Poate că avea îndoieli în legătură cu rolul său în lumea
corporatistă, dar n-a avut niciodată îndoieli în legătura cu rolul
său de tată. Clementine spunea mereu că îşi dădea seama când
Sam vorbea cu tatăl lui la telefon deoarece cobora puţin vocea. El
ştia că mai degrabă îi povestea lui taică-su despre vreo treabă
bărbătească făcută pe lângă casă decât de vreo promoţie obţinută
la serviciu, dar nu-i păsa de expresia derutată pe care o avea
taică-su când Clementine povestea ce minunat se descurca Sam
să-i aranjeze părul lui Holly pentru balet (mai bine decât ea) sau
când o lua pe Ruby s-o schimbe sau să-i facă baie. Sam era sută
la sută liniştit în privinţa rolului său de soţ şi tată. Se gândea că
propriul său tată nu ştia ce pierduse.
Dacă în dimineaţa zilei cu grătarul l-ar fi întrebat
cineva ce-şi doreşte, ar fi spus că nu-şi doreşte prea multe, dar că
nu l-ar deranja să aibă o ipotecă mai mică, mai multă ordine în
casă, încă un copil, ideal ar fi un băiat, dar ar accepta fără
probleme încă o fată, un iaht la dispoziţie, să dea dracii, şi mai
mult sex. Ar fi râs la partea cu sexul. Sau măcar ar fi zâmbit. Un
zâmbet trist.
Poate că zâmbetul ar fi fost exact la mijloc între trist şi amar.
Acum s-a pomenit zâmbind amar şi a sesizat că o femeie care
stătea vizavi de el, pe celălalt rând, l-a văzut, pentru că s-a uitat
repede în altă parte. Sam a redevenit serios şi şi-a privit mâinile
pe care le ţinea pe genunchi şi care i s-au încleştat în pumni. Şi
le-a descleştat. Poartă-te normal.
A luat un ziar pe care îl lăsase cineva pe scaunul de alături. Era
numărul de ieri. „DEJA E DE-AJUNS” era titlul deasupra unei
fotografii artistice făcute printr-o fereastră stropită de ploaie cu
profilul oraşului Sydney. Sam a încercat să citească articolul. Se
aştepta din clipă în clipă deversarea barajului Warragamba.
Viituri în toată ţara. Frazele au început să-i joace sub ochi, ca de
obicei în ultimul timp. Poate că avea nevoie de un control
oftalmologie. Nu mai putea să citească pe o perioadă prelungită de
timp, că deja începea să se simtă agitat şi nervos. Ridica privirea
brusc speriat, ca şi când ar fi pierdut ceva important, ca şi când
ar fi adormit.
A ridicat din nou privirea şi iar a atras atenţia femeii.
În mă-sa de treabă, nu mă uit la tine. Nu încerc să te agăţ. îmi
iubesc nevasta.
Încă îşi iubea soţia?
A văzut chipul lui Tiffany în curtea scăldată de o lumină aurie.
Haide, Musculosule. Zâmbetul acela ca o mângâiere. A întors
privirea spre fereastra feribotului, de parcă ar fi vrut să ignore
prezenţa fizică a lui Tiffany, nu doar gândul la ea, şi a început să
se uite la golfuleţele şi intrările în portul Sydney sub norii ce
pluteau jos, ameninţători. Părea că vine apocalipsa.
Erau lucruri pe care ar putea să i le spună lui Clementine.
Acuzaţii pe care voia să i le strige, numai că el ştia că, imediat ce-i
vor ieşi pe gură, va vrea să şi le ia înapoi, deoarece el merita şi
mai rău. Totuşi, acuzaţiile stăteau să iasă, nu pe limbă, ci în gât,
adunate acolo, ca un bol de mâncare nedigerată, aşa încât uneori
simţea că nu poate să înghită cum trebuie.
Astăzi iar ţinea unul dintre acele discursuri comunitare stupide
aşa cum obişnuia acum. La o bibliotecă, departe, pe la periferia
oraşului. Sigur n-o să vină nimeni pe vremea asta. De ce făcea
asta? Refuza angajamente pentru a face această muncă neplătită.
Era de neînţeles pentru Sam. Cum de ea alegea să retrăiască ziua
aceea în timp ce Sam îşi petrecea zilele încercând din greu să
oprească frânturile de amintiri ruşinoase care îi reveneau mereu
în minte?
— Mă scuzaţi.
Sam a tresărit. Mâna dreaptă i-a zburat violent ca pentru a
prinde ceva care cade.
— Unde? a strigat el.
O femeie într-un parpalac bej stătea pe culoarul dintre scaune
şi se uita la el cu nişte ochi mari ca de căprioară, cu amândouă
mâinile încrucişate protector
— Îmi pare rău. N-am vrut să vă sperii.
Sam a simţit o furie pură, nealterată. Se vedea sărind la ea,
strângând-o cu mâinile de gât, scuturând-o ca pe o păpuşă din
cârpe.
— Mă întrebam dacă ăsta este al dumneavoastră. Aţi terminat
de citit? a întrebat ea arătând cu capul spre ziar.
— Scuze, a spus Sam cu o voce răguşită. Eram adâncit în
gânduri.
I-a dat ziarul. Îi tremura în mână.
— Nu este al meu. Poftiţi.
— Mulţumesc. Îmi cer scuze, a spus din nou femeia.
— N-aveţi de ce.
Femeia s-a retras la locul ei. Credea că era nebun. Era nebun.
Pe măsură ce treceau zilele, devenea din ce în ce mai nebun.
Sam a aşteptat să i se liniştească bătăile inimii.
S-a întors cu capul spre geam. Se vedea Terminalul pentru
Transportul Transfrontalier al Pasagerilor şi şi-a adus aminte că
în seara asta el şi Clementine trebuiau să meargă acolo la un
restaurant. Un restaurant pretenţios, foarte scump. El nu voia să
meargă. N-avea nimic să-i spună.
I-a trecut prin minte gândul că ar trebui să se despartă. Nu să
se despartă, să se separe. E vorba de o căsnicie, prietene, nu te
desparţi cum te-ai despărţi de o iubită, te separi. Ce porcărie. El
şi Clementine nu se vor separa. Erau bine. Şi totuşi, era ceva
neobişnuit de tentant la acest cuvânt: separare. Părea a fi o
soluţie. Dacă ar putea să se separe, să se detaşeze, să se
îndepărteze, s-ar simţi uşurat. Ca la o amputare.
S-a ridicat brusc în picioare. S-a ţinut de speteaza scaunelor ca
să-şi menţină echilibrul în timp ce feribotul se legăna şi s-a dus
să stea afară, pe puntea pustie. Aerul rece şi umed îi biciuia faţa
ca o femeie furioasă; puştiul cu pelerina de ploaie s-a uitat la el
nepăsător, apoi privirea i-a alunecat încet în altă parte, de parcă
Sam era un alt element din peisajul cenuşiu şi monoton.
Sam s-a prins cu mâinile de balustrada alunecoasă de pe
marginea punţii. Nu voia să fie acolo, nu voia să fie acasă. Nu voia
să fie niciunde, doar înapoi în timp, în curtea aceea ridicolă, în
momentul acela de la asfinţitul soarelui, cu luminile de basm
strălucind la periferia câmpului său vizual, când acea Tiffany, o
femeie care nu însemna nimic pentru el, chiar nimic, râdea
împreună cu el şi el nu se uita la rotunjimile obraznice ale
corpului ei de Jessica Rabbit 1, nu se uita, însă era conştient de
ele, era foarte conştient de ele. „Haide, Musculosule”, zicea ea.
Chiar acolo. Acolo trebuia să apese butonul pauză.
Nu-i trebuiau decât cele cinci minute de după aceea. Încă o
şansă. Dacă ar mai avea încă o şansă, s-ar comporta ca bărbatul
care crezuse întotdeauna că este.

1
Personaj de desene animate, soţia lui Roger Rabbit, care are înfăţişarea unei
vampe voluptuoase şi provocatoare.
Capitolul 7
În ziua grătarului

— Hai s-o lăsăm baltă, a spus Clementine.


Era aproape ora unu, la ora trei erau aşteptaţi la ceai acasă la
Erika, iar Sam şi fetele tot nu reuşiseră să plece ca să-i lase timp
să exerseze aşa cum promiseseră. Şi nici n-avea să se întâmple
lucrul ăsta.
— Nu. A spus Sam. N-o să mă las înfrânt de un pantofior.
Unul din adidaşii noi ai lui Ruby, unii extrem de scumpi, cu
beculeţe pe tălpi, dispăruse şi, din cauza unei băşici pe care o
căpătase recent, erau singurii pantofi cu care se putea încălţa
deocamdată.
— Cum era vorba aia? a spus Clementine. Pentru un cui pierzi o
potcoavă, pentru o potcoavă pierzi un cal… şi tot aşa până se
pierde un regat.
— Cum? a mormăit Sam care stătea pe jos, întins pe burtă, şi
căuta pantoful sub canapea.
— Din cauza unui pantof am pierdut audiţia, a murmurat
Clementine în timp ce dădea la o parte pernele aceleiaşi canapele,
de sub care au apărut firimituri, monede, creioane, agrafe de păr,
o bustieră, dar niciun pantof.
— Cum? a spus Sam din nou.
A întins braţul.
— Cred că-l văd.
A scos de sub canapea o şosetă acoperită de praf.
— Aia e şosetă, a spus Holly.
Sam a strănutat.
— Da, ştiu că e şoseta.
S-a aşezat pe vine, masându-şi umărul.
— Ne petrecem jumătate de viaţă încercând să găsim obiecte.
Avem nevoie de metode mai bune. De proceduri. Trebuie să existe
o aplicaţie pentru aşa ceva. O aplicaţie „unde-s lucrurile noastre?”
— Pantofule! Unde eşti? Pantofule! a strigat Ruby.
Mergea şchiopătând, încălţată cu un singur pantof cu care mai
bătea în pământ din când în când ca să i se aprindă beculeţele
colorate.
— Pantofii n-au urechi, Ruby, i-a spus Holly dispreţuitoare.
— Erika zice că ne-ar trebui un raft pentru încălţăminte lângă
uşa.
Clementine a reaşezat pernele peste gunoaiele de pe canapea.
— Zice că ar trebui să-i învăţăm pe copii să-şi pună pantofii
acolo de cum intră în casă…
— Are dreptate, a spus Sam. Femeia asta are mereu dreptate.
Pentru cineva care nu voia copii, Erika era plină de sfaturi
părinteşti pe care se simţea obligată să le dea şi altora. Nu puteai
să zici „De unde ştii tu?” pentru că ea cita întotdeauna sursele.
„Am citit un articol în Psihologia azi”, începea ea.
„Pare a fi unul dintre acei prieteni toxici”, spusese odată
Ainsley, prietena lui Clementine. „Ar trebui să-i faci vânt.”
„Nu e toxică”, apusese Clementine. „Tu n-ai prieteni care te
enervează?”
Ea credea că oricine avea prieteni pe care îi considera obligaţii.
Mama ei căpăta o anumită expresie când răspundea la telefon, o
privire plină de stoicism care spunea „acu-i acu’” ceea ce însemna
că suna prietena ei Lois.
„Nu ca tipa asta care te sâcâie pe tine”, spusese Ainsley.
Clementine niciodată n-ar putea, nu i-ar face vânt Erikăi. Era
naşa lui Holly. Momentul, dacă existase un astfel de moment,
când ar fi putut să pună punct prieteniei lor, trecuse de mult. Nu
puteai să faci asta cuiva. Existau cuvinte pentru aşa ceva? Erika
ar fi devastată.
Oricum, în ultimii ani, de când Erika îl cunoscuse şi se
căsătorise cu minunatul şi seriosul Oliver, prietenia lor devenise
mult mai rezonabilă. Deşi lui Clementine îi displăcuse cuvântul
toxic folosit de Ainsley, acesta desemna perfect sentimentele pe
care ea le avea deseori în preajma Erikăi: intensa iritare pe care se
chinuia din răsputeri să şi-o stăpânească şi s-o ascundă,
dezamăgirea faţa de ea însăşi, deoarece Erika nu era rea, crudă
sau proastă, era pur şi simplu enervantă, iar reacţia lui
Clementine era absolut disproporţionată, o făcea să se simtă prost
şi o deruta. Erika o iubea pe Clementine. Ar fi făcut orice pentru
ea. Atunci de ce o irita atât de tare? Parcă făcea alergie la ea.
Învăţase de-a lungul anilor să reducă timpul petrecut împreună.
Ca azi, de exemplu. Când Erika propusese să ia prânzul
împreună, iar Clementine spusese automat: „Hai mai bine ceaiul
de după-amiază.” Era mai scurt. Mai puţin timp să-ţi ieşi din
minţi.
— Tati, pot să iau un biscuit, te rog? a întrebat Holly.
— Nu, a răspuns Sam. Mai bine ajută-mă să caut pantoful
surorii tale.
— Fetelor, aveţi grijă să le spuneţi „mulţumesc” şi „te rog”
Erikăi şi lui Oliver astăzi după-amiază la ceai, clar? le-a spus
Clementine fetelor căutând pe după perdele pantoful lui Ruby.
Frumos şi cu voce tare.
Holly s-a arătat indignată.
— Dar eu spun „te rog” şi „mulţumesc”! Tocmai i-am spus „te
rog” lui tati.
— Ştiu, a spus Clementine. Asta mi-a adus aminte. Mi-am zis:
„Ce maniere frumoase!”
Dacă Holly şi Ruby uitau vreodată să spună „te rog” şi
„mulţumesc”, atunci se întâmpla cu Erika, aceasta având obiceiul
de a le reaminti explicit fetelor de maniere într-un fel care lui
Clementine i se părea nemanierat. „Am auzit mulţumesc?”, zicea
Erika făcând mâna pâlnie la ureche în momentul când dădea un
pahar cu apă, iar Holly răspundea „Nu, n-ai auzit”, ceea ce suna
ca o ironie precoce, chiar dacă nu făcea decât să fie ea însăşi.
Holly şi-a scos pantofii, s-a urcat pe canapea, s-a proptit în
şosete pe marginea ei, cu braţele desfăcute ca un paraşutist, apoi
s-a lăsat să cadă cu faţa în jos pe perne.
— Holly, nu mai face aşa, a zis Sam. Ţi-am mai spus. Poţi să te
loveşti.
— Mami mă lasă să fac aşa, a răspuns Holly îmbufnată.
— N-ar trebui să te lase, a zis Sam săgetând-o pe Clementine
cu privirea. Ai putea să-ţi rupi gâtul. Ai putea să te loveşti foarte,
foarte rău.
— Holly, pune-ţi pantofii la loc în picioare, a intervenit
Clementine. Până nu-i pierzi şi tu.
Uneori se întreba cum credea Sam că reuşea ea să-i ţină pe
copii în viaţă când nu era el acolo să le atragă atenţia asupra
eventualelor pericole. Ea o lăsa mereu pe Holly să se arunce cu
faţa în jos pe marginea canapelei când el era la serviciu. De cele
mai multe ori fetele îşi aduceau aminte foarte bine că se aplicau
alte reguli când tati era acasă, nu că acel set de reguli diferite
erau recunoscute cu voce tare. Era doar un mod nerostit de a
menţine pacea. Ea bănuia că se aplicau alte reguli cu privire la
mâncatul legumelor şi spălatul pe dinţi când mami nu era acasă.
Holly s-a dat jos de pe canapea şi s-a trântit pe spate.
— M-am plictisit. De ce nu pot să iau un biscuit? Mi-e foame.
— Te rog nu te smiorcăi, a zis Clementine.
— Dar mi-e foarte foame, a spus Holly în timp ce Ruby a ieşit în
hol strigând „PANTOFULE! UNDE EŞTI PANTOFIORUL MEU
DRAG?”
— Da’ eu chiar vreau un biscuit. Doar unul, a insistat Holly.
— Taci! au strigat Sam şi Clementine în acelaşi timp.
— Amândoi sunteţi răi!
Holly s-a răsucit pe călcâie să iasă din cameră şi s-a lovit cu
degetele de piciorul canapelei pe care Sam o trăsese într-o parte
ca să caute pantoful. A început să ţipe de supărare.
— Vai de mine.
Clementine s-a aplecat automat s-o îmbrăţişeze, uitând că lui
Holly îi trebuia întotdeauna un minut ca să-şi proceseze furia faţă
de univers înainte să accepte să fie consolată. Holly a dat capul pe
spate şi a lovit-o zdravăn pe Clementine în bărbie.
— Au! a strigat Clementine ducând mâna la bărbie. Holly!
— Fir-ar să fie! a spus Sam şi a ieşit din cameră cu paşi
apăsaţi.
Acum Holly voia să fie dezmierdată. S-a aruncat în braţele lui
Clementine, iar Clementine a îmbrăţişat-o, deşi îi venea s-o
zgâlţâie deoarece o durea foarte tare bărbia.
A murmurat câteva cuvinte de compasiune ca s-o liniştească pe
Holly şi a legănat-o puţin în timp ce privea nerăbdătoare spre
violoncelul care aştepta tăcut şi demn, rezemat de aşa-zisul scaun
de audiţie. Nimeni nu te avertiza că atunci când faci copii eşti
redus la o versiune a ta mai mică, primitivă şi rudimentară, în
care talentele, educaţia şi realizările tale nu mai valorau nimic.
Clementine şi-a amintit că Erika, la vârsta de şaisprezece ani,
spusese la un moment dat că ea nu voia să aibă niciodată copii, şi
Clementine se simţise ciudat de enervată de chestia asta. Îi luase
câtva timp ca să înţeleagă motivele iritării ei (toată viaţa ei
existaseră mereu motive atât de variate şi de complicate pentru
care Erika o enerva) şi până la urmă şi-a dat seama că era din
cauză că îi părea rău că nu se gândise ea prima să spună asta.
Clementine trebuia să fie cea boemă, creativă şi nebunatică. Erika
era cea conservatoare. Cea care respecta regulile. Conducătorul
desemnat. Erika visa să ia note suficient de mari ca să obţină
licenţa în administraţia afacerilor cu dublă specializare în
contabilitate şi finanţe. Erika visa la achiziţionarea unei locuinţe,
la un portofoliu de acţiuni şi la un post la una din cele şase mari
firme de contabilitate, cu perspectiva de a deveni rapid asociat.
Visul lui Clementine era să studieze la Conservator, să cânte o
muzică extraordinară şi să trăiască o pasiune extraordinară,
apoi, sigur, într-o bună zi să se aşeze la casa ei, să aibă copii cu
un bărbat minunat, pentru că toată lumea voia asta, nu?
Bebeluşii erau drăgălaşi. La şaisprezece ani păruse o lipsă de
imaginaţie din partea ei că nu se gândise că poţi alege să nu ai
copii.
Dar asta era problema cu Erika. Ea refuza să fie un stereotip.
Când aveau şaptesprezece ani, Erika a trecut printr-o fază gotică.
Tocmai ea, Erika. Îşi vopsea părul negru, folosea ojă neagră, ruj
negru, brăţară cu ţinte şi ghete cu platformă. „Ce?” a zis ea
defensiv, când Clementine i-a văzut pentru prima oară noul look.
Înfăţişarea de vedetă rock a Erikăi le purta prin cluburi de fiţe,
unde ea stătea mai în spate, comentând răutăcios, bând apă
minerală, arătând ca una cu gânduri întunecate, gotice, când de
fapt ea se gândea probabil la temele pentru şcoală, în timp ce
Clementine se îmbăta, dansa şi se săruta cu băieţi nepotriviţi,
apoi plângea tot drumul spre casă pentru că, ştii şi tu, viaţa.
Acum Erika purta haine care nu se remarcau prin nimic:
simple, practice, confortabile. Lucra la una dintre marile firme de
contabilitate (acum una din cele patru mari firme, nu şase) şi avea
casa ei, ordonată, cu trei dormitoare, probabil fără ipotecă, nu
departe de unde crescuseră amândouă. Iar acum, desigur,
Clementine nu regreta decizia de a face copii. Le iubea pe fete la
nebunie, bineînţeles că le iubea, doar că uneori regreta că se
grăbise. Ar fi fost mai înţelept să amâne copiii până reuşeau să
achite mai mult din casă, până îşi consolida mai bine cariera.
Sam voia al treilea copil, ceea ce era aberant, imposibil. Ea
schimba mereu subiectul de fiecare dată când el aducea vorba de
asta. Un al treilea copil ar fi ca şi cum ar da înapoi în viaţă. Nu se
putea să vorbească serios. Ea spera că până la urmă îşi va da şi el
seama.
Sam a apărut în pragul uşii cu un pachet de biscuiţi pe care i l-
a întins lui Holly. Holly a sărit de pe genunchiul lui Clementine,
vindecată ca prin farmec, exact când telefonul lui Clementine,
care era pus pe un raft al bibliotecii, a început să sune.
— Este Erika, i-a spus Clementine lui Sam ridicând telefonul.
— Poate că vrea să anuleze, a spus Sam plin de speranţă.
— Ea nu anulează niciodată, a spus Clementine.
A pus telefonul la ureche.
— Bună, Erika,
— Sunt Erika, a spus Erika pe un ton cârcotaş, ca şi când
Clementine o dezamăgise deja.
— Ştiu, a spus Clementine. Tehnologia asta de ultimă oră este
uimitoare, e…
— Da, foarte amuzant!, a întrerupt-o Erika. Uite. În legătură cu
ziua de azi. Tocmai mă întorceam de la cumpărături când m-am
întâlnit cu Vid. Ţi-l aminteşti pe Vid, vecinul de alături?
— Sigur că da. Cum să nu mi-l amintesc pe Vid, vecinul de
alături, a spus Clementine. Electricianul ăla macho. Care
seamănă cu Tony Soprano. Ne place vecinul Vid.
Uneori Erika stârnea în Clementine acest gen de frivolitate.
— Ăla însurat cu supersexoasa Tiffany.
A expirat pe cuvântul Tiffany.
— Sam o adoră pe vecina Tiffany.
S-a uitat spre Sam să vadă dacă acesta a recunoscut numele.
Sam a desenat cu mâinile în aer silueta absolut memorabilă a lui
Tiffany şi Clementine a confirmat ridicând mâna cu degetul mare
în sus. Îi întâlniseră o singură dată pe vecinii Erikăi, la o mică
petrece stingheritoare acasă la Erika, de Crăciunul trecut. Erau
probabil cu vreo zece ani mai în vârstă decât Clementine şi Sam,
dar păreau mai tineri. În opinia lui Sam şi Clementine, ei
salvaseră seara.
— În fine, a continuat Erika. I-am spus lui Vid că urmează să
veniţi azi pe la noi şi el ne-a invitat pe toţi la ei la un grătar. Au o
fiică, Dakota, care are zece ani, şi el zicea că i-ar face plăcere să
se joace cu fetele voastre.
— Minunat, a spus Clementine, conştientă că-i crescuse buna
dispoziţie, vertiginos chiar.
S-a îndreptat spre fereastră şi s-a uitat la cerul senin. Brusc i
s-a părut că era sărbătoare. Un grătar. Nu va trebui să gătească
diseară. Va lua cu ea sticla de şampanie pe care i-o dăduse
Ainsley. Va avea timp să exerseze mâine. Chiar îi plăcea acest
aspect al personalităţii ei; felul cum dispoziţia i se putea schimba,
trecând de la melancolie la euforie, graţie unei adieri de vânt, a
unei arome sau a unei minunate suite de acorduri. Asta arăta că
niciodată nu trebuia să se simtă prea deprimată că se simţea
deprimată. „Băi, eşti o fată ciudată, parcă ai consuma droguri”, îi
spusese odată fratele ei Brian. Ea îşi amintea mereu comentariul
acela. O făcea să se simtă mândră. Da, sunt foarte nebună. Deşi
poate că asta era dovada lipsei ei de nebunie. Nebunii adevăraţi
erau prea ocupaţi să fie nebuni ca să se gândească la asta.
— Vid m-a luat repede şi m-a convins să mergem la grătar, a
spus Erika pe un ton defensiv şi ciudat, deoarece Clementine nu-
şi amintea ca pe Erika s-o fi convins cineva luând-o prea repede.
— Nu ne deranjează, a spus Clementine. Ne sunt simpatici. O
să fie distractiv.
A zâmbit când a văzut-o pe Holly cum dansează exaltată prin
cameră ţinând un biscuit în mână ca pe un trofeu. Holly
moştenise temperamentul lui Clementine, ceea ce era bine, mai
puţin atunci când dispoziţiile lor nu se sincronizau. Ruby semăna
mai mult cu Sam, pragmatică şi răbdătoare. Ieri Clementine
intrase în camera lor şi o găsise pe Ruby stând pe podea lângă
Holly şi bătând-o cu blândeţe pe umăr în timp ce Holly era întinsă
pe burtă, fleaşcă de supărare că ursul panda desenat de ea nu
semăna cu un urs panda. „Mai încealcă!” zicea Ruby, cu o expresie
perplexă pe chip, exact ca Sam, o expresie care spunea: De ce să-
ţi amărăşti singură viaţa?
— În regulă, atunci. Distractiv, da, a spus Erika.
Părea dezamăgită, ca şi când ea nu avea în plan ca ziua să fie
distractivă.
— Doar că… Oliver e cam supărat pe mine că am acceptat
invitaţia lui Vid deoarece, ăă… cum spuneam, am vrea să
discutăm despre ăă… vrem să vă facem o propunere şi consideră
că acum n-o să mai aveam ocazia să discutăm. Mă gândeam că
poate după grătar aţi putea trece pe la noi, la o cafea. Dacă mai e
timp.
— Desigur, a spus Clementine. Sau chiar înainte dacă vrei.
Cum vă convine. Este ceva foarte misterios, Erika. Nu poţi să-mi
dai un indiciu?
— Oh, nu, chiar nu se poate.
Acum părea de-a dreptul agitată.
— În regulă, atunci, a liniştit-o Clementine O să vorbim despre
această chestie misterioasă după grătar.
— Sau înainte, a spus Erika. Numai ce-ai spus…
— Sau înainte, a încuviinţat Clementine chiar când Ruby a
intrat în cameră, ţinând în fiecare mână o cizmă de cauciuc roz şi
arătând încântată de ea. O, deşteaptă fată, Ruby, poţi să te încalţi
cu cizmele de cauciuc! Grozavă idee.
— Poftim? a spus Erika.
Nu suporta când Clementine vorbea cu copii în timp ce ea era
la telefon. I se părea o încălcare a etichetei.
— Nimic. Sigur că da. Hai să vorbim înainte de grătar.
— Ne vedem atunci, a spus Erika tăios şi a închis în stilul ei
enervant de abrupt, de parcă Clementine era vreun subaltern de-
al ei.
Nu conta. Un grătar cu fermecătorii vecini ai Erikăi în această
zi însorită de iarnă avea să fie distractiv. Ce putea fi mai plăcut?
Capitolul 8
Ploaia a mai încetinit, deşi, bineînţeles, nu s-a oprit, n-o să se
oprească niciodată, fir-ar să fie, aşa că Tiffany a profitat de ocazie
şi, luând o umbrelă, a tras pubela care zornăia indiscret, plină cu
sticle de vin şi bere rămase de-aseară, până în capătul aleii.
Se gândea la Dakota şi la felul cum i-a zâmbit când a dus-o la
şcoală dimineaţă, rece, politicos, de parcă Tiffany era mama
altcuiva.
Se întâmpla ceva cu Dakota. Ceva subtil. Poate că nu era nimic
sau poate că era ceva. Nu era vorba că se comporta cum nu
trebuie. Nicidecum. Dar avea o atitudine distantă bizară. Parcă
era închisă într-o bulă de sticlă invizibilă.
De exemplu, dimineaţă la micul dejun, Dakota stătuse la masă
cu spatele drept, mestecându-şi elegant pâinea prăjită, cu o
privire fixă şi indescifrabilă. „Da, te rog. Nu, mulţumesc.” De ce
naiba era atât de politicoasă? Parcă era un student străin bine
educat, venit printr-un program de schimb universitar şi care
stătea la ei. Vreo tulburare de alimentaţie? Dar mânca totuşi,
chiar dacă fără prea mult entuziasm.
Tiffany nu reuşea să găsească o explicaţie, indiferent cât se
străduia sau ce întrebări punea.
„N-am nimic”, îi tot răspundea Dakota în noul ei mod mecanic.
„N-are nimic, lasă fata în pace!” spunea Vid.
Pe Tiffany o scotea din minţi. Se întâmpla ceva cu
Dakota. Avea zece ani. Un copil de zece ani n-ar trebui să
zâmbească politicos mamei lui.
Tiffany era hotărâtă să spargă acea bulă de sticlă în care se
retrăsese Dakota. Chiar dacă exista doar în imaginaţia ei.
Ajunsese aproape de stradă când l-a văzut pe Oliver scoţând şi
el pubela, deşi a lor nu zornăia la fel de tare ca a ei.
— ‘Neaţa Oliver! a strigat ea. Ce mai faci? Nu-i aşa că ploaia
asta e oribilă?
Fir-ar să fie. De la ziua grătarului, de cate ori îi vedea acum pe
vecinii ei, i se încordau muşchii stomacului de parcă făcea
exerciţii Pilates pentru abdomen.
Îl plăcuse întotdeauna pe Oliver. Era atât de deschis şi de
politicos; cam nătărău, cu părul acela negru şi cu ochelari, ca un
Harry Porter adult. Avea un cap foarte mic, imposibil să nu
remarce. Nu se putea face nimic în legătură cu căpuţul acela cât o
nucă, dar Tiffany ar trebui să-i spună Erikăi să-i cumpere lui
Oliver nişte ochelari din aceia vintage, cu ramă neagră; să-l
transforme pe bărbatul ei într-un hipster simpatic dintr-o singură
mişcare. (Vid avea un cap imens. Nu găseai o şapcă de baseball
care să-i vină. Nu că ar purta o şapcă de baseball.)
— Ce mai faci Tiffany? a strigat şi Oliver.
A tras de pubelă grijuliu, oprind-o fără să facă zgomot, în timp
ce Tiffany a icnit când a săltat-o pe-a ei peste bordură.
— Să-ţi dau o mână de ajutor?
— Nu, nu, mă descurc. Drăguţ din partea ta să te oferi! Pe Vid
nu-l auzi niciodată să se ofere! Uuf. Ăsta e antrenamentul meu pe
ziua de azi! (Nu era. Mai târziu avea se ducă la gimnastică.) Ce
faci acasă la ora asta? Eşti în medical?
S-a apropiat la o distanţă care să-i permită să converseze şi a
observat că Oliver a aruncat o privire îngrozită spre decolteul ei.
Disperat, acesta şi-a pironit imediat privirea în fruntea ei de parcă
ea ar fi fost un test. Da amice, sunt un test, dar tu îl treci de fiecare
dată.
— Chiar sunt. Mă refac după o gripă.
Oliver a dus un pumn la gură şi a tuşit.
— Erika ce mai face? a întrebat Tiffany. N-am mai văzut-o în
ultimul timp.
— E bine, a răspuns Oliver scurt, ca şi când ar fi fost ceva
personal.
Maica Domnului, din ziua cu petrecerea la grătar, orice
conversaţie cu Erika şi Oliver i se părea încordată şi dificilă de
parcă vorbea cu un fost iubit imediat după despărţire. O
despărţire care s-a produs din vina ei. O despărţire după ce ea îl
înşelase.
— Ăă, nu prea v-am văzut de când… i-a zis ea lui Oliver. Ce mai
fac Clementine şi Sam?
Oliver a tuşit.
— Sunt bine.
S-a încruntat uitându-se în depărtare peste umărul lui Tiffany.
— Şi ce mai face…
— Ştii, eu nu l-am mai văzut de mult pe Harry să scoată
pubela, a întrerupt-o Oliver.
Tiffany s-a întors şi s-a uitat spre locul din drum, din faţa casei
lui Harry. Sau a domnului Scuipăcios, cum zicea Dakota, pentru
că avea obiceiul să scuipe cu dezgust la toate lucrurile care îl
dezgustau, cum ar fi Dakota. Uneori se uita la frumoasa fiică a lui
Tiffany şi scuipa, de parcă simpla ei existenţă îl ofensa.
— N-o scoate în fiecare săptămână, a spus Tiffany. Nu cred că
face prea mult gunoi.
— Da, ştiu, a spus Oliver. Dar parcă nu l-am mai văzut de
săptămâni. I-am spus Erikăi azi-dimineaţă că poate ar trebui să
mă duc să-i bat la uşă să văd dacă n-a păţit ceva.
Tiffany s-a întors să se uite la Oliver.
— Probabil că o să înceapă să ţipe la tine şi să te înjure.
— Probabil, a încuviinţat Oliver cu amărăciune.
Chiar era un tip de treabă.
— Numai că am impresia că a trecut mult timp de la ultima lui
tiradă de înjurături.
Tiffany s-a uitat la casa de cărămidă roşie, cu două nivele, o
dărăpănătură din perioada Federaţiei. Întotdeauna era deprimant
să te uiţi la ea: vopseaua de pe cadrul ferestrelor se cojea,
acoperişul cu ţigle de un roşu şters avea nevoie de reparaţii.
Grădinarii veneau o dată pe lună să cosească gazonul şi să tundă
gardul verde, deci nu se punea problema că era lăsată de izbelişte,
dar de când se mutaseră aici şi Harry venise să-i salute cu
rugămintea să facă ceva cu stejarul lor, fusese o casă veche care
arăta tristă şi singuratică.
— Când l-am văzut ultima oară? a zis Tiffany.
Şi-a scormonit memoria în căutare de incidente neplăcute. De
câteva ori Harry stătuse în curtea casei lui şi ţipase la Dakota, o
făcuse să plângă şi din cauza asta Tiffany se înfuriase şi ţipase şi
ea la Harry în aşa hal încât îi fusese ruşine după aceea deoarece
era un om bătrân, probabil suferea de demenţă, deci ea ar trebui
să fie mai respectuoasă şi să se controleze. Ce anume făcuseră
ultima dată şi-l supăraseră pe Harry?
Apoi şi-a amintit.
— Ai dreptate, i-a zis ea încet lui Oliver, fără să-şi ia ochii de la
casă. A trecut ceva timp de când nu l-am văzut.
De fapt ştia exact când îl văzuse ultima dată pe Harry. A fost în
dimineaţa zilei cu grătarul. Coşmarul ăla de grătar blestemat a
cărui gazdă ea nici măcar nu vrusese să fie.
Capitolul 9
În ziua grătarului

Era linişte. Întotdeauna era foarte multă linişte imediat după ce


Vid ieşea din cameră. Era ca atunci când o trupă de muzică se
oprea din cântat şi urechile îţi ţiuiau de atâta linişte. Tiffany
auzea ticăitul ceasului. Niciodată nu auzea ticăitul ceasului când
Vid era în cameră.
Tiffany stătea la masa din sufragerie şi îşi citea e-mailurile pe
laptop în timp ce mânca nişte pâine prăjită cu pate vegetal. Vid
ieşise pe alee să-şi ia ziarul, bombănind că în fiecare zi trebuia să-
l caute prin grădină şi că o să anuleze livrarea.
„Citeşte-l în format electronic, aşa cum face toată lumea”, îi
spunea Tiffany mereu, dar Vid, deşi era în general deschis să
încerce lucruri noi, era şi extrem de fidel, iar fidelitatea lui faţă de
anumite obiceiuri şi ritualuri personale, obiecte şi oameni era de
nezdruncinat
— Nu-i aşa că e linişte când tati iese din cameră? i-a zis Tiffany
Dakotei care stătea într-o rână pe bancheta de la fereastră,
arcuită ca o pisică într-un dreptunghi de lumină tremurătoare.
Barney, schnauzerul lor în miniatură stătea tolănit lângă Dakota,
cu botul şi labele aşezate pe braţul ei, cu ochii închişi, astfel încât
nu i se vedeau decât sprâncenele mari şi stufoase. Barney era un
câine care dormita ca o pisică.
Dakota citea, desigur. Ea întotdeauna citea, dispărea în diverse
lumi unde Tiffany nu putea s-o urmeze. Bine,
putea s-o urmeze dacă ar fi catadicsit sa ia o carte în mână, dar
cititul o agita pe Tiffany. După o pagină, începea deja să mişte
nerăbdătoare din picioare. Şi televizorul o agita, dar măcar atunci
putea să împăturească rufele spălate sau să plătească facturile în
timp ce se uita. Când era de vârsta Dakotei, Tiffany n-ar fi pus
niciodată mâna pe o carte din plăcere. Pe ea o pasionau machiajul
şi hainele. De curând, Tiffany se oferise să-i facă Dakotei unghiile
cu ojă, iar Dakota îi răspunsese vag şi amabil: „Ăă, poate mai
târziu, mamă”. Era plata ei karmică pentru toate acele dăţi când
propria ei mamă, o femeie plăcută şi de casă, o întreba pe Tiffany
dacă n-ar vrea s-o ajute la gătit, iar Tiffany îi răspundea, după
cum se spunea în povestea familiei: „Mă plăteşti?” „Tu voiai
întotdeauna să fii recompensată”, zicea mama ei.
Asta e, timpul înseamnă bani.
— E linişte, nu-i aşa? a spus Tiffany văzând ca Dakota nu
răspunde.
— Ce?, a întrebat Dakota.
— Adică „poftim?” a corectat-o Tiffany.
A trecut o clipă.
— Ce? a spus din nou Dakota şi a dat pagina.
Tiffany a pufnit nervoasă.
A deschis un nou e-mail. Era de la Saint Anastasia, şcoala
privată superfiţoasă pe care Dakota o va frecventa de anul
următor. Tiffany nu va putea s-o urmeze pe fiica ei nici în această
lume nouă. Cele trei fiice mai mari din prima căsătorie a lui Vid,
surorile vitrege ale Dakotei, învăţaseră la Saint Anastasia, ceea ce,
din punctul de vedere al lui Tiffany, nu constituia o reclamă
nemaipomenită, dar şcoala avea o reputaţie excelentă (aşa şi
trebuie, la ce taxe percep) şi Vid vrusese să o trimită pe Dakota
încă de la grădiniţă. Lui Tiffany i s-a părut ridicol din moment ce,
puţin mai încolo, pe aceeaşi stradă, era o şcoală publică foarte
bună. Clasa a cincea a fost compromisul.
Urma să aibă loc o întâlnire informativă în octombrie. Peste
două luni. Era „obligatoriu” să participe toţi elevii şi „ambii
părinţi”. Obligatoriu. Văzând tonul oficial al e-mailului, Tiffany a
simţit că i se urcă sângele-n cap şi l-a închis repede. Ea n-o să se
integreze într-un astfel de loc. Simţea o reală reţinere faţă de
participarea la şedinţa informativă, ba chiar emoţii până la un
anumit punct. Îndată ce şi-a dat seama că era vorba de frică, a
cuprins-o dezgustul faţă de ea însăşi. Furia. A închis imediat
laptopul, refuzând să se mai gândească la asta. Era duminică.
Aveau liber. O aştepta o săptămână extrem de plină.
— Bună cartea? a întrebat-o pe Dakota.
— Ce? a întrebat Dakota. Adică „poftim”?
— Te iubesc, Dakota, a spus Tiffany.
Pauză lungă.
— Ce?
Uşa de la intrare s-a deschis cu zgomot. Era un semn pe perete
în locul unde se izbea de fiecare dată când Vid intra în casă de
parcă s-ar fi întors glorios dintr-o călătorie epică.
— Femei, unde sunteţi? a strigat el.
— Unde ne-ai lăsat, puiuţ! i-a strigat Tiffany.
— Nu sunt puiuţ. De ce îmi tot spui aşa? Nici n-are sens.
Ascultaţi-mă. Am o veste!
A intrat în cameră balansând ziarul făcut sul ca pe un baston
de mareşal. Părea plin de energie.
— Tocmai i-am invitat pe vecinii noştri la un grătar. M-am
întâlnit cu Erika pe stradă.
— Vid, Vid, Vid, a spus Tiffany sprijinindu-şi capul în mână. De
ce-ai face asta?
Erika şi Oliver erau destul de drăguţi, dar înfiorător de timizi şi
serioşi. Era dificil cu ei. Era mai bine să-i invite când mai veneau
şi alţii ca să ai cu cine să-i laşi când te obosea seriozitatea lor.
— Ai promis că vom avea o duminică de relaxare, a spus ea.
O aştepta o săptămână încărcată: o proprietate care intra la
licitaţie marţi seară, o dispută cu consiliul local la Curtea pentru
Pământ şi Mediu miercuri şi un zugrav, un faianţar şi un
electrician (mă rog, Vid) – toţi o aşteptau să ia o decizie. Avea
nevoie de o pauză.
— Ce tot spui? Exact asta facem! Ne relaxăm în această zi
frumoasă! a protestat Vid, arătând de-a dreptul nedumerit. Ce e
mai relaxant decât un grătar? Am să-i telefonez lui Drago. Să
aranjeze pentru un porc. Oh, şi vin şi prietenii lor. Ţi-o aminteşti
pe violoncelistă? Clementine. Clementine şi soţul ei. Cum îl
chema?
— Sam, a spus Tiffany ridicând repede capul.
Îi plăcuse Sam. Avea înfăţişarea aceea de surfer blond, scund şi
cu pieptul lat, genul cu care umbla ea înainte de Vid, era simpatic
şi degajat. Îi cunoscuseră anul trecut acasă la Erika şi Oliver, la
singurul cocteil pe care aceştia îl găzduiseră de Crăciun. Fusese o
seară foarte ciudată. Vid şi Tiffany nu mai fuseseră niciodată la
un astfel de cocteil. Toţi oamenii aceia care stăteau şi discutau pe
un ton foarte scăzut, parcă se aflau la librărie sau la biserică. O
femeie bea o ceaşcă de ceai.
„Unde e mâncarea?” o tot întreba Vid pe Tiffany şoptind prea
tare în timp ce Oliver şi Erika petreceau un timp anormal de lung
ştergând îngrijoraţi cu cârpa tejgheaua deja curată a bucătăriei,
de parcă voiau să arate că musafirii făceau mizerie, dar ei erau
stăpâni pe situaţie. Fusese o mare uşurare pentru ei când au fost
prezentaţi lui Clementine şi Sam. Vid, căruia îi plăcea muzica
clasică, fusese foarte emoţionat să afle că Clementine era
violoncelistă, a fost aproape jenant, dar pe urmă Tiffany şi Sam au
început să vorbească despre politică şi au avut o discuţie
agreabilă. (El era un sensibil, dar ea l-a iertat pentru asta.)
„Credeţi că am putea comanda o pizza?” zisese Sam în şoaptă la
un moment dat şi Vid izbucnise în hohote de râs, deşi pe urmă
toţi au trebuit să-l oprească să nu scoată telefonul şi chiar să
comande una. Clementine a găsit o ciocolată pe fundul genţii şi a
împărţit-o pe furiş între toţi patru în timp ce biata Erika şi Oliver
erau ocupaţi să lustruiască tejghelele. Parcă fuseseră toţi
abandonaţi pe o insulă pustie şi făcuseră ce se putea ca să
supravieţuiască.
— Au două fetiţe, a spus Vid.
— Îmi amintesc c-au zis că au copii mici, a spus Tiffany. Cu
nişte nume simpăticuţe.
— Eu nu-mi amintesc numele lor, a spus Vid. În fine, Dakota se
poate juca cu ele, ştii, aşa e, Dakota?
S-a uitat încrezător spre Dakota.
— Ăă, oameni buni, e cineva la uşă, a spus Dakota fără să
ridice privirea din carte în timp ce Barney, cu ochii ageri, a ridicat
capul de pe braţul ei şi a sărit pe podea unde a început să alerge
în cercuri, lătrând încântat. Lui Barney îi plăceau musafirii
aproape la fel de mult ca lui Vid.
Cineva bătea întruna la uşă, ignorând soneria.
— Doar nu i-ai invitat să vină chiar în clipa asta, nu? a spus
Tiffany. Ssst, Barney. Vid, aşa ai făcut?
Vid era la cămară şi scotea ingredientele.
— Normal că nu, a spus el zăpăcit, deşi era perfect capabil să
facă asta.
Tiffany s-a dus să răspundă, cu Barney alergând agitat în
zigzag în faţa ei, aproape să-i pună piedică, şi când a deschis, la
uşă era bătrânul Harry, vecinul de alături care stătea pe veranda
din faţă privind-o încruntat ca de obicei, în hainele lui obişnuite,
nişte vechi pantaloni gri de la un costum (oare de pe vremea când
lucra?) şi cămaşă albă de birou, care începuse să se
îngălbenească la guler. Smocuri albe de păr îi ieşeau de după
nasturele de sus al cămăşii. Avea sprâncene albe şi stufoase,
exact ca Barney.
— Bună, Harry, a spus Tiffany întrebându-se în sinea ei: „Cu
ce-am mai greşit azi?” Ce mai faci?
— Văd că se întâmplă în continuare! a strigat Harry. Este
inacceptabil.
I-a întins o scrisoare adresată lui Vid.
— Am mai vorbit cu tine şi înainte. Nu vreau corespondenţa
voastră. N-ar trebui să vă aduc eu corespondenţa. N-are de-a face
cu mine.
— Poştaşul, Harry, a explicat Tiffany. El a pus-o din greşeală în
cutia ta poştală. Se întâmplă.
— S-a mai întâmplat şi înainte! a spus Harry pe certăreţ.
— Da, cred că s-a mai întâmplat o dată, a spus Tiffany.
— Ei atunci trebuie să încetezi! Eşti proastă? Nu-i
responsabilitatea mea!
— Bine, Harry, a spus Tiffany.
— Harry, prietene!
Vid a ieşit agale în hol, îndesând în gură o mână de boabe de
struguri roşii.
— Vrei să vii mai târziu la un grătar? Îi aşteptăm pe Erika şi
Oliver pe la noi! Îi ştii, cei de la numărul şapte.
Harry a clipit nedumerit spre Vid. Şi-a băgat mâna printre
nasturii cămăşii şi s-a scărpinat.
— Ce? Nu, nu vreau să vin la grătar.
— Ah, ce păcat, a spus Vid şi a cuprins-o pe Tiffany cu braţul
pe după talie. Poate altădată, dar, Harry, să ştii, nu vreau să te
mai aud că o faci pe soţia mea „proastă”. Bine, Harry? Nu-i
frumos. Nu se face între vecini.
Harry s-a uitat la ei cu ochii lui căprui şi lăcrimoşi.
— Nu mai vreau scrisorile voastre, a mormăit el. Nu-i
responsabilitatea mea. Voi trebuie să vă asumaţi
responsabilitatea.
— Ne asumăm responsabilitatea, a spus Vid. Stai liniştit.
— Ia-ţi câinele ăsta de lângă mine! a spus Harry în timp ce
Barney îi mirosea fascinat pantoful.
Barney a ridicat spre el feţişoara lui cu bărbiţă, de parcă i-ar fi
rănit sentimentele.
— Vino, Barney, a spus Vid pocnind din degete spre câine.
— Să ştii că suntem mereu aici dacă ai nevoie de noi, Harry, a
spus Tiffany.
Brusc i s-a părut atât de înduioşător, ca un copil confuz.
— Ce?
Harry părea îngrozit.
— De ce aş avea nevoie de voi? Voi doar ţineţi-vă naibii
scrisorile în cutia voastră.
S-a îndepărtat târşindu-şi picioarele, cu umerii încovoiaţi,
scuturând din cap şi bombănind.
Vid a închis uşa. Harry era deja dat uitării.
— În regulă, a spus el. Am chef de copt ceva la cuptor. Da, am
chef de copt ceva la cuptor! Să fac un ştrudel, ce zici? Ştrudel?
Da. Eu zic categoric ştrudel.
Capitolul 10
Erika se întorsese în confortul ferit de ploaie al biroului ei.
Drumul cu taxiul de la biblioteca unde Clementine ţinuse
prelegerea o costase şi mai scump decât drumul până acolo.
Tocmai irosise o sută treizeci şi patru de dolari nedecontabili. Nu
reuşea să înţeleagă cum ajunsese să ia această decizie. Faptul că
o ascultase pe Clementine în niciun caz nu-i umpluse golurile de
memorie. Nu făcuse decât să-i stârnească tot felul de sentimente
incomode, apoi trebuise să răspundă în taxi la telefoanele primite
de la soţul şi mama ei la întoarcerea spre casă. Abia aştepta să se
afunde într-o muncă solicitantă. I-ar limpezi mintea ca atunci
când ar ieşi să dea o tură de alergare. Slavă Domnului că n-avea o
slujbă ca a lui Clementine, să trebuiască în permanenţă să te
adapi la fântâna propriilor emoţii. Munca ar trebui să fie golită de
emoţie. Asta era bucuria muncii.
Şi-a ascultat mesageria vocală în timp ce privea cum plouă
dincolo de geamul gros al ferestrei. Vremea n-avea nicio relevanţă
când stăteai la adăpostul unei clădiri înalte de birouri. Parcă se
întâmpla într-o altă dimensiune.
În timp ce baleia mesajele primite pe email, a sunat telefonul şi
a văzut că era din nou Oliver. Numai ce vorbise cu el acum nicio
jumătate de oră. Doar n-o s-o întrebe iar dacă a vorbit cu
Clementine… Probabil avea un motiv întemeiat pentru care suna.
— Scuze că te deranjez iar, a spus el repede. Voi fi foarte scurt.
Mă întrebam dacă l-ai mai văzut pe Harry în ultimul timp?
— Pe Harry? a spus Erika în timp ce deschidea un e-mail. Care
Harry?
— Harry! a spus Oliver nerăbdător. Vecinul nostru.
Pentru Dumnezeu! Harry nu era nici pe departe un prieten
bun. Abia dacă-l cunoşteau pe bătrân şi de fapt nu era vecinul lor
de alături, locuia de cealaltă parte a casei lui Vid şi Tiffany.
— Nu ştiu, a spus Erika, Nu cred. De ce?
— Vorbeam cu Tiffany când am ieşit să duc gunoiul, a spus
Oliver.
S-a oprit să-şi sufle nasul şi Erika s-a crispat când a auzit de
Tiffany, cu mâna pe mouse-ul calculatorului. Ea nu mai vrusese
să aibă de-a face cu Tiffany şi Vid după ziua cu grătarul. Oricum
nu fusese o prietenie adevărată. Erau doar vecini. Tiffany şi Vid îi
simpatizau pe Clementine şi Sam mult mai mult decât pe ei. Dacă
Erika n-ar fi adus vorba de Clementine în ziua aceea, dacă ar fi
spus că aveau o zi liberă, Vid i-ar mai fi invitat pe la el la grătar?
Puţin probabil.
— În fine, i-am zis că nu l-am mai văzut pe Harry de ceva timp,
a spus Oliver. Aşa că ne-am dus la el, ne-am uitat în căsuţa
poştală şi am văzut că era plină. I-am luat corespondenţa şi i-am
bătut la uşă, dar n-a răspuns. Am încercat să mă uit pe fereastră,
dar, nu ştiu, am sentimentul că ceva nu e-n regulă. Tiffany îl
sună acum pe Vid să-l întrebe dacă el ştie ceva.
— Bine, a spus Erika.
N-o interesa subiectul.
— Poate că e plecat.
— Nu cred că Harry pleacă în vacanţă, a spus Oliver. Tu când l-
ai văzut ultima oară?
— Habar n-am, a spus Erika.
Îşi pierdea timpul cu asta.
— De ceva vreme.
— Mă întreb dacă n-ar fi cazul să sun la poliţie, a spus Oliver
agitat. N-aş vrea să-l pun într-o situaţie neplăcută în caz că este
bine sau să deranjez poliţia degeaba, dar…
— Probabil că are o cheie de rezervă, a spus Erika. Trebuie să
fie sub ghiveciul cu flori sau undeva aproape de uşa de la intrare.
— De unde ştii?
— Ştiu. Face parte din generaţia aia.
Bunica Erikăi lăsa întotdeauna cheia sub ghiveciul cu muşcate
din faţa uşii de la intrare, în timp ce mama Erikăi n-ar fi riscat
oroarea ca un străin să intre în casa ei fără permisiune. Uşa ei de
la intrare era închisă cu două încuietori tot timpul. Ca să-şi
protejeze preţioasele bunuri.
— Ai dreptate, a spus Oliver. Bună idee. Am să mă uit.
A închis brusc, iar Erika a pus telefonul jos şi acum era
preocupată să se gândească la vecinul în vârstă. Când l-a văzut
ultima dată? Ar fi găsit el ceva de care să se plângă la ea. Lui nu-i
plăcea să parcheze nimeni pe stradă în faţa casei lui şi
întotdeauna avea numai reclamaţii la adresa lui Vid şi a lui
Tiffany. Zgomotul (lor le plăcea să se distreze; el chemase poliţia
de câteva ori), câinele (Harry zicea că săpa în grădina lui,
depusese o reclamaţie oficială la consiliul municipal), aspectul
general al locului (arată de zici că-i Taj Mahal). Părea de-a dreptul
să-i urască pe Tiffany şi Vid, chiar şi pe Dakota, dar o tolera pe
Erika şi părea să-l simpatizeze pe Oliver.
S-a ridicat în picioare şi s-a dus la fereastra biroului. Unii, cum
ar fi asociatul ei, nu suportau să se apropie prea mult de
ferestrele clădirii; felul cum erau dispuse ferestrele îţi dădea
senzaţia că stai pe marginea unei prăpăstii, dar Erikăi îi plăcea
golul pe care îl simţea în stomac atunci când se uita la străzile de
jos unde vuia traficul într-o zi ploioasă.
Harry. Ultima dată când îşi amintea să-l fi văzut a fost în
dimineaţa zilei cu grătarul.
Atunci când a ieşit să mai cumpere nişte biscuiţi săraţi. Îşi
făcea griji că erau cu seminţe de susan. Când a ieşit cu maşina în
stradă, s-a uitat în oglinda retrovizoare şi l-a văzut pe Harry
strigând la câinele lui Vid şi Tiffany. A dat agresiv cu piciorul, dar
Erika era sigură că nici nu-l atinsese pe căţel. Făcea asta ca să-l
sperie. Vid ieşise pe veranda din faţa, probabil ca să cheme
câinele. Asta e tot ce văzuse.
Pe Erika n-o deranja faptul că Harry era morocănos. O
persoană morocănoasă era mai puţin obositoare şi îţi consuma
mai puţin timp decât una jovială. Harry nu voia niciodată să se
întindă la vorbă.
Se întreba dacă păţise ceva, dacă era cumva bolnav sau dacă
era bine, iar bietul Oliver, cu simţul lui de om
responsabil, avea să fie bruftuluit pentru că se băga
unde nu-i fierbea oala.
Un fulger a brăzdat cerul deasupra oraşului, ca un foc de
artificii, şi Erika şi-a imaginat cum arăta ea din stradă dacă
cineva ar ridica privirea spre cerul înnorat chiar în clipa aceea: o
figură solitară, iluminată în cadrul ferestrei.
Imaginea i-a stârnit o amintire – poate, probabil – a unor mâini
lipite de geam, a unei figuri fără trăsături. Doar cu o idee de gură,
o gură deschisă, dar apoi amintirea s-a descompus, s-a frânt într-
o mie de bucăţele. Era posibil ca în ziua aceea ea să fi făcut ceva
care afectase ireparabil şi catastrofal chimia creierului ei?
A plecat de la fereastră şi s-a grăbit să se întoarcă la birou ca
să deschidă o foaie de calcul, orice foaie de calcul, câtă vreme
avea logică, şi în timp ce cifrele îi umpleau liniştitor ecranul
calculatorului, a ridicat telefonul, a format numărul
psihoterapeutei şi i-a spus secretarei pe un ton lejer, ca şi cum n-
ar fi contat:
— Cumva pentru mâine aveţi anulată vreo programare?
Dar apoi s-a răzgândit şi a adăugat:
— Vă rog…
Capitolul 11
Oliver a pus telefonul jos după ce a vorbit cu Erika şi şi-a suflat
tare nasul. Şi-a luat umbrela. Nu era cel mai bun lucru pentru
sănătatea lui să se fâţâie pe-afară pe ploaia torenţială ca să vadă
ce fac vecinii mai vârstnici, dar nu se putea să mai amâne nicio
clipă.
Avea un presentiment oribil în privinţa asta. Din câte îşi
amintea el, ultima dată când îl văzuse pe Harry a fost sâmbătă
după-amiaza, înainte de grătar, înainte să existe planul cu
grătarul, înainte de surpriza neplăcută a Erikăi, când era vorba
doar de ceaiul de după-amiază cu Clementine, Sam şi fetele,
conform planului.
În după-amiaza aceea de sâmbătă, Harry venise agale să mai
schimbe o vorbă cu el şi îi dăduse lui Oliver câteva sfaturi despre
cum se ţine corect motocoasa. Unora nu le place să primească
sfaturi fără să le ceară, dar Oliver era întotdeauna bucuros să
înveţe din experienţele altora. Harry se plânsese de câinele lui
Tiffany. Zicea că latră toată noaptea şi nu poate să doarmă. Lui
Oliver nu-i venise să creadă. Barney era un biet căţeluş. Harry
zisese că voia să sune la poliţie sau parcă la consiliul local, dar,
sincer să fie, Oliver nu prea îl luase în seamă. Harry făcea mereu
reclamaţii pe toate canalele oficiale posibile. Reclamaţiile erau ca
un hobby pentru el. Oricine avea nevoie de o preocupare după ce
ieşea la pensie.
Asta a fost exact acum patruzeci şi patru de zile şi Oliver nu-şi
amintea să-l mai fi văzut pe Harry de-atunci.
A deschis uşa de la intrare şi a tresărit speriat când a văzut-o
pe Tiffany stând acolo, cu umbrela sprijinită pe un umăr, la
adăpostul verandei lor, cu mâna ridicată în aer ca şi cum tocmai
se pregătea să bată la uşă.
— Scuze, a spus ea. Ştiu că eşti bolnav, dar m-am tot gândit la
Harry. Eu cred că ar trebui să spargem uşa. Sau să chemăm
poliţia. Nici Vid nu-şi aminteşte să-l fi văzut de câteva săptămâni.
— Nici Erika, a spus Oliver. Tocmai mă pregăteam să mă duc la
el.
Brusc a devenit agitat. Ca şi când acum conta fiecare minut.
— Să mergem.
Vântul s-a înteţit.
— Doamne, ploaia asta.
Au ridicat umbrelele şi, adăpostindu-se după ele ca după nişte
scuturi de protecţie în timp ce se grăbeau să traverseze gazonul,
s-au întors pe veranda casei lui Harry.
Tiffany şi-a lăsat umbrela să se scurgă de apă pe balcon şi a
început să bată în uşă cu pumnul.
— Harry! a strigat ea ca să se audă peste zgomotul ploii.
Avea o notă de panică în glas.
— Harry! Noi suntem! Vecinii!
Oliver a ridicat un ghiveci greu din piatră. Dedesubt nu era
nicio cheie. Mai erau câteva ghivece vechi şi murdare, din plastic
verde, cu nişte plante moarte în ele şi cu pământul uscat iască.
Sigur n-o ţine cheia sub unul dintre ele? A ridicat totuşi primul
vas şi iat-o. O cheie mică aurie. „Harry, prietene”, s-a gândit
Oliver. „Nu-i un loc prea sigur.”
— Tiffany.
Oliver a ridicat cheia să i-o arate.
— Ah, a spus Tiffany.
S-a dat la o parte în timp ce Oliver s-a apropiat din faţă şi a
băgat cheia în broască.
— Poate că e plecat pe undeva, a spus ea cu glas tremurat. În
vizită la rude.
Dar amândoi ştiau că nu plecase niciunde
— Harry! a strigat Oliver când a deschis uşa.
— Oh, Doamne, nu se poate, nu se poate, a spus Tiffany
imediat.
A mai durat o fracţiune de secundă până ce mirosul a trecut
prin nările înfundate ale lui Oliver, apoi a fost ca şi cum l-a izbit
un val. Un val de miros. Un miros dulceag, de ceva stricat. Parcă
cineva pulverizase nişte parfum ieftin peste o carne care se
stricase. I s-a întors stomacul pe dos. S-a uitat înapoi spre Tiffany
şi şi-a amintit de ziua cu grătarul, de faptul că, în momente de
criză, chipul unei persoane revine la ceea ce este esenţial şi
universal uman: toate acele etichete ca „frumos”, „sexy”, „banal”
deveneau irelevante.
— Fir-ar, a spus ea cu tristeţe.
Oliver a deschis uşa larg şi a făcut un pas înăuntru în lumina
slabă. Nu mai intrase niciodată acolo. Toate interacţiunile lui cu
Harry avuseseră loc în curtea din faţă. În curtea lui Harry. În
curtea lui.
O singură lumină era aprinsă deasupra capului. Se vedea un
hol lung, cu o traversă roşie, surprinzător de frumoasă, care se
pierdea în întuneric. O scară cu o balustradă curbată din lemn.
La baza scării se afla un obiect mare, necunoscut; bineînţeles,
ştia deja că trebuie să fie cadavrul lui Harry, că se întâmplase
exact ce se temuse că s-a întâmplat, dar, totuşi, pentru câteva
secunde s-a uitat lung, încercând să înţeleagă, de parcă era vorba
de unul dintre acele desene înşelătoare cu iluzii optice. Doar că
părea imposibil ca Harry cel urâcios, cu mersul lui apăsat şi care
scuipa întruna, să fie acum acel obiect tăcut, înnegrit şi umflat
care îţi inspira oroare.
Oliver a sesizat unele lucruri: şosetele lui Harry erau
desperecheate. Una neagră. Alta gri. Ochelarii îi intraseră în
figură de parcă o mână nevăzută îi apăsase ferm în carnea moale
şi lăsată. Părul alb era însă la fel de bine pieptănat ca
întotdeauna. Un mic roi de muşte care bâzâiau.
Oliver a simţit că i se întoarce stomacul pe dos. S-a dat înapoi
tremurând pe picioare şi a închis uşa după ei, în timp ce Tiffany a
vomitat în ghiveciul de piatră şi ploaia continua să cadă.
Capitolul 12
În ziua grătarului

Dakota a sesizat cu coada ochiului o mişcare în curtea din faţă.


A ridicat privirea şi l-a văzut pe Barney ţâşnind pe acolo. Uşa de
la intrare s-a deschis cu zgomot şi l-a auzit pe tatăl ei strigând:
— M-am săturat de omul ăsta! Tiffany! Unde eşti? A depăşit
orice limită! Există o limită, Tiffany, o limită! Şi de data asta a
întrecut-o!
A auzit-o pe mama ei strigând de undeva din casă:
— Ce?
„Poftim”, s-a gândit Dakota.
— Dakota! Unde-i maică-ta? Tu unde eşti?
Dakota era exact unde fusese toată dimineaţa, citea o carte pe
bancheta de la geam, dar bineînţeles că taică-său nu observa
detalii de genul ăsta.
Casa era atât de mare încât nu se găseau niciodată unul pe
altul. „Îţi trebuie o hartă ca să te descurci pe-aici”, zicea mătuşa
Dakotei de fiecare dată când venea în vizită, chiar dacă mai fusese
aici de un milion de ori, şi nu avea deloc nevoie de hartă, ştia
exact unde erau toate în dulapul de bucătărie, chiar mai bine
decât Dakota.
Dakota nu i-a răspuns tatălui ei. Maică-sa îi spusese că poate
termina capitolul până trebuia să o ajute să facă curăţenie prin
casă pentru musafiri. (De parcă musafirii erau ai ei.) A ridicat
privirea din carte, neştiind ce să facă, deoarece numai ce începuse
un capitol nou, dar a coborât-o la loc şi a fost de ajuns să vadă
cuvintele pentru a fii absorbită din nou, era ca o senzaţie fizică
plăcută, ca şi cum efectiv cădea din nou în lumea Jocurilor
foamei, unde Dakota era Katniss, era tare, puternică şi abilă, dar
şi foarte frumoasă. Dakota era sigură sută la sută că ea ar fi
precum Katniss, s-ar sacrifica în Jocuri pentru surioara ei cea
scumpă, dacă ar avea una, nu ţinea neapărat (sora mai mică a
prietenei ei Ashling se ţinea mereu după aceasta, şi biata Ashling
nu reuşea niciodată să scape de ea), dar, dacă Dakota ar avea o
soră, categoric şi-ar da viaţa pentru ea.
— Dakota, unde eşti? a striat-o mama ei de data asta.
— Aici, a şoptit Dakota şi a întors pagina. Sunt chiar aici.
Capitolul 13
— Harry a murit, a spus Oliver, aproape imediat ce Erika a
venit acasă de la birou şi şi-a pus jos servieta şi umbrela.
Ea şi-a pipăit gulerul la ceafă. Stropi de ploaie reci ca gheaţa îi
curgeau pe spate. Oliver stătea pe canapea înconjurat de un mic
lac de şerveţele de hârtie folosite şi mototolite.
— Tu vorbeşti serios? a spus Erika cu ochii la şervetele. Ce s-a
întâmplat?
La vederea şerveţelelor, pulsul i s-a accelerat. O reacţie
viscerală legată de trauma din copilărie. Perfect normal. Inspiră
adânc de trei ori. Nu trebuia decât să arunce acele şerveţele.
— Tiffany şi cu mine i-am găsit cadavrul, a spus Oliver
în timp ce Erika s-a grăbit spre chiuveta din bucătărie să caute o
pungă de plastic.
— Unde? a întrebat Erika adunând şerveţelele. La el acasă?
A legat bine mânerele pungii de plastic, făcând un nod straşnic,
a dus-o la lada de gunoi şi i-a dat drumul în ea.
— Da, a spus Oliver. Ai avut dreptate în legătură cu cheia. Era
sub un ghiveci.
— Şi el era… mort? a întrebat Erika în timp ce stătea la
chiuvetă şi îşi freca mâinile.
Oamenii o întrebau mereu dacă a lucrat în domeniul medical
din cauza felului cum se spăla pe mâini. Când era în public
încerca să fie mai puţin riguroasă ca să nu bată la ochi, dar acum
era acasă cu Oliver, putea să se frece bine-bine, fără grija că i-ar
pune cineva diagnosticul de tulburare obsesiv-compulsivă. Oliver
n-o judeca niciodată.
— Da, Erika, a spus Oliver părând exasperat. Era mort de-a
binelea. Era mort de mai mult timp. De mai multe săptămâni, aş
zice.
I s-a pus un nod în gat.
— Oh. Înţeleg. Vai de mine, a spus Erika şi s-a întors de la
chiuvetă.
Oliver arăta foarte palid. Mâinile îi atârnau moi pe genunchi, iar
el stătea drept, cu picioarele pe podea, ca un copil chinuit de
remuşcări, care aşteaptă la uşa biroului directorului şcolii.
Ea a inspirat adânc. Soţul ei era tulburat. Extrem de tulburat,
după cum se vedea. Probabil voia şi simţea nevoia să-i
„împărtăşească”. Oamenii cu o copilărie disfuncţională ca a ei nu
aveau aptitudini interpersonale când venea vorba de relaţii. Ei,
asta era situaţia. Nimeni nu-i oferise un model de relaţie
sănătoasă. Nici lui Oliver nu-i oferise nimeni un model de relaţie
sănătoasă. Ei aveau în comun o copilărie disfuncţională. Ciclurile
de disfuncţionalitate şi boală mentală nu se transmiteau neapărat
de la o generaţie la alta. Nu trebuia decât să te autoeduci.
Erika s-a dus şi s-a aşezat pe canapea lângă Oliver şi i-a arătat
prin limbajul trupului că era pregătită să asculte. A stabilit
contact vizual. I-a pus mâna pe antebraţ. Va folosi un
dezinfectant pentru mâini după ce vor termina de vorbit. Chiar nu
voia să ia răceala aceea oribilă.
— Era…
Nu voia să ştie răspunsurile la niciuna dintre întrebările pe
care ştia că trebuie să le pună.
— Era… cum, în pat?
I-a venit în gând un cadavru rânjind nefiresc, ridicat în pat în
capul oaselor, cu o mână descărnată pe cuvertură.
— Era la baza scărilor. De cum am deschis uşa ne-a lovit
mirosul.
Oliver s-a cutremurat.
— Dumnezeule, a spus Erika.
Mirosul era una dintre problemele ei. Oliver se amuza mereu
văzând-o cum arunca gunoiul în tomberon şi apoi se dădea înapoi
ca să n-o prindă mirosul.
— Nu m-am uitat decât o secundă şi pe urmă am, am…
în fine, am închis uşa repede şi am chemat poliţia.
— E oribil, a spus Erika mecanic. Groaznic pentru tine.
Se simţea opunând rezistenţă. Nu voia să audă, nu voia că el să
împărtăşească această experienţă cu ea. Voia ca el să nu mai
vorbească. Voia să vorbească despre cină. Voia să se liniştească
după ziua pe care o avusese. Sărise peste masa de prânz şi
rămăsese după program ca să recupereze timpul pierdut ca să se
ducă la discursul lui Clementine, aşa că îi era foame, dar evident,
după ce soţul îţi povesteşte cum a descoperit un cadavru, nu poţi
să-i spui imediat după aceea „Ce-ai zice să mâncăm nişte paste?”
Nu. Va trebui să aştepte cel puţin o jumătate de oră înainte să
zică ceva de masa de seară.
— Cei de la poliţie ziceau că probabil a căzut pe scări, a
continuat Oliver. Iar eu mă tot gândesc, mă tot gândesc…
A scos nişte zgomote ciudate pe nas. Erika încerca să nu-şi
arate iritarea. O să strănute. Fiecare strănut era un spectacol. A
aşteptat. Nu. N-o să strănute. Se străduia să nu plângă.
Erika s-a simţit oripilată. Nu putea să-i fie alături în povestea
asta. Dacă îşi îngăduia să se simtă tristă şi vinovată în legătură
cu Harry, pe care ea nici măcar nu l-a simpatizat, atunci cine ştie
ce se putea întâmpla. Ar fi ca atunci când deschizi o sticlă de
şampanie după ce ai agitat-o bine. Emoţiile ei s-ar revărsa peste
tot. Mizerie totală. Ea avea nevoie de ordine. „Am nevoie de
ordine”, îi spunea psihoterapeutei. „Normal că ai nevoie de
ordine”, îi spusese aceasta. „Îţi doreşti ordine. E de înţeles.”
Psihoterapeuta ei era cea mai plăcută persoană pe care o
cunoştea.
Oliver şi-a scos ochelarii şi s-a şters la ochi.
— Mă tot gândesc, dacă a căzut pe scări şi nu s-a putut mişca
şi a tot strigat după ajutor, dar nu l-a auzit nimeni? Noi ne-am
văzut de vieţile noastre de zi cu zi, în timp ce Harry a murit de
foame. Dacă s-a întâmplat aşa? Suntem ca vecinii ăia pe care îi
vezi la televizor, şi te gândeşti, cum de-a fost posibil să nu
observaţi? Cum de nu v-a păsat? Şi ce dacă era mai morocănos?
— Ştii, totuşi, Vid şi Tiffany locuiesc chiar lângă el, a spus
Erika.
Nu voia să se gândească la Harry întins pe jos. Soarele răsărea
şi apunea. Auzea zgomotele de prin vecini: maşina de tuns iarba,
camioanele de gunoi, suflanta de frunze pe care o ura atât de
mult.
— Ştiu. Şi Tiffany este foarte tulburată. Dar ştii ceva? Eu am
fost singurul de pe stradă pe care el l-a simpatizat probabil cel
mai mult. În fine, pe mine mă tolera. Adică amândoi aveam nişte
conversaţii civilizate.
— Ştiu, a spus Erika. Ca atunci când amândoi eraţi foarte
furioşi din cauza maşinii abandonate în faţa casei familiei
Richardson.
— Eu ar fi trebuit să observ că nu mai apăruse pe-afară, a spus
Oliver.
A scos un şerveţel din cutie şi şi-a suflat nasul zgomotos.
— Chiar m-am gândit că nu l-am mai văzut de mult, poate
acum o săptămână sau aşa ceva, dar pe urmă am uitat.
— N-avea cum să moară de foame, a reflectat. A murit de sete.
De deshidratare.
— Erika! a scâncit Oliver.
A lăsat şerveţelul mototolit pe canapea lângă el şi a scos altul
din cutie.
— Ce? Spun doar că n-a zăcut acolo săptămâni la rând.
A făcut o pauză.
— Ar fi trebuit să poarte la gât un dispozitiv de alarmă pentru
cazurile de urgenţă.
— Eh, n-a avut, a spus Oliver scurt.
Şi-a suflat iarăşi nasul.
— Şi presupun că nu avea rude, a spus Erika. Nici prieteni.
Pentru că era un ticălos urâcios şi răzbunător. N-o să-l lase pe
Oliver s-o târască în mocirla sentimentelor de vinovăţie în care se
scufunda el. Să se scufunde Tiffany cu el. Erika trăia deja cu
povara permanentă a vinovăţiei.
— Cred că n-avea, a spus Oliver. Sau dacă avea, noi nu i-am
văzut venind în vizită. De-aia ne revenea nouă sarcina să veghem
asupra lui. Aceştia sunt oamenii care alunecă prin fisurile
societăţii. Vreau să spun că noi, comunitatea, avem obligaţia
morală să…
A sunat telefonul fix şi Erika a sărit în picioare de parcă ar fi
câştigat un premiu.
— Răspund eu.
A ridicat receptorul.
— Alo?
— Erika, dragă. Sunt Pam.
Vocea aceea bine echilibrată, de om bine educat. Vocea
bunului-simţ şi a bunelor maniere.
— Pam, a spus Erika. Bună.
A simţit o liniştire instantanee şi senzaţia înţepătoare că-i dau
lacrimile. De fiecare dată când vorbea cu mama lui Clementine o
simţea. Acea veche adoraţie din copilărie, sentimentul ameţitor,
minunat, de uşurare, de parcă fusese salvată din mare.
— Stau cu fetele lui Clementine, a spus Pam. Ea şi Sam tocmai
au plecat. Ies să ia masa la restaurantul acela nou din Terminalul
Internaţional pe care îl laudă toată lumea. Eu le-am făcut
rezervările. E de trei bonete2 sau cum se spune. Cinci bonete? Nu
ştiu. Un număr impresionant de bonete. Mă întreb cine acordă
aceste bonete? Nu ştiu, scumpa mea fiică trebuie să ştie. Eu nu

2
Sistem de clasificare a restaurantelor în Australia (N.t.).
sunt atât de rafinată. Să sperăm că se simt cât se poate de bine,
deşi mi-aş dori să fie o seară mai plăcută, ploaia asta este oribilă,
nu-i aşa? Dar să le ţinem pumnii să se distreze bine. Au nevoie,
bieţii copii. Sinceră să fiu, mă îngrijorează căsnicia lor. Ştiu că n-
ar trebui să dau din casă, dar, zău, tu eşti cea mai bună prietenă
a ei, deci probabil ştii mai multe decât mine.
— O, nu ştiam, a spus Erika.
Chiar aşa, Erika nu ştia nimic despre problemele în căsnicia lui
Clementine. Cu siguranţă Pam ştia că eticheta „cele mai bune
prietene” fusese inventată de ea şi în toţi aceşti ani Erika se
agăţase de ea în timp ce Clementine o îndurase pur şi simplu.
— Oricum, Erika, dragă, ştiu că urmează să ne vedem curând
la mine la masa festivă, abia aştept, dar uite motivul pentru care
m-am gândit să te sun în seara asta…
Erika a sesizat ezitarea din vocea lui Pam şi i s-a încleştat
maxilarul. Nu însemna decât un singur lucru. S-a uitat în
calendar, la pătratul însemnat cu „Mama”. Mai era o săptămână
până să se ducă la ea.
— Astăzi a trebuit să mă duc la Flower Power, ceea ce
înseamnă că am trecut pe lângă locuinţa mamei tale, a spus Pam.
Nu m-am oprit pe la ea.
A făcut o pauză.
— Poate ar fi trebuit, dar în ultimii ani mama ta are ceva cu
mine, nu-i aşa?
N-a aşteptat un răspuns.
— Erika, ştiu că acum respecţi cu stricteţe un program de
vizitare şi cred că e o idee foarte înţeleaptă pentru sănătatea ta
mentală, dar mă gândesc că poate ar trebui să devansezi puţin
vizita de luna asta.
Erika a expirat lung şi subţire, ca şi cum ar fi umflat un balon.
S-a uitat la Oliver. El închisese ochii şi îşi lăsase capul pe
speteaza canapelei, ţinând o mână pe frunte.
— Cât e de rău? a întrebat-o pe Pam.
— Mă tem că foarte rău, draga mea. Foarte rău.
Capitolul 14
— Cum a mers azi… chestia aia de la bibliotecă? Cum îi zice…
ăă… prelegerea? a întrebat Sam cu o voce gâtuită de-ai fi zis că îi
scotea cineva vorbele cu forţa.
— A mers bine, a început Clementine.
— Erau mulţi oameni? a întrerupt-o Sam care bătea darabana
cu degetele pe faţa de masă albă şi se uita cu înfrigurare prin
restaurant de parcă avea nevoie de ceva sau cineva. Cam câţi ai
zice? Douăzeci? Treizeci?
— Nici douăzeci, a spus Clementine. Unul dintre ei era Erika.
A aşteptat o reacţie şi, cum nu părea să vină niciuna, a
continuat:
— Chiar n-am înţeles de ce a vrut să vină.
— Păi, Erika este cel mai mare fan al tău, a spus Sam cu un
zâmbet vag.
Asta voia să fie o glumă. Faptul că el glumea îi dădea speranţe
pentru această seară. Sam fusese primul bărbat cu care ieşise
vreodată şi care înţelesese imediat şi instinctiv complexitatea
prieteniei ei cu Erika. El nu reacţionase niciodată cu nerăbdare
sau lipsă de înţelegere; nu spusese niciodată „nu înţeleg, dacă n-o
placi, nu mai sta cu ea!”
El o acceptase pe Erika la pachet cu Clementine, ca pe o soră
mai dificilă.
— Asta aşa e, a spus Clementine şi a râs puţin cam prea
tare. Deşi a plecat pe la jumătate.
Sam n-a spus nimic. Se uita pe lângă capul ei, undeva în
dreapta, ca şi când în spatele ei se întâmpla ceva interesant.
— Cum a fost azi la serviciu? a întrebat ea.
— Bine, a răspuns Sam cu răceală. Ca de obicei.
„Draga mea, căsnicia voastră este pusă la încercare, dar ce-i
mai bun vine după ce-i mai rău! Iertarea şi comunicarea sunt
singura cale de rezolvare!” Mama lui Clementine îi spusese lui
Clementine toate astea pe un ton şoptit, dramatic şi pătimaş, ca şi
cum i-ar fi transmis nişte preţioase vorbe de înţelepciune înainte
ca ea să pornească într-o călătorie epică. Stăteau amândouă la
uşa de la intrare şi îl aşteptau pe Sam care preferase în acel
moment să rămână la calculator şi să răspundă la un e-mail care
părea a fi ceva de viaţă şi de moarte, în timp ce la televizorul cu
sonorul dat mult prea tare urla o vedetă pop. Pam îi potrivise lui
Clementine breteaua rochiei, un mărunt gest inutil. „Voi doi
trebuie să vorbiţi! Vorbeşte! Spune ce simţi!”
— Cum ţi se pare „cultura corporatistă deschisă spre viitor” de
care vorbeai? a întrebat Clementine.
Altă dată spunea exact aceleaşi cuvinte şi îl făcea să râdă, dar
de data asta a sesizat unda de răutate din vocea ei. Doi muzicieni
pot să cânte aceleaşi note şi să sune diferit. Intonaţia era totul.
— Mi se pare minunată.
Sam s-a uitat la ea cu un soi de ură. Clementine a coborât
privirea. Uneori, când se uita la el, simţea că parcă avea în piept
un şarpe strâns încolăcit care doarme; un şarpe care într-o zi se
va trezi sâsâind şi va lovi cu consecinţe inimaginabile, de neiertat.
A schimbat subiectul.
— Trebuie să recunosc că nu-mi place deloc să port astfel de
discuţii, a spus ea.
De fiecare dată se simţea foarte agitată, dar era o nelinişte
absolut diferită de cea pe care o avea înaintea unui spectacol sau
a unei audiţii. Publicul întotdeauna aplauda, dar erau aplauze
moderate, şi adesea ea simţea o undă de dezaprobare.
S-a uitat pe geamul imens, stropit de ploaie, care oferea
privelişte panoramică înceţoşată asupra portului Sydney cu volele
albe ale clădirii Operei, unde cântase cu numai două seri în urmă.
— Le urăsc, a spus ea.
S-a uitat din nou la Sam. O expresie de intensă iritare i-a
umbrit chipul. Practic îl făcea să tremure.
— Atunci încetează, a spus el. Încetează. De ce continui s-o
faci? Eşti obsedată! Ai deja destule pe cap. Ar trebui să te
pregăteşti pentru audiţie. Te mai duci la audiţie?
— Bineînţeles că mă duc, a spus Clementine.
De ce toată lumea îi punea întrebarea asta?
— În fiecare zi mă trezesc la ora cinci ca să exersez!
Cum de nu ştie treaba asta? Ea ştia că el avea probleme cu
somnul. Se trezea uneori în miezul nopţii şi îi auzea paşii prin hol
sau sunetul scăzut al televizorului de la parter.
— Tu nu m-ai auzit?
— Parcă te-am auzit, a spus Sam încurcat. Presupun că n-am
făcut legătura… nu mi-am dat seama că exersai.
Dar ce credea că făcea? Sunetul violoncelului făcea parte din
zgomotele de fond pentru el? Sau el nici nu se sinchisise să-şi
pună problema?
A reuşit să-şi stăpânească iritarea şi să spună pe un ton calm:
— Şi azi m-am dus pe la Ainsley ca să exersez în faţa ei şi-a lui
Hu.
— Oh, a spus Sam părând sincer surprins. Ei, foarte bine. Cum
a mers?
— Bine. A mers bine.
Nu mersese bine. Fusese ciudat şi oribil. Hu şi Ainsley se
contraziseseră vehement cu privire la modul cum interpretase
prima mişcare din concert.
„Minunat!” a spus Hu imediat ce a terminat. „Bravo. Daţi-i fetei
postul.” S-a uitat la soţia lui să vadă ce părere are, dar Ainsley nu
zâmbea.
„Ei bine”, a spus ea cu un aer jenat. „Se vede că munceşti
foarte mult. Tehnic, a fost perfect. Doar că… Nu ştiu, parcă n-ai
fost tu. Dacă aş fi fost în spatele paravanului, nu mi-aş fi dat
seama că erai tu.” „Ei şi?” a spus Hu.
„A fost foarte corect. Fiecare notă exact acolo unde trebuia să
fie. Aş fi zis că a fost un geniu arogant de douăzeci de ani, care
abia a terminat Conservatorul.”
„Din nou spun: ei şi? Dacă ar cânta aşa, cu siguranţă
ar trece în runda următoare”, a spus Hu. „Eu aş trece-o sigur. Şi
tu. Ştiu că ai trece-o.”
„Poate, dar nu cred că ar trece de runda a doua. A fost ceva
aproape… nu mă înţelege greşit, Clementine, dar a fost ceva
aproape robotic.”
„Cum să nu înţeleagă greşit?” a spus Hu.
„Suntem aici ca să fim sinceri”, a spus Ainsley. „Nu amabili.”
Apoi s-a uitat la Clementine şi a spus brusc: „Eşti sigură că mai
vrei? După… toate astea?”
„Bineînţeles că vrea”, a spus Hu. „Ce-i cu tine?”
Apoi le-a sunat telefonul fix şi Clementine n-a mai apucat să
răspundă la ceea ce ar fi trebuit să fie o întrebare directă.
— Ce mai fac Ainsley şi Hu? a întrebat Sam.
Clementine vedea efortul imens pe care îl făcea Sam numai
pentru a pune o întrebare obişnuită. Parcă făcea o ridicare la bară
fixă.
— Nu i-am mai văzut de mult, a adăugat el.
Dar se străduia, aşa că se va strădui şi ea.
— Bine. Fac bine. Hei, i-am spus lui Hu că m-ai pus să alerg pe
loc înainte să încep să exersez ariile şi a zis că şi el a avut un
profesor care îl punea să facă asta!
Sam a privit-o indiferent. Ai fi zis că altcineva prinsese
cearşaful de tavan cu câteva săptămâni în urmă şi strigase
„Aleargă, soldat, aleargă!”
Ea a continuat totuşi:
— Profesorul lui îi mai spunea să se trezească şi să exerseze
noaptea, când era încă buimac de somn, şi să cânte după ce bea
câteva pahare… Apropo – oh, ce bine, uite ca vine cineva.
Un chelner tânăr s-a apropiat de masa lor şi s-a oprit puţin
cam prea departe.
— Doriţi să vă enumăr ofertele noastre speciale de astăzi?
Şi-a îndreptat umerii în stilul eroic al cuiva care se oferea să
facă ceva periculos.
— Da, dar nu ştim ce se întâmplă cu băuturile noastre. Am
comandat două pahare de vin… ăă, de-acum ceva timp.
De-acum un milion de ani.
Clementine a încercat să-şi îndulcească vorbele cu un zâmbet.
Chelnerul era înfiorător de tânăr şi avea înfăţişarea unui om
chinuit de foame. Se potrivea perfect în rolul unui copil al străzii
din Mizerabilii.
— Încă nu vi s-au adus băuturile?
Chelnerul a părut alarmat, de parcă nu mai auzise aşa ceva.
Clementine a arătat spre masa lor cu un gest care voia să
spună: uite, nicio băutură. Doar telefoanele lor mobile aşezate în
unghiuri precise în faţa lor, gata să fie luate în mână în caz de
criză, deoarece ei aşa trăiau acum, pregătiţi de criză.
— Probabil c-au uitat, a sugerat Clementine.
— Probabil, a spus chelnerul.
S-a uitat peste umăr, aruncând o privire temătoare spre barul
restaurantului unde o chelneriţă drăguţă lustruia visătoare nişte
pahare de vin.
— Aţi putea să vedeţi ce se întâmplă cu ele? a spus Clementine.
Pentru Dumnezeu! De ce un restaurant elegant ca acesta
angaja copii? Copii leşinaţi de foame. Daţi-i să mănânce şi
trimiteţi-l acasă.
— Desigur, îndată, erau două pahare de…
— Pepper Tree Shiraz, a spus Clementine.
Şi-a dat seama că avea un ton ascuţit, de femeie
ţâfnoasă.
— În regulă. Ăă. Pot să vă enumăr mai întâi specialităţile?
— Nu, a spus Clementine.
— Desigur, amice, a spus şi Sam exact în acelaşi timp cu ea.
I-a zâmbit chelnerului.
— Să auzim specialităţile.
Sam întotdeauna îşi lua rolul de poliţist bun.
Chelnerul a inspirat adânc, şi-a împreunat mâinile în faţă ca
un băiat din corul bisericesc şi a recitat:
— Ca antreu avem confit de somon gătit cu coriandru,
portocale şi mentă.
S-a oprit. Buzele i s-au mişcat fără să scoată un sunet.
Clementine a apăsat cu degetul pe ecranul telefonului. Acesta s-a
aprins. Niciun apel. Totul era în regulă.
Sam s-a foit în scaun şi a dat din cap în semn de încurajare
spre chelner, „hai că poţi”, ca un părinte afectuos aflat în public la
un recital de poezie.
Uitându-se la soţul ei – exasperanta omenie a acestui bărbat –,
Clementine a simţit un neaşteptat val de iubire, ca o notă
muzicală pură, perfectă. Un mi bemol catifelat. Dar imediat ce s-a
manifestat sentimentul, a şi dispărut, iar ea n-a mai simţit decât
nerăbdare şi iritare în timp ce chelnerul enumera poticnindu-se
cea mai lungă listă de specialităţi din istoria bucătăriei rafinate.
— Prosciutto şi pepperoni… nu, staţi, fără pepperoni, prosciutto
şi, ăă, prosciutto şi…
Se legăna înainte şi îşi privea pantofii, cu buzele strânse.
Clementine s-a uitat la Sam şi privirile li s-au întâlnit. Altădată
nu trebuia decât să-şi îngusteze puţin ochii ca să-l facă pe Sam
să-i vină să râdă şi, în disperarea de a nu-l jigni pe chelner, s-ar fi
înroşit la faţă, în timp ce ochii i s-ar fi umplut de lacrimi de râs.
Dar acum s-au uitat lung unul la altul, apoi şi-au mutat
privirea în altă parte, de parcă frivolitatea era împotriva noilor
reguli de viaţă după care se mişcau cu foarte mare grijă, se
asigurau şi reasigurau, nu comiteau imprudenţa de a se relaxa
nici măcar o clipă.
Chelnerul a continuat în stilul lui penibil, iar Clementine şi-a
făcut de lucru ascultând în gând fragmentul din Brahms în timp
ce pe sub faţa de masă se folosea de antebraţ ca de gâtul
violoncelului. Brahms avea o mulţime de minifraze legate într-o
singură linie. Trebuia să aibă acel frumos fior liric. Oare Ainsley
avea dreptate? S-a concentrat prea mult pe perfecţiunea tehnică?
„Dacă te concentrezi pe muzică, problemele tehnice se rezolvă
adesea de la sine”, îi spunea Marianne, dar Clementine ajunsese
la concluzia că luase prea în serios acel sfat în toate aspectele
vieţii ei. Trebuia să se concentreze, să fie disciplinată, să facă
ordine în urma ei, să-şi plătească facturile la timp, să respecte
regulile şi să se maturizeze odată.
— …cu vită şi parfait din brânză de capră!
Chelnerul şi-a terminat recitalul cu graba triumfătoare a unui
colindător care intonează la anul şi la mulţi, să ne daţi şi nouă
bani!
— Toate par delicioase, a spus Sam.
— Doriţi să repet ceva? a întrebat chelnerul.
— În niciun caz, a spus Sam, iar Clementine era cât pe ce să
izbucnească în râs.
Întotdeauna se pricepuse să dea o replică seacă, cu un aer
serios.
— În regulă. Atunci, până vă gândiţi dumneavoastră, am să mă
duc să văd se întâmplă cu comanda pentru…
Chelnerul s-a uitat la Clementine.
— Shiraz, a completat Clementine. Pepper Tree Shiraz.
— Prea bine.
Chelnerul a pocnit din degete, vesel şi uşurat că reuşise să
enumere specialităţile.
— Aşadar, a spus Sam după ce a plecat chelnerul.
— Aşadar, a spus Clementine.
— Tu ce vrei să comanzi? a întrebat Sam şi a ridicat meniul în
faţa lui ca pe un ziar
— Nu ştiu, a spus Clementine uitându-se în meniul ei. Toate
arată bine.
Simţea nevoia să facă o glumă. O glumă pe seama chelnerului.
A specialităţilor. A faptului că nu le aduseseră băuturile. A fetei de
la bar care încă lustruia paharele cu un aer pierdut. Avea atâtea
subiecte. Preţ de o clipă, i s-a părut că totul depindea de asta.
Dacă acum ar găsi gluma potrivită, ar salva seara, şi-ar salva
căsnicia. Ceva despre fata care are o abordare budistă a muncii
ei? Care lustruieşte cu grijă paharele de vin? Măcar de-ar avea tot
atâta grijă să le toarne şi lor în pahare. Doamne Dumnezeule,
când a devenit genul de persoană care repetă în minte remarci
dezinvolte?
Cineva din restaurant a început să râdă. Era un râs de bărbat.
Un râs distinctiv, gros, baritonal.
Lui Clementine i-a tresărit inima. Sam a ridicat repede privirea
din meniu.
Să nu fie Vid. Nu aici. Nu în seara asta.
Capitolul 15
S-a auzit din nou. Nepotrivit de tare pentru un local atât de
rafinat.
Clementine a întors capul şi a văzut trei bărbaţi care intraseră
în restaurant. Toţi semănau puţin cu Vid: cap mare, ca o bilă,
umeri imenşi, abdomene făloase şi acel mers european, nu foarte
sigur.
Dar niciunul dintre ei nu era Vid. Clementine a răsuflat
uşurată. Bărbatul a râs din nou, dar nu avea acea tonalitate
aparte sau profunzimea râsului lui Vid.
S-a întors din nou spre Sam. Acesta închisese meniul şi îl
lăsase să-i cadă pe piept.
— Am crezut că era Vid, a spus el. Avea exact râsul lui.
— Ştiu, a spus Clementine. Şi eu am crezut că era el.
— Doamne! Chiar nu voiam să-l văd.
A luat meniul şi l-a pus pe masă. Şi-a apăsat mâna pe
claviculă.
— Am crezut că fac atac de ord.
— Ştiu, a repetat Clementine. Şi eu.
Sam s-a aplecat înainte, punând coatele pe masă.
— M-a făcut să-mi reamintesc tot.
Părea că o să plângă.
— Numai dacă i-aş vedea faţa şi aş…
— Margaret River Shiraz!
Cu un aer triumfător, tânărul chelner a prezentat sticla de vin
ca pe un premiu.
Nu era vinul pe care îl comandaseră, dar Clementine nu mai
suporta să-l vadă schimbându-se la faţă.
— Aşa! a spus ea pe un ton care voia să spună bravo ţie.
Chelnerul le-a turnat în pahare excesiv de generos, cu o mână
la spate. Stropi roşii au sărit pe faţa de masă albă şi apretată.
Poate ar fi fost mai bine dacă îşi folosea ambele mâini.
— Sunteţi gata să comandaţi? a întrebat chelnerul zâmbind,
îmbujorat de succes.
— În doar câteva minute, a spus Clementine.
— Desigur! S-a făcut!
Chelnerul s-a îndepărtat.
Sam a ridicat paharul. Îi tremura mâna.
— Mi s-a părut că l-am văzut pe Vid în sală la concertul
simfonic de acum două seri, a spus Clementine. Am fost atât de
şocată, că am uitat să intru. Noroc că Ainsley era partenera mea
de stativ.
Sam a luat o înghiţitură zdravănă de vin. S-a şters la gură cu
dosul mâinii.
— Adică nu voiai să-l vezi? a spus el pe un ton dur.
— Păi normal ca nu voiam să-l văd. Ar fi fost…
Clementine nu găsea cuvântul potrivit. A ridicat şi ea paharul.
Mâna nu-i tremura deloc. Învăţase să-şi controleze fără
betablocanţi tremurul mâinii în care ţinea arcuşul, chiar şi atunci
când inima îi bubuia îngrozitor din cauza tracului de scenă.
Sam a mormăit ceva. A luat meniul, dar nu s-ar fi zis că citea
din el. Era preocupat să se replieze, să-şi liniştească expresia
chipului, să redevină impasibil.
Ea nu mai suporta. Voia ca el să cedeze din nou.
— Deşi Erika zicea azi că Vid e dornic să ne vadă, a spus
Clementine.
Nu mai voia o nouă conversaţie generică despre privelişte,
meniu şi vreme. O conversaţie ca muzica din ascensor.
Sam a ridicat privirea spre ea, dar avea o figură inexpresivă şi
ochii ca nişte ferestre închise. Ea a aşteptat.
Era acea mică pauză ciudată înainte să răspundă. Era ca o eroare
mecanică. Nimeni în afară de ea nu observase că în ultimul timp
Sam reacţiona cu întârziere când vorbea.
— Sunt convins că vom da nas în nas cu el la un moment dat,
a spus el, apoi a lăsat din nou privirea în meniu. Cred că am să
iau rizotto cu pui.
Ea n-a mai suportat.
— De fapt, disperat, ăsta a fost cuvântul folosit de Erika, a
continuat ea.
El a strâmbat din buze.
— Da, mă rog, probabil o fi disperat să te vadă pe tine.
— Adică e inevitabil să ne întâlnim iarăşi cu ei, nu crezi?
— Nu văd de ce, a spus Sam.
— Când mergem în vizită la Erika şi Oliver? Nu putem să-i
evităm dacă ei trec cu maşina pe strada lor.
Deşi poate că exact asta intenţiona Sam. Poate că asta
intenţiona şi ea. Puteau evita invitaţiile Erikăi. În primul rând că
ei nu erau niciodată ahtiaţi să-i vadă.
Şi-a amintit când a văzut pentru prima oară noua casă a Erikăi
şi a lui Oliver. „Suntem cam eclipsaţi de vecini”, îi spusese Erika
cu o grimasă, uitându-se nemulţumită la vila ca un castel cu
spirale şi onduleuri învolburate. Era exagerată comparativ cu
căsuţa cuminte, de culoare bej, a Erikăi şi a lui Oliver: o casă
modestă, fără personalitate, exact în stilul lor. Oh, dar acum nu
mai puteau să râdă de Erika şi Oliver, nu-i aşa? Relaţia lor s-a
schimbat pentru totdeauna în ziua aceea. Balanţa de forţe se
schimbase. Clementine şi Sam nu mai puteau să facă remarcile
lor sarcastice „vai, noi suntem atât de relaxaţi, ei sunt atât de
crispaţi”.
Sam a pus meniul cu grijă pe marginea mesei. Şi-a mutat puţin
mai încolo telefonul mobil.
— Hai să vorbim de ceva mai plăcut, a spus el cu zâmbetul
social al unui străin.
— Vreau să spun că n-a fost vina lor, a spus ea.
Avea vocea încărcată de o emoţie nepotrivită. L-a văzut că
tresare. Că s-a înroşit la faţă.
— Hai să vorbim despre altceva, a repetat Sam. Ce vrei să
comanzi?
— Nu prea mi-e foame, a spus Clementine.
— Bun. Nici mie, a spus Sam cu un aer protocolar. Atunci
plecăm?
Clementine a pus meniul peste al lui şi le-a potrivit marginile.
— Bine.
Ea a ridicat paharul.
— Gata cu rendez-vous-ul.
— Gata cu rendez-vous-ul, a replicat Sam sfidător.
Clementine l-a privit cum îşi rotea vinul în pahar. O ura? Chiar
o ura?
A întors capul spre priveliştea generoasă cu ploaia de-afară. Şi-
a lăsat privirea să urmărească până la orizont marea agitată. De
aici nu se auzea ploaia. Luminile zgârie-norilor sclipeau şi
scânteiau. Romantic. Dacă ar fi găsit gluma potrivită. Dacă
nenorocitul ăla n-ar fi râs ca Vid.
— Tu te gândeşti vreodată, a spus ea cu grijă fără să se uite la
Sam, cu ochii aţintiţi spre un iaht solitar ce se legăna pe valuri în
timp ce vântul îi smucea cu furie velele. (Cine ar ieşi în larg pe o
vreme ca asta?) Ce-ar fi fost dacă nu ne-am fi dus? Ce-ar fi fost
dacă fetele se îmbolnăveau sau eu aveam treabă sau tu aveai
treabă sau, nu ştiu, ce-ar fi fost dacă nu ne-am fi dus la grătar?
Te gândeşti vreodată la asta?
Continua să-l privească pe maniacul de pe iaht.
Pauza foarte lungă.
Ar fi vrut ca el să spună: Bineînţeles că mă gândesc la asta. Mă
gândesc în fiecare zi.
— Dar ne-am dus, a spus Sam.
Vocea lui era gravă şi rece. N-avea de gând să ia în calcul şi alte
opţiuni pentru viaţa lor în afară de cea pe care o duceau.
— Ne-am dus, nu?
Capitolul 16
În ziua grătarului

Erika s-a uitat să vadă cât era ceasul. Clementine şi Sam


trebuiau să ajungă de-acum zece minute, dar pentru ei era ceva
normal, păreau să creadă că orice întârziere de până la treizeci de
minute după ora de venire stabilită era acceptabilă.
De-a lungul anilor, Oliver ajunsese să accepte faptul că
întârziau mereu şi nu-i mai spunea Erikăi să-i sune să vadă dacă
nu cumva au avut un accident. Acum se plimba cu paşi mari prin
hol şi din când în când scotea un insuportabil sunet ascuţit,
sugându-şi buza de jos sub dinţii de sus.
Erika s-a dus la baie, a încuiat uşa, a verificat de două-trei ori
dacă era încuiată, apoi a scos o cutie de pastile din fundul
dulapului. Nu era vorba că se ascundea de Oliver. Erau în
dulapul de la baie ca sa le vadă şi el dacă voia, şi Oliver ar privi cu
compasiune nevoia ei de a lua un medicament împotriva
anxietăţii. Numai că el era paranoic în legătură cu orice intra în
organismul lui: alcool, pastile, alimente cu termenul de garanţie
depăşit.
(Şi Erika era obsedată de termenele de garanţie. După spusele
lui Clementine, Sam considera termenele de garanţie ca fiind nişte
sugestii.)
Psihoterapeuta îi prescrisese acest medicament pentru zilele
când ştia că îi va fi greu să-şi controleze simptomele de anxietate
(palpitaţii, tremurul mâinilor, sentimentul copleşitor de panică şi
pericol iminent etc.).
„Experimentează puţin. Începe cu o doză foarte mică”, îi
spusese psihoterapeuta. „S-ar putea să constaţi că un sfert de
comprimat îţi e de ajuns ca să treci de starea respectivă.”
A scos un comprimat din folie şi a încercat să-l rupă în două,
apăsând cu degetul mare. Era un şanţ adânc pe mijlocul
comprimatului, pe unde ar fi trebuit rupt, însă fusese făcut
defectuos. Era imposibil de rupt în două. Medicamentul ei
antianxietate îi provoca anxietate. Era ca o glumă de prost gust.
Erika plănuise să folosească medicamentul doar când o vizita
pe mama ei. Chiar se simţea agitată în legătură cu discuţia de azi
cu Clementine, sigur că da, însă era doar anxietatea unei
persoane normale, pe care oricine ar avea-o într-o astfel de
situaţie.
Totuşi, asta a fost până a intrat pe uşă după discuţia din alee
cu Vid şi l-a găsit pe soţul ei privind-o cu stupefacţie şi cu
pămătuful de praf atârnându-i ridicol din mână. (Lui Clementine
nu-i venea să creadă că aveau un pămătuf de praf. „Unde ţii
pămătuful de praf?” o întrebase Erika odată când venise pe la ea
şi Clementine fusese cât pe ce să leşine de râs, iar Erika a simţit
acel sentiment bine cunoscut de dureroasă umilinţă. Pămătufurile
de praf erau amuzante. Cine ştia? Cum ştiai? Nu erau ele extrem
de folositoare?)
„De ce să faci asta?” o întrebase Oliver. „De ce să accepţi să
mergem la un grătar la vecini tocmai azi? Aveam totul plănuit! Am
plănuit de-acum câteva săptămâni!” El nu ţipa când era furios.
Nici măcar nu ridica tonul. Vorbea pe acelaşi ton politicos şi
contrariat pe care îl avea când telefona la furnizorul de internet ca
să se plângă de când ceva „inacceptabil”. În spatele ochelarilor,
ochii îi luceau şi erau uşor înroşiţi. Ea nu-l suferea deloc atunci
când era furios, dar poate că nimeni nu-şi agrea partenerul când
era furios şi, prin urmare, era ceva normal.
„Erika, trebuie să-ţi scoţi din cap ideea că există o măsură
obiectivă a normalităţii”, îi tot spunea psihoterapeuta ei. „Această
persoană «normală» despre care vorbeşti tu nu există!”
„Tu sabotezi planul ăsta în mod deliberat?” spusese Oliver
brusc vehement, de parcă dăduse peste o greşeală într-o factură,
de parcă tocmai înţelesese că furnizorul de internet îl taxa dublu.
„Bineînţeles că nu!” spusese ea, indignată de această insinuare.
Oliver încercase s-o convingă să se ducă imediat la vecini şi să-i
spună lui Vid că până la urmă nu puteau să vină la grătar. Zisese
că o va face chiar el. Pornise spre uşă, însă ea îl apucase de braţ
ca să-l oprească şi pentru câteva secunde s-au luptat, iar el a
tras-o după sine pe podeaua bucătăriei încercând să scape. A fost
ceva dizgraţios şi nedemn, nu erau ei. Clementine şi Sam se mai
prosteau aşa în public, prefăcându-se că se luptă, ceea ce
întotdeauna îi făcea pe Erika şi pe Oliver să înţepenească de jenă.
Ei se mândreau că nu se purtau aşa. De aceea Oliver s-a oprit. A
ridicat mâinile, în semn că se predă.
„Bine”, spusese el. „Hai să lăsăm totul deoparte şi să vorbim cu
Clementine şi Sam altă dată. Ne ducem la grătar şi ne simţim
bine.”
„În niciun caz. Facem cum am stabilit. Va fi mai bine aşa”, îi
spusese Erika. „Punem întrebarea. Ca să se ştie. Spunem: nu
trebuie să ne dai un răspuns pe loc. Apoi spunem: în regulă, să
mergem la grătar. Aşa îi punem punct. Altfel o să avem o discuţie
incomodă”.
Iar acum trebuiau să sosească dintr-o clipă în alta. Totul era
pregătit. Masa de lucru manual pentru copii. Farfuria cu crackeri
şi sosuri.
Însă Erikăi îi bătea inima în piept cu o repeziciune ameţitoare şi
îi tremurau mâinile incontrolabil.
A înjurat micul comprimat. O tâmpenie care nu voia să se rupă.
S-a auzit soneria de la intrare. Sunetul ei a fost ca o lovitură
rapidă şi violentă în stomac. A simţit că i se taie respiraţia.
Comprimatul i-a căzut din mâinile neîndemânatice.
„Spaima de sonerie”, o numea psihoterapeuta ei, aproape cu
satisfacţie, deoarece Erika bifa toate căsuţele potrivite. „Este
foarte comună. Normal că te îngrozeşte soneria pentru că toată
copilăria ta te-ai temut să nu fiţi descoperite.”
Erika s-a lăsat în genunchi pe gresia rece şi tare din baie.
Podeaua era curată. Comprimatul galben se oprise în mijlocul
unei plăci de gresie. L-a cules de pe jos, apăsându-l cu vârful
degetului, şi s-a uitat la el. Soneria s-a auzit din nou. A pus
comprimatul întreg pe limbă şi l-a înghiţit.
Totul depindea de conversaţia pe care urma s-o aibă. Pentru
Dumnezeu, fireşte că era neliniştită. Simţea că respiră superficial,
trăgând aer în piept scurt şi repede aşa că şi-a pus mâna pe
stomac şi a inspirat adânc, aşa cum o învăţase psihoterapeuta
(umflă burta, nu pieptul), apoi a ieşit din baie şi a înaintat pe hol
chiar când Clementine, Sam, Holly şi Ruby intrau pe uşă, o
învălmăşeală de zgomot, mişcare şi diferite parfumuri, de-ai fi zis
că erau zece, nu patru.
— Am cumpărat o sticlă de şampanie ca s-o luăm când mergem
la vecini, a spus Clementine arătând o sticlă în timp ce Erika a
sărutat-o de bun venit. Vouă nu v-am adus nimic. E nepoliticos
din partea mea? Ah, stai, ţi-am adus cartea pe care ţi-am promis-
o, Oliver.
S-a scotocit prin geanta mare, cu dungi.
— Am vărsat pe ea nişte ciocolată caldă, îmi pare rău, dar se
poate citi printre pete. Te simţi bine, Erika? Arăţi cam palidă.
— Mă simt bine, a răspuns Erika crispată. Bună, fetelor.
Fetele erau îmbrăcate în rochiţe de balet, colanţi şi hanorace cu
glugă. Aveau aripi sclipitoare de zâne ataşate la spate cu un
complicat sistem de prindere cu elastic. Amândouă erau
nepieptănate şi nespălate pe faţă. (Bine că şi-au pus aripi de zâne,
că pe faţă n-au putut să-şi dea cu puţină apă!) Numai cât se uita
la ele şi Erika simţea aceeaşi împunsătură în inimă ca atunci
când o vedea pe Clementine cântând.
— Holly, salut-o pe Erika. Nu mormăi, a spus Clementine.
Ai fi zis că Erika era o mătuşă bătrână în faţa căreia se cuvenea
să fii manierat.
— Uită-te la ea şi salut-o. Vrei s-o îmbrăţişezi pe Erika, Ruby?
Oh, şi tu, Holly. Aşa-i frumos.
Erika s-a aplecat şi amândouă fetiţele au încolăcit-o cu braţele
pe după gât. Miroseau a unt de arahide şi a ciocolată.
Ruby, cu degetul mare în gură, a ridicat telul de bucătărie şi a
aşteptat.
— Bună Tel, a spus Erika. Ce mai faci?
Ruby a zâmbit cu degetul în gură. Deşi Erika se arăta mereu
politicoasă faţă de Tel, era de părere că Sam şi Clementine nu ar
trebui să încurajeze personificarea
unui obiect sau puternicul ataşament al lui Ruby faţă de acesta.
Erika ar fi suprimat acest obicei de la bun început. Se gândea că
psihoterapeuta ei era de acord cu ea, deşi a fost enervant de
echivocă în privinţa asta.
Erika a văzut că Holly avea atârnată pe umăr gentuţa cu paiete
de un albastru electric pe care i-o dăduse de Crăciun în urmă cu
doi ani. Extazul de pe chipul lui Holly când a deschis cadoul şi a
văzut geanta a făcut-o Erika să se schimonosească la faţă de atâta
emoţie încât a trebuit să privească repede în altă parte.
Acum Holly folosea geanta ca să care după ea o colecţie din ce
în ce mai mare de pietre. Erika era puţin îngrijorată de colecţia de
pietre a lui Holly, deoarece începea să devină o obsesie şi, evident,
putea duce la tot felul de probleme, însă psihoterapeuta ei era
ferm convinsă că nu trebuia să-şi facă griji pentru colecţia lui
Ruby, era ceva perfect normal, şi că probabil nu era o idee bună
să-i spună lui Clementine să fie atentă la ea, însă Erika tot îi
spusese să fie atentă la ea şi Clementine îi promisese că o să fie,
cu acea privire amabilă şi condescendentă pe care o avea uneori,
ca şi când Erika suferea de demenţă.
Oliver s-a lăsat pe vine lângă Holly.
— Am găsit asta alaltăieri, a spus el, întinzându-i o piatră
albastră, ovală. Are sclipici prin ea.
A arătat cu degetul.
— M-am gândit că poate o să-ţi placă.
Erika şi-a ţinut respiraţia. În primul rând, de ce Oliver încuraja
pasiunea lui Holly de a colecţiona pietre din moment ce îi
împărtăşise şi lui îngrijorările ei, iar în al doilea rând, şi mai
important, Holly avea să-l dojenească în felul acela dureros de
sincer în care o fac copiii? Clementine îi spusese Erikăi că lui
Holly îi plăcea să culeagă pietrele singură (majoritatea păreau să
fie banale pietre vechi de grădină) şi că n-a interesat-o deloc când
tatăl lui Clementine, acel om minunat, încercase să transforme
pasiunea lui Holly într-o oportunitate de învăţare şi îi dăduse o
mică piatră semipreţioasă prinsă de un cartonaş cu informaţii
despre proprietăţile ei geologice.
Holly a luat piatra şi a examinat-o cu ochii mijiţi.
— Este o piatră bună, a decretat ea, deschizând geanta şi
adăugând-o la colecţia ei.
Erika a expirat.
Cu un aer triumfător, Oliver s-a ridicat în picioare, trăgându-şi
marginile pantalonului.
— Cum spui? a întrebat Clementine exact când Holly a spus
„Mulţumesc, Oliver”.
Aceasta s-a uitat încruntată la mama ei.
— Ziceam mulţumesc.
Clementine ar fi trebuit să-i dea lui Holly şansa să vorbească
înainte să intervină.
Erika a bătut din palme.
— Am pregătit o masă de lucru manual pentru voi două, a spus
ea.
— I-auziţi fetelor! Interesant, nu?! a spus Clementine pe un ton
vesel şi prefăcut, de parcă Erika ar fi propus ceva nepotrivit şi
plictisitor pentru copii, cum ar fi să croşeteze.
— Ai văzut meciul de-aseară? l-a întrebat Sam pe Oliver când
acesta s-a ridicat în picioare.
— Bineînţeles, a răspuns Oliver cu aerul unui om pe cale să
dea un test pentru care s-a pregătit temeinic.
De fapt chiar se uitase aseară la „meci” anume ca să-i poată
răspunde lui Sam la această întrebare, de parcă dacă s-ar preface
că îl interesează sportul, ar conta pentru rezultatul zilei de azi.
Sam a părut încântat. De obicei, sportul era un impas în
conversaţia cu Oliver.
— Ce zici de atacul din prima repriză?
— Haideţi, zău aşa! Nu vrem să vorbim despre fotbal, a
intervenit Clementine. Nu ne chinuiţi. Care este lucrul misterios
despre care trebuie să discutăm?
Erika a văzut că Oliver părea panicat. Încă se foiau în holul de
la intrare. Nu aşa trebuiau să se întâmple lucrurile.
— Nu vă spunem nimic până nu se aşază fiecare liniştit la locul
lui, a spus Erika.
Poate că pastila îşi făcea efectul. Inima îi bătea normal.
— Oh, ea e o herrschuctige Frau, a spus Clementine.
— Ce înseamnă? a întrebat Holly.
— Înseamnă femeie autoritară în germană, a spus Erika. Mă
mir că mama voastră îşi aminteşte un cuvânt atât de lung. Să-i
cerem să-l spună pe litere?
Când aveau treisprezece ani, Erika şi Clementine învăţau
germană la şcoală şi căpătaseră o pasiune pentru insulte în limba
germană. Le plăcea pronunţia răstită a acelor silabe germanice.
Uneori se îmbrânceau una pe alta în acelaşi timp: destul cât să o
facă pe cealaltă se se dezechilibreze, dar fără să cadă.
Era una dintre puţinele lor pasiuni comune.
— Numai pentru că ea a luat o notă mai mare decât mine, a
spus Clementine dând ochii peste cap.
— Oh, doar vreo douăzeci de note mai mari, a spus Erika.
Dummkopf3.
(Luase cu exact douăzeci şi două de note mai mult Clementine.)
Clementine a râs cu afecţiune, se pare, iar Erika a simţit că se
relaxează. Trebuia să-şi amintească să fie mereu aşa: oarecum
frivolă şi calmă, nu atât de concentrată, dar într-un mod mod
amuzant, agreabil, nu enervant.
În câteva minute, fiecare a fost aşezat la locul lui: fetele
desenau încântate pe carton cu tuburile cu lipici roz cu sclipici.
Erika a văzut cu justificată mândrie că masa de lucru manual a
avut un succes imens. Nici nu se putea altfel. Fetiţele erau
înnebunite după lucru manual. Şi mama lui Clementine avusese
o masă de lucru manual pentru ea când era mică. Erika adorase
masa aceea: borcănaşele cu stickere cu steluţe aurii, tuburile cu
lipici. Cu siguranţă că lui Clementine îi plăcuse masa aceea la fel
de mult ca Erikăi, dar de ce nu instalase şi ea una pentru copiii

3
Cretino – germană (n.t.).
ei? Erika se ferise să-i sugereze acest lucru; a văzut de prea multe
ori că preocuparea ei pentru fete era interpretată drept critică.
— Îmi plac biscuiţii ăştia cu susan, a spus Clementine când s-
au aşezat faţă în faţă în living.
S-a tras pe marginea canapelei ca să ia un biscuit şi Erika i-a
văzut în decolteu. Sutien alb. Pandantul cu smarald pe care Erika
i-l cumpărase de ziua ei, când împlinise treizeci de ani, i s-a
legănat la gât. Măsuţa de cafea era prea departe de canapea şi
Clementine s-a aşezat graţioasă în genunchi, ca o gheişă.
Purta un cardigan turcoaz peste un tricou alb, o fustă amplă
dintr-un material imprimat cu margarete albe imense pe un fond
galben; fusta s-a întins în jurul ei pe podea. Era o pată de culoare
în mijlocul livingului bej al Erikăi.
— Mi-am amintit că îţi plac ori foarte mult, ori deloc a spus
Erika.
Clementine a râs din nou.
— Pur şi simplu ador crackerii.
— E nebună după biscuiţii săraţi, a spus Sam în timp ce
Clementine, fără să-l întrebe, i-a tăiat o feliuţă de brânză, a
aşezat-o pe un biscuit şi i l-a dat.
— Ha-ha, a spus Clementine, dând ochii peste cap, şi s-a
aşezat la loc pe canapea.
— Ai fost la manichiură, prietene? l-a întrebat Oliver pe Sam şi
Erika s-a gândit „Despre ce vorbeşte? Încearcă să fie de gaşcă, să
arate că, hei, sunt un tip direct, la fel ca tine, şi nu-i iese?”
Dar Sam a ridicat mâna ca să-şi arate unghiile făcute cu ojă
roz-corai.
— Da, e opera lui Holly, a spus el. A trebuit să plătesc pentru
acest privilegiu.
— Nu s-a descurcat rău, a spus Clementine. Numai să nu
uităm să şi le şteargă până se duce mâine la serviciu ca să nu-i
pună cineva la îndoială masculinitatea.
— Nimeni nu mi-ar pune la îndoială masculinitatea!
Sam s-a bătut cu pumnul în piept şi Oliver a râs, poate puţin
cam prea entuziasmat, dar totul era bine. Tonul era potrivit.
— Ei bine, a spus Oliver.
A tuşit ca să-şi dreagă vocea. Erika a văzut că îi tremura uşor
genunchiul. Oliver a pus o mâna pe el parcă să-l oprească.
— Să vă prezentăm puţin contextul… a început Erika.
— Înseamnă că e o chestie serioasă, a spus Clementine
ridicând din sprânceană. Contextul.
— În ultimii doi ani am încercat fără succes să rămân
însărcinată, a spus Erika.
Spune ce ai de spus. Treci mai departe.
Clementine a scos din gură biscuitul din care se pregătea să
muşte şi a continuat să-l ţină în dreptul feţei.
— Ce-ai făcut?
— Am făcut unsprezece proceduri de FIV, a spus Oliver.
— Ce? a spus Clementine.
— Îmi pare rău să aud asta, a spus Sam încet.
— Dar tu niciodată…
Clementine părea uluită.
— Eu am crezut că tu nu îţi doreşti copii. Ai spus întotdeauna
că nu vrei copii.
— Ne dorim foarte mult copii, a spus Oliver ridicând bărbia.
— Aia a fost când eram mai mică, a explicat Erika. M-am
răzgândit.
— Dar eu am crezut că nici Oliver nu voia, a spus Clementine.
S-a uitat acuzator la Oliver, de parcă se aştepta ca el să dea
înapoi, să recunoască faptul că ea avea dreptate şi să spună: „Oh,
scuze, sigur că ai dreptate, noi nu ne dorim copii. Unde ne-a fost
capul?”
— Eu dintotdeauna mi-am dorit copii, a spus Oliver.
Dintotdeauna.
Vocea i s-a îngroşat. A tuşit uşor ca să şi-o dreagă.
— Dar unsprezece proceduri de FIV? i-a spus Clementine
Erikăi. Şi nu mi-ai spus nimic niciodată? Ai trecut prin toate
astea fără să sufli o vorbă? Ai ţinut secret doi ani? De ce să nu-mi
spui?
— Am decis să ţinem pentru noi, a spus Erika pe un ton
nesigur.
Clementine părea ofensată. Aproape furioasă. Erika a simţit că
atmosfera s-a schimbat.
Ia stai… a fost greşit? Nu-i trecuse niciodată prin minte că ea
avea puterea s-o rănească pe Clementine. Clementine putea s-o
rănească pe ea, dar nu şi invers, însă acum Erika a văzut că,
totuşi, se înşelase. Clementine era prietena ei cea mai apropiată şi
unui prieten apropiat trebuia să-i împărtăşeşti lucruri: problemele
tale, secretele tale. Fireşte că trebuia. Dumnezeule, oricine ştia
asta. Era bine cunoscut faptul că femeile îşi povestesc totul.
Problema a fost că Oliver insistase foarte mult să nu spună
nimănui despre asta şi, la drept vorbind, Erika nu obiectase. N-a
simţit dorinţa de a împărtăşi. Nu voia să spună nimănui. În
imaginaţia ei îi telefona lui Clementine ca să-i spună vestea cea
bună. Vestea cea bună care n-a mai venit.
Şi, la urma urmei, avea multă experienţă în păstrarea
secretelor.
— Îmi pare rău, a spus ea.
— Nu, nu! a spus Clementine.
Încă nu-şi mâncase biscuitul. Era îmbujorată la faţă.
— Îmi pare rău. Doamne, nu e vorba despre mine. Bineînţeles,
e în regulă dacă n-ai vrut să vorbeşti despre asta. Îţi respect
intimitatea. Doar că mi-aş fi dorit să pot să-ţi fiu alături. Probabil
că au fost momente când eu mă plângeam de fete şi tu te gândeai
„Of, Doamne, mai taci din gură, Clementine, nu ştii ce norocoasă
eşti?”
Părea că îi venea să plângă.
Existaseră astfel de momente.
— Bineînţeles că nu am gândit niciodată aşa, a spus Erika.
— În fine, acum ştim, a spus Sam.
A pus mâna peste cea a lui Clementine.
— Deci, evident, orice aveţi nevoie…
Părea precaut. Poate credea că aveau nevoie de bani.
Un moment a fost linişte.
— Aşadar motivul pentru care am vrut să discutăm cu
voi astăzi, a început Oliver…
S-a uitat la Erika. Aici urma să intervină ea. Dar nimic nu mai
era în regulă. Stricase totul. Dacă s-ar fi purtat şi ea ca o prietenă
normală în tot acest timp, dacă i-ar fi spus lui Clementine de la
bun început, când au făcut prima procedură de FIV, atunci
această discuţie s-ar fi desfăşurat pe un teren solid, convenabil.
Cu fiecare dezamăgire, cu fiecare eşec de pe parcursul ultimilor
doi ani, ar fi avut de câştigat un capital de simpatie. Ar fi putut să
apeleze la acest capital. Dar acum, Erika stătea faţă în faţă cu o
prietenă ofensată, nedumerită, iar ea n-avea la ce capital să
apeleze.
Erika a simţit un autodispreţ care i-a răscolit stomacul ca o
stare de greaţă. Niciodată nu reuşea să facă un lucru aşa cum
trebuie. Oricât de mult se străduia, întotdeauna trebuia să
greşească măcar puţin.
— Doctorul mi-a spus că acum singura opţiune este să găsim
un donator de ovule, a spus ea. Pentru că ovulele mele sunt de
foarte proastă calitate. De fapt, inutile.
Încerca să detensioneze puţin atmosfera, să fie aşa
cum fusese în hol, dar îşi dădea seama după feţele tuturor că era
în zadar.
Clementine a clătinat din cap. Erika şi-a dat seama că nici prin
cap nu-i trecea ce urmează.
Şi-a amintit de Diana Dixon, cea blondă şi drăguţă, care a venit
la Clementine în curtea şcolii şi a făcut o grimasă când a văzut-o
pe Erika, genul de grimasă pe care o faci când vezi un gândac. „De
ce te joci cu ea?” a întrebat Diana şi Erika n-a uitat nici umbra de
umilinţă care a străfulgerat chipul lui Clementine, nici felul cum
aceasta a ridicat bărbia şi i-a răspuns Dianei „Este prietena mea”.
— Aşa că ne întrebam… a intervenit Oliver încurajator.
Aştepta să continue Erika. Era clar treaba ei să pună
întrebarea. Clementine era prietena ei.
Dar Erika nu putea să vorbească. Îşi simţea gura uscată şi
cavernoasă. Poate din cauza pastilei. Era probabil un efect advers.
Ar fi trebuit să citească în prospect despre efectele adverse. Şi-a
fixat privirea pe margaretele galbene de pe fusta lui Clementine şi
a început să le numere.
Oliver a intervenit, ca un actor care salvează situaţia spunând
replica altcuiva din scenariu. Se simţea o uşoară notă de isterie în
vocea lui.
— Clementine, a spus el. Te rugăm… motivul pentru care am
vrut să discutăm astăzi, în fine, ne întrebăm dacă n-ai vrea să fii
donatoarea noastră.
Erika şi-a mutat privirea de la margarete la faţa lui Clementine
şi a văzut o expresie de absolută repulsie străbătând-o iute ca
bliţul unei camere foto. A apărut o clipă şi a dispărut atât de
repede încât ar fi putut spune că i s-a părut, dar nu i s-a părut,
deoarece una dintre abilităţile ei era să citească feţele oamenilor.
Era o moştenire din copilăria pe care şi-a petrecut-o citind chipul
mamei ei, monitorizând, analizând, încercând să-şi modifice
comportamentul la timp, numai că această abilitate rareori îi
permitea să facă lucrurile corect; însemna doar că ştia
întotdeauna când greşea.
Nu mai conta ce spunea sau ce făcea Clementine în continuare;
Erika ştia ce simţea cu adevărat.
Chipul lui Clementine a rămas liniştit şi foarte calm. Era
privirea de maximă concentrare pe care o avea când urma să
cânte, de parcă trecea într-un alt plan, transcendea un nivel al
conştiinţei la care Erika nu ajungea niciodată. Şi-a dat după
ureche o şuviţă de păr rebelă. Era aceeaşi şuviţă lungă şi
ondulată care-i cădea deasupra violoncelului în timp ce cânta,
însă fără să atingă vreodată coardele.
— Oh, a spus ea pe un ton perfect calm. Înţeleg.
Capitolul 17
În ziua grătarului

— Nu-i puţin lucru ceea ce-ţi cerem noi şi în niciun caz nu e


ceva la care aşteptăm un răspuns pe loc a spus Oliver.
S-a aplecat în faţă, cu coatele pe genunchi, cu palmele
împreunate. Te trimitea cu gândul la un agent ipotecar ce tocmai
explicase îndelung un complicat contract de împrumut.
S-a uitat la Clementine cu un aer grav şi a arătat spre un dosar
din manila crem aflat pe măsuţa de cafea în faţa lui.
— Am pregătit şi nişte literatură de specialitate pentru tine.
A pronunţat cele cinci silabe ale cuvântului „literatură” cu mici
plescăieli de satisfacţie din buze. Era genul de cuvânt care lui
Oliver şi Erikăi li se părea liniştitor. Ca documentaţie. Ca
procedură.
— Explică exact ce va trebui făcut. Întrebări frecvente. Cei de la
clinică ne-au dat-o ca să o dăm mai departe, dar dacă preferi să
n-o iei acum, e în regulă, noi nu vrem să te împovărăm, deoarece,
în această etapă, ştii cum e, doar expunem datele problemei, cred
că aşa e cel mai bine spus.
S-a lăsat pe speteaza canapelei şi s-a uitat la Erika; aceasta, în
mod ciudat, se găsise tocmai acum să îngenuncheze lângă măsuţa
de cafea şi să taie o bucăţică din roata de brânză brie (foarte
micuţă, Clementine nu ştia că se fac atât de mici).
Oliver şi-a mutat privirea de la soţia lui din nou la Clementine.
— Noi nu vrem să spunem astăzi decât atât: crezi că este un
lucru pe care l-ai putea avea în vedere? Dar, după cum spuneam,
nu trebuie să ne dai un răspuns pe loc şi apropo, pe parcurs,
dacă spui că îl vei avea în vedere, există o perioadă obligatorie de
reflecţie de trei luni. Şi poţi să te retragi în orice moment. În orice
moment. Indiferent cât de departe ajungem. Bine, nu chiar în orice
moment. Nu odată ce Erika rămâne însărcinată, evident!
A râs emoţionat, şi-a aşezat mai bine ochelarii pe nas şi s-a
încruntat.
— De fapt, poţi să te retragi până la inseminarea ovulelor, dar
din acel moment ele devin legal proprietatea noastră, ăă…
A lăsat fraza neterminată.
— Scuze, a reluat el. Sunt prea multe informaţii pentru
început. Sunt emoţionat. Amândoi suntem puţin emoţionaţi!
Lui Clementine i s-a strâns inima pentru el. În general, Oliver
evita subiectele de discuţie riscante – orice subiecte politice,
sexuale sau excesiv de emoţionale – dar acum se încăpăţâna să
continue de unul singur această discuţie extrem de stânjenitoare
pentru că îşi dorea atât de mult să fie tată. Oare exista ceva mai
atrăgător decât un bărbat care îşi dorea enorm să aibă copii?
Sam a tuşit uşor. A pus mâna pe genunchiul lui Clementine.
— Deci, prietene, eu doar încerc să înţeleg. Va fi cu…
— Va fi cu sperma mea, a spus Oliver şi s-a înroşit la faţă. Ştiu
că sună cam…
— Nu, nu, a spus Sam. Bineînţeles că nu. Am un prieten bun
care a trecut prin FIV, aşa că am înţeles cât de cât… ştii tu…
dedesubturile.
Dedesubturile.
Mai târziu ea îl tachinase în legătură cu această exprimare
neinspirată. Clementine ştia că Sam se referea la prietenul lui,
Paul, şi că, în realitate, Sam nu dăduse deloc atenţie „procesului”,
doar bucuriei rezultatului: un băieţel pentru Paul şi Emma. Lui
Sam îi plăceau copiii (Clementine nu cunoscuse un bărbat căruia
să-i placă copiii mai mult decât lui; Sam era primul la luat în
braţe un nou-născut, iar pe bebeluşii mai mărişori îi lua direct
din braţele părinţilor lor), dar n-ar fi vrut să-i audă pe Paul şi
Emma vorbind despre „prelevarea ovulelor” şi „transfer de
embrioni”.
Erika a ridicat un biscuit între degete.
— Mai vrei brânză, Sam?
Toţi s-au uitat la ea.
— Nu, mulţumesc, Erika, a spus Sam. Mi-ajunge.
Era clar rândul lui Clementine să spună ceva, dar ea simţea ca
o gheară în piept şi nu putea să vorbească. Ar fi vrut să o strige
una dintre fete, dar, cum era de aşteptat, acestea tăceau şi se
comportau frumos fix acum când ea ar fi preferat să fie deranjată.
Se vede treaba că se simţeau bine la masa de lucru manual a
Erikăi.
Erika ar fi o mamă minunată, o mamă cu măsuţă pentru lucru
manual, cu „ai grijă cum te porţi” şi cu dezinfectant pentru mâini
în poşetă. Şi Oliver ar fi un tată bun. Clementine îl vedea făcând
ceva meticulos şi de modă veche cu un băieţel scump şi studios,
cum ar fi să construiască machete de avion.
Pentru copilul lor, s-a gândit Clementine disperată. Ar fi nişte
părinţi buni pentru copilul lor. Nu pentru copilul meu.
N-ar fi copilul tău, Clementine. Ba ar fi. Tehnic, cum ar zice
Holly, ar fi copilul ei. ADN-ul ei.
Oamenii fac asta pentru străini, şi-a spus în sinea ei. Donează
ovule doar ca să fie buni, să fie amabili. Unor oameni pe care nu i-
au cunoscut niciodată. Aceasta era prietena ei. „Cea mai bună
prietenă” a ei. Atunci de ce răspunsul „Nu!” răsuna atât de tare în
capul ei?
— Păi, a spus ea într-un târziu încurcată. Trebuie să mă
gândesc bine.
— Absolut, a spus Oliver.
S-a uitat din nou spre Erika, dar aceasta nu-i era de niciun
ajutor bietului om. Înşirase mai mulţi crackeri şi punea câte o
feliuţă subţire de brânză pe fiecare. Cine credea că o să-i
mănânce? Oliver a clipit şi i-a zâmbit lui Clementine în semn de
scuză.
— Te rog să nu te gândeşti că e un sfârşit de drum pentru noi
dacă te hotărăşti că nu e pentru tine. Vor fi şi alte opţiuni. Doar
că tu ai fost prima persoană la care ne-am gândit, fiind cea mai
apropiată prietenă a Erikăi, ai vârsta potrivită şi nu mai faceţi alţi
copii…
— Nu mai facem alţi copii? a spus Sam şi mâna lui s-a încleştat
pe cea a lui Clementine. Nu neapărat.
— Oh, a spus Oliver. Scuze. Doamne. Am crezut că… adică
Erika era ferm convinsă că…
— Ai zis că mai bine îţi vinzi un ochi decât să mai faci alt copil,
i-a spus Erika lui Clementine în felul acela caustic pe care îl avea
când nu era de acord cu nişte lucruri. Te-am întrebat. Anul
trecut, în septembrie. Eram la Yuko Cha cu fetele. Eu am zis „Mai
faci copii?” şi tu ai zis „Mai bine îmi scot…”
— Glumeam, a întrerupt-o Clementine. Bineînţeles că
glumeam.
Nu glumise. Of, Doamne, asta era singura ei scăpare acum?
Mai bine să nască decât să facă un gest altruist pentru Erika?
— Fără îndoială că poţi să donezi ovule chiar dacă vrei să mai
faci copii, a spus Oliver.
Trei riduri adânci şi ondulate i-au brăzdat fruntea, parcă era
un personaj din desene animate care se încruntă.
— Clinica preferă donatorii care au familia completă, dar ăă…
găseşti totul în documentaţie.
— Ai spus că mai bine îţi vinzi un ochi decât să mai faci un
copil? a întrebat-o Sam pe Clementine. Chiar aşa ai spus?
— Glumeam a repetat Clementine. Probabil ca avusesem o zi
proastă cu copiii.
Ei îi ajungeau copiii pe care îi avea, dar ştia că Sam mai voia.
Probabil că el ar face patru-cinci copii dacă ar putea şi i-ar fi
plăcut sa aibă un fiu, dar Clementine se amăgea cu speranţa că el
se resemnase. De fiecare dată când fetele erau obraznice sau când
casa părea prea mică pentru toţi patru şi rătăceau mereu lucruri,
sau când îşi făceau griji din cauza banilor, ea spera în secret că
dorinţa lui Sam de a avea încă un copil se stingea încet, dar sigur.
N-ar fi trebuit să-i spună Erikăi niciodată că ea a terminat de
făcut copii. A fost o remarcă frivolă. Atitudinea ei implicită în
prezenţa Erikăi era o frivolitate atent construită. Ar fi trebuit să-i
spună că Sam nu era de aceeaşi părere deoarece întotdeauna
existase riscul să vină vorba de asta într-o discuţie, aşa cum s-a
întâmplat azi.
Ea rareori îi împărtăşea Erikăi astfel de informaţii. Se abţinea
în mod voit. Cu alte prietene nu stătea să aibă grijă ce spune,
vorbea despre tot ce-i trecea prin minte deoarece ştia că probabil
vor uita jumătate din ce spusese. Nu mai exista nimeni, nici
mama ei, nici soţul ei, care să asculte cu atâta voracitate ce avea
ea de spus, de parcă fiecare cuvânt conta şi merita înregistrat în
memorie pentru referinţe viitoare.
Când era mică şi venea pe la ea să se joace, Erika făcea mai
întâi o inspecţie neobişnuită a camerei lui Clementine. Deschidea
fiecare sertar şi îi studia în tăcere conţinutul. Ba chiar se lăsa în
genunchi şi în mâini ca să se uite pe sub patul lui Clementine în
timp ce Clementine stătea şi se uita furioasă în sinea ei, dar, la
rugămintea mamei ei, rămânea amabilă şi politicoasă. Oamenii
sunt diferiţi, Clementine.
Evident, ca adult, Erika învăţase unele subtilităţi sociale şi nu-i
mai cotrobăia prin dulapuri, dar Clementine încă simţea acea
sclipire de lăcomie în ochii Erikăi când stăteau de vorbă. Era ca şi
cum Erika nutrea încă dorinţa de a se uita sub patul lui
Clementine şi Clementine se opunea cu indignare mută.
Dar culmea ironiei era că acum se pare că şi Erika avea aceeaşi
politică, de a nu mai spune nimic important. Păstrase acest imens
secret în ultimii doi ani şi prima reacţie a lui Clementine fusese să
se simtă rănită de această dezvăluire: oh, da, Clementine putea
foarte bine s-o privească pe Erika de sus, de pe piedestalul
prietenei ei, oferind cu graţie cadouri: Vai, da, Erika, poţi să fii
naşa primului meu născut!
Foarte bine dacă prietenia lor era o iluzie şi n-avea substanţă,
de ambele părţi, dar acum Erika cerea ceva ce se cere de la o soră
iubită sau o prietenă foarte dragă.
S-a uitat la biscuitul pe care îl ţinea în mână şi nu ştia ce să
facă cu el. Se făcuse linişte; doar Holly şi Ruby se auzeau slab
vorbind în camera de alături unde îşi făceau de lucru ca nişte
îngeraşi, parcă dojenind-o pe Clementine. Uite ce scumpe suntem
noi. Fă-i lui tati încă un bebe. Ajut-o pe prietena ta să aibă un copil.
Fii bună, Clementine, fii bună. De ce eşti aşa de rea?
O simfonie de sentimente complicate şi nebuneşti s-a înălţat în
pieptul ei. Îi venea să facă o criză de nervi ca Ruby, să se arunce
pe jos şi să se lovească cu fruntea de covor de atâta frustrare.
Ruby întotdeauna avea grijă să fie covor pe jos înainte să înceapă
să se dea cu capul.
Sam a luat mâna de pe piciorul ei. S-a lăsat pe braţul
canapelei. Lăsase o firimitură triunghiulară de biscuite pe pielea
albă şi fără pată a canapelei. Oliver şi-a scos ochelarii de pe nas,
iar acum ochii lui păreau vineţi şi blânzi, ca ai unui animăluţ care
iese din hibernare. Şi-a lustruit ochelarii cu marginea tricoului.
Erika stătea dreaptă şi nemişcată, ca la o înmormântare,
urmărind cu privirea ceva în spatele lui Clementine.
— Uite-o pe Dakota, a spus ea.
— Dakota? a întrebat Clementine.
— Dakota, a spus Erika. Fetiţa vecinilor. Probabil că Vid şi-a
pierdut răbdarea. A trimis-o să ne ia la grătar.
S-a auzit soneria de la intrare. Erika a tresărit violent.
Sam a sărit în picioare ca un om care în sfârşit fusese strigat
după ce obosise aşteptând într-o instituţie birocratică.
— Hai să facem un grătar.
Capitolul 18
Când Sam şi Clementine s-au întors de la restaurant şi au
intrat pe uşă scuturându-şi umbrelele ajungând acasă de la
„rendez-vous” la mai puţin de o oră după ce plecaseră, mama lui
Clementine s-a speriat.
— Ce s-a întâmplat?
A închis televizorul şi şi-a dus o mână la gât pregătindu-se
parcă pentru o veste groaznică.
— De ce v-aţi întors deja?
— Ne pare rău, Pam, a spus Sam. Servirea de la restaurant era
prea lentă şi până la urmă am… am decis că nu prea aveam chef
de luat masa în oraş.
— Dar aprecierile clienţilor erau remarcabile, a spus Pam.
Ea le recomandase restaurantul. S-a uitat la ei aşteptând,
sperând parcă să-i convingă să se întoarcă în oraş şi să mai
încerce o dată.
Clementine a văzul că mama ei împăturise un coş de rufe
spălate în mici teancuri ordonate pe canapea, şi acum îşi pusese o
ceaşcă de ceai şi un singur biscuit de turtă dulce pe o farfurioară,
probabil ca să-l savureze în timp ce urmărea serialul Crimele din
Midsomer. Clementine a simţit o undă de regret. Părea că de-acum
asta era starea ei implicită: plină de regrete. Numai că nivelul de
regrete se schimbase.
— Îmi pare rău, mamă, a spus ea. Ştiu că…
Ştiu că ai crezut că o cină romantică ne-ar putea salva căsnicia.
S-a uitat la Sam, iar el s-a uitat la ea cu pasivitatea unui străin în
autobuz.
— Cred că amândoi ne simţeam obosiţi.
Lui Pam i-au căzut umerii.
— Of, Doamne, a spus ea. Îmi pare rău că am insistat să vă
duceţi. Poate a fost prea curând. Am crezut că o să vă facă bine să
ieşiţi.
Şi-a revenit vizibil.
— Ce-aţi zice să vă fac amândurora câte o ceaşcă de ceai?
Tocmai mi-am făcut şi eu una. Apa e încă fierbinte.
— Pentru mine, nu, a spus Sam. Eu s-ar putea să…
S-a uitat prin cameră, lipsit de inspiraţie.
— Eu s-ar putea să… să ies la o plimbare cu maşina.
— O plimbare cu maşina unde? a întrebat Clementine.
N-avea de gând să-l ajute. N-avea de gând să pretindă că a ieşi
la o „plimbare cu maşina” când afară ploua cu găleata, doar ca să
nu stai la o ceaşcă de ceai cu soacra şi soţia ta era un lucru
rezonabil.
Dar bineînţeles că mama ei era dornică să-l lase pe Sam să
scape.
— Bineînţeles că poţi să ieşi la o plimbare cu maşina, a spus
ea. Uneori simţi nevoia să te plimbi pur şi simplu. Să poţi să te
gândeşti. În clipa asta amândoi trebuie să fiţi îngăduitori cu voi
înşivă.
Sam i-a zâmbit recunoscător lui Pam, a ignorat-o pe
Clementine şi a ieşit din casă, închizând uşa în urma lui fără să
facă zgomot.
— Se pare că la voi totul este foarte curat şi ordonat, a spus
Pam când s-au aşezat amândouă cu câte o ceaşcă de ceai şi
biscuiţi de turtă dulce.
I-a aruncat o privire curioasă, aproape nerăbdătoare.
— N-am găsit nimic de făcut decât de împăturit câteva rufe
spălate. Parcă ai avea menajeră sau ceva de genul ăsta!
— Încercăm să fim mai ordonaţi, a spus Clementine.
De la grătar încoace, ea şi Sam deveniseră maniaci în treburile
gospodăreşti, de parcă erau monitorizaţi de o prezenţă nevăzută.
— Deşi tot nu găsim unele lucruri.
— Foarte bine, dar tot nu cred că trebuie să vă omorâţi aşa.
Amândoi păreţi epuizaţi, sinceră să fiu.
S-a uitat la Clementine pe deasupra ceştii.
— Să înţeleg că astă-seară n-aţi avut succes?
— Îmi pare rău că a trebuit să stai degeaba cu copiii, a spus
Clementine.
— Pff! a spus Pam dând din mână. E plăcerea mea. Ştii asta. Ne
face bine mie şi tatălui tău să mai stăm separaţi în câte o seară.
Spaţiul face bine într-o căsnicie. Trebuie să ai propriile tale
preocupări.
S-a încruntat.
— Câtă vreme nu devii prea obsedat de ele, fireşte.
Tatăl lui Pam, bunicul lui Clementine, fusese profesor la şcoală
şi petrecea fiecare moment liber pe care îl avea lucrând la marele
roman australian. A lucrat la el timp de peste cincisprezece ani
înainte să moară la vârsta de cincizeci de ani din cauza unor
complicaţii provocate de pneumonie. Se pare că bunica lui
Clementine a fost atât de furioasă, de îndurerată şi plină de
amărăciune din cauza atâtor ani pe care el îi irosise cu
„blestemata aia de carte”, încât a aruncat manuscrisul la gunoi
fără să citească un cuvânt din el. „Cum a putut să nu-l citească?
Dacă era marele roman australian?” spunea mereu Clementine,
însă Pam îi spunea că nu înţelegea ideea. Ideea era că acea carte
le distrusese căsnicia! Tatăl lui Pam a ţinut la carte mai mult
decât a ţinut la Pam. Prin urmare, Pam monitoriza cu un interes
aprins, poate chiar fanatic, calitatea propriei ei căsnicii. Citea
cărţi cu titluri de de genul Şapte secrete de şapte secunde pentru
a-ţi reîmprospăta căsnicia. Tatăl lui Clementine, un om deschis şi
laconic, a suportat cu îngăduinţă „pauzele de căsnicie” din
weekend. Era de acord, sau dădea impresia că era de acord cu tot
ce propunea ea şi se pare că a funcţionat deoarece, nu încape
îndoială, ţineau unul la altul.
Pam era la fel de vigilentă în privinţa calităţii căsniciei altora
cum a fost şi în cazul ei, deşi era destul de conştientă de faptul că
oamenii nu apreciau întotdeauna vigilenţa ei.
— Presupun că nu vă gândiţi să apelaţi la un consilier marital,
nu? i-a spus acum lui Clementine. Doar ca să lămuriţi lucrurile.
— Oh, nu, nu cred, a spus Clementine. Chiar n-avem ce să ne
spunem.
— Eu bănuiesc că sunt multe de spus, a zis Pam şi a muşcat
din biscuit cu dinţii ei albi şi puternici. Şi ce-ai mai făcut azi?
Vreun… angajament?
Chiar şi după atâţia ani, pronunţa cuvântul „angajament” cu
aceeaşi jenă, aşa cum pronunţa întotdeauna „croasant” cu accent
franţuzesc, dar cu o privire dezolată, plină de modestie, ca să
compenseze pentru preţiozitatea ei.
— Am mai ţinut un discurs, a spus Clementine.
Dacă pe chipul lui Sam apărea o grimasă de iritare când
aducea vorba de discursuri, pe chipul mamei ei a apărut o
expresie de încântare.
— Chiar aşa! Am uitat că aveai unul planificat pentru azi. Cum
a mers? Sunt foarte mândră de curajul tău, Clementine, chiar
foarte mândră. Cum a fost?
— A venit şi Erika să asiste, a spus Clementine. Cam bizar.
— Nu-i bizar deloc! Probabil că voia să te susţină.
— N-am observat până acum că Erika are exact aceeaşi
tunsoare ca tine, a spus Clementine.
— Cred că şi din cauză că mergem la aceeaşi coafeză, a spus
Pam. Poate că Dee, draga de ea, ştie să facă un singur tip de
tunsoare.
— N-am ştiut că mergeţi la aceeaşi coafeză, a spus Clementine.
Cum aşa?
— Habar n-am, a răspuns Pam grăbită.
Întotdeauna se grăbea să treacă peste detaliile legate de cât
timp petrecea cu Erika, de parcă asta o făcea pe Clementine să se
simtă invidioasă sau uzurpată. Acum era prea matură pentru
asta, deşi îi persistau în memorie sentimentele de nesiguranţă din
copilărie. Ea e mama mea, să fie foarte clar.
— Apropo de Erika, a spus Pam. Am sunat-o în seara asta când
eraţi plecaţi ca să o pun la curent cu situaţia Silviei care… în fine,
să zicem că lucrurile nu se îndreaptă pe măsură ce
îmbătrâneşte… dar Erika mi-a spus un lucru care m-a cam
întristat.
Pam a reflectat puţin.
— Deşi ea nu părea atât de tristă din cauza asta.
A ronţăit biscuitele cu dinţii ei albi şi puternici.
— Se pare ca Oliver a găsit un cadavru, bietul băiat!
— Cum adică a găsit un cadavru?
Fără să ştie de ce, Clementine a simţit că o încearcă un
sentiment de furie faţă de biata ei mamă. I se părea atât de
straniu.
— Pur şi simplu a dat peste un cadavru, cum? A ieşit să alerge
şi s-a împiedicat de un cadavru?
Pam a privit-o calm.
— Da, Clementine. Oliver a găsit un cadavru. Era al unui vecin.
Clementine a îngheţat. A pus ceaşca jos. Prima dată s-a gândit
la Vid. Bărbaţii masivi ca Vid erau mai predispuşi să moară din
cauza unui infarct miocardic. Nu voia să-l mai vadă pe Vid, dar
nu voia ca el să moară.
— Bătrânul care locuia la două case de ei, a explicat Pam.
Clementine a simţit că se detensionează.
— Harry, a spus ea.
— Ăsta. Îl cunoşteai? a întrebat Pam.
— Nu prea. De departe. Nu-i plăcea să parchezi maşina în faţa
casei lui sau în apropiere. Odată, când ne-am dus în vizită la
Erika, era un camion de marfă pe aleea ei, aşa că noi a trebuit să
parcăm pe stradă, în apropiere de aleea lui. El a apărut brusc de
după o tufă de azalee şi a început să ţipe la noi. Sam i-a spus că
limita proprietăţii lui nu se întinde până în stradă, a vorbit
politicos, desigur, dar ştii ce a făcut ticălosul ăla? A scuipat spre
noi. Holly şi Ruby s-au înfiorat. Câteva zile nu ne-a ieşit din minte
povestea asta. Scuipăciosul.
— Probabil că se simţea singur, a spus Pam. Nefericit. Bietul
bătrân.
A înclinat capul, ascultând ploaia de afară.
— Ploaia asta îţi dă senzaţia că s-a instalat la noi, nu? Parcă a
venit să rămână.
— Face ca totul să pară diabolic de dificil, a spus Clementine.
— Erika mi-a mai spus că merge la o psihoterapeută minunată!
a spus Pam, amintindu-şi brusc această veste bună.
O pasiona orice avea legătură cu sănătatea mentală.
— M-am bucurat să aud asta. Sper să-i dea nişte sfaturi
practice bune despre cum să se ocupe de mama ei.
— S-ar putea ca nu despre disposofobie să discute cu
psihoterapeuta, a spus Clementine. S-ar putea să discute despre
infertilitatea ei.
— Despre infertilitate? a spus Pam şi brusc a pus jos ceaşca de
ceai. Ce tot spui acolo?
Vasăzică Erika nu-i spusese nici lui Pam, chiar şi după atâta
timp. Ce însemna asta?
— Dar ea şi Oliver nu-şi doresc copii! Erika a spus întotdeauna
sus şi tare că nu vrea copii!
— Vrea să-i donez ovule, a spus Clementine pe un ton sec.
Era conştientă de dorinţa ei naivă ca maică-sa să vadă ce mult i
se cerea să dea, preţul pe care îl plătea în continuare pentru că
era prietena Erikăi. Iată ce mi-ai cerut, mamă, chiar şi acum, după
atâţia ani, vezi ce bună sunt, mamă, încă sunt atât de BUNĂ cu ea.
Şi totuşi, pe cine păcălea ea? Donarea de ovule era genul de act
filantropic pentru care mama ei ar fi dat orice ca să-l poată face.
Clementine îi spusese mereu tatălui ei că, dacă ea va avea
vreodată un accident de maşină, să verifice neapărat de două ori
dacă a murit înainte ca maica-sa să înceapă entuziasmată să-i
împartă organele.
— Să-i donezi ovule? a întrebat Pam.
A scuturat puţin din cap de parcă ar fi vrut să-şi facă ordine în
gânduri.
— Dar tu ce părere ai despre asta? Când te-a rugat?
— În ziua cu grătarul, a spus Clementine. Înainte să ne ducem
la vecinul ei.
S-a gândit la Erika şi Oliver care stăteau cu spatele foarte drept
şi atât de tensionaţi pe canapeaua din piele albă (numai un cuplu
fără copii şi-ar lua o canapea din piele albă). Amândoi aveau nişte
căpşoare pieptănate cu grijă. Ochelarii lui Oliver erau atât de
curaţi. Păreau adorabili în toată seriozitatea lor. Şi apoi acel
sentiment de dezgust la auzul termenului ginecologic „ovule” şi
acea senzaţie iraţională de violare, ca şi când Erika îi propunea să
întindă mâna şi să se servească cu o bucăţică din Clementine – o
bucăţică extrem de intimă pe care ea nu o va mai primi înapoi –,
urmată instantaneu de acel vechi şi familiar sentiment de ruşine,
deoarece o prietenă adevărată n-ar mai sta pe gânduri. Ea crezuse
că nu va mai trebui să simtă vreodată acea ruşine îngrozitoare,
deoarece Erika era bine acum, „intrase în rândul lumii” cum se
zice, şi nu mai cerea de la Clementine mai mult decât putea să-i
dea.
— Vai de mine, a spus Pam. Şi tu ce-ai spus?
— Atunci n-am spus nimic. Şi n-am mai discutat de-atunci.
Cred că Erika speră să aduc eu vorba în curând şi, evident, am s-
o fac, dar aştept momentul potrivit. Sau doar trag de timp. Poate
că trag de timp.
Simţea cum urcă ceva în ea. O furie care creşte. O melodie din
copilărie. S-a uitat la chipul familiar al mamei ei: bretonul cărunt
tăiat în linie dreaptă, neclintit deasupra ochilor căprui ieşiţi din
orbite, nasul mare, hotărât, urechile mari, practice, făcute să
audă, nu să poarte cercei. Mama ei degaja tărie şi siguranţă.
Niciodată vreo nesiguranţă, cât de mică, fie că se afla în faţa unui
păianjen, a unui loc de parcare prea mic sau a unei dileme
morale.
„Fetiţa asta are nevoie de o prietenă” i-a spus lui Clementine
când a văzut-o prima oară pe Erika în curtea şcolii. Copilul diferit
de ceilalţi. Copilul cu înfăţişare dezagreabilă care stătea cu
picioarele încrucişate pe asfalt şi se juca cu frunze uscate şi
furnici. Copilul cu părul blond şi unsuros, lipit de cap, cu pielea
albă ca de mort şi bube acoperite cu cruste pe braţe. (Muşcături
de purici, a aflat Clementine mulţi ani mai târziu.) Clementine se
uitase la fetiţa aceea, apoi la mama ei şi simţise un cuvânt imens
rămas în gât: Nu.
Dar lui Pam nu-i spuneai nu, mai ales când folosea acel ton.
Aşa că Clementine s-a dus şi s-a aşezat pe jos în faţa Erikăi pe
terenul de joacă şi a spus: „Ce faci aici?” Se uitase la mama ei,
aşteptând acel semn de aprobare, deoarece Clementine era bună,
iar bunătatea era cel mai important lucru dintre toate, numai că ea
nu simţea bunătate. Se prefăcea. Ea nu voia să aibă de-a face cu
această fetiţă murdară. Egoismul ei era un secret urât pe care
trebuia să-l păstreze cu orice preţ deoarece Clementine era
privilegiată.
Folosind cuvântul „privilegiată”, Pam se dovedea a fi o femeie cu
idei moderne. Clementine a învăţat să se simtă prost din cauza
privilegiului ei de a face parte din clasa mijlocie înainte ca acesta
să fie la modă. Mama ei lucra ca asistent social şi, spre deosebire
de colegii ei epuizaţi, blazaţi şi acriţi, Pam nu şi-a pierdut
niciodată pasiunea pentru vocaţia ei. Lucra cu jumătate de normă
în timp ce creştea trei copii şi îi plăcea să povestească fără
reţinere despre ce se întâmpla cu adevărat în lume.
Părinţii lui Clementine nu erau chiar înstăriţi, dar privilegiul
era măsurat pe o altă scară când vedeai ce făcea Pam. Viaţa era o
loterie şi Clementine ştia de la o vârstă foarte fragedă că ea, după
toate aparenţele, câştigase.
— Ce-o să-i spui Erikăi? a întrebat Pam.
— Am de ales? a spus Clementine.
— Bineînţeles că ai de ales, Clementine; va fi copilul tău
biologic. E mult să ceri aşa ceva. Tu nu…
— Mamă, a spus Clementine. Gândeşte-te.
De data asta ea era cea categorică. Mama ei nu fusese de faţă la
petrecerea de la grătar. Mama ei nu avea acele imagini
fantomatice întipărite pentru totdeauna în memorie.
A văzut că mama ei se gândeşte şi ajunge la aceeaşi concluzie.
— Înţeleg ce vrei să spui, a spus ea stânjenită.
— Am s-o fac, a spus Clementine repede, înainte ca mama ei să
intervină şi să-i spună acelaşi lucru. Am să accept. Trebuie să
accept.
Capitolul 19
— Te simţi bine? Doar nu eşti şi acum supărată din cauza
prietenului nostru Harry? a spus Vid întinzându-se în pat, lângă
Tiffany, în dormitorul lor întunecos, în timp ce afară ploaia
continua ca o coloană sonoră neîntreruptă.
Mulţumită draperiilor de catifea roşie care făceau „întuneric
absolut”, Tiffany nu vedea absolut nimic, doar beznă. În mod
normal, întunericul dădea o senzaţie de lux, ca de cameră de
hotel, dar azi dădea o senzaţie de sufocare. Ca moartea. Era prea
multă moarte în gândurile ei în ultimul timp.
Deşi nu-l vedea pe Vid în patul lor matrimonial, ştia că stă
întins pe spate, cu mâinile încrucişate sub cap, ca şi cum ar sta
să se bronzeze. Toată noaptea dormea aşa, fără să-şi schimbe
poziţia. Chiar şi după atâţia ani, lucrul ăsta tot o făcea pe Tiffany
să râdă. Era o atitudine atât de aristocratică, lejeră şi încrezătoare
faţă de somn. Poţi să te apropii, somnule. Tipic pentru Vid.
— N-a fost prietenul nostru, nu? a spus Tiffany. Tocmai asta e.
A fost vecinul nostru, dar n-a fost prietenul nostru.
— Ştii, el n-a vrut să fie prietenul nostru, i-a reamintit Vid.
Era adevărat că, dacă Harry ar fi fost totuşi interesat de
prietenia cu ei, ar fi avut-o. Vid era deschis să se împrietenească
cu oricine se întâlnea în viaţa de zi cu zi: barista şi avocaţi,
angajaţi de la staţia de benzină şi violoncelişti.
Categoric violoncelişti.
Dacă Harry ar fi fost un alt fel de om, l-ar fi invitat pe la ei tot
timpul şi ar fi observat absenţa lui mult mai repede.
Destul de repede ca să-i fi salvat viaţa? Astăzi, cei de la poliţie
le spuseseră lui Oliver şi Tiffany că cel mai probabil fie căzuse pe
scări, fie făcuse un atac cerebral sau un infarct şi de aceea se
prăbuşise. Urma o anchetă a medicului legist. Părea o formalitate.
Poliţia parcurgea un proces; bifa nişte căsuţe.
„Probabil că a murit pe loc”, i-a spus poliţistul lui Tiffany, dar
de unde ştia el? Nu avea expertiză medicală. Zicea asta doar ca s-
o facă pe ea să se simtă mai bine.
Oricum, hai să gândim practic, chiar dacă ei ar fi fost prieteni
cu Harry, nu s-ar fi dus pe la el din cinci în cinci minute. Probabil
că tot ar fi mort; doar că n-ar fi chiar atât de mort precum era azi.
Devenise din ce în ce mai mort pe parcursul săptămânilor până să
observe ei. I-a venit pe gât când şi-a adus aminte de mirosul
dulce-greţos. Niciodată nu vomitase din cauza unui miros. Bine,
nici că simţise vreodată cum miroase moartea.
Oliver era contabil. Probabil că nici el nu simţise vreodată cum
miroase moartea, dar în timp ce ea vomitase în ghiveciul de piatră
a lui Harry (Ce furios ar fi fost Harry) Oliver, alb la faţă, dăduse
calm toate telefoanele necesare, o frecase pe spate şi îi oferise din
buzunar o batistă albă, foarte curată şi frumos călcată. „E
nefolosită”, o asigurase el. Oliver era omul perfect pe care să-l ai
aproape într-o situaţie de criză. Un om cu batistă şi conştiinţă.
Tipul era un erou ciudăţel.
— Oliver e un erou ciudăţel, a spus ea cu voce tare, deşi ştia că
probabil Vid nu simţea nevoia să mai audă despre eroismul ciudat
al lui Oliver.
— Este un om bun, a spus Vid cu răbdare şi a căscat. Ar trebui
să-i invităm pe la noi.
A spus-o automat şi acum probabil că stătea să se gândească la
ultima dată când i-au invitat pe la ei.
— Hei, ştiu! Hai să-i invităm la un grătar! a spus Tiffany.
Excelentă idee! Ia stai, nu aveau ei şi nişte prieteni foarte drăguţi?
O tipă violoncelistă?
— Nu-i amuzant, a spus Vid şi părea profund întristat. Nu-i
amuzant deloc.
— Scuze, a spus Tiffany. A fost o glumă proastă.
— La o cafea? a spus Vid pe un ton trist. Putem să-i invităm pe
Erika şi Oliver la o cafea, nu?
— Culcă-te, a spus Tiffany.
— Da, şefa, a spus Vid şi în câteva secunde l-a auzit deja
respirând rar.
Putea să adoarmă instantaneu, chiar şi în acele nopţi
când ea ştia că era necăjit, nervos sau îngrijorat de ceva.
Nimic nu afecta somnul şi pofta de mâncare a acestui om.
— Trezeşte-te, a şoptit ea, dar dacă îl trezea, el continua să
vorbească şi fusese în picioare de la ora cinci dimineaţa, ocupat
cu proiectul pentru centrul acvatic. Unul dintre băieţi se
îmbolnăvise şi el era îngrijorat că oferise un preţ prea mic. Omul
trebuia să se odihnească.
Tiffany s-a întors pe-o parte şi a încercat cu calm să-şi pună
ordine în gândurile care o tulburau.
Numărul unu. Găsirea cadavrului lui Harry astăzi. O experienţă
neplăcută, dar trecem peste ea. Probabil că Harry era fericit c-a
murit. Păruse un om care nu mai avea aşteptări de la viaţă. Aşa
că trecem mai departe.
Numărul doi. Dakota. Toţi – Vid, profesoara Dakotei surorile lui
Tiffany – ziceau că Dakota e bine. Totul era în mintea ei. Poate că
aşa era. Va continua s-o monitorizeze.
Numărul trei. Dimineaţa Informativă la noua şcoală a Dakotei
mâine. Sentimente de indignare (nu-mi trimiteţi mie e-mailuri ca
să-mi reamintiţi că PREZENŢA ESTE OBLIGATORIE, cum
îndrăzniţi să-mi vorbiţi cu majuscule) probabil legate de
sentimentele de inferioritate din subconştientul ei, faţă de şcoala
de fiţe şi alţi părinţi. Treci peste tine. Nu e vorba de tine. Ci despre
Dakota.
Numărul patru, dar probabil depăşindu-le pe toate celelalte,
erau sentimentele ei de vinovăţie şi de groază faţă de ce s-a
întâmplat la grătar. Ca amintirea unui coşmar pe care nu ţi-l poţi
scoate din minte. Ei, da, Tiffany, se înţelege, e foarte neplăcut, tot
revenim la subiectul asta, nu ajungem nicăieri, nu te mai gândi,
nu poţi schimba ce-ai făcut sau ce n-ai făcut, ce-ar fi trebuit sau
n-ar fi trebuit să faci.
Problema era că fiecare punct de pe lista ei era o nebuloasă.
Imposibil de definit cu exactitate. Îşi amintea zilele când grijile ei
aveau întotdeauna legătură cu banii şi soluţiile puteau fi
calculate.
Ca să se consoleze şi să-şi abată gândurile în altă parte, a făcut
o evaluare prudentă a valorii actuale nete a situaţiei ei:
Proprietate. Acţiuni. Fond de pensii autogestionat. Fond fiduciar
de familie. Depozite la termen. Cont de cecuri. Întotdeauna o
liniştea să facă asta. Era ca şi cum îşi imagina zidurile protectoare
ale unei fortăreţe impenetrabile. Era în siguranţă. Indiferent ce se
întâmpla. Dacă ar eşua căsnicia ei (căsnicia ei nu va eşua), dacă
s-ar prăbuşi bursa sau piaţa imobiliară, dacă Vid ar muri sau ea
ar muri sau unul dintre ei ar avea o boală rară care necesită plata
unor nesfârşite facturi pentru servicii medicale, familia ar fi în
siguranţă. Ea construise această fortăreaţă, cu ajutorul lui Vid,
fireşte, dar în principiu era fortăreaţa ei şi se mândrea cu ea.
Atunci culcă-te, eşti în siguranţă în fortăreaţa ta financiară pe
care ai construit-o pe un păcat şi care totuşi rezistă.
A închis ochii şi imediat i-a deschis iar. Era obosită dar foarte
trează. Se simţea cu ochii bulbucaţi de parcă ar fi luat cocaină.
Vasăzică asta era insomnia. Întotdeauna crezuse că ea nu era
genul care să sufere de aşa ceva.
A simţit brusc nevoia să se ducă să vadă ce face Dakota. Nu era
genul ei să facă nici asta. Ea nu fusese genul de mamă care se
ducea să vadă dacă bebeluşul ei respiră când doarme. (Îl prinsese
pe Vid făcând asta de câteva ori. El se cam ruşinase. Domnul Eu-
sunt-calm-şi-nu-mă-stresez-şi-Acesta-este-cel-de-al-patrulea-
copil.)
S-a dat jos din pat, cu braţele întinse, şi a bâjbâit cu abilitate
până la tocul uşii pe care întotdeauna îl găsea mai repede decât se
aştepta. I-a fost mult mai uşor să vadă odată ce-a ieşit pe palier
deoarece lăsau aprinsă o lumina de veghe în caz că Dakota se
trezea noaptea. A deschis uşa de la dormitorul Dakotei şi a rămas
o clipă în prag, lăsându-şi ochii să se obişnuiască cu întunericul.
Din cauza ploii, Tiffany nu auzea nimic. Voia să audă respiraţia
egală a Dakotei. A înaintat în vârful picioarelor pe lângă rafturile
ticsite cu cărţi, s-a oprit lângă pat şi s-a uitat la Dakota,
încercând să-i distingă conturul corpului. Dakota părea că stă
întinsă pe spate exact ca tatăl ei, deşi de obicei dormea chircită
pe-o parte.
Exact în clipa când a sesizat strălucirile gemene ale ochilor
Dakotei care o priveau, a şi auzit-o pe Dakota spunând cu o voce
clară, perfect trează:
— Ce e, mamă?
Tiffany a tresărit şi a scos un icnet.
— Credeam că dormi, a spus ea ducându-şi mâna la piept. Ce
m-ai speriat.
— Nu dorm, a spus Dakota.
— Nu poţi să dormi? De ce stai aşa trează? Ce s-a întâmplat?
— Nimic, a spus Dakota. Sunt trează.
— Te frământă ceva? Dă-te mai încolo.
Dakota s-a tras mai încolo şi Tiffany s-a băgat în pat lângă ea,
simţind imediat o alinare pe care nu ştia că şi-o dorea.
— Eşti tristă din cauza lui Harry? a întrebat Tiffany.
Dakota reacţionase la vestea morţii lui Harry cu aceeaşi apatie
cu care reacţiona acum la orice.
— Nu chiar, a răspuns Dakota sec. Nu foarte tristă.
— Nu. Noi nu-l cunoşteam foarte bine şi nici el nu era…
— Foarte drăguţ, a completat Dakota.
— Nu. Nu era. Atunci e altceva? a insistat Tiffany. Te gândeşti
la ceva?
— Nu mă gândesc la nimic, a spus Dakota. Chiar la nimic.
Părea absolut sigură de asta, iar Dakota nu fusese niciodată
capabilă să mintă.
— Nu eşti îngrijorată că mâine mergem la Saint Anastasia? a
întrebat Tiffany.
— Nu, a spus Dakota.
— Ar trebui să fie interesant, a spus Tiffany pe un ton vag.
Simţea cum somnul pune stăpânire pe ea ca un drog. Poate că
nu era nimic. Chestii preadolescentine. Hormoni. Creştere.
— Să stau aici cu tine până adormi? a întrebat Tiffany.
— Dacă vrei, a spus Dakota cu răceală.

Mama Dakotei dormea dusă lângă ea, nu chiar sforăind, ci


scoţând un şuierat lung şi subţire de fiecare dată când expira.
Şuviţe lungi din părul mamei ei atingeau faţa Dakotei şi o
gâdilau pe la nas. Îşi încolăcise un picior peste piciorul Dakotei,
ţinând-o aproape, ca într-o cătuşă.
Ţinându-şi respiraţia, Dakota şi-a eliberat încet piciorul. A dat
pătura la o parte, s-a ridicat în genunchi şi s-a lipit de perete ca
Omul-Păianjen. S-a tras pe lângă perete până la capătul patului.
Era o operaţiune sub acoperire. Scăpa de cea care o ţinea captivă.
Da! A reuşit! A traversat dormitorul în vârful picioarelor evitând
minele de pe covor.
Ce chestie stupidă. Nu te gândi la chestii stupide, de copil mic,
Dakota, când există războaie adevărate în momentul ăsta,
refugiaţi adevăraţi în bărci mici în mijlocul oceanului şi oameni
adevăraţi care calcă pe mine terestre, ţi-ar plăcea să calci pe o
mină? S-a aşezat pe bancheta cu perne de la geam şi şi-a strâns
genunchii la piept. A încercat să se simtă recunoscătoare pentru
locul ei de la fereastră, dar n-a simţit nimic pentru locul ei de la
fereastră. Dimpotrivă, i-a venit în minte un gând grosolan şi
nerecunoscător: Mă doare-n cot de locul ăsta de la fereastră.
Abia de curând Dakota înţelesese că mintea ei era un spaţiu
privat în care era singură. Ieri s-a uitat la învăţătoarea ei şi a
strigat în gând cuvântul care începe cu „f”. Nu s-a întâmplat
nimic. Nimeni n-a ştiut că făcuse asta. Nimeni nu va şti vreodată.
Probabil că toţi ceilalţi şi-au dat seama de asta pe la vârsta de
trei ani, dar pentru Dakota a fost o revelaţie. Când se gândea la
asta se simţea singură, de parcă era numai ea într-o cameră
circulară: circulară deoarece capul avea formă circulară, cu două
ferestruici rotunde, care erau ochii, şi oamenii încercau să se uite
înăuntru, să te înţeleagă uitându-se prin ochii tăi, dar nu puteau
să vadă înăuntru. Nu chiar. Erai doar tu în camera ta circulară.
Putea să-i spună mamei ei: „Îmi place mult locul meu la geam”
şi dacă o spunea aşa cum trebuie, pe un ton nu prea entuziasmat
ca să-i stârnească suspiciuni, mama ei ar crede că vorbea serios
şi n-ar şti niciodată adevărul.
Deci dacă Dakota putea să facă asta, dacă Dakota putea să
gândească lucruri dure, şocante, pline de furie, de genul „Mă
doare-n cot de locurile de la fereastră”, atunci şi adulţii aveau
probabil gânduri dure, şocante şi pline de furie, care probabil ar fi
mult mai rele pentru că ei pot să se uite la filme rezervate
adulţilor.
De exemplu, mama ei ar putea să spună: „Noapte bună,
Dakota, te iubesc, Dakota”, dar în camera circulară a minţii ei să
gândească: „Nu-mi vine să cred că eşti fata mea, Dakota, nu-mi
vine să cred că am o fată care ar face ce-ai făcut tu”.
Probabil că mama ei credea că motivul pentru care Dakota se
dovedise a fi aşa o mare dezamăgire era că ea „creştea cu bani”,
deşi, culmea! ea nu avea bani, doar bani de ziua ei într-un cont
bancar de care n-avea voie să se atingă.
Mama Dakotei „nu a crescut cu bani” (nici tatăl
Dakotei, dar el nu insista pe tema asta: lui îi plăcea pur şi
simplu să-i cheltuie).
Când mama Dakotei era de vârsta Dakotei, s-a dus la
petrecerea unei „fetiţe bogate” şi s-a îndrăgostit de casa ei. Era ca
un castel, spunea ea. Încă putea să descrie totul din acea casă,
până în cele mai plictisitoare detalii. I-au plăcut mai ales locurile
de stat la fereastră. Era obsedată de locurile de stat la fereastră.
Erau „culmea luxului”. Ani de zile mama ei visase o casă cu două
nivele, cu băi de marmură, cu bovindouri şi locuri de stat la
fereastră. Era un vis cu un adevărat specific arhitectural. Ba chiar
o desena. Aşa se face că, atunci când ea şi tatăl Dakotei au
discutat cu constructorii despre această casă, au spus: cu locuri
de stat la fereastră. Cu cât mai multe, cu atât mai bine.
Amuzant este că odată Dakota a adus vorba în faţa mătuşii
Louise, una dintre surorile mai mari ale mamei ei, despre cum în
familia lor crescuseră „sărace” şi mătuşa ei a început să râdă. „Noi
n-am fost săraci”, a spus ea. Aveam vacanţe, aveam jucării,
aveam o viaţă minunată. Numai că mama ta credea că locul ei nu
era aici, în suburbiile clasei de jos. Apoi s-a dus şi le-a spus şi
celorlalte mătuşi care au tachinat-o pe maică-sa, dar maică-sii
nici nu i-a păsat, doar a râs şi-a zis „Mă rog”, ca o adolescentă din
filmele americane.
Oricum, Dakota se străduia să iubească şi să aprecieze locurile
de stat la fereastră, dar nu prea îi ieşea. Ajungea la unu din zece
pentru apreciere.
Jaluzeaua era închisă, iar ea nu voia să rişte s-o deschidă şi s-o
trezească pe mama ei, aşa că şi-a tras-o peste cap ca pe un cort.
Afară ploua, aşa că nu se vedea prea bine. Casa lui Harry era
doar o formă neclară şi fantomatică. S-a întrebat dacă fantoma lui
Harry era acolo: bombănind furios, lovind cu piciorul diverse
obiecte, întorcând din când în când capul într-o parte şi scuipând
dezgustat. De ce naiba v-a luat atâta timp până să-mi găsiţi
cadavrul? Sunteţi proşti sau ce-aveţi?
Ea nu era bucuroasă că murise, dar nici tristă nu era. Nu
simţea nimic. În mintea ei exista un mare nimic în legătură cu
Harry.
Îi spusese adevărul mamei ei când îi zisese că nu se gândea la
nimic. Încerca să-şi facă mintea ca o coală albă de hârtie.
Singurele lucruri permise pe coala ei de hârtie erau chestii de
şcoală.
Nimic altceva. Nici gânduri triste, nici gânduri vesele, nici
gânduri care speriau. Doar lucruri despre cultura indigenă a
Australiei, încălzirea climei şi fracţii.
Era bine că se ducea la noua şcoală anul viitor. Aveau un
„dosar academic” excelent. Spera că îi vor umple creierul cu şi mai
multe lucruri astfel încât să nu mai rămână loc să se gândească,
să-şi amintească ce-a făcut. Înainte se simţise puţin cam agitată
din cauză că va merge la o şcoală nouă, dar acum nu mai conta.
Când îşi amintea de vechile ei griji legate de cum îşi va face
prieteni noi, era ca şi cum îşi amintea ceva de pe vremea când era
mică, deşi povestea cu grătarul se întâmplase abia la începutul
trimestrului trei.
Părinţii ei tot o iubeau. Era sigură de asta. Fără îndoială că nu
erau supăraţi în secret.
Şi-a adus aminte de tatăl ei care a doua zi stătea în curtea din
spate, învârtind de zor o bară de fier ca pe o bâtă de baseball, cu
faţa roşie ca racul fiert, cu privirea scăpărând, ca un cal. A fost
înspăimântător. Apoi intrase în casă şi făcuse un duş fără să
scoată un cuvânt, iar tatălui ei îi plăcea să vorbească. Trebuia să
fie ceva grav ca tatăl ei să nu vorbească.
Dar după aceea, treptat, mama şi tatăl ei au revenit la normal.
O iubeau prea mult ca să n-o ierte. Ei ştiau că ea era conştientă
de enormitatea a ceea ce făcuse. Nu existase nicio pedeapsă. Atât
de grav a fost acest lucru. Nu era o treabă măruntă. De genul „Nu
te uiţi la televizor până nu-ţi faci ordine în cameră”. De fapt,
Dakota nu primea niciodată multe pedepse şi nici nu era nevoită
să suporte „consecinţe”. Alţi copii făceau o grămadă de prostii
mărunte în fiecare zi. Dakota îi scutise de acestea şi făcuse una
singură şi mare.
Ea trebuia să se pedepsească singură.
Se gândise să se taie. Citise despre asta într-o carte pentru
adolescenţi despre care bibliotecara îi spusese că nu era pentru
vârsta ei, dar o convinsese pe maică-sa să i-o cumpere. (Mama ei
îi cumpăra orice carte voia.) Adolescenţii o făceau. Se chema
„automutilare”. Se gândise că va încerca automutilarea, chiar
dacă ea nu suporta deloc să vadă sânge. Când părinţii ei erau
ocupaţi la calculatoarele lor, ea se dusese în baie, căutase o lamă
de ras şi stătuse mult timp pe marginea căzii încercând să-şi facă
curaj s-o apese pe piele, dar n-a putut. Era prea slabă. Prea laşă.
În schimb s-a lovit cât a putut de tare cu pumnii în coapse. Mai
târziu i s-au învineţit, aşa că a fost bine. Dar apoi găsise o
pedeapsă mai bună: ceva care durea mai tare decât tăieturile.
Ceva care o afecta în fiecare zi şi nimeni nu observase diferenţa.
Asta o făcea să se simtă mai puţin vinovată, dar în acelaşi timp
o făcea să se simtă nefericită. Nefericită era cuvântul care descria
cel mai bine felul cum se simţea. Uneori îl repeta iar şi iar în sinea
ei ca pe un refren: nefericită, nefericită, nefericită.
S-a întrebat o clipă dacă Harry se simţise nefericit şi de aceea
fusese atât de furios pe toată lumea. Şi-a amintit că în după-
amiaza aceea se aşezase să citească pe locul ăsta de la fereastră
şi, când ridicase privirea, văzuse în casa lui Harry o lumină
aprinsă într-o cameră de la etaj şi se întrebase ce făcea Harry
acolo, ce făcea într-o casă cu atâtea camere din moment ce locuia
singur?
Acum Harry era mort şi Dakota nu simţea nimic în legătură cu
asta, absolut nimic.
Capitolul 20
În ziua grătarului

— Uite că vin, i-a strigat Tiffany lui Vid în bucătărie în timp ce


ea stătea la uşa de la intrare şi se uita la Dakota venind pe alee de
mână cu fiicele lui Clementine îmbrăcate în tutu roz şi ţopăind pe
lângă ea.
În timp ce se uita, cea mică s-a împiedicat în felul acela lent, de
copil de trei ani, şi Dakota a încercat s-o ducă în braţe. Fetiţa
avea jumătate din înălţimea Dakotei, aşa că picioarele îi atârnau
pe pământ şi Dakota s-a înclinat într-o parte, clătinându-se sub
greutatea fetiţei.
— Dakota ştie să fie o soră atât bună! a spus Tiffany când Vid a
apărut la uşă purtând un şorţ cu dungi, mirosind a usturoi şi
lămâie de la creveţii pe care îi marina.
— Nici să nu te gândeşti, a spus Vid.
Cu cincisprezece ani în urmă, când a cerut-o de soţie, în timp
ce Tiffany îşi tot admira inelul de logodnă (Tiffany pentru Tiffany,
normal), Vid spusese: „Înainte să-l pui pe deget, trebuie să vorbim
despre copii, bine?” Cu trei fiice adolescente instabile şi furioase,
Vid nu-şi mai dorea alţi copii, dar Tiffany era femeie tânără,
bineînţeles că voia copii, era ceva natural, el a înţeles asta, prin
urmare compromisul lui Vid, ca să încheie înţelegerea, a a fost
acesta: Un singur copil. Politica unui singur copil. Ca în China. Nu
putea accepta mai mult de-atât. Inima lui şi contul lui nu mai
puteau face faţă. A spus că înţelege dacă un copil nu era de
ajuns, dar din punctul lui de vedere nu era negociabil. Acceptă
sau renunţă şi, apropo, dacă ea pleca, inelul rămânea al ei, iar el
o va iubi mereu.
Tiffany a acceptat. Copiii erau ultimul lucru la care se gândea
ea atunci şi chiar n-o tentau vergeturile.
Nu regretase, doar că, uneori, cum era acum, simţea o umbră
de tristeţe. Dakota ar fi fost o soră mai mare responsabilă şi
afectuoasă, exact cum fusese sora mai mare a lui Tiffany. Părea
nedrept să i se refuze acest lucru, mai ales că Dakota nu cerea
niciodată nimic, doar cărţi de la bibliotecă.
— Poate ar trebui să renegociem înţelegerea, a spus Tiffany.
— Nici să nu mai glumeşti cu asta, a spus Vid. Nu mă amuză.
Uită-te la faţa asta.
A făcut o figură jalnică.
— Faţă serioasă. Cu patru nunţi o să dau faliment. Va fi
sfârşitul pentru mine. Va fi ca în filmul ăla, ştii tu, Patru nunţi şi o
înmormântare. Înmormântarea mea.
Vid a chicotit, încântat de propria lui glumă.
— Patru nunţi şi o înmormântare. Înţelegi? Nunţile celor patru
fiice şi înmormântarea lui Vid.
— Înţeleg, Vid, a spus Tiffany, ştiind că va mai auzi această
glumă câteva luni de-aici înainte, poate chiar ani.
S-a uitat la Erika şi Oliver, Clementine şi Sam, care se apropiau
de casă, venind în spatele copiilor. Era ceva ciudat la grupul lor,
era prea mult spaţiu între ei, de parcă nu erau două cupluri care
se cunoşteau bine, ci patru musafiri care nu se mai întâlniseră
până în această zi şi se întâmplase să ajungă în acelaşi timp.
— Bună! a strigat Erika puţin cam prea din timp, deoarece era
prea departe.
Aleea lor era foarte lungă.
— Bună! i-a răspuns Tiffany coborând scările ca să-i întâmpine.
Pe măsură ce se apropiau, a văzut că toţi aveau nişte priviri
sticloase identice, de parcă de curând se apucaseră de droguri
sau adoptaseră vreo religie ori o nouă schemă de vânzare
piramidală. Tiffany a simţit o uşoară nelinişte. Cum avea să
decurgă această după-amiază?
Vid a trecut pe lângă ea să întâmpine musafirii cu braţele
deschise de parcă voia să-i cuprindă pe toţi într-o uriaşă
îmbrăţişare. Isuse Hristoase, Vid, puiule, ai zice că sunt nişte rude
dragi care se întorc dintr-o lungă călătorie peste ocean.
Barney a crezut şi el că musafirii erau nişte rude dragi şi a
trecut glonţ pe lângă ea ca să miroasă extaziat pantofii tuturor, de
parcă era o cursă de mirosit în timp record.
— Bine-aţi venit, bine-aţi venit! striga Vid. Ia uite ce fetiţe
frumoase! Bună! Sper că nu v-aţi supărat că am trimis-o pe
Dakota să vă ia. N-am vrut să se facă prea tare carnea. Barney,
nebunule, potoleşte-te.
A sărutat-o pe Clementine pe amândoi obrajii.
— Pentru că ţin minte că eşti o mâncăcioasă ca mine, da? Ne
place mâncarea bună! Ultima dată când ne-am întâlnit la Erika,
ţin minte că am discutat numai despre mâncare, ştii.
— Da? a spus Erika suspicioasă, de parcă toate subiectele de
conversaţie ar fi trebuit să fie mai întâi convenite cu ea. Eu nu-mi
amintesc.
I-a dat lui Tiffany un borcan cu alune în ciocolată.
— Sper că nu aveţi alergie pentru că sunt alune. Alune în
ciocolată.
— Nicio alergie, a spus Tiffany. Eu chiar le ador.
Nu era doar o politeţe din partea ei. Îi stârneau nostalgii.
Bunicul ei obişnuia să-i cumpere de Crăciun.
— Serios? a spus Erika nu foarte convinsă. Ei, atunci e bine.
Era o tipă tare ciudată fata asta, cum ar zice sora lui Tiffany.
Clementine nu mai avea privirea aceea sticloasă şi se uita la
Vid de parcă era soluţia tuturor problemelor ei.
— Mamă, ea este Ruby şi ea este Holly. Pot să le iau în camera
mea? i-a spus Dakota lui Tiffany.
Ochii îi străluceau când le-a prezentat pe cele două fetiţe cu
părul scurt şi încâlcit, care purtau aripi de zâne şi care păreau că
de curând turnaseră pe ele sticluţe cu sclipici.
— Dacă mama şi tatăl lor sunt de acord, a spus Tiffany.
— Dakota este foarte responsabilă, să ştiţi, a spus Vid. Va avea
grijă de ele.
— Sigur că suntem de acord, a spus Sam când a sărutat-o pe
Tiffany pe obraz, aruncând spre corpul ei o privire discretă de
băiat bine-crescut: sus, jos şi repede în altă parte!
— Mă bucur să te revăd, Tiffany, a spus el cu un mic oftat de
parcă şi el se simţea uşurat că se afla acolo.
El şi Clementine erau ca nişte oameni care soseau la un
praznic după o înmormântare, gata să se aşeze comod şi să se
relaxeze, nerăbdători să mănânce şi să bea şi să-şi aducă aminte
că sunt vii. El s-a lăsat pe vine şi l-a smotocit pe Barney de
urechi, iar Barney a răspuns fără nicio jenă, întinzându-se pe jos
şi oferindu-i burta să i-o scarpine de parcă nimeni nu-i mai
arătase atenţie până atunci.
— Vă mulţumim pentru ospitalitate, a spus Oliver dând mâna
cu Vid, apoi sărutând-o şi el pe Tiffany cu stângăcie de parcă
fusese somat să nu se atingă cu nicio parte a corpului lui de al ei.
— Intraţi, intraţi! a spus Vid conducând musafirii înăuntru.
Haideţi să bem un păhărel şi pe urmă ieşim în gradină la grătar.
— Îmi cer scuze că fetele împrăştie sclipici peste tot, a spus
Erika uitându-se la Dakota care le conducea pe fete la etaj,
urmată de Barney care acum era într-o stare de agitaţie
nebunească.
Tiffany a sesizat o tresărire de iritare pe chipul lui Clementine,
probabil pentru că altă femeie se scuza pentru copiii ei.
— Oh, nu face nimic, a spus ea.
— Le-am instalat o măsuţă de lucru manual, a spus Erika. Noi
am crezut că ele confecţionau ceva, când de fapt…
— Făceau numai mizerie, a continuat Clementine, dar acum ea
şi Erika zâmbeau amândouă ca şi când era amuzant.
Tiffany se considera o persoană care ştie foarte bine să citească
oameni şi situaţii, instinctele ei erau de obicei precise, dar de data
asta cei patru o puseseră în încurcătură. Erau prieteni sau
duşmani?
— Am adus şampanie.
Clementine a ridicat o sticlă de Moet, cu mândria şi jovialitatea
cuiva care nu cumpără Moet foarte des. (Vid
avea trei lădiţe în pivniţă.)
— Mulţumesc! Nu trebuia să faceţi asta! a spus apucând sticla
de şampanie cu mâna lui cărnoasă ca pe o lampă cu petrol. Dar
am o întrebare importantă, Clementine: ţi-ai adus violoncelul?
— Bineînţeles, a spus Clementine şi a bătut cu palma peste
geantă. Nu plec niciunde fără el. E chiar aici. Mi-am luat unul
foarte modern, pliabil.
Vid s-a uitat la geanta ei o fracţiune de secundă fără să
înţeleagă, apoi a izbucnit în râs, încântat. Nu era chiar atât de
amuzant, s-a gândit Tiffany. Vid a îndreptat spre Clementine
sticla de şampanie ca pe o armă.
— M-ai prins! M-ai prins!
Da, te-a prins bine de tot, s-a gândit Tiffany în timp ce se
îndrepta cu un mers iute spre dulap ca să aducă paharele de
şampanie deoarece Vid urma să deschidă sticla în obişnuitul său
stil triumfal.
Era în regulă că Vid se simţea atras de Clementine. Tiffany
înţelegea asta, într-un fel îi plăcea, şi judecând după felul cum
Clementine îşi atingea părul acum, îi plăcea şi ei asta. Nu era
vorba decât de sex. Sexul era simplu. Ce nu înţelegea Tiffany era
atitudinea celorlalte trei persoane din cameră, deoarece când Vid
a scos dopul sticlei în previzibile strigăte de „Ohoho!”, iar
Clementine a luat două pahare de la Tiffany şi a început să
danseze, să râdă şi să încerce să prindă şampania care gâlgâia
înspumată, Oliver, Erika şi Sam se uitau la Clementine, iar
Tiffany nu-şi dădea seama dacă o făceau cu profundă afecţiune
sau cu total dezgust.
Capitolul 21
Clementine a pus cartea cu faţa în jos în poală, în discul de
lumină reflectat de veioză pe pilotă. A ascultat cum ploua afară şi
s-a uitat la jumătatea goală şi întunecată a patului lor
matrimonial.
Când Sam s-a întors de la „plimbarea cu maşina” după ce
mama ei plecase tristă acasă („Altă dată”, spusese ea cu fermitate.
„O să mai încercăm altă dată”), nu mai scoseseră o vorbă despre
seara dezastruoasă. Fuseseră politicoşi şi reci unul cu celălalt, ca
nişte colegi de apartament nu foarte prietenoşi. „Mai sunt nişte
paste în frigider.” „Bine, poate o să mănânc şi eu.” „Eu mă duc la
culcare.” „Noapte bună.” „Noapte bună.”
Sam se dusese în birou să doarmă pe canapeaua extensibilă
care dădea dureri de şale oricui dormea pe ea, („A fost bine, bine!”
îi asigurau întotdeauna musafirii a doua zi dimineaţă, masându-şi
discret mijlocul.)
Se pare că biroul devenise acum dormitorul lui Sam. Nici măcar
nu se mai prefăceau, la început, să se bage amândoi în acelaşi
pat, apoi unul dintre ei să se furişeze afară din cameră, cu perna
sub braţ. Acum dormim în camere separate. S-a simţit şocată şi
scârbită când a lăsat să se cristalizeze acest gând.
Ultima dată când ea şi Sam au dormit bine o noapte întreagă în
patul ăsta, o noapte fără vise agitate, fără să scrâşnească din
dinţi, să se foiască şi să se întoarcă, a fost în noaptea de dinainte
de grătar.
Acum i se părea ceva extraordinar să-şi imagineze că se duc
amândoi la culcare, că dorm toată noaptea şi dimineaţa se trezesc
împreună. Cum fusese acea ultimă noapte de extraordinară
normalitate? Nu-şi amintea absolut nimic; ştia doar că fuseseră
foarte diferiţi de cei care deveniseră acum, după numai opt
săptămâni.
Au făcut sex? Probabil ca nu. Rareori mai apucau să facă. De
aceea fuseseră atât de sensibili în seara aceea. La sex.
Mama ei sperase că, în seara asta, după o cină la un restaurant
elegant, vor veni acasă şi „vor face dragoste”.
Dacă nu s-ar fi întors acasă devreme, dacă ar fi intrat pe uşă
ţinându-se de mână, Pam ar fi şters-o repede cu un zâmbet plin
de subînţelesuri, iar a doua zi ar fi sunat şi ar fi spus ceva
îngrozitor de deplasat, de genul: „Sper că n-aţi fost prea obosiţi să
faceţi dragoste, scumpo, o viaţă sexuală sănătoasă este crucială
pentru o căsnicie sănătoasă”.
Asta ar fi făcut-o pe Clementine să vrea să-şi bage degetele în
urechi şi să fredoneze „la la la”, aşa cum făcea când mama ei îi
ţinea lecţii despre educaţia sexuală când le ducea pe ea şi pe
Erika la petreceri. Erika, practic luându-şi notiţe de fiecare dată
când mama lui Clementine deschidea gura, asculta cu atenţie
aceste lecţii şi punea întrebări foarte punctuale despre cum se
procedează. „Când mai exact se pune prezervativul?” „Când
penisul băiatului…” „LA LA LA!” striga Clementine.
Mama ei fusese dintotdeauna prea deschisă şi prea jovială când
venea vorba de sex, de parcă era ceva ce-ţi făcea bine. Ca
gimnastica aerobică în apă. Ţinea fără jenă pe noptieră cartea
Bucuria sexului, de parcă era un roman bun. Clementine îşi
amintea mai ales complicăţeniile din acea carte.
Clementine voia ca sexul să fie ceva discret şi subtil. Cu
luminile stinse. Misterios. Fără complicaţii. I-a venit în minte
imaginea lui Tiffany în curtea aceea, dinainte să se aprindă
ghirlandele de lumini: tricoul lui Tiffany strălucitor de alb în
lumina incertă. I-a venit în gură un gust dulce. Era gustul
desertului lui Vid. Acum era gustul ruşinii.
Două sau trei nopţi după grătar, Clementine visase că făcea sex
pe scena sălii de concert a Casei Operei cu cineva care nu era
Sam. Holly şi Ruby erau în public şi se uitau cum mama lor făcea
sex cu un alt bărbat. Chiar acolo, în primul rând, legănându-şi
picioarele, în timp ce
Clementine gemea în cel mai depravat mod, şi la început se uitau
cu o concentrare inexpresivă, de parcă se uitau la
Dora exploratoarea, dar pe urmă au început să ţipe şi Clementine
striga „Imediat!” de parcă mai avea puţin până termina de spălat
vasele, nu până ajungea la orgasm, apoi părinţii ei şi părinţii lui
Sam veneau toţi patru alergând pe intervalul dintre scaune, cu
nişte figuri dezgustate, şi
mama lui Clementine ţipa „Cum ai putut, Clementine, cum ai
putut?”
Nu era un vis greu de interpretat. În mintea lui Clementine,
ceea ce s-a întâmplat se va lega întotdeauna sex. Sex ieftin şi
deşănţat.
Zile la rând îi reveniseră în memorie fragmente din acel vis
dezgustător de parcă ar fi fost o amintire reală. Trebuia să se
liniştească singură: Este în regulă, Clementine. Tu nu te-ai dat în
spectacol, făcând sex pe scena Casei Operei cu copiii în public.
Dar tot avea senzaţia că era mai degrabă o amintire decât un
vis.
Amândoi avuseseră coşmaruri în prima săptămână de după
grătar. Aşternuturile se învălmăşeau, pernele duhneau a
transpiraţie. Strigătele lui Sam o smulgeau violent din somn, de
parcă cineva o apuca de pieptul pijamalei şi o smucea în sus, în
poziţia şezând, cu inima bubuind. Sam stătea în fund lângă ea,
confuz şi vorbind nedesluşit, şi prima ei reacţie instinctivă era
întotdeauna de curată furie, niciodată de compasiune.
Sam începuse să scrâşnească din dinţi în somn. O melodie
insuportabilă în trei timpi. CLIC-doi-trei, CLIC-doi-trei. Ea stătea
acolo, cu ochii deschişi în întuneric, numărând ore în şir, cel
puţin aşa avea impresia.
Se pare că Clementine începuse să vorbească în somn. Odată s-
a trezit şi l-a găsit pe Sam aplecat peste ea ţipând (el zicea că nu
ţipa, dar aşa era): „Taci, taci, taci!”
Cel care devenea mai nemulţumit se ducea să doarmă sau să
citească în birou. Atunci au fost puse aşternuturi pe canapeaua
extensibilă şi aşa a rămas. Până la urmă vor trebui să discute
despre asta. Nu se putea să continue aşa la nesfârşit, nu?
Nu te mai gândi acum. O să se rezolve. Avea alte lucruri mai
importante pentru care să-şi facă griji. De exemplu, mâine trebuia
s-o sune pe Erika şi să aranjeze să se întâlnească cu ea la o cafea
după program. Apoi îi va spune că, bineînţeles, îi va dona ovule.
Va fi plăcerea ei, se va simţi onorată.
Fără niciun motiv, i-a venit în minte o amintire despre prima şi
singura dată când văzuse cum era acasă la
Erika în copilărie.
Erau prietene de vreo şase luni şi Clementine întotdeauna (de
cele mai multe ori, la insistenţele mamei ei) o invita pe Erika la ea
acasă să se joace, dar aceasta n-o imita niciodată şi Clementine,
cu simţul dreptăţii bine dezvoltat cum îl au copiii, începuse să se
sature. Era distractiv să mergi la alţii acasă. De multe ori primeai
dulciuri pe care acasă la tine nu aveai voie să le mănânci Şi-
atunci de ce Erika era atât de ciudată, de secretoasă şi, sincer, de
egoistă?
Apoi, într-o zi, când mama lui Clementine le ducea cu maşina
la un picnic cu şcoala, au oprit acasă la Erika pentru ca aceasta
să-şi ia repede ceva ce uitase. O pălărie? Clementine nu-şi mai
amintea. Îşi amintea doar că a sărit din maşină şi a alergat după
ea să-i spună Erika, mama a zis să-ţi iei şi o bluză mai groasă
deoarece se făcea răcoare, şi că s-a oprit în holul casei uluită. Uşa
de la intrare nu se deschidea larg. Probabil că Erika se întorsese
într-o parte ca să se strecoare înăuntru. Uşa era blocată de un
turn înalt până la tavan de cutii de carton pline-ochi.
„Ieşi afară! Ce cauţi aici?” ţipase Erika apărând brusc în hol, cu
faţa transfigurată de furie într-o mască grotescă şi
înspăimântătoare, şi Clementine tresărise speriată, dar n-a uitat
niciodată ce apucase să vadă în holul Erikăi.
Parcă dăduse peste o stradă murdară într-o casă din suburbii.
Lucrurile acelea: vrafuri uriaşe de ziare vechi, cârlige de umeraşe
pentru haine, paltoane, pantofi, o tigaie plină cu şiraguri de
mărgele, grămezi de pungi de plastic îndesate şi înnodate. Parcă
explodase viaţa cuiva. Şi mirosul. Mirosul de putreziciune,
mucegai şi mizerie.
Mama Erikăi, Sylvia, era asistentă, zice-se una perfect capabilă.
Lucrase ani de zile la un centru de geriatrie până să se
pensioneze. Lui Clementine i se părea incredibil că cineva care
trăia aşa a putut să lucreze în domeniul sănătăţii, unde lucruri ca
igiena, curăţenia şi ordinea contau atât de mult. După cele spuse
de Erika – acum putea să discute liber despre tulburarea obsesiv-
compulsivă de care suferea maică-sa –, nu era ceva neobişnuit, de
fapt se întâmpla frecvent ca astfel de persoane să lucreze în
domeniul medical. „Se spune că are legătură cu faptul că ei se
concentrează mai mult să aibă grijă de alţii şi nu mai au grijă de
ei”, spunea Erika. Apoi a adăugat: „Sau de copiii lor”.
Ani de-a rândul, problemele pe care le avea mama Erikăi
fuseseră ceva la care cu toţii se refereau indirect şi cu delicateţe,
chiar şi atunci când la televizor au început să apară acele
emisiuni şi brusc au avut un cuvânt pentru această grozăvie:
disposofobie. Mama Erikăi era obsedată să colecţioneze obiecte
inutile. Era clar. O boală. Abia de când a început să meargă la
„minunata” ei psihoterapeută în urmă cu un an, a început şi
Erika să spună cu voce tare cuvântul „disposofobie” şi să discute
implicaţiile lui psihologice într-o manieră nouă, tăioasă şi ciudată,
ca şi când nu fusese niciodată un secret grozav şi întunecat.
Cum putea Clementine să-i poarte pică Erikăi pentru că trebuia
să-şi împartă casa şi viaţa cu ea după ce văzuse unde locuia? Nu
se putea şi totuşi o făcea.
La fel era şi acum. Nu devenise o persoană mai bună. Încă nu-i
făcea plăcere gândul de a o ajuta pe prietena ei să-şi împlinească
cea mai mare dorinţă. În realitate simţea aceeaşi aversiune
copleşitoare ca atunci când au rugat-o să-i doneze ovule, dar
diferenţa era că acum îşi savura această aversiune. Voia ca
doctorii s-o taie. Voia să-i scoată o bucată din ea şi să i-o dea
Erikăi. Poftim, echilibrăm balanţa.
A stins veioza, s-a rostogolit spre mijlocul patului şi a încercat
să se gândească la orice altceva, numai la ziua aceea nu. Acea
aşa-numită „zi obişnuită”.
Capitolul 22
În ziua grătarului

Erika se uita la Clementine cum încerca să recupereze spuma


de Moet care curgea din sticlă în timp ce Vid stătea în mijlocul
bucătăriei lui gigantice, ţinând şampania sus cu ambele mâini şi
zâmbind prosteşte ca un câştigător de Formula 1 care pozează.
Clementine râdea de parcă era ceva din cale-afară de amuzant,
de parcă nu conta că şampania aceea scumpă era irosită. N-ar fi
trebuit să cheltuiască atâta. Nu era cazul să vină la un grătar în
curtea din spate cu o şampanie franţuzească. Ea şi Sam
întotdeauna se întindeau mai mult decât îşi permiteau. Ipoteca pe
căsuţa lor modernă şi igrasioasă! Erikăi şi lui Oliver nu le-a venit
să creadă când au auzit cât de mult au împrumutat şi pe urmă le-
au luat pe fete şi au plecat în vacanţă în Italia anul trecut!
Inconştienţă financiară. Au pus călătoria pe cardul de credit, deşi
copiii ar fi fost la fel de fericiţi şi dacă făceau un drum de o oră cu
maşina până la Central Coast, dar lui Sam şi Clementine le
trebuia numai Toscana.
De aceea Clementine avea mare nevoie să obţină postul cu
normă întreagă în orchestră. Ea întotdeauna se agita din cauza
audiţiilor, devenind brusc nesigură pe ea. Erika nu-şi putea
imagina cum să ai o slujbă şi să te îndoieşti de abilitatea ta de a o
îndeplini. În lumea Erikăi erai calificat pentru slujbă sau nu.
Poate că Erika interpretase greşit expresia de pe chipul lui
Clementine. Nu era vorba că nu voia să-i ajute donându-le ovule;
poate doar avea prea multe pe cap în acel moment. Ar fi trebuit să
aştepte s-o roage după audiţie. Dar până atunci mai erau câteva
luni. Dacă o obţinea, începea o slujbă nouă. Dacă n-o obţinea,
avea să fie devastată. Era acum sau niciodată.
Poate că era niciodată.
Cumva pastila pe care o luase îi afecta echilibrul? Nu,
bineînţeles că nu. Se simţea bine.
— Poftim!
Clementine i-a întins Erikăi un pahar, cumva fără s-o privească
în ochi.
— Am să iau şi eu unul, a spus Oliver.
Dezamăgirea lui faţă de cum ieşise „întâlnirea” îi trăgea în jos
colţurile gurii, făcându-l să semene cu un clovn trist. Îşi pusese
atâtea speranţe în ziua de azi.
„Crezi că va accepta?” întrebase brusc seara trecută când se
uitau la televizor, iar Erika nu putuse suporta dorinţa din vocea
lui şi, de teamă, îl repezise: „De unde să ştiu eu?”
— Da, am să beau şi eu, a spus Sam.
Parcă toată lumea murea de sete. Erika servise apă minerală la
ea acasă, cu lămâie. A luat o gură zdravănă de şampanie. Ei nu-i
plăcea chiar aşa de mult. Oare toţi se prefăceau că le place
şampania?
— Ştiu că nu e foarte elegant din partea mea, dar eu am să
beau o bere, a spus Tiffany şi s-a dus până la imensul frigider de
inox unde s-a oprit cu şoldul împins într-o parte.
Purta nişte blugi decoloraţi, aproape albi, cu tăieturi la
genunchi (erau tăieturi aparente, Erika aproape că o ierta pentru
ele) şi un tricou alb simplu, iar părul ei lung şi blond avea acel
look de tocmai-am-venit-de-la-plajă pe care îl afişau vedetele de
cinema. Numai cât o privea pe Tiffany, şi Erika se gândea la sex,
aşa că Dumnezeu ştie ce li se întâmpla bărbaţilor, deşi când s-a
uitat spre soţul ei a văzut că Oliver se uita în gol pe fereastră,
visând la copii. Soţul perfect. Care are nevoie de o soţie perfectă.
— De fapt, eu am să iau bere, dacă merge una, a spus Sam
punând paharul de şampanie pe tejgheaua din mijloc.
— Am nişte strukljl la cuptor, încă cinci minute, a spus Vid,
apoi a deschis uşa cuptorului şi s-a uitat înăuntru. E un ştrudel
cu brânză sărată, foarte bun, din Slovenia, o veche reţetă de
familie, nu, nu chiar, am luat-o de pe internet! a râs el hohotit. Îl
făcea mătuşă-mea, eu i-am cerut maică-mii reţeta şi ea a zis „De
unde s-o ştiu eu?” Maică-mea nu se pricepe la gătit. Eu sunt un
mare bucătar.
— Este un mare bucătar. Şi foarte modest, a spus Tiffany.
A dat capul pe spate şi a sorbit lung din bere, cu spatele arcuit,
cu pieptul scos în faţă ca o fată dintr-o reclamă de fotbal sexistă.
Erika nu-şi putea lua ochii de la ea. O făcea intenţionat? Era
extraordinar. Erika a prins privirea lui Clementine şi Clementine a
ridicat o sprânceană spre ea, iar Erika s-a abţinut să nu râdă şi
tot ce preţuia Erika în prietenia lor era încapsulat în acea ridicare
de sprânceană făcută pe ascuns, doar pentru ea.
— Mi-ar plăcea şi mie un bărbat care găteşte, i-a spus
Clementine lui Tiffany. De unde l-ai luat?
— Nu se spune, a replicat Tiffany cu cochetărie.
Uite, ăsta era genul de conversaţie pe care Erika nu-l înţelegea.
Nu era cam nepotrivită? Uşuratică? Iar Clementine şi Tiffany se
comportau atât de familiar una cu alta de parcă Erika era străina,
iar Clementine şi Tiffany erau vechi prietene.
— Hei, şi eu gătesc! a spus Sam lovind-o uşor pe Clementine
peste umăr.
— Au! a spus Clementine.
Apoi adresându-se lui Tiffany şi Vid:
— Adevărul este că amândoi gătim, dar niciunul nu se pricepe
prea bine.
— Ce? a spus Sam cu prefăcută indignare. Dar specialitatea
mea?
— Vita Stroganoff pe care o faci tu. E minunată. Excepţională.
Respecţi la literă instrucţiunile de pe pachet, a spus Clementine
cuprinzându-l cu o mână de mijloc.
Şi asta. Nu pricepea. Cum puteau să se tachineze unul pe altul
cu atâta afecţiune după momentul tensionat de la Erika de-
acasă? Moment provocat de Erika, dar chiar şi-aşa, Clementine şi
Sam ar fi trebuit să fie pe aceeaşi lungime de undă în legătură cu
un lucru atât de important cum era dacă să mai facă sau nu un
al treilea copil. Lucrul ăsta ar fi trebuit clarificat, discutat.
Clementine n-ar fi trebuit să le spună altora cu atâta nonşalanţă
că mai bine îşi vinde un ochi, făcându-i să creadă că se pot baza
pe spusele ei, zău aşa.
Toate glumiţele astea erau de dragul lui Vid şi Tiffany? Ea şi
Oliver nu făceau astfel de glume care se fac într-un cuplu
căsătorit. În public, Oliver îi vorbea Erikăi cu afecţiune, dar
politicos, ca unei mătuşi dragi, nu ca soţiei lui. Oamenii or crede
despre ei că n-au o căsnicie fericită.
— Dă-mi voie să-ţi mai torn, i-a spus Tiffany Erikăi ridicând
sticla de şampanie.
Erika s-a uitat uimită la paharul gol din mâna ei.
— Oh, Doamne, ce repede l-am terminat.
— Mă întreb dacă ar trebui să mă duc să văd ce fac copiii, a
spus Sam. Parcă e prea multă linişte sus, a adăugat el ridicând
privirea spre tavan.
— Ah, stai liniştit, nu-ţi face griji, se simt bine cu Dakota, a
spus Vid.
— Sam e ăla grijuliu, a spus Clementine.
— Da, Clementine preferă rolul de părinte care le oferă mai
multă libertate, a spus Sam. La magazin nu-i nevoie să stăm cu
ochii după ele, are grijă agentul de securitate.
— Sam, s-a întâmplat o singură dată, a protestat Clementine. O
secundă m-am întors cu spatele la Holly la JB Hi-Fi, le-a explicat
ea lui Vid şi Tiffany, deşi Erika nu-şi amintea să mai fi auzit
această întâmplare. Şi ea a fugit să caute un DVD cu Barbie sau
nu ştiu ce, s-a rătăcit şi a ieşit din magazin. A fost groaznic.
— Da, vezi, de-aia nu ai voie să te întorci cu spatele, a spus
Sam.
— Bine, domnule Care-nu-a-greşit-niciodată, a replicat
Clementine dând ochii peste cap.
— N-am făcut niciodată greşeala asta, a spus Sam.
— Asta nu-i nimic. Eu odată am pierdut-o pe Dakota pe plajă, a
spus Vid.
Erika şi Oliver s-au uitat unul la altul. Părinţii aceştia se luau
la întrecere să vadă cât de incompetenţi şi de iresponsabili erau?
Când Oliver şi Erika vor avea un copil, nu-l vor scăpa niciodată
din ochi. Niciodată. Ei vor evalua riscurile fiecărei situaţii. Îi vor
da copilului lor toată atenţia de care ei nu s-au bucurat din
partea părinţilor lor. Vor face totul bine acolo unde au greşit
părinţii lor.
— În viaţa mea n-am fost atât de speriată ca în ziua aia la plajă,
a spus Tiffany. Îmi venea să-l omor. Mă gândeam, dacă Dakota a
păţit ceva, îl omor, nu exagerez, îl omor, n-am să-l iert niciodată.
— Dar uite că trăiesc! Am găsit-o. Totul s-a terminat cu bine, a
spus Vid. Copiii se mai pierd. Face parte din viaţă.
Ba nu face, s-a gândit Erika.
— Ah, ba nu face, a spus Tiffany repetând ce gândea Erika. Nu
e ceva inevitabil.
— De acord, a spus Sam şi a ciocnit sticla de bere cu cea a lui
Tiffany. Of, Doamne. Ce parteneri iresponsabili avem.
— Tu şi cu mine suntem ăia iresponsabili, i-a spus Vid lui
Clementine, pronunţând cuvântul „iresponsabili” ca şi când era
un minunat fel de-a fi.
— Suntem relaxaţi, a comentat Clementine. Oricum, s-a
întâmplat o singură dată şi acum stau cu ochii pe ele ca un
vultur.
— Şi ce mai ziceţi voi doi? i-a întrebat Vid pe Erika şi Oliver,
observând probabil că vecinii lui nu luau parte la conversaţie.
— Eu stau cu ochii ca un vultur pe Erika, a spus Oliver spre
surprinderea lor. N-am pierdut-o o dată.
Toţi au râs şi Oliver părea triumfător. De obicei nu era în stare
să dea pe loc o replică deşteaptă. N-o strica, iubitule, s-a gândit
Erika văzând că Oliver a deschis gura pregătindu-se să mai zică
ceva. Opreşte-te aici. Nu încerca să repeţi acelaşi lucru într-un alt
mod ca să-i faci să râdă şi mai tare.
— Dar copii? Aveţi de gând să faceţi copii? a întrebat Vid.
A urmat o scurtă pauză. O încordare, un moment apăsător, de
parcă toţi îşi ţineau respiraţia.
— Vid, a spus Tiffany. Nu le pui oamenilor astfel de întrebări. E
ceva personal.
Vid părea uluit.
— De ce nu? Ce-i aşa personal când vine vorba de copii?
— Sperăm să avem copii, a spus Oliver dezumflat ca un balon.
Bietul Oliver. Numai ce se bucurase de micul lui triumf social.
— Într-o bună zi, a spus Erika.
Toţi păreau că evită s-o privească, aşa cum se întâmplă de
obicei când îţi rămâne mâncare în dinţi şi nimeni nu vrea să ţi-o
spună, aşa că încearcă să nu se uite. A verificat cu unghia să
vadă dacă nu i-a rămas între dinţi nişte susan de la crackeri.
Vrusese să pară pozitivă şi optimistă.
— Cât de curând, a spus ea.
— Da, dar nu trebuie să aşteptaţi prea mult, a spus Vid.
— Pentru Dumnezeu, Vid! a insistat Tiffany.
De la etaj s-a auzit un ţipăt ascuţit.
Capitolul 23
— Sunt Clementine.
Acum ploua atât de tare încât Erika abia distingea vocea lui
Clementine la telefon.
— Vorbeşte mai tare.
— Scuze. Sunt Clementine. Bună dimineaţa! Ce mai faci?
— Da, bună, tu ce mai faci?
Erika a mutat telefonul la cealaltă ureche şi l-a sprijinit cu
umărul ca să poată continua să ia lucrurile din casă şi să le ducă
în garaj, să le aşeze în maşină.
— Mă întrebam dacă ai vrea să ne întâlnim să bem ceva după
serviciu, a spus Clementine. Astăzi. Sau în altă zi.
— Nu mă duc la serviciu, a spus Erika. Îmi iau o zi liberă.
Trebuie să mă duc pe la mama.
Când a telefonat la birou, i-a zis secretarei să spună oricui
întreba de ea că şi-a luat o zi liberă pentru că mama ei era
bolnavă, ceea ce teoretic era adevărat.
A urmat o pauză.
— Oh, a spus Clementine şi tonul i s-a schimbat aşa cum se
întâmpla de fiecare dată când venea vorba de mama Erikăi.
A devenit ezitantă şi amabilă, de parcă vorbea cu cineva care
avea o boală în fază terminală.
— Mi-a zis aseară mama că te-a sunat.
— Da, a spus Erika.
Simţea o mică zvâcnire de furie la gândul că Clementine şi
mama ei discutau despre ea, săraca Erika, aşa cum probabil
făceau încă de când era copil.
A întrebat-o pe Clementine:
— Cum a fost la cină?
— Minunat, a spus Clementine, ceea ce însemna că n-a fost,
altfel s-ar fi lăudat ce arome senzaţionale avea cutare şi cutare
lucru.
Atunci nu-mi povesti, Clementine, nu-mi pasă dacă se duce de
râpă căsnicia ta, dacă viaţa ta perfectă nu mai este perfectă în
ultimul timp. Uită-te cum trăim noi, ceilalţi.
— Deci te duci pe la mama ta, a continuat Clementine. S-o…
ăă… ajuţi la curăţenie.
— Cât se poate.
Erika a luat recipientul de trei litri de dezinfectant şi l-a pus iar
jos. Era prea greu să-l care în timp ce încerca să vorbească la
telefon. A luat în schimb cele două mopuri şi a ieşit pe uşă spre
garaj, aprinzând lumina de-acolo. Garajul lor era impecabil de
curat. Ca un showroom pentru cele două maşini Statesman
albastre impecabil de curate.
— Şi Oliver şi-a luat liber?
Clementine ştia că Oliver venea întotdeauna cu ea. Erika şi-a
amintit când i-a spus lui Clementine cum a fost prima oară când
Oliver a ajutat-o să facă curăţenie la mama ei, ce frumos se
purtase, doar şi-a făcut treaba fără să se plângă, şi cum lui
Clementine i s-au umezit ochii când a auzit şi, fără să ştie de ce,
acea privire înlăcrimată a înfuriat-o pe Erika, deoarece ea ştia
deja ce norocoasă era că Oliver o ajuta, se simţea deja
recunoscătoare şi preţuită, dar reacţia lui Clementine a făcut-o să
se ruşineze, de parcă Erika nu merita asta, de parcă el făcea mai
mult decât era de aşteptat de la un soţ.
— Oliver a rămas acasă, dar e bolnav, a spus Erika.
A deschis portbagajul maşinii.
— Oh. Atunci, vrei să vin eu cu tine azi? a întrebat Clementine.
Aş putea să vin. Cânt la o nuntă în dimineaţa
asta. Dar pe urmă sunt liberă până când trebuie să le iau pe fete
de la şcoală.
Erika a închis ochii. Simţea note de speranţă şi teamă în vocea
lui Clementine. Şi-a adus aminte când Clementine avea
treisprezece ani şi a văzut cum trăia Erika: Clementine, cu tenul
ei de porţelan, cu ochii ei albaştri şi limpezi, cu viaţa ei frumoasă,
stând la uşa Erikăi, cu ochii ei rotunzi devenind deodată şi mai
rotunzi.
— Te-ar muşca puricii, i-a spus Erika fără menajamente.
Un singur ţânţar dacă era, întotdeauna muşca din pielea de
porţelan a lui Clementine. Arăta atât de apetisantă.
— M-aş da cu cremă de protecţie! a spus Clementine optimistă.
Era aproape ca şi cum voia să vină.
— Nu, a spus Erika. Nu. Mă descurc eu. Mulţumesc. Ar trebui
să exersezi pentru audiţie.
— Da, a spus Clementine scoţând un oftat. Probabil ca ai
dreptate.
— Cine îşi pune nunta într-o joi dimineaţa? a întrebat Erika
doar ca să schimbe subiectul şi pentru că, pe de o parte, nu voia
să audă ce bănuia că va urma. Invitaţii nu trebuie să-şi ia liber de
la serviciu?
— Oamenii care vor să economisească bani, a spus Clementine
vag. Şi este în grădină, n-au avut un plan de rezervă în caz că
plouă, bineînţeles. În fine, uite, nu voiam să fac asta la telefon,
dar…
Acum urmează. Oferta. Fusese doar o chestiune de timp. Erika
s-a oprit şi s-a uitat la recipientul imens cu dezinfectant.
— Ştiu că probabil n-ai vrut să mai aduci vorba de când cu
incidentul de la grătar, a spus Clementine. Îmi pare rău că mi-a
luat atâta timp ca să-ţi dau un răspuns.
Era ridicol de formală.
— Dar n-am vrut să crezi că a fost doar pentru că…
A ezitat.
— Şi evident, eu şi Sam nu mai gândeam bine…
— Clementine, a spus Erika. Nu trebuie să…
— Deci vreau s-o fac, a spus Clementine. Adică să-ţi donez
ovule. Vreau să te ajut să ai un copil. Mi-ar plăcea mult să te ajut.
Sunt pregătită, ştii tu, să mă pun pe treabă.
A tuşit uşor jenată, de parcă expresia „să mă pun pe treabă”
era într-o limbă străină pe care ea tocmai o învăţa.
— Îmi face plăcere.
Erika n-a spus nimic. A reuşit să ridice sticla cu dezinfectant,
proptind-o în şold, ca pe un copil mic şi obez. S-a întors în garaj
poticnindu-se.
— Vreau să ştii că decizia mea nu are nicio legătură cu ce s-a
întâmplat, a continuat Clementine. Oricum aş fi acceptat.
Erika a icnit de efort când a deschis portiera din dreapta şi a
lăsat dezinfectantul pe scaun.
— Of, Clementine, a spus ea şi de data asta nu s-a mai forţat
să vorbească pe un ton anume.
Era tonul ei adevărat. Vocea i-a răsunat în garaj. Era vocea cu
care îi vorbea lui Oliver în toiul nopţii, când îşi povesteau cele mai
ruşinoase secrete din copilăria lor ruşinoasă.
— Amândouă ştim că este o minciună.
Capitolul 24
În ziua grătarului

— Pare a fi Holly, a spus Sam şi a pus sticla de bere jos. Mă


duc eu.
— Vai de mine, a spus Tiffany. Să-ţi arăt unde sunt.
— Mami! a ţipat Holly de la etaj. Mami, mami, mami!
— Se pare că trebuie să mă duc şi eu, a spus Clementine cu o
uşurare evidentă.
Şi Erika voia să se ducă, să vadă dacă Holly n-a păţit ceva, dar
cu ambii părinţi de faţă, era categoric nepotrivit, ar fi din partea ei
un comportament deplasat care ar face-o pe Clementine să ofteze
exasperată. Acum au rămas în cameră doar Erika, Oliver şi Vid, şi
s-a văzut imediat că această formulă nu mergea deloc, deşi Vid,
desigur, făcea eforturi exuberante.
Oliver se uita posac în paharul cu şampanie în timp ce Vid a
deschis uşa cuptorului să vadă dacă s-a copt ce era înăuntru,
apoi a închis-o la loc.
Erika s-a uitat în jur, căutând un subiect de discuţie. Pe
tejgheaua din mijloc era un bol mare de sticlă, plin cu diferite
bucăţele de sticlă colorată de diferite dimensiuni.
— Ce drăguţ e, a spus ea trăgându-l mai aproape să-i
examineze conţinutul.
— E al lui Tiffany, a spus Vid. Ea îi zice sticlă de mare. Eu îi zic
gunoi.
A luat o bucată de sticlă verde-închis, ovală şi lunguiaţă.
— Uită-te la asta! I-am zis, iubito, asta provine dintr-un ciob de
sticlă de bere Heineken! Un beţiv o lasă pe plajă şi tu aduci acasă
gunoiul făcut de el! Ea îi dă înainte că e lustruită de mare şi mai
nu ştiu ce.
— Cred că e foarte decorativă, a spus Erika, deşi ea era de
acord cu el.
Era un bol cu gunoaie.
— Nevastă-mea e maniacă, a continuat Vid. Dacă n-aş fi eu, ar
fi ca ăia pe care-i vezi la televizor, ştii, ăia care strâng atâtea
porcării că nu mai au loc să deschidă uşa să iasă din casă.
— Tiffany nu-i maniacă, a spus Erika.
Oliver a tuşit uşor. Un mic avertisment.
— Ba este, chiar este, a continuat Vid. Ar trebui să vedeţi ce
garderobă are. Pantofii. Femeia asta este Imelda Marcos.
— Totuşi, nu-i maniacă, a insistat Erika evitând să se uite în
direcţia lui Oliver. Maică-mea chiar este maniacă.
Oliver a întins mâna cu palma în jos, în faţa Erikăi. Ca atunci
când vrei să opreşti un chelner să-ţi toarne iar în pahar, numai că
în loc de ajunge atâta vin, voia să spună ajunge cu confidenţele. În
lumea lui Oliver, nu spuneau nimănui nimic. Familia era un
subiect privat. Familia era ceva ruşinos. Aveau acest lucru în
comun, numai ca Erika nu mai voia să se simtă ruşinată.
— De-adevăratelea? a întrebat Vid cu interes. Cum arătau la
televizor?
Emisiunile de la televizor. Erika şi-a adus aminte cum fost
prima dată când a deschis televizorul şi a văzut holul mamei ei, îl
arătau să-l vadă lumea în toată gloria lui dezgustătoare, cum a
tresărit şi a dus mâinile la piept de parcă fusese împuşcată. Era
ceva ca un coşmar; un duşman îi filmase mizeria în secret şi o
transmisese pe post. Mintea ei raţională a înţeles în secunda
următoare. Bineînţeles că nu era holul mamei ei, era al unui
bătrân galez, din celălalt capăt al lumii, dar chiar şi arunci Erika
tot nu se putea debarasa de acel sentiment de expunere, de
umilire publică, şi l-a închis apăsând furioasă pe butonul
telecomenzii de parcă ar fi lovit pe cineva peste faţă. Niciodată n-a
urmărit o emisiune până la capăt; nu suporta tonul acela
nesincer, plin de o falsă compasiune.
— Da, de-adevăratelea, a spus Erika. Cum arătau la televizor.
— Uau, a făcut Vid.
— Are un ataşament patologic faţa de obiecte neînsufleţite, s-a
pomenit Erika spunând.
Oliver a oftat.
— Acumulează lucruri ca să se izoleze de lume, a continuat
Erika.
Nu se putea opri.
Aproape toată viaţa ei evitase să analizeze „obiceiul” mamei ei
sau să se gândească prea mult la el, mai puţin atunci când era
absolut necesar. Era ca şi când mama ci avea un fetiş
inacceptabil din punct de vedere social. Când a plecat de-acasă, a
reuşit să se detaşeze şi mai mult, dar la un moment dat, într-o
seară, în urmă cu an, Erika a căutat pe Google cuvântul
„disposofobie” şi uite-aşa a căpătat o neastâmpărată sete de
informaţii. Citea manuale, articole de specialitate, studii de caz,
iniţial cu inima bătându-i cu putere, de parcă făcea ceva ilegal,
dar pe măsură ce acumula dale, statistici şi expresii de genul
„ataşament patologic faţă de obiecte neînsufleţite”, pulsul i-a
revenit la normal. Nu era singura. Nu era chiar atât de specială.
Exista chiar şi un website „Copii de disposofobi”, unde oameni ca
Erika îşi împărtăşeau povestea unor frustrări identice. Toată
copilăria Erikăi, care altădată părea unică în ruşinea ei secretă şi
murdară, nu era altceva decât o categorie, un tip, o căsuţă de
bifat.
Toată acea muncă de documentare a făcut-o să ia decizia de a
căuta consiliere. „Mama mea este obsedată să adune lucruri”, i-a
spus ea psihoterapeutei la prima şedinţă, în clipa când s-a aşezat
pe scaun, cu aceeaşi seninătate cu care i-ar fi spus medicului de
familie „Am o tuse rea”. Fusese extraordinar, ca şi cum până
atunci avusese rău de înălţime şi acum făcea sărituri cu
paraşuta. Vorbea despre acest subiect. Avea să înveţe trucuri şi
tehnici. Avea să se repare pe sine ca pe un aparat de uz casnic
defect. Va fi ca nouă. Gata cu anxietatea atunci când o vizita pe
maică-sa. Gata cu valurile de panică arunci când un miros, un
cuvânt sau un gând trecător îi amintea de copilărie. Va rezolva
problema.
Şi-a mai pierdut din entuziasm când s-a dovedit că procesul de
reparare nu era atât de rapid sau de sistematic pe cât sperase,
dar era încă optimistă şi simţea că era un semn bun al sănătăţii
ei mentale faptul că acum putea să discute atât de liber despre
problema mamei ei. „Nu e un semn de sănătate mentală”, îi
spusese Oliver la un moment dat, cu o neobişnuită iritare în glas,
după ce Erika începuse să-i povestească unei doamne în vârstă
când stăteau la rând în supermarket de ce trebuia să cumpere
atâţia saci de plastic rezistenţi. „Te face să pari labilă psihic.”
Oliver nu înţelegea că Erika experimenta o neobişnuită şi nespusă
plăcere de a o pârî pe maică-sa. Nu-ţi mai păstrez secretele,
mamă. Te spun acestei doamne minione şi amabile din
supermarket, te spun oricui vrea să asculte.
Vid părea fascinat, intrigat.
— Uau, a exclamat el. Deci pur şi simplu nu poate să arunce
nimic, nu? Mi-aduc aminte că am văzut o emisiune, era un tip în
vârstă, strângea ziare. Teancuri-teancuri, şi eu mă gândeam,
frate, ce faci, n-o să le citeşti niciodată, aruncă-le la gunoi!
— Păi da, a spus Erika.
— Ce să arunce la gunoi?
Tiffany a reapărut însoţită de Dakota (care părea atât de
decolorată şi anostă pe lângă tulburătoarea ei mamă) şi Holly,
care părea veselă şi fericită după cât ţipase. Putea fi o regină a
dramei.
— E totul în regulă? a întrebat Erika.
— Oh, da, toate bune, a spus Tiffany. Holly s-a lovit când juca
tenis pe Wii.
— Te-a lovit în nas o minge de tenis? a întrebat-o Oliver pe
Holly.
Ai fi zis că i se schimba forma şi structura feţei când vorbea cu
copiii, de parcă până atunci stătuse cu dinţii încleştaţi.
— Ăă, Oliver, teoretic mingile de tenis nu sunt reale, i-a explicat
Holly ridicând câte două degete de la fiecare mână ca să pună
ghilimele cuvântului „reale”.
Oliver s-a lovit cu palma peste frunte.
— Prostul de mine.
— Ruby a venit cu capul „bang!” direct în nasul meu, a spus
Holly frecându-şi supărată nasul când şi-a adus aminte. Are un
cap supertare.
— Aoleu! a spus Oliver.
— Dakota se duce să-i arate lui Holly căsuţa unde doarme
Barney, a spus Tiffany.
— Vreau un căţel de ziua mea, a spus Holly. Exact ca Barney.
— Ţi-l dăm pe Barney. E foarte neascultător.
— Serios? a spus Holly. Mi-l dai?
— Nu, a spus Dakota. Tata glumeşte.
— Oh, a spus Holly şi i-a aruncat lui Vid o privi mâhnită.
Poate am să-i cumpăr eu un căţeluş de ziua ei, s-a gândit
Erika. Îi va lega o fundă de zgardă şi Holly o va îmbrăţişa, iar
Clementine va zâmbi cu indulgenţă şi afecţiune. (Era beată? Părea
că gândurile i-o luau razna, în tot felul de direcţii isterice.)
— O, Doamne, am să-i las pe părinţii tăi să se ocupe de asta! a
spus Tiffany.
Şi-a ridicat tricoul şi s-a scărpinat pe abdomenul plat şi
bronzat.
— Şi pe urmă ar trebui să ne mutăm afară, în foişor, nu crezi,
Vid? E prea frumos să stăm înăuntru. S-a făcut ştrudelul ăla?
— Ce fac Sam şi Clementine? a întrebat Erika.
— Ruby a vrut ca ei să joace tenis cu ea pe Wii, a spus Tiffany.
E prea mică pentru asta; pe urmă cred că au uitat de Ruby şi au
început să se întreacă între ei.
— Pampersul lui Ruby trebuie schimbat, i-a mărturisit Holly
Erikăi şi şi-a făcut vânt cu mâna pe la nas.
— Înseamnă că vor avea nevoie de geantă, a spus Erika luând
geanta cu scutece a lui Clementine.
Era tipic pentru Clementine şi Sam să-nceapă să joace un joc
pe calculator în timp ce copilul lor trebuia schimbat şi ei erau în
vizită la nişte oameni pe care abia îi cunoşteau. Uneori se
comportau ca nişte adolescenţi.
— Le-o duc eu sus, a spus ea.
— Este camera din capătul holului. Nu pe marmură!
Tiffany l-a întors pe Vid în direcţia opusă, spre cuptor chiar
înainte ca acesta să pună tava fierbinte pe tejgheaua din mijloc.
Erika şi-a pus geanta pe umăr şi a început să urce scara
arcuită, acoperită cu mochetă groasă. În capătul scărilor era un
palier imens, fără niciun fel de mobilă, ca un câmp mochetat gol.
Erika s-a oprit ca să-i permită copilului de cinci ani din ea să se
bucure de atâta spaţiu. Şi-a ridicat uşor mâinile în lateral. Pe un
perete era un imens tablou reprezentând un ochi, în a cărui
pupilă se reflecta un pat cu baldachin (absurd!), deasupra căruia
atârna un singur corp de iluminat ce semăna cu o sticlă de lapte
cu fundul în sus. Era ca o cameră într-o galerie de artă modernă.
Cât timp i-ar lua mamei ei să distrugă un astfel de „spaţiu” cu
porcăriile ei?
Erika a înaintat pe hol spre murmurul de voci ce se auzea în
camera din capăt. Covorul era atât de gros încât simţea că păşeşte
ca un astronaut. Ups! S-a clătinat puţin şi a şters peretele cu
umărul.
— Ar fi trebuit să mă întrebe pe mine în particular.
Era Clementine care vorbea cu glas scăzut, dar perfect
inteligibil.
— Nu când eram toţi patru. Cu brânză şi biscuiţi, pentru
Dumnezeu. Cu bucăţica aia de brânză care puţea. A fost atât de
aiurea. N-a fost aiurea?
Erika a îngheţat. Era atât de aproape de cameră încât le vedea
umbrele. S-a lipit de peretele holului la distanţă de uşă.
— S-a gândit probabil că ne privea pe toţi patru, a spus Sam.
— Presupun, a spus Clementine.
— Vrei s-o faci? a întrebat Sam.
— Nu. Nu vreau s-o fac. Adică asta este prima mea reacţie
instinctivă. Pur şi simplu nu. Nu vreau s-o fac. Sună groaznic,
dar… pur şi simplu urăsc gândul ăsta. Aproape că… îmi face
greaţă, of, Doamne, nu vreau să spun asta, pur şi simplu nu
vreau s-o fac.
Greaţă.
Erika a închis ochii. Oricâtă terapie şi oricâte duşuri lungi şi
fierbinţi ar face, niciodată nu va fi suficient de curată. Ea era în
continuare copilul murdar, muşcat de purici.
— Dar nu eşti obligată s-o faci, a spus Sam. E un lucru la care
ei ţi-au cerut să te gândeşti, nu trebuie să te ambalezi atâta din
cauza asta.
— Dar ea nu mai are pe nimeni! Doar pe mine. Mereu doar pe
mine. Nu are alte prietene. Parcă ar vrea mereu încă o bucăţică
din mine, a spus Clementine ridicând vocea.
— Ssst, a spus Sam.
— N-au cum să ne audă.
Dar Clementine a coborât glasul din nou şi a trebuit să-şi
încordeze auzul.
— Cred că m-aş simţi ca şi cum ar fi copilul meu. M-aş simţi ca
şi cum ei ar avea copilul meu. Dacă ar semăna cu Holly sau
Ruby?
— Asta n-ar trebui să te îngrijoreze atât de tare, dat fiind că mai
degrabă ţi-ai vinde un ochi…
— A fost o glumă. Erika n-ar fi trebuit s-o spună, eu chiar n-am
vrut să…
Clementine a ridicat din nou vocea.
— Da, ştiu, sigur, uite, hai să ne vedem acum de treabă şi o să
discutăm despre asta când ajungem acasă.
— Tati! s-a auzit vocea piţigăiată a lui Ruby. Joacă din nou!
Chiar acum. Acum, acum, acum.
— Ajunge, Ruby, trebuie să coborâm, a spus Clementine.
— Trebuie s-o schimbăm, asta trebuie să facem, a spus Sam.
Unde-i geanta cu scutece?
— E la parter, normal, doar n-o ţin legată de mână.
— Drace, nu fi aşa ţâfnoasă cu mine, o aduc eu.
Sam a ieşit din cameră şi s-a oprit brusc.
— Erika! a spus el şi a fost aproape nostim cum a făcut un pas
înapoi, cu ochii măriţi de spaimă, de parcă ea era un intrus.
Capitolul 25
Tiffany căuta prin sertarul de jos al comodei din camera
Dakotei după un cardigan alb Alannah Hill, cu nişte periuţe albe
cusute pe umeri, care brusc părea exact ce trebuia să poarte o
mamă de la o şcoală privată la Dimineaţa Informativă
„obligatorie”.
Era sigură că acesta era cardiganul pe care îl scosese din
geantă şi i-l dăduse Dakotei să-l îmbrace când au fost la botezul
fetiţei verişoarei lui Vid din urmă cu câteva săptămâni şi s-a făcut
dintr-odată frig. Dakotei îi atârnau mânecile, dar ei nu-i păsa
niciodată ce punea pe ea. Ştiind-o pe Dakota, aceasta îl îndesase
într-un sertar când ajunsese acasă. Probabil că trebuia curăţat,
dar Tiffany era obsedată să-l găsească, de parcă era singura
soluţie a unei probleme extrem de complicate.
A scos toate lucrurile din ultimul sertar şi le-a pus pe jos, lângă
ea. În fundul sertarului era îndesată o carte. A vrut s-o pună pe
jos şi a văzut că era doar o jumătate carte. Îi lipsea coperta.
Fusese ruptă în două. Aproape fiecare pagină fusese mâzgălită cu
un scris furios, cu marker negru, în unele cazuri atât de apăsat
încât hârtia fusese găurită.
S-a aşezat pe vine, uitându-se lung la ea, respirând precipitat.
În partea de sus a paginii era titlul: Jocurile foamei. Nu asta era
cartea despre care sora ei Karen îi spusese că nu era potrivită
pentru vârsta Dakotei? „Trebuie să fii atentă la ce citeşte”, îi
spusese Karen sfătoasă. „Tu nu ştii ce violentă e cartea aia?” Dar
Tiffany crezuse că n-ar trebui să cenzureze lecturile Dakotei. Doar
nu era pornografie. Era o carte pentru adulţi tineri. Tiffany ştia
despre ce era cartea (văzuse trailerul filmului pe YouTube), dar şi
basmele erau violente. Cum era Hansel şi Gretel?! Dakotei îi
plăcuseră dintotdeauna poveştile de groază.
Oare cartea avusese un impact teribil atât de profund asupra
Dakotei încât aceasta simţise nevoia s-o distrugă? Părea că fusese
vandalizată cu brutalitate. Tiffany a mai scos nişte haine din
sertar şi a găsit şi cealaltă jumătate a cărţii.
Dakota ţinea mult la cărţile ei şi întotdeauna avea mare grijă de
ele. Biblioteca ei era într-o ordine perfectă. Nici măcar nu îndoia
colţurile paginilor. Folosea un semn de carte! Iar acum rupea o
carte şi o ascundea? N-avea niciun sens. Cititul era plăcerea ei
cea mai mare.
Tiffany a ridicat privirea în tavan. Şi totuşi, Dakota mai citea la
fel de mult ca altădată? Sigur, avea de citit ca temă pentru acasă
şi Dakota se aşeza conştiincioasă la biroul ei şi îşi făcea toate
temele fără să-i spună cineva, fără să fie nevoie ca Tiffany s-o
monitorizeze. Dar oare mai citea de plăcere?
Când a fost ultima oară când Tiffany a găsit-o citind în pat sau
pe sofaua de la geam? Nu-şi amintea. Doamne Sfinte, cartea asta
o tulburase atât de tare încât acum nu mai putea să citească?
Neglijenţa lui Tiffany era impardonabilă. Ce mama groaznică. Ce
vecină groaznică. Ce femeie groaznică.
— Ai terminat de lustruit pantofii ăia, Vid? a strigat ea. Nu
vrem să întârziem! Pe ploaie se va circula greu!
Tiffany a băgat toate hainele la loc în sertar, inclusiv cartea.
Evident, deocamdată nu-i va spune nimic Dakotei, nu acum când
tocmai se pregăteau să plece la Dimineaţa Informativă.
Se va gândi la asta mai târziu.
Capitolul 26
În ziua grătarului

Sam a spus „Erika!” şi Clementine şi-a pus palma peste gură ca


pentru a-şi lua vorbele înapoi, apoi a lăsat-o repede jos ca pe o
dovadă a vinovăţiei. Era de necrezut atâta prostie şi nechibzuinţă
din partea ei.
— Oh! Bună! Mersi! a spus ea când Erika a intrat în cameră şi
i-a dat geanta cu scutece. Cum de-ai ghicit că ne trebuie? Holly e
bine?
În timp ce trăncănea, derula frenetic în minte discuţia, ce-ar fi
putut Erika să audă? Ceva? Totul? Oh, Doamne, nu partea când
spunea că-i este greaţă. Tonul pe care o spusese era cel mai rău.
Un ton de dispreţ.
Continua să vorbească de parcă putea să ascundă ce spusese
sub noi straturi de conversaţie.
— Dakota a luat-o să-i arate cuşca lui Barney. Vrea un căţel de
ziua ei. Să nu care cumva să-i iei unul, da? Glumeam, ştiu ca nu
i-ai lua. Nu-i aşa că au o casă superbă? Pun pariu că şi cuşca
pentru câine este de cinci stele!
Din spatele Erikăi, Sam a făcut ochii mari şi şi-a trecut un
deget peste gât.
— Tiffany vrea să ieşim cu toţii la foişorul din curte, a spus
Erika.
Vorbea pe acelaşi ton sec şi rece ca de obicei. Poate că nu
auzise nimic.
— Eu cobor să văd ce face Holly, a spus Sam. Te descurci cu
Ruby?
— Sigur, mă descurc eu cu Ruby a spus Clementine.
Întotdeauna făcea aşa când o lăsa cu una sau cu amândouă
fetele, de parcă avea nevoie de confirmare de la ea că nu va uita
să aibă grija de propriii copii.
— Unde vrei s-o schimbi? a întrebat Erika uitându-se în jur.
Era o cameră pe care oamenii bogaţi o numeau sală
multimedia. Erau acolo canapele din piele şi un ecran ridicol de
mare pe peretele din faţă. Sam aproape că murise de invidie când
îl văzuse.
— Of, Doamne, a spus Clementine. Nu ştiu. Cred că pe podea.
A început să întindă salteluţa de înfăşat şi şerveţelele.
— Totul pare foarte scump, nu crezi?
— Miros urât, a spus Ruby.
A înclinat capul pe spate cu un aer seducător, de parcă faptul
că mirosea urât era ceva pentru care merita un premiu.
— Da, miroşi, a spus Clementine.
— Holly nu făcea la toaletă când era la vârsta ei? a întrebat
Erika în timp ce Clementine o schimba.
— Am tot amânat, a recunoscut Clementine
În mod normal, Clementine s-ar fi simţit deranjată de critica
implicită din întrebarea Erikăi, dar acum era nerăbdătoare să-şi
recunoască umilă eşecul, ca şi cum asta ar achita-o cumva de
lucrurile urâte pe care le spusese. (Dumnezeule, se plânsese de
dimensiunea bucăţii de brânză.)
— Odată ce-ai început, nu trebuie să renunţi, parcă eşti
consemnat la domiciliu, nu poţi să te duci niciunde, adică poţi,
dar e complicat… şi ăăă… dar suntem cu toţii gata, i-am pregătit
chiloţeii de fetiţă mare, nu-i aşa, Ruby? Ne-am gândit, după ce
scăpăm de audiţia mea, de petrecerea de ziua lui Holly şi de
nunta de rubin a părinţilor lui Sam, ne ţinem de treabă.
Taci, taci, taci. Nu se putea opri din vorbit.
— Aşa-i, a spus Erika sec.
În mod normal, ar avea o opinie contrară cu care ar bate-o la
cap. Încă de când Ruby şi Holly erau bebeluşi, Erika citea articole
despre îngrijirea copiilor de vârsta lor şi îi dădea sfaturi despre
„etapele importante”. Clementine crezuse întotdeauna că asta era
o dovadă a interesului obsesiv, la limita bizarului, pe care Erika îl
manifesta faţa de viaţa ei personală, şi nu a interesului de a avea
propriii copii. Ce egoistă fusese.
— Sus! a cerut Ruby imediat ce Clementine a terminat s-o
schimbe.
A întins mâinile spre Erika şi Erika a luat-o în braţe, sprijinind-
o pe şold.
— Acolo!
Ruby s-a aruncat cu corpul într-o parte ca să-i arate Erikăi în
ce direcţie s-o ia, de parcă era călare pe un cal nărăvaş.
— Eşti un mic dictator, a spus Erika ducând-o pe Ruby mai
aproape de un raft unde Clementine văzuse o păpuşă de porţelan
pe care Ruby spera să pună mâna.
— Oh, asta vrei! Nu cred că avem voie să punem mâna, a spus
Erika şi s-a răsucit astfel încât mâinile întinse ale lui Ruby să nu
apuce păpuşa.
Privirea Erikăi a întâlnit-o pe cea a lui Clementine pe deasupra
capului lui Ruby. Era ceva puţin confuz şi ciudat în felul cum s-a
uitat la Clementine, dar nu părea jignită sau supărată. Probabil
că nu auzise. Doar n-ar fi stat la uşă să asculte. Nu era stilul
Erikăi. Ar fi dat buzna înăuntru să le dea geanta cu scutece, să le
arate ce incompetenţi sunt ei, să demonstreze că ea s-ar fi
descurcat mult mai bine decât ei.
Clementine a văzut că Erika a înclinat fruntea cu afecţiune,
lipind-o de cea a lui Ruby, şi i s-a pus un nod în gât, simţindu-se
vinovată pentru lipsa ei de generozitate.
Dar tot nu putea, nu voia, să facă ceea ce-i ceruse.
Nu vreau s-o fac. Nu vreau s-o fac. S-a aplecat să pună salteluţa
înapoi în geantă şi şi-a dat seama că nu Erikăi i se adresa în
gând, ci mamei ei: Am fost amabilă, am fost bună, dar acum
ajunge, nu mă pune să fac şi asta.
Capitolul 27
— Oliver, a spus Erika încet, în caz că dormea.
Stătea la capătul patului şi se uita la el. Un braţ îi ieşea de sub
pătură, îndoit într-un unghi atrăgător care îi arăta tricepşii
minunaţi. Era subţire, aproape slab, dar bine legat. (La începutul
relaţiei lor, fuseseră la plajă împreună cu Clementine, Sam şi
Holly, care era mititică pe vremea aceea, iar Clementine îi şoptise
Erikăi la ureche: „Noul tău prieten este neaşteptat de bine făcut,
nu crezi?” Asta o încântase pe Erika mai mult decât îi plăcea să
recunoască.)
— Mmmm?
Oliver s-a întors cu faţa în sus şi a deschis ochii.
— Sunt gata să mă duc la mama, a spus ea.
Oliver a căscat, s-a frecat la ochi şi şi-a recuperat ochelarii de
pe noptieră. S-a uitat pe geam la ploaia torenţială de-afară.
— Poate ar trebui să mai aştepţi până se mai domoleşte
potopul.
— Aş aştepta toată ziua, a spus Erika.
S-a uitat la patul ei, acoperit cu lenjerie impecabilă, albă ca
zăpada. Oliver făcea patul în fiecare zi, întinzând bine colţurile
aşternuturilor şi băgându-le sub saltea. Era surprinsă de cât de
tare îşi dorea să se dezbrace, să se bage
în pat şi să uite de tot. De obicei nu dormea în timpul zilei.
— Cum te simţi? a întrebat ea.
— Cred că aş putea să mă simt mai bine, a spus Oliver
îngrijorat.
S-a ridicat în capul oaselor şi s-a pipăit sub ochi ca să-şi
verifice sinusurile.
— Oh, nu. Mă simt bine! Ar fi trebuit să mă duc la serviciu.
De câte ori îşi lua o zi liberă pentru că era bolnav, bietul de el
îşi monitoriza obsesiv starea de sănătate ca să nu-şi folosească
aiurea dreptul la învoiri din motive medicale.
— Sau aş putea să te ajut să faci curat la mama ta.
S-a aşezat pe marginea patului şi a pus picioarele pe podea.
— Aş putea s-o schimb cu o zi din concediul anual.
— Mai ai nevoie de o zi de odihnă, a spus Erika. Şi n-ai ce să
cauţi acasă la mama cât eşti bolnav.
— De fapt mă simt puţin cam ameţit, a spus Oliver uşurat. Da,
acum simt clar o ameţeală. N-aş putea să conduc şedinţa pentru
aprobarea auditului. În niciun caz.
— N-ai putea să conduci şedinţa pentru aprobarea auditului.
Întinde-te la loc. Am să-ţi pregătesc un ceai şi nişte pâine prăjită
înainte să plec.
— Eşti minunată, a spus el.
Era întotdeauna patetic de recunoscător pentru orice gest de
grijă pe care îl primea când era bolnav. De la vârsta de zece ani îşi
făcea singur programările la doctor. Nu era de mirare că era
ipohondru. Nu că Erika ar fi primit mai multă grijă având o mamă
asistentă, în niciun caz dacă doar îi curgea nasul (fără supă caldă
de pui pe o tavă cum primea Clementine de la Pam), deşi în
puţinele dăţi din viaţa ei, când Erika s-a îmbolnăvit zdravăn,
mama ei a îngrijit-o şi a făcut-o extrem de bine, ca şi când în
sfârşit devenise interesantă.
— Vorbeai cu cineva la telefon mai devreme? a întrebat Oliver
când ea a dat să iasă din cameră.
— Cu Clementine, a spus Erika.
A ezitat. Nu voia să-i spună că aceasta acceptase. Nu voia să-l
vadă că se ridică din pat, cu obrajii din nou îmbujoraţi.
Oliver n-a deschis ochii.
— Vreo veste?
— Nu, a spus Erika. Încă nu.
Trebuia să se gândească. Astăzi avea şedinţa „de urgenţă” cu
psihoterapeuta. Poate că o va ajuta să-şi clarifice gândurile. Avea
atâtea de discutat la şedinţa de azi! S-ar putea să fie nevoie să-şi
ia agenda cu ea. Asta n-o s-o facă să semene cu o personalitate de
tip A. Nu că Erika avea ceva împotrivă să fii tipul A. De ce-ai vrea
să fii un alt tip de personalitate?
În timp ce-i pregătea lui Oliver ceaiul şi pâinea prăjită, s-a
gândit cum a fost când doctorul le-a spus prima oară că era
timpul să renunţe la ovulele Erikăi.
„Putem plăti pe cineva ca să ne doneze, nu?” întrebase Erika. Ei
nu-i păsa. Se simţea aproape uşurată pentru că putea să uite
acum de frica ei secretă de a nu transmite diferite tare genetice.
Nu-i făcuse niciodată vreo plăcere deosebită să-şi imagineze un
copil care să aibă ochii, părul sau trăsăturile ei de caracter. Cine
şi-ar dori să aibă părul ei cu firul subţire şi tern. Picioarele ei
slăbănoage, cu genunchi apropiaţi? Şi dacă copilul suferea de
disposofobie? Mai bine să nu fie copilul ei biologic. A fost gata să
meargă mai departe aproape imediat.
Se pare că Oliver a fost cel care a suferit cu adevărat. A fost
ciudat. Înduioşător, dar derutant. Ea ştia că el o iubeşte. A fost
una dintre cele mai frumoase surprize din viaţa ei. Dar chiar să-ţi
doreşti un copil care semăna cu Erika, se comporta ca Erika, avea
trăsăturile ei fizice şi mentale? Haida-de. Era niţel cam mult.
Oricum, ei aveau bani. Puteau să plătească pentru ovulele
altcuiva. În sfârşit, vor rezolva problema asta odată pentru
totdeauna.
Dar se pare că nu.
„Nu”, a spus doctorul. „Este ilegal aici.” Doctoriţa lor era o
americancă. „Aveţi voie să-i plătiţi donatoarei cheltuielile medicale
şi timpul investit, dar atât. Nu e ca la noi, unde studente tinere
donează ovule contra unei sume de bani. În Australia este o
adevărată penurie de donatoare de ovule.” S-a uitat la ei cu
tristeţe şi resemnare. Era clar că mai spusese lucrul ăsta de foarte
multe ori înainte. „Trebuie să căutaţi un donator altruist. Există
femei care sunt dispuse să doneze ovule unor străini, dar sunt
greu de găsit. Cea mai simplă şi mai puţin complicată opţiune la
care v-aş sugera să vă gândiţi mai întâi, este să găsiţi o prietenă
bună sau o rudă care să vă ajute.”
„Oh, asta-i bine. Oricum n-am vrea ovulele unei străine”, a
spus Oliver imediat şi Erika s-a gândit: N-am vrea? De ce nu? „Nu
vrem să construim pur şi simplu un copil din piese disparate, şi
atât”, a spus el. Faţa doctoriţei a devenit inexpresivă şi
profesională în timp ce îl asculta pe Oliver. La urma urmei, asta
era meseria ei: să construiască bebeluşi. „Vrem ca acest copil să
vină dintr-un loc unde există dragoste”, a spus Oliver cu emoţie în
glas, iar Erika a roşit, efectiv a roşit, deoarece nu înţelegea despre
naiba vorbeşte. Ea nu avea nielo reţinere să vorbească despre
ovulaţie, ciclu menstrual şi foliculi în faţa doctorului care se
ocupa de FIV, dar nu despre dragoste. Era ceva foarte personal.
Oliver a fost cel care sugerase să apeleze la Clementine, în
maşină în drum spre casă, şi Erika se opusese instinctiv şi
instantaneu. Nu. Exclus. Lui Clementine nu-i plăceau acele.
Clementine era prea ocupată încercând să-şi pună în echilibru
munca şi cariera. Erikăi nu-i plăcea să-i ceară lui Clementine
favoruri, prefera să-i facă ea favoruri lui Clementine.
Dar pe urmă s-a gândit la Holly şi Ruby şi brusc se simţise
copleşită de cea mai grozavă dorinţă. Să aibă o Holly sau o Ruby a
ei. Brusc, această idee abstractă pe care de mult timp se străduia
s-o materializeze a devenit reală. Ochii de pisică, verzi şi frumoşi
ai lui Ruby cu părul negru al lui Oliver. Buzele ca un boboc de
trandafir ale lui Holly cu nasul lui Oliver. Pentru prima oară de
când începuse procesul de fertilizare in vitro, s-a simţit cu
adevărat disperată să aibă un copil. Acel copil. Şi-l dorea la fel de
mult ca Oliver. Aproape că-şi dorea copilul lui Clementine mai
mult decât şi l-ar fi dorit pe-al ei.
Apa din ceainic a fiert, iar ea şi-a adus aminte cum păşea pe
holul acoperit cu covorul moale şi gros, acasă la Tiffany şi Vid,
închisă în acea bulă ciudată unde nimic nu părea real, în afară de
vocea lui Clementine pe care a auzit-o perfect: Aproape că… îmi
face greaţă, of, Doamne, nu vreau să spun asta, pur şi simplu nu
vreau s-o fac.
De ce îşi amintea atât de clar partea asta din seara aceea? Ar fi
mai bine dacă vorbele lui Clementine i s-ar fi şters din memorie,
dar amintirea acestei părţi din după-amiaza aceea era clară ca
lacrima, se distingea mai clar şi decât o amintire obişnuită, ca şi
cum pastila şi primul pahar de şampanie produseseră o reacţie
chimică ce-i întărise memoria înainte să i-o întunece.
A auzit-o pe Clementine spunând: „Dacă seamănă cu
Holly sau Ruby?”
Chiar şi după atâtea săptămâni i se aprindeau obrajii când îşi
aducea aminte. Clementine spusese în gura mare care erau cele
mai frumoase şi intime speranţe ale Erikăi pe un ton de dispreţ.
Şi-a amintit cum a intrat în cameră şi a văzut-o pe Clementine
cu o faţă îngrozită. Era evident îngrozită că Erika auzise.
Şi-a amintit cum a coborât scările cu Ruby în braţe în timp ce
furia şi durerea i se răspândeau în corp ca o infecţie. Furie şi
durere pentru Oliver, care crezuse cu atâta inocenţă şi încântare
că, dacă îi cereau lui Clementine să doneze ovule, copilaşul lui va
veni dintr-un loc unde există dragoste. Un loc unde există
dragoste. Ce glumă.
Ieşiseră în curtea aceea ridicolă şi Tiffany îi oferise vin, un vin
foarte bun, şi ea îl băuse mai repede decât băuse vreodată un
pahar de vin şi de fiecare dată când Erika se uita la Clementine
care râdea, vorbea, se distra de minune, ţipa la ea în gând: Poţi
să-şi păstrezi ovulele alea nenorocite.
Din acel punct încolo, amintirile ei despre cele întâmplate în
după-amiaza aceea începeau să se destrame, să se fragmenteze,
să se risipească.
Capitolul 28
În ziua grătarului

— Asta da curte, a spus Sam.


— E… uimitoare, a spus Clementine.
Casa lui Vid şi a lui Tiffany fusese impresionantă, mai ales
operele de artă, dar această curte amenajată somptuos, cu jocuri
de ape susurând, fântâni şi urne, statuete din marmură albă şi
terasa împodobită luxos cu lumânări parfumate aprinse, era un
cu totul alt nivel de extravaganţă. Aroma cărnii la grătar umplea
aerul şi lui Clementine îi venea să râdă în hohote de încântare, ca
un copil care intra în Disneyland. Era fermecată de toată această
opulenţă. Avea ceva atât de hedonist şi de generos, mai ales după
casa de un minimalism rigid a bietei Erika.
Sigur că înţelegea motivele pentru care Erika era obsedată de
stilul minimalist, nu era complet insensibilă.
— Da curtea e în stilul lui Vid. El mizează pe sobrietate, a spus
Tiffany în timp ce a poftit-o pe Clementine să ia loc, i-a umplut
paharul de şampanie şi i-a întins farfuria cu ştrudelele lui Vid,
proaspăt scoase din cuptor.
Clementine s-a întrebat dacă Tiffany avea cumva experienţă în
domeniul serviciilor hoteliere. Aproape că ţinea un braţ îndoit la
spate când s-a aplecat să toarne în pahare.
De pe terasa joasă şi lungă unde stătea, Clementine le vedea pe
fiicele ei jucându-se pe un dreptunghi lung de iarbă, lângă
foişorul cu coloane ornamentale şi cupolă din fier forjat. Îi
aruncau căţelului o minge de tenis. În acel moment, mingea era la
Ruby, care o ţinea sus, deasupra capului, în timp ce câinele,
încordat şi tremurând de nerăbdare, stătea în faţa ei, pregătit să
sară.
— Neapărat să-i zici Dakotei să ne spună când se satură să
aibă grijă de fete, i-a spus Clementine lui Tiffany, deşi spera ca
lucrul acesta să nu se întâmple prea curând.
— Se distrează de minune cu ele, a spus Tiffany. Voi relaxaţi-vă
şi bucuraţi-vă de priveliştea Fântânii di Trevi de colo.
A arătat cu capul spre cea mai mare şi mai extravagantă
fântână, o creaţie monolită construită ca un tort de nuntă, cu
îngeri înaripaţi cu mâinile ridicate ca şi cum ar cânta, numai că
din gurile lor ţâşneau minunate jeturi de apă ce se arcuiau şi se
încrucişau.
— Aşa o numesc surorile mele, a adăugat ea.
— Surorile ei au greşit ţara, a spus Vid. Grădina din Versailles
a fost sursa mea de inspiraţie, din Franţa, ştii! Am căutat cărţi,
fotografii, m-am documentat. Este după proiectul meu, să ştii, eu
am schiţat-o: foişorul, fântâna, totul! Apoi am adus nişte prieteni
să mi-o construiască. Cunosc mulţi meseriaşi. Dar surorile ei! a
spus Vid arătând spre Tiffany cu degetul mare. Când au văzut
curtea, atâta au râs că erau să facă pe ele.
A ridicat din umeri nepăsător.
— Le-am zis, nu mă deranjează că opera mea v-a adus bucurie!
— Mi se pare incredibilă, a spus Clementine.
— Fără piscină? a întrebat Sam care crescuse bălăcindu-se cu
fraţii şi sora lui într-o piscină supraterană în curtea din spate.
Aveţi destul spaţiu pentru una.
Se uita prin curte ca şi cum plănuia să redecoreze şi
Clementine şi-a dat seama unde îl ducea gândul. Uneori vorbea
visător despre posibilitatea de a vinde casa şi a cumpăra un teren
într-un cartier de modă veche din suburbii, unde ar avea loc
pentru o piscină şi o trampolină, o căsuţă din lemn, un adăpost
pentru păsări şi o grădină de legume, o casă unde copiii lui să
aibă copilăria pe care a avut-o el, chiar dacă nimeni nu mai avea o
astfel de copilărie, chiar dacă Sam era mai urban decât ea şi îi
plăcea că putea să meargă la restaurante, baruri şi să ia feribotul
spre oraş.
Categoric şi al treilea copil făcea parte din acel vis suburban al
lui Sam. Poate chiar şi al patrulea. Clementine s-a cutremurat la
gândul acesta.
— Fără piscină! Nu sunt un fan al clorului. E nenatural, a spus
Vid, ca şi când atâta marmură lucioasă şi beton erau ceva
natural.
— E incredibilă, a spus din nou Clementine ca nu cumva
comentariul lui Sam să fie interpretat drept critică. Acela din colţ
este un labirint? Pentru escapade amoroase?
Nu ştia de ce spusese „escapade amoroase”. Ce chestie. Oare
mai spusese vreodată cu voce tare cuvântul „escapadă”? Măcar îl
pronunţase cum trebuie?
— Da, şi pentru vânătoarea de ouă de Paşte cu toţi verii
Dakotei, a spus Tiffany.
— Cred că vă ia ceva timp să aveţi grijă de sculptura vegetală, a
comentat Oliver uitându-se la gardurile vii sculptate.
— Ştii, am un prieten bun, el se ocupă.
Vid a făcut cu mâinile nişte mişcări de foarfece uriaşe ca să
arate că altcineva se ocupa de tuns gardurile vii.
Lumina târzie a după-amiezii se strecura pe terasă şi crea un
efect de curcubeu prin ceaţa de apă ce se ridica din fântâna
adorabil de kitschoasă. Clementine s-a simţit cuprinsă brusc de
un val de optimism. Sigur Erika nu auzise ce spusese, şi dacă
auzise, Clementine va îndrepta lucrurile aşa cum făcuse de atâtea
ori înainte şi atunci va găsi un mod de a-i explica frumos şi cu
blândeţe de ce nu putea să-i doneze ovule. O donatoare anonimă
ar fi mai potrivită pentru toţi cei implicaţi. Existau! Nu? Femeile
rămâneau mereu gravide folosind ovule donate. Sau celebrităţile,
în orice caz.
Iar Sam nu-şi dorea cu adevărat încă un copil aşa cum nu-şi
dorea să fie un meseriaş ca taică-su. Zicea uneori că ar fi trebuit
să facă ceva cu mâinile. După o zi grea la serviciu, se plângea că
el nu era deloc făcut pentru lumea corporatistă, pentru ca în
următorul minut să fie super-încântat de o reclamă comercială pe
care o filma. Toţi aveau de rezervă un alt fel de viaţă care ar fi
putut să-i facă fericiţi. Da, Sam ar fi putut fi un instalator însurat
cu o femeie casnică, o gospodină care să ţină casa în ordine
perfectă, cu cinci fii voinici care jucau fotbal, dar atunci probabil
că ar fi visat să aibă o slujbă interesantă la birou şi să locuiască
într-o suburbie liniştită în apropiere de port, cu o violoncelistă şi
două fetiţe superbe, zău aşa.
Clementine a muşcat din ştrudelul făcut de Vid. Sam, care
mâncase deja jumătate din unul, a râs de ea.
— Ştiam că ai să-ţi dai ochii peste cap când o să guşti din el.
— E senzaţional, a spus Clementine.
— Da, nu-i rău, a spus Vid. Spune-mi, simţi un gust de ceva, o
idee de aromă, ştii tu, un strop de aromă şi nu ştii exact ce e?
— E salvie, a spus Clementine.
— Salvie este! a strigat Vid.
— Ce deşteaptă e nevastă-mea, a spus Sam.
Tiffany a râs pe înfundate şi Clementine a văzut plăcerea de pe
chipul soţului ei că făcuse o tipă sexy să râdă.
— Tiffany, nu încuraja glumele proaste, a spus ea.
— Scuze, a spus Tiffany zâmbind.
Clementine i-a zâmbit la rândul ei şi a constatat că privirea îi
era atrasă irezistibil de decolteul lui Tiffany. Arăta ca în reclama la
sutiene Wonderbra. Oare sânii aceia erau naturali? Probabil că
Tiffany îşi putea permite ce era mai bun. Emmeline, o prietenă de-
a lui Clementine, ar şti. Emmeline avea ureche muzicală şi un
ochi care ştia cu precizie infailibilă dacă nişte sâni erau siliconaţi.
Decolteul acela fabulos trebuie că era la fel de nenatural ca
această curte. Tiffany şi-a aranjat tricoul mai bine. Oh, Doamne, o
privise prea insistent. Clementine s-a uitat repede în altă parte,
îndreptându-şi privirea spre copii.
— Ştrudelul acesta e foarte bun, a spus Oliver în stilul lui atent
şi politicos, ştergându-şi o fărâmă de foitaj din colţul gurii.
— Da, este excelent, a spus Erika.
Clementine a întors capul. Erika pronunţase cam bălmăjit
cuvântul „excelent”. De fapt, dacă ar fi fost vorba de altcineva,
Clementine n-ar fi folosit cuvântul „bălmăjit”, dar Erika avea un
fel de a vorbi foarte clar. Fiecare vocală era pronunţată întocmai.
Cumva Erika era ameţită? dacă da, ar fi prima oară. Dispreţuise
dintotdeauna ideea de a-şi pierde controlul. La fel şi Oliver.
Probabil era unul dintre motivele pentru care se simţeau atraşi
unul faţă de altul.
— Ai trecut testul ăsta, a spus Vid. Mai am unul.
— Pe ăsta am să-l câştig eu, a spus Sam. Dă-i drumul.
întrebare din sport? Limbo? Sunt tare la limbo.
— El e surprinzător de bun la limbo, a spus Clementine.
— Oh, şi eu, a spus Tiffany. Sau mai bine zis eram. Nu
mai sunt la fel de flexibilă ca altădată.
A pus paharul jos. S-a îndoit spre spate într-un unghi
incredibil, astfel încât i s-a ridicat tricoul, şi şi-a împins pelvisul
în faţă. Ăla de sub betelia blugilor era un tatuaj? Clementine şi-a
încordat privirea. Tiffany a făcut doi paşi în spate şi a început să
fredoneze o melodie limbo în timp ce se apleca pe sub un băţ
invizibil.
S-a îndreptat de spate, ducând o mână la şale.
— Au. Încep să îmbătrânesc.
— Măiculiţă, a spus Sam puţin răguşit. Eşti bună rău…
Clementine s-a abţinut să nu râdă. Da, dragul meu, sunt
convinsă…
— Unde sunt copiii? a întrebat el brusc, de parcă revenise la
realitate.
— Sunt acolo, a spus Clementine arătând spre foişor, unde
Dakota şi fetele încă se jucau cu câinele. Sunt cu ochii pe ele.
— Faci yoga? a întrebat-o Oliver pe Tiffany. Ai o flexibilitate
extraordinară.
— Extraordinară flexibilitate, a întărit Sam.
Clementine s-a întins şi l-a ciupit discret de deasupra
genunchiului cât a putut de tare.
— Ai! a exclamat Sam şi a prins-o de mână ca s-o oprească.
— Ce-a fost asta? a întrebat Oliver.
— Eh! Nu-i un concurs limbo! a spus Vid. Este un concurs de
muzică. Este piesa mea preferată de muzică clasică. Uite, am să
fiu sincer cu voi. Eu nu ştiu nimic despre muzica clasică. Nu ştiu
nimic. Eu sunt electrician! Un simplu electrician! Ce să ştiu eu
despre muzica clasică? Eu vin de la ţară. Familia mea… noi eram
ţărani. Oameni simpli de la ţară!
— Iar începem cu oamenii simpli de la ţară, a spus Tiffany dând
ochii peste cap.
— Dar îmi place muzica clasică, a continuat Vid fără s-o ia în
seama. Îmi place. Cumpăr mereu CD-uri! Nu ştiu ce cumpăr! Le
iau la întâmplare de pe raft! Nimeni nu mai cumpără CD-uri, ştiu,
dar eu da, am cumpărat odată unul de la supermarket, ştii, şi în
drum spre casă l-am pus să-l ascult în maşină, şi când a început,
a trebuit să trag pe dreapta, a trebuit să mă opresc pe marginea
drumului pentru că era ca şi cum… era ca şi cum mă înecam. Mă
înecam în emoţii. Am plâns, ştii, am plâns ca un copil.
A arătat cu degetul spre Clementine.
— Pun pariu că violoncelista ştie ce vreau să spun.
— Sigur, a spus Clementine.
— Aşa că să vedem dacă ştii cum se cheamă, da? Poate că nici
măcar nu-i o muzică bună! Ce ştiu eu?
A butonat la telefon. Normal, terasa avea un sistem audio
încorporat care era conectat la telefonul lui.
— Cine zice că numai violonceliştii pot intra în concurs? a spus
Sam.
Clementine a constatat că Sam imita cadenţa cu care vorbea
Vid, fără să-şi dea seama. Era jenant cum o făcea, împrumutând
accente de chelneri şi trecând drept indian sau chinez.
— Ce-ai zice de un director de marketing, hm?
— Ce-ai zice de un contabil? a întrebat Oliver intrând în joc cu
o jovialitate stângace.
Erika n-a zis nimic. Stătea cu mâinile perfect nemişcate pe
braţele fotoliului, cu privirea în depărtare. Era neobişnuit şi faptul
că Erika se retrăgea aşa dintr-o conversaţie. În mod normal, ea
asculta ce trăncăneau ceilalţi de parcă după aceea trebuia să
răspundă la un chestionar.
— Puteţi intra toţi! a strigat Vid. Linişte.
A ridicat telefonul ca pe o baghetă de dirijor, apoi l-a lăsat în jos
cu o mişcare teatrală. Nu s-a întâmplat nimic A înjurat, izbind în
ecran.
— Dă-l încoace, a spus Tiffany.
A luat telefonul şi a apăsat câteva taste. Imediat, pe terasă s-au
revărsat cu o claritate magnifică acordurile ample ale piesei „După
un vis” a lui Faure.
Clementine a devenit atentă. Părea aproape o minune că din
toate piesele muzicale el o alesese pe aceasta. Ea ştia exact la ce
se referise el când spusese că „se îneca în emoţii”. Şi ea simţise
asta, când avea cincisprezece ani şi stătea cu părinţii ei plictisiţi
(tatăl ei moţăia şi îi tot cădea capul în faţă) la Casa Operei: acea
senzaţie extraordinară de scufundare, ca şi cum se îmbiba cu
ceva magnific.
— Mai tare! a strigat Vid. Trebuie să fie tare.
Tiffany a dat volumul mai tare.
Lângă ea, Sam şi-a corectat postura şi a adoptat acea figura
stoică şi politicoasă, ascult-muzica-clasică-şi-sper-să-se-termine-
mai-repede. Tiffany a umplut din nou paharele, fără o reacţie
vizibilă la muzică, în timp ce Erika a continuat să se uite în
depărtare şi Oliver s-a încruntat de concentrare. Probabil că
Oliver ştia numele compozitorului. El fusese unul dintre elevii de
şcoală privată bine instruiţi care ştiau multe despre multe lucruri,
dar nu puteau să simtă muzica. Clementine şi Vid erau singurii
care o simţeau.
Vid a privit-o în ochi, a ridicat paharul într-un salut secret şi a
făcut cu ochiul, parcă spunând Da, ştiu.
Capitolul 29
Vid stătea la masa din fier forjat pe veranda din faţă, cu nişte
ziare întinse dinainte, şi lustruia pantofii de şcoală ai Dakotei ca
să arate bine la Ziua Informativă de la Saint Anastasia. Şi-a
amintit cum le lustruia pantofii fiicelor lui mai mari când erau la
şcoală. Trei perechi de pantofiori negri de mărime din ce în ce mai
mică. Acum fetele lui umblau toate cocoţate pe pantofi cu toc
stiletto şi vârf ascuţit.
Ceva îl făcea să se simtă deosebit de trist astăzi, nu ştia exact
ce anume, şi asta îl enerva. Poate că avea legătură cu vremea.
Ascultase un interviu la radio despre faptul că lipsa soarelui avea
un efect psihologic nefast asupra oamenilor din Sydney. Nivelul de
serotonină scădea, ducând la creşterea numărului cazurilor de
depresie. Un englez a sunat şi spunea: „Ce aiureli! Asta nu-i
nimic, voi, australienii, sunteţi prea slabi! Veniţi în Anglia sa va
arătăm noi ploaie!”
Vid nu credea că era atât de slab încât să se lase tulburat de
puţină vreme urâtă.
S-a auzit zgomotul unei maşini în fundul străzii şi, când a
ridicat privirea, a văzut că era vecina Erika plecând cu micul ei
Golf alb.
S-a întrebat dacă Erika o mai văzuse pe Clementine în ultimul
timp.
A înmuiat peria în crema neagră şi a început să fiece circular.
Nu spusese nimănui ca o văzuse pe Clementine cântând acum
câteva seri, de parcă era secret, când, de fapt, nu exista niciun
motiv să fie secret. Da, poate că era puţin ciudat că se dusese să o
vadă cântând, dar, zău aşa, de ce era atât de ciudat? Trăiau într-o
ţară liberă. Oricine se putea duce s-o vadă cântând.
— Nu-i aşa, Barney? i-a spus el câinelui care stătea la
picioarele lui, drept şi foarte atent, ca şi cum îl păzea de ceva. E o
ţară liberă?
Barney i-a aruncat o privire îngrijorată, apoi brusc s-a
îndepărtat cu paşi mărunţi, ca şi cum ar fi ajuns la concluzia că
nu se putea face nimic cu Vid şi mai bine s-ar duce să vadă ce fac
ceilalţi membri ai familiei.
Vid lustruia cu grijă partea laterală a pantofului. Femeile nu
ştiau să lustruiască pantofi. Erau prea nerăbdătoare şi repezite.
Niciodată n-o făceau cum trebuie.
Oare Clementine ştia să lustruiască un pantof? Îşi dorea s-o
poată întreba. I-ar plăcea să audă ce răspunde. Clementine era
încă prietena lor, nu? De ce nu îi returna apelurile? Îi lăsase chiar
şi mesaje, iar lui nu-i plăcea să lase mesaje. Prefera ca oamenii să
vadă că aveau un apel ratat de la el şi să-l sune. Probabil că ea
avea deja numărul lui în agenda telefonului, nu? Era jignitor faţă
de el. Nu i se mai întâmplase până acum să nu-i returneze cineva
apelurile. Până şi fosta lui soţie îi returna apelurile.
A ridicat pantoful şi l-a privit cu atenţie, amintindu-şi muzica.
Fusese extraordinar. Tulburător.
Luase decizia sub un impuls de moment. Era la Quai. Urma să
se întâlnească cu un bun prieten la barul Operei, dar mama
prietenului său, o femeie foarte în vârstă, se îmbolnăvise şi acesta
a trebuit să anuleze în ultima clipă, aşa că Vid a intrat în Casa
Operei unde a avut o conversaţie lungă şi foarte plăcută cu fata de
la ghişeul de bilete. El a zis că voia să meargă la concertul
simfonic şi s-a dovedit că nu era nicio problemă, mai aveau
destule locuri disponibile la Aşa grăit-a Zarathustra. Vid habar n-
avea ce însemna asta, dar fata a spus că va recunoaşte o parte
din muzica din 2001: Odiseea Spaţială şi a avut dreptate, normal
că a recunoscut-o.
N-avea mari speranţe că va cânta Clementine. Ştia că nu era
angajată cu normă întreagă a Orchestrei. Se ducea când aveau
nevoie de ea. Lucra ca subcontractant. Mai ştia şi că avea o
audiţie pentru un post cu normă întreagă pe care ea şi-l dorea
foarte mult şi Erika îi confirmase că audiţia încă nu avusese loc.
Ştia deci că existau şanse foarte mici ca ea să cânte, dar pe de
altă parte el întotdeauna fusese un norocos. El era o persoană
foarte norocoasă, unii oameni aveau noroc, alţii nu aveau, dar el
avea noroc, întotdeauna avusese noroc (mai puţin cu ce se
întâmplase la grătar desigur, dar atunci fusese o abatere de la
calea vieţii lui norocoase). Însă în seara aceea a avut noroc,
deoarece era acolo, pe scenă, îmbrăcată într-o rochie lungă neagră
discutând cu muzicianul de lângă ea, calmi, de parcă aşteptau un
autobuz, cu acel instrument frumos şi sprijinit de umăr aşa cum
se sprijină un copilaş obosit de umărul lui.
Când şi-a găsit locul, a intrat în vorba cu bărbatul care stătea
lângă el şi care era croat, îl chema Ezra, venise cu soţia şi
amândoi erau „abonaţi”. (Acum şi Vid era abonat.) Vid i-a spus că
el nu mai fusese niciodată la un concert simfonic, dar că îi plăcea
muzica clasică şi o cunoştea pe violoncelista aceea care stătea
acolo aşa că o va aplauda foarte tare, şi Ezra i-a spus că de obicei
publicul nu aplauda între mişcări, deci poate să aştepte până
aplaudau mai întâi ceilalţi, şi soţia lui Ezra, Ursula, s-a aplecat şi
a spus „Aplauzi când vrei să aplauzi”. (Vid îi va invita pe Ezra şi
Ursula la cină acasă la el imediat ce va putea aranja. Avea
numărul lui Ezra în agenda telefonului. Oameni cumsecade.
Foarte cumsecade.)
El crezuse că la un concert simfonic va fi ca la un spectacol sau
un film, unde se stingeau toate luminile, dar luminile au rămas
aprinse, iar el a putut s-o vadă pe Clementine tot timpul. La un
moment dat chiar i s-a părut că ea s-a uitat fix la el, dar nu era
sigur.
Era clar cea mai bună din toată orchestra. Orice prost vedea
asta. Era fascinat de felul cum mâna ei vibra rapid pe gâtul
violoncelului, de felul cum arcuşul ei se mişca în tandem cu
arcuşul altor muzicieni, de felul cum înclina capul pe spate,
expunându-şi gâtul.
A fost extrem de fascinat de întreaga experienţă. (Ezra a avut
dreptate, nimeni n-a aplaudat când Vid credea că vor aplauda. Au
tuşit. De fiecare dată când orchestra se oprea din cântat, se auzea
o mică simfonie de oameni care tuşeau şi îşi dregeau vocea. Îi
amintea lui Vid de biserică.)
Trebuia să plece la pauză deoarece îl aştepta Tiffany, iar Ezra şi
Ursula au spus că oricum prima jumătate era întotdeauna cea
mai bună.
În maşină, în timp ce mergea spre casă, încă simţea muzica, de
parcă ar fi luat un drog halucinogen. Simţea atâta emoţie adunată
în piept încât a trebuit să respire superficial cât a aşteptat să se
domolească.
A vrut să-i telefoneze, să-i spună că a fost cea mai bună de pe
scenă, de departe, dar totodată îi revenea mereu în minte figura ei
când a văzut-o ultima dată în curtea din spate, şi a înţeles că ea
nu voia să-şi amintească ziua aceea, nici el nu voia să şi-o
amintească, dar lui tot îi era dor, nu neapărat de ea, n-o voia pe
Clementine, nu era o dorinţă sexuală, însă îi era dor de ceva şi
avea impresia că numai ea putea să-i ofere acel ceva.

O maşină a poliţiei a tras pe aleea lui Harry chiar când Vid,


Tiffany şi Dakota plecau la Dimineaţa Informativă.
— Poate ar trebui să oprim, a spus Tiffany.
Înfruntă consecinţele. Domnule poliţist, o las pe fiică-mea să
citească Jocurile foamei. N-am observat că vecinul meu a murit.
Poate că m-am purtat execrabil.
Vid a pus piciorul pe accelerator.
— Ce? Nu.
Lexusul a ieşit torcând ascultător pe stradă.
— Ai vorbit deja cu poliţia. Le-ai spus tot ce ştii. Nu mai ai ce să
le spui. Ei doar îşi termină raportul, ştii, irosesc banii
contribuabililor.
— Ar fi trebuit să-i duc de mâncare lui Harry, s-a lamentat
Tiffany. Aşa ar fi făcut un vecin bun. De ce nu i-am dus niciodată
de mâncare?
— Asta crezi că vrea să te întrebe poliţia? „De ce nu i-ai dus de
mâncare, vecină netrebnică ce eşti?” Ai putea să le spui: „Să
vedeţi de ce, domnule poliţist! Pentru că mi-ar fi aruncat-o în cap,
ştiţi! Ca pe-o tartă cu cremă!”
— Nu trebuie să fii amabil doar cu oamenii amabili, a spus
supărată Tiffany, privind casele de pe margine, din cartierul
frumos şi liniştit, umbrit de copaci falnici, cu coroane imense.
Devenise una dintre acele persoane care cred că li se cuvine?
Puţin cam prea mulţumită cu ea? Prea ocupată să-i pese?
— Bineînţeles că trebuie să fii amabil numai cu oamenii
amabili!
Vid s-a uitat la Dakota în oglinda retrovizoare.
— Ai auzit, Dakota? Să nu-ţi iroseşti timpul cu oamenii care nu
sunt amabili!
Tiffany s-a uitat peste umăr la Dakota care stătea dreaptă şi
palidă în uniforma de şcoală, cu corpul lipit de portiera maşinii de
parcă trebuia să facă loc altor pasageri. De ce ai rupt cartea aia,
Dakota?
— Odată mama i-a dus lui Harry o plăcintă, a spus Dakota fără
să se uite la mama ei. Ţin minte. Era cu ciuperci.
— Da? Ia stai, i-am dus, nu? a spus Tiffany încântată că şi-a
adus aminte.
Era după o petrecere de Crăciun la care ei duseseră mâncarea.
— A zis că lui nu-i plac ciupercile.
Vid a râs pe înfundate.
— Ei poftim.
— N-a fost vina lui că nu-i plăceau ciupercile! a spus ea. Ar fi
trebuit să încerc din nou.
— Da’ el a fost grosolan, totuşi, nu crezi? a spus Vid.
Harry se purtase grosolan când s-a dus cu plăcinta la el. S-a
grăbit atât de tare să-i trântească uşa în nas încât ea a trebuit să
se dea repede înapoi ca să nu-i prindă degetele. Totuşi, ea ştia că
lui îi muriseră soţia şi copilul cu ani în urmă. Era un bătrân
singur şi trist. Ea ar fi trebuit să mai încerce.
— Tu nu te timp prost? l-a întrebai pe Vid. Deloc?
Vid a ridicat din umerii lui mari. Conducea abia atingând cu
degetele partea de jos a volanului.
— Îmi pare rău ca a murit singur, dar ştii, ce-a fost a fost, plus
că omul a scuipat-o pe frumoasa noastră Dakota!
— Nu m-a scuipat, a spus Dakota. A scuipat pe jos când m-a
văzut. A simţit că-i vine să scuipe când m-a văzut.
— Iar eu simt că-mi vine să-l omor din cauza asta spus Vid.
Degetele i s-au strâns pe volan.
— E deja mort, mort de-a binelea, a spus Tiffany.
S-a gândit la duhoarea care a izbit-o când Oliver a deschis uşa.
Şi-a dat seama imediat.
— Eu simt doar…
— Simţi regret, a spus Dakota pe un ton plat de pe locul din
spate.
Tiffany s-a întors repede spre ea. Era genul de remarcă pe care
Dakota o făcea tot timpul, ca să-şi testeze vocabularul, să-şi
testeze ideile, încercând să-şi dea seama cum anume funcţiona
lumea.
— Chiar simt regret, a spus Tiffany, dornică să discute, să aibă
una din acele conversaţii pe care le avea cu Dakota tot timpul,
când mereu rămânea uimită şi încântată de observaţiile
inteligente şi originale ale fiicei ei, dar Dakota continua să se uite
pe geam, cu maxilarul încordat, aproape ca şi când era furioasă,
şi în clipa următoare Tiffany a renunţat şi s-a întors la loc.
Tot restul drumului, Vid a vorbit despre un nou restaurant
japonez despre care tot vorbeau nişte clienţi de-ai lui, unde se
servea cea mai bună tempura din tot oraşul Sydney, poate chiar
din lume, poate chiar din univers.
— Am ajuns! a spus Vid când s-au apropiat de nişte porţi
uriaşe din fier. Uite noua ta şcoală, Dakota!
Tiffany s-a întors să-i zâmbească Dakotei, dar Dakota închisese
ochii şi tocmai îşi lăsa fruntea să cadă pe geam, lovindu-l destul
de tare, ca şi când ar fi adormit.
— Dakota! a spus Tiffany tăioasă.
— Ce?
Dakota a deschis ochii.
— Uită-te! a spus Tiffany arătând cu un gest împrejurimile. Ce
părere ai?
— E drăguţ, a spus Dakota.
— Drăguţ?! a repetat Tiffany. Drăguţ?
S-a uitat la gazonul verde şi proaspăt. La clădirile impozante. În
depărtare se vedea o imensă arenă sportivă care semăna izbitor
cu un coloseum.
— Zici că-i domeniul Downton Abbey, a adăugat ea.
Vid a coborât puţin geamul.
— Simţiţi mirosul?
— Ce e?
Tiffany a adulmecat aerul. Vreun fertilizator? Pământul jilav?
— Mirosul banilor, a spus Vid.
Şi-a frecat degetele. Sugestiv. Avea acelaşi aer satisfăcut ca
atunci când păşea în holul opulent al unui hotel. Se simţea bine.
El avea banii. Îşi putea permite ce era mai bun. Cumpăra ce era
mai bun şi asta îi făcea plăcere. Relaţia lui cu banii era absolut
simplă.
Tiffany s-a gândit la propriul ei liceu: o junglă veselă din beton
acoperit cu graffiti, în suburbiile din vest. Oare fetele de-aici
fumau în toaletă? Poate că trăgeau o linie de cocaina de calitate în
băile de marmură.
Vid a parcat într-o parcare care se umplea repede cu maşini
luxoase şi elegante. Tiffany a strâmbat automat din buze la
vederea acelor maşini. Era un obicei rămas din copilărie, când
familia ei pufnea din nas văzând oamenii bogaţi, de parcă aceştia
aveau ceva dezgustător sau imoral. Încă făcea asta, deşi maşina ei
era la fel de luxoasă, deşi ea cumpărase maşina, cu bani câştigaţi
de ea.
Sentimentul nu s-a atenuat nici când părinţii împreună cu
fiicele lor au fost conduşi într-o sală magnifică. Mirosul de
parfumuri bune şi colonie a umplut aerul în timp ce taţii în
costume cu cravată şi mamele în ţinute şic de primăvară, purtate
cu lejeritate şi naturaleţe, care se vedea că aveau fete mai mari la
aceeaşi şcoală pentru că se cunoşteau între ei, schimbau remarci
prieteneşti cu acea convivialitate a oamenilor bogaţi privilegiaţi.
„Cum a fost în Japonia?” „Minunat! Cum a fost în Aspen?” „Ştii,
copiii nu mai fuseseră la Atena, aşa că…”
— Ups!
O femeie de vreo patruzeci de ani, cu părul negru şi creţ, s-a
aşezat lângă Tiffany şi a arătat spre fustele lor de mătase identice,
marca Stella McCartney. Purta un cardigan alb, exact ca acela pe
care Tiffany îl căutase în sertarul Dakotei.
— Pe-a mea am luat-o la promoţie, a spus femeia şi s-a aplecat
spre ea, acoperindu-şi gura cu mâna. Patruzeci la sută reducere.
— Cincizeci la sută, a replicat Tiffany în şoaptă.
O minciună sfruntată. O cumpărase la preţ întreg, dar viaţa era
o competiţie şi ea ştia că soţiile bărbaţilor bogaţi adorau să
discute despre cum au economisit cu promoţiile la hainele de
firmă. Era contribuţia lor la bugetul familiei.
— Fir-ar să fie! a râs binevoitoare femeia, ceea ce a făcut-o pe
Tiffany să regrete că nu spusese adevărul. Eu sunt Lisa, a spus
ea. Sunteţi noi la şcoala asta?
— Fiicele mele vitrege au fost aici, a spus Tiffany, gândindu-se
că fiicele ei vitrege mai degrabă ar muri decât să li se spună fiice
vitrege.
Acestea, fiind dreptul lor, deciseseră cu mulţi ani în urmă că cel
mai bun mod de a-şi arăta loialitatea faţă de mama lor era să facă
tot posibilul pentru a se preface că Tiffany nu exista. Ele aveau
tendinţa să tresară uşor când vorbea ea, ca şi când o plantă
decorativă încerca să intre în conversaţie. Totuşi, pe Dakota o
iubeau, aşa că asta era tot ce conta.
— Fiicele mele mai mari au venit aici, a spus Lisa. Cara e cea
mică.
Lisa a arătat spre o fetiţă care stătea lângă ea, legănându-şi
picioarele şi mestecând gumă.
— Of, Doamne, Cara, ţi-am spus s-o arunci înainte să intrăm!
Ce ruşine! Şi soţul meu, Andrew.
Soţul s-a aplecat puţin s-o salute cu un mic gest cu mâna. Avea
aproape şaizeci de ani, mult păr alb (probabil că se mândrea cu
părul lui, aşa cum Vid se mândrea cu al lui) şi aerul distins, plin
de încredere al unui diplomat, care vine odată cu succesul
profesional într-o carieră cum ar fi medicina sau dreptul.
Avea ochii de un căprui-deschis, cu cercuri întunecate în jurul
irişilor. Lui Tiffany i-a tresărit inima de parcă s-ar fi împiedicat
într-un vis.
— Bună, Andrew, a spus Tiffany.
Capitolul 30
În ziua grătarului

— Aşa. Avem burţile pline, a spus Vid bătându-se pe-a lui.


Tiffany ştia că voia să spună: Am burta plină, trebuie să fumez
o ţigară, aşa cum făceau oamenii odată în lumea civilizată.
— Mai doreşte cineva? a întrebat Tiffany.
I-a privit pe cei aşezaţi în jurul mesei lungi cum îşi împingeau
deoparte farfuriile, oftând satisfăcuţi şi murmurând laudativ.
În capul mesei, Vid s-a lăsat pe speteaza scaunului, bătând cu
degetele pe braţele scaunului ca un rege privindu-şi cu
bunăvoinţă supuşii loiali, numai că în cazul de faţă, Regele
pregătise cina, iar supuşii lui se întrecuseră cu laudele:
frăgezimea cărnii şi altele şi altele. Mai ales Clementine îl
complimentase peste măsură.
Vid şi Clementine se înţelegeau de minune. Mai devreme
vorbiseră timp de zece minute despre ceapa caramelizată. Tiffany
îşi luase revanşa discutând cu soţul lui Clementine despre fotbal.
— Pe tine chiar te pasionează sportul, nu-i aşa, Tiffany? a spus
Sam acum. Nu doar simulezi ca să fii politicoasă.
— Oh, eu niciodată nu simulez, a spus Tiffany.
— De ce-ar simula? a spus Vid.
A ridicat braţele ca pentru a-şi arăta fizicul minunat.
Toată lumea a râs, mai puţin Erika şi Oliver, care au zâmbit
chinuit. Tiffany a decis că ar fi bine să mai reducă glumele
deocheate deoarece a văzut că vecinii ei aruncau priviri insistente
spre copii, care oricum erau prea departe ca să audă. Dakota
stătea cu cele două fetiţe de-o parte şi de alta în scaunul
suspendat în formă de ou, în colţul din spate al terasei, şi le arăta
ceva pe iPhone-ul lui Vid. Fetiţele se lipiseră fericite de Dakota ca
nişte surioare la care aceasta visa, dar pe care nu le va avea
niciodată (o înţelegere rămâne înţelegere, dar cum să nu simţi un
sentiment de regret când vezi aşa ceva?), şi erau extrem de
captivate de ce le arăta Dakota pe telefon. Să sperăm că nu era
ceva cu capete de oameni care explodează. Barney era într-un colţ
îndepărtat al curţii, implicat cu satisfacţie într-o operaţiune ilicită
de săpare a unei gropi pe care Tiffany s-a prefăcut că n-o observă.
Din când în când se uita peste umăr să se asigure că nu va fi
prins.
— Bietul Oliver se preface că îl interesează sportul de câte ori
suntem împreună, a spus Clementine. Sam zice „Ai văzut meciul
de-aseară?” şi îl vezi pe Oliver că se gândeşte „Ce meci?”
— Îmi place să mă uit puţin la tenis, a spus Oliver.
— Oliver face sport, a spus Sam. Asta e diferenţa dintre mine şi
el. Mie îmi crapă inima ţipând la televizor.
— Oliver şi Erika s-au cunoscut pe terenul de squash, a spus
Clementine. Sunt nişte persoane foarte atletice.
Era ceva excesiv în felul cum vorbea Clementine, ca
şi cum simţea nevoia să-i promoveze pe cei doi, de parcă era noul
lor agent de publicitate.
— Jucaţi unul împotriva celuilalt? a întrebat Tiffany în timp ce
umplea încă o dată paharul cu vin al Erikăi.
Tiffany n-ar fi zis că era genul care bea mult, nu că era treaba
ei. De cele mai multe ori, Tiffany trecea drept o băutoare. (Îi
plăcea să-şi păstreze controlul asupra ceea ce făcea.) Oricum, nu
era ca şi când Erika trebuia să meargă cu maşina până acasă; n-
avea decât să meargă pe jos până alături.
— Lucram la aceeaşi firmă de contabilitate, a spus Erika. Şi
unii dintre angajaţi au început un concurs de squash în fiecare joi
seara. Eu şi Oliver ne-am oferit să facem tragerile la sorţi.
— Noi avem o pasiune comună pentru fişele de calcul, a spus
Oliver şi i-a zâmbit Erikăi ca unei amintiri secrete în care era
vorba de fişe de calcul.
— Şi mie îmi place o fişă de calcul bună, a spus Tiffany.
— Da? a spus Clementine întorcând capul spre ea. La ce-ţi
trebuie ţie fişe de calcul?
A pronunţat cuvântul „ţie” uşor mai apăsat.
— La munca pe care o fac, a spus Tiffany pronunţând uşor mai
apăsat cuvântul „muncă”.
— Oh! a spus Clementine. N-am… cu ce te ocupi.
— Cumpăr proprietăţi nerenovate, le pun la punct şi le vând, a
spus Tiffany.
— Le revinzi, a spus Sam.
— Da, a spus Tiffany. Le revând.
— Ea nu doar revinde! a spus Vid. Ea e un dezvoltator imobiliar
de prima mână!
— Nu sunt, a spus Tiffany. Doar m-am extins puţin. Acum fac
un mic bloc de locuinţe. Şase apartamente cu două dormitoare.
— Da, e ca Donald Trump! Nevastă-mea câştigă banu’. Credeţi
că viloiul ăsta bengos, scuzaţi-mi expresia, e din banii mei?!
Credeţi că toate operele de artă dinăuntru, toate capodoperele
alea, sunt din banii mei?
Dumnezeule, Vid. Mai urma să spună „Eu sunt un simplu
electrician”.
— Eu sunt un simplu electrician! a spus Vid. Mi-am luat
nevastă bogată.
Un simplu electrician cu treizeci de angajaţi, s-a gândit Tiffany.
Dar dă-i înainte. Vid. Am să-mi asum eu toate meritele pentru
banii noştri.
— Apropo, nu sunt capodopere, a spus Tiffany.
— Şi cum v-aţi cunoscut voi doi? a întrebat Oliver în stilul lui
politicos şi amabil.
Îi amintea lui Tiffany de un preot care făcea conversaţie cu
enoriaşii după slujba de duminică.
— Ne-am întâlnit la o licitaţie de proprietăţi, a spus Tiffany
înainte ca Vid să aibă timp să răspundă. Era un apartament tip
studio din oraş. Prima mea investiţie.
— Ah, dar atunci n-a fost prima oară când am întâlnit-o, a spus
Vid cu tonul anticipativ al cuiva care le povesteşte celorlalţi
bancul lui porcos preferat.
— Vid, l-a avertizat Tiffany.
L-a privit în ochi peste masă. Isuse! Era incorigibil. Asta pentru
că îi plăcea pe Clementine şi pe Sam, şi de câte ori îi plăcea foarte
mult cineva, se simţea obligat să povestească. Era ca un puştan
disperat să se dea mare în faţa noilor lui prieteni, spunând cel
mai urât cuvânt pe care îl ştia. Dacă ar fi fost acolo numai vecinii
lor, n-ar fi spus-o.
Vid s-a uitat la Tiffany dezamăgit. A săltat uşor din umeri şi a
ridicat mâinile în semn de apărare.
— Dar poate că asta o să vă povestesc altă dată.
— Sună foarte misterios, a spus Clementine.
— Şi licitaţi unul împotriva celuilalt? a întrebat Sam.
— Eu m-am oprit, a spus Vid, când am văzut cât de mult şi-l
dorea.
— Minte, a spus Tiffany. L-am întrecut cinstit şi corect.
A făcut două sute de mii de dolari pe locul acela, în mai puţin
de şase luni. A fost prima ei lovitură. Prima dată când a scos bani
mulţi.
Sau poate că nu. A doua.
— Dar nu puteţi să ne spuneţi cum de vă ştiaţi deja unul pe
altul? a întrebat Clementine.
— Nevastă-mea e foarte curioasă din fire, a spus Sam, ceea ce e
un mod frumos de a spune că e băgăcioasă.
— Oh, nu te preface că tu nu vrei să ştii, a spus Clementine. El
e un bârfitor mai mare decât mine.
S-a uitat la Tiffany.
— Dar n-am să mai întreb. Scuze. Eram doar intrigată.
Fie ce-o fi. Tiffany a coborât glasul.
— Uite cum a fost, a spus ea.
Şi toată lumea a devenit atentă.
Capitolul 31
Erika stătea în ploaie pe trotuarul din faţa casei în care
copilărise, cu umbrela într-o mână şi o găleată cu produse de
curăţat în cealaltă. Ea nu se mişca, doar ochii i se mişcau,
evaluând cu pricepere de cât timp, câtă muncă şi câte discuţii,
rugăminţi şi insistenţe va fi nevoie.
Mama lui Clementine nu exagerase când i-a spus la telefon că
era „destul de rău”. Când Erika era mică, lucrurile mamei ei nu se
întinseseră niciodată până în curtea din faţă. Casa avusese
dintotdeauna un aspect închis şi tainic, cu storurile trase şi
grădina uscată, însetată de apă. Dar nu era o casă care să atragă
atenţia trecătorilor. Toate secretele erau ţinute înăuntru, în
spatele uşii de la intrare care niciodată nu se putea deschide larg.
Cea mai mare frică a lor era o bătaie în uşă. Mama Erikăi
reacţiona instantaneu de parcă venise un hoţ. Trebuia să te laşi în
jos ca să nu fii văzută pe fereastră de ochi iscoditori. Trebuia să
stai nemişcată, să taci şi să aştepţi, cu inima pulsând în urechi,
până când persoana indiscretă şi nepoliticoasă care a îndrăznit să
bată la uşă, înţelegea şi pleca, fără să vadă, fără să afle vreodată
adevărul dezgustător despre cum trăiau Erika şi mama ei.
Abia în ultimii ani lucrurile strânse de mama ei s-au revărsat
într-un final pe uşa din faţă, răspândindu-se ca sporii unui virus
ucigaş.
Astăzi putea să vadă: un palet de cărămizi, un ventilator cu
piedestal care ţinea companie unui brad artificial jalnic, de
aceeaşi înălţime, un munte de saci plini de gunoaie, o mare de
colete poştale nedeschise care se udaseră din cauza ploii astfel
încât cartonul se transformase într-o masă moale, un vraf de
postere înrămate care păreau să provină din camera unui
adolescent (nu erau ale Erikăi) şi zeci de haine femeieşti cu
mânecile şi picioarele pantalonilor aruncate în unghiuri
înfricoşătoare de parcă tocmai avusese loc un masacru.
Problema era că mama ei avea acum prea mult timp şi prea
mulţi bani. Până să crească Erika, mama ei a lucrat ca asistentă
cu normă întreagă şi ocazional primea cecuri pe care tatăl ei i le
trimitea din Marea Britanie unde locuia cu noua lui familie, aşa
că aveau bani, dar încă exista un plafon pentru câte lucruri noi
putea să adune, deşi Sylvia se străduia din răsputeri. Oricum,
când a murit bunica Erikăi, lăsându-i Sylviei o considerabilă
sumă de bani, mania mamei ei a primit un nou impuls financiar.
Mulţumesc, bunico.
Şi bineînţeles că acum existau şi cumpărăturile on-line. Mama
ei învăţase cum se foloseşte calculatorul şi a reuşit să-l ţină
conectat şi accesibil, iar pentru că Erika aranjase ca toate
facturile ei să fie plătite prin debit direct, nu-i mai tăiau
electricitatea aşa cum se întâmpla când Erika era copil şi facturile
pe hârtie dispăreau în neant.
Dacă peluza arăta în halul ăsta, înseamnă că în interior era
dezastru. Inima a început să-i bată repede şi cu putere. Era ca şi
când ea singură avea obligaţia de a salva pe cineva ridicând ceva
imposibil, incredibil de greu: un tren, un bloc. Bineînţeles că nu
se putea. Nu de una singură. Nu pe ploaia asta. Şi nu fără Oliver
lângă ea: metodic, impasibil, căutând soluţii, vorbind cu mama ei
pe tonul lui rezonabil, hai-să-vedem-cum-facem.
Oliver nu lua fiecare obiect la modul personal, aşa cum făcea
Erika. Pentru Erika, fiecare gunoi reprezenta preferinţa mamei ei
pentru acel obiect în defavoarea Erikăi. Ea iubea nişte porcării de
obiecte întâmplătoare mai mult decât o iubea pe Erika. Probabil
că aşa era, pentru că ea se lupta pentru ele, ţipa pentru ele şi era
gata să-şi îngroape unica fiică în ele, aşa că de fiecare dată când
Erika ridica de jos un obiect, scotea un ţipăt mut de disperare: Ai
ales ăsta în locul meu! Ar fi trebuit să aştepte până când el se
simţea mai bine. Sau ar fi trebuit măcar să-şi ia doctoria pentru
anxietate, de-aia i se prescriseseră pastile, ca s-o ajute să treacă
exact printr-un astfel de moment, dar nu mai luase niciuna din
ziua cu grătarul. Nici măcar nu se mai uitase la cutie. Nu putea
risca să aibă din nou acele înfiorătoare goluri de memorie.
— Erika! Ce mă bucur să te văd! Oh! Scuze că te-am speriat!
Era femeia care locuia lângă mama ei de cinci ani. Mama Erikăi
o adorase pe această femeie un timp destul de îndelungat pentru
ea, vreo şase luni, până când, aşa cum era de aşteptat, aceasta
comisese vreun păcat şi trecuse de la „o persoană absolut
extraordinară” la „femeia aia”.
— Bună, a spus Erika.
Nu-şi amintea cum o cheamă. Nu voia să-şi amintea cum o
cheamă. Asta nu va face decât să-i întărească simţul
responsabilităţii.
— Ce vreme oribilă, a spus femeia. Plouă torenţial!
De ce simţeau oamenii nevoia să vorbească despre ploaie din
moment ce nu aveau absolut nimic interesant de adăugat în
conversaţie?
— Torenţial, a întărit Erika. Zici c-a venit potopul!
— Ăă, da. Eu chiar mă bucur că eşti aici, a spus femeia.
Ţinea o umbreluţă de copii aproape lipită de creştetul capului.
În rest o uda ploaia. A aruncat o privire mâhnită
spre curtea din faţă a mamei Erikăi.
— Eu… ăa… tocmai voiam să te informez că vrem să scoatem
casa la vânzare.
— Ah, a spus Erika.
A închis maxilarul cu zgomot şi a început să scrâşnească
măselele din spate. Ar fi fost mult mai simplu dacă era vorba de
unul dintre vecinii antipatici, de pildă cuplul care ţinea la
fereastră un semn cu Isus te iubeşte, şi care făcea periodic
reclamaţii la consiliul local, poliţie şi departamentul Serviciilor
Comunitare, sau de îngâmfaţii de peste drum care ameninţau cu
darea în judecată. Dar femeia asta era atât de amabilă şi de
paşnică. Michelle. Fir-ar să fie. Întâmplător şi-a amintit cum o
cheamă. Michelle şi-a împreunat mâinile ca şi cum implora.
— Ştiu că mama ta are… ăă… probleme, te rog să mă crezi că
înţeleg, am şi eu o rudă cu probleme mentale, of, Doamne, sper să
nu te superi pe mine, doar că…
Erika a inspirat adânc.
— E în regulă, a spus ea. Înţeleg. Vrei să spui că starea casei
mamei mele va scădea valoarea proprietăţii tale.
— Poate cu vreo sută de mii de dolari, a spus Michelle
rugătoare. După cum spunea agentul imobiliar.
Agentul era modest. După calculele Erikăi, pierderea putea fi
mult mai mare. Nimeni nu vrea să cumpere o casă într-un cartier
drăguţ, de clasă mijlocie, lângă o curte plină de gunoaie.
— Am să rezolv problema, a spus Erika.
Nu tu eşti responsabil pentru condiţiile în care trăieşte părintele
tău. Aşa li se spunea copiilor ai căror părinţi suferă de
disposofobie, dar cum să nu se simtă responsabilă când ea era
singura speranţă a bietei femei? Rezultatul financiar al cuiva
depindea de implicarea Erikăi, iar ea lua în serios rezultatele
financiare. Bineînţeles că era responsabilă. A văzut o jaluzea
mişcându-se uşor la una dintre ferestrele mamei ei. Probabil că
era înăuntru, trăgea cu ochiul afară, bombănind de una singură.
— Ştiu că este greu, a spus Michelle. Ştiu că este o boală. Am
văzut emisiunile de la televizor.
Oh, Doamne Dumnezeule. Emisiunile de la televizor. Mereu
emisiunile astea. Toţi deveneau experţi după o emisiune bine
detaliată de o jumătate de oră: drama gunoaielor dezgustătoare,
psihologul inteligent, curăţenia, maniacul fericit care îşi vedea
podeaua goală pentru prima oară după ani de zile… şi rezolvat!
Toţi trăiau fericiţi după aceea, când de fapt aruncarea gunoaielor
era doar o ameliorare a simptomelor, nu vindecarea bolii.
Cu ani în urmă, Erika încă spera într-o vindecare. Numai de-ar
fi putut s-o convingă pe mama ei să vadă un psiholog. Exista
tratament. Exista terapia cognitiv-comportamentală. Terapia prin
dialog. Dacă Sylvia ar vorbi cu cineva despre ziua când tatăl
Erikăi a plecat şi cum asta a declanşat o nebunie latentă. Sylvia
fusese dintotdeauna obsedată de cumpărături, o personalitate
savuroasă, vibrantă şi încântătoare, un adevărat personaj, o
petrecăreaţă, acea Silvia, dar a rămas dincoace de limita nebuniei
până a citit acel bileţel cu patru cuvinte pe care el l-a lăsat pe
frigider: Îmi pare rău, Sylvia. Nimic despre Erika. N-o considerase
niciodată ca fiind importantă. Şi atunci a început totul. Chiar în
ziua aia a ieşit la cumpărături şi a venit acasă încărcată de
sacoşe. Până la Crăciun, covorul purpuriu înflorat din living
dispăruse sub primul strat de lucruri şi de-atunci Erika nu l-a
mai văzut niciodată. Uneori se mai zărea conturul unei petale,
parcă descoperea o relicvă antică. Ca să-şi aducă aminte că odată
trăia într-o casă normală.
Acum a acceptat că nu există vindecare. Nu se va termina decât
în ziua când Sylvia va muri. Între timp, Erika va continua să se
lupte cu simptomele.
— Aşa că mai bine aş… a spus Erika făcând un gest cu
mopurile spre casă.
— M-am înţeles bine cu mama ta la început, când ne-am
mutat, a spus Michelle. Dar pe urmă parcă aş fi jignit-o. N-am
ştiut niciodată ce am făcut.
— N-ai făcut nimic, a spus Erika. Aşa e mama. Face parte din
boală.
— Înţeleg, a spus Michelle. Oricum… îţi mulţumesc.
A zâmbit dezolată şi a fluturat din degete spre Erika în semn de
„pa-pa”. Mult prea amabilă pentru binele ei.
Imediat ce Erika a ajuns pe veranda mamei ei, s-a şi deschis
uşa de Ia intrare.
— Hai repede! Intră! a şuierat maică-sa. De ce vorbeşti cu aia?
Erika s-a întors într-o parte ca să intre. Uneori, când mergea la
alţii în vizită, se întorcea automat într-o parte ca să intre pe uşă,
uitând că majoritatea oamenilor aveau uşi care se deschideau
larg.
Şi-a făcut loc să treacă pe lângă teancurile de reviste, cărţi şi
ziare, cutiile de carton deschise, pline cu tot felul de porcării,
raftul plin cu vase de bucătărie, maşina de spălat cu capacul
deschis, sacii menajeri omniprezenţi, bibelourile, vazele, pantofii,
măturile. Era o ironie să vezi matura pentru că n-aveai cum sa
mături podeaua.
— Ce cauţi aici? a întrebat maică-sa. Credeam că e împotriva
regulilor.
Cu degetele a pus ghilimele cuvântului „regulilor”. Asta a făcut-
o pe Erika să se gândească la Holly.
— Mamă, cu ce te-ai îmbrăcat? a oftat Erika.
Nu ştia dacă să râdă sau să plângă.
Mama ei purta ceea ce părea a fi o rochie cu paiete în stilul
anilor ’20, mult prea largă pentru statura ei subţire, şi o bandă cu
pene care îi stătea mult prea jos pe frunte, aşa că trebuia să ridice
din sprâncene ca să nu-i cadă pe ochi. A pozat ca o vedetă de
cinema pe covorul roşu, cu o mână în şoldul împins înainte.
— Nu-i aşa că-i frumoasă? Am cumpărat-o de pe internet, ai fi
mândră de mine, era la ofertă! Am fost invitată la o petrecere. O
petrecere ca-n Marele Gatsby!
— Ce petrecere?
Erika a înaintat pe hol spre living, uitându-se cu atenţie prin
casă. Nu era mai rău decât de obicei. Obişnuitele pericole de
incendiu peste tot, dar nu se simţea miros de putregai sau ceva
stricat. Poate dacă s-ar ocupa astăzi de curtea din faţă? În caz că
ploaia mai încetinea?
— O petrecere la împlinirea vârstei de şaizeci de ani, a spus
mama ei. Abia o aştept! Tu ce mai faci, dragă? Arăţi cam palidă şi
obosită. Mi-aş dori să nu fi venit cu echipamentul de parcă eu aş fi
o treabă pe care trebuie s-o faci.
— Eşti o treabă pe care trebuie s-o fac, a spus Erika.
— Asta-i o prostie. Prefer să mai stau de vorbă cu tine să aud
ce-ai mai făcut, măcar dacă aş fi ştiut că vii, aş fi făcut o prăjitură
din cartea aia nouă de reţete, cea despre care îţi spuneam
alaltăieri când erai ţâfnoasă…
— Da, dar cine împlineşte şaizeci de ani? a întrebat Erika.
Părea puţin probabil s-o invite cineva pe mama ei la o
petrecere. De când se pensionase, pierduse legătura cu prietenele
ei, chiar şi cu cele mai hotărâte şi mai răbdătoare, sau renunţase
ea la ele. Mama ei nu avea mania de a colecţiona prieteni.
Erika a intrat în bucătărie şi a simţit că-i stă inima-n loc.
Curtea din faţă va trebui să mai aştepte. Astăzi trebuia să se
ocupe de bucătărie. Erau acolo farfurii de hârtie aşezate pe plită.
Cutii cu mâncare pe jumătate goale şi mucegăite. Ea trebuia să
vină aici abia peste două săptămâni şi, dacă n-ar fi fost problema
cu curtea din faţă, ea n-ar fi văzut asta, dar acum văzuse, nu mai
putea să plece. Era un pericol pentru sănătate. Era un afront la
adresa decenţei umane. A pus jos găleţile şi a scos un pachet cu
mănuşi de unică folosinţă.
— Felicity Hogan împlineşte şaizeci de ani, a oftat maică-sa, cu
un uşor freamăt al nărilor la cuvântul „Felicity”, ca şi când Erika
îi strica bucuria petrecerii reamintindu-i cine o găzduia. Oh, uită-
te la tine, acum îţi pui mănuşi de parcă te-ai pregăti de o operaţie
chirurgicală.
— Mamă, a spus Erika. Felicity a împlinit şaizeci anul trecut.
Nu, de fapt acum doi ani. Tu nu te-ai dus la petrecere. Mi-aduc
aminte când ai spus că e de prost gust să dai o petrecere în stilul
Marelui Gatsby.
— Cum?
Maică-sa a făcut o faţă lungă şi şi-a împins banda de pe frunte
astfel încât părul i s-a ridicat de jur împrejur, făcând-o să semene
cu un jucător de tenis ţăcănit.
— Te crezi aia deşteaptă, care are întotdeauna dreptate, dar te
înşeli, Erika!
Din cauza dezamăgirii, vocea îi devenise stridentă. Partea aceea
dură şi tăioasă era mereu acolo, sub stratul pufos al dragostei
materne.
— Să-ţi aduc invitaţia! De ce-aş avea o invitaţie la o petrecere
care a avut loc acum doi ani, răspunde, domnişoară Ştie-tot?
Erika a râs cu amărăciune.
— Glumeşti? Vorbeşti serios? Pentru că, mamă, tu nu arunci
nimic!
Maică-sa şi-a smuls banda de pe frunte şi a aruncat-o pe jos.
Tonul i s-a schimbat.
— Sunt conştientă că am o problemă, Erika, crezi că nu sunt
conştientă? Nu sunt proastă. Crezi că mie nu mi-ar plăcea o casă
mai mare şi mai frumoasă, cu destul spaţiu de depozitare şi
dulapuri pentru aşternuturi de pat ca să ştiu şi eu care pe unde
sunt? Dacă taică-tu nu ne-ar fi părăsit, aş fi stat acasă toată ziua
ca să am grijă de casă, ca mama scumpei tale Clementine, ca
Pam, Pam cea oh-sunt-o-mamă-perfectă, cu un bărbat bogat şi o
casă perfectă.
— Pam a muncit, a spus Erika scurt, rupând un sac menajer
din rolă şi începând să adune în el cutiile de plastic pentru
mâncare. A fost asistent social, ai uitat?
— Asistent social cu jumătate de normă. Şi bineînţeles că n-am
uitat. Cum aş putea uita? Tu ai fost pentru ea un mic caz social
colateral. Ea a obligat-o pe Clementine să fie prietena ta. Probabil
că-i dădea câte un sticker cu steluţă aurie de fiecare dată când
veneai la ea să te joci.
Lucrul ăsta nici măcar n-o mai durea. Cumva maica-sa credea
că era o revelaţie care întorcea lumea cu fundul în sus?
— Da, a spus Erika. Pam ştia că situaţia mea de-acasă nu era
ideală.
— Situaţia ta de-acasă nu era „ideală”. Ce melodramatic. M-am
străduit cât am putut! Ţi-am pus mâncare pe masă! Te-am
îmbrăcat!
— N-am avut apă caldă un an de zile, a spus Erika. Nu pentru
că nu ne permiteam, ci pentru că ţi-era prea ruşine să laşi pe
cineva să repare boilerul.
— Nu mi-a fost ruşine!
Maică-sa a urlat atât de tare încât i se vedeau tendoanele
gâtului şi s-a înroşit la faţă.
— Ar fi trebuit să-ţi fie, a spus Erika imperturbabilă.
În astfel de momente simţea că devenea ciudat de calmă; abia
peste câteva ore sau chiar zile, când era singură, în maşină sau la
duş, se pomenea că-i răspunde ţipând.
— Recunosc că uneori deveneam puţin cam paranoică la
gândul că ar putea să mi te ia, a spus maică-sa clipind spre ea
compătimitor. Mă gândeam mereu că lui Pam i-ar putea trece prin
căpăţâna aia a ei de binefăcătoare stângistă să depună o plângere
la Departamentul Serviciilor Comunitare că nu lustruiam plintele
sau mai ştiu eu ce.
— Plintele? Când ai mai văzut tu plintele în casa asta? a
întrebat Erika.
Maică-sa a râs veselă de parcă era vorba de ceva amuzant.
Mama Erikăi avea un râs atât de frumos, ca de puştoaică la un
bal…
— Aveam şobolani, a spus Erika. Nu interesa pe nimeni dacă
plintele erau curate sau nu.
(Plintele? Plintele ei erau curate? Brusc Erika a simţit că i se
face rău. Nimeni nu-i spusese de plinte. Le-a curăţat Oliver?)
— Şobolani? a spus maică-sa. Haida-de. Noi n-am avut
niciodată şobolani. Poate un şoarece. Un biet şoricel.
Au avut şobolani Sau rozătoare, în orice caz. Probabil muriseră
şi duhoarea era groaznică, insuportabilă, dar nu puteau să le
găsească în oceanul de lucruri care umpleau camera. Au trebuit
să aştepte. Duhoarea se va amplifica la maximum şi în cele din
urmă va scădea. Numai că niciodată n-a scăzut cu adevărat.
Duhoarea s-a impregnat în Erika.
— Şi nici tatăl lui Clementine n-a fost bogat, i-a spus ea maică-
sii. Era un tata obişnuit cu o slujbă obişnuită.
— Ceva legat de construcţii, nu? a spus maică-sa cu şarmul
unui invitat care face conversaţie la un cocteil.
(„Ar putea fi bipolară?” a întrebat Oliver când a văzut pentru
prima oară extraordinara uşurinţă cu care soacra lui trecea de la
o stare la alta de parcă apăsa pe un buton, dar Erika i-a spus că
ea crede că persoanele cu tulburare bipolară nu decideau asupra
comportamentului lor; mama ei era nebună, sigur că era nebună,
dar ea alegea când anume şi în ce fel să fie nebună.)
— A lucrat la o firmă de inginerie, a spus Erika.
Nu ştia nici ea prea bine cu ce anume se ocupase tatăl lui
Clementine. Acum era pensionar şi se pare că devenise pasionat
de bucătăria franceză la care se pricepea foarte bine.
Odată, pe când Erika avea paisprezece ani şi maică-sa era la
serviciu, tatăl lui Clementine a venit până la ele acasă şi a instalat
o încuietoare la uşa ei ca sa n-o invadeze gunoaiele maică-sii. A
fost ideea lui. Nu a spus niciun cuvânt despre starea în care era
casa Erikăi. Când a terminat treaba, şi-a luat cutia cu scule, i-a
dat preţioasa cheie şi i-a pus scurt o mână pe umăr. Tăcerea lui
fusese o revelaţie pentru Erika, un copil care crescuse înconjurat
nu doar de lucruri fizice, ci şi de cuvinte: un puhoi de cuvinte
stridente, blânde, bune,
crude.
Atunci a simţit şi Erika ce înseamnă să ai un tată: greutatea
fermă şi tăcută a mâinii tatălui altcuiva pe umărul ei. Oliver va fi
genul acela de tată. El îşi va oferi dragostea
prin acţiuni simple şi practice, nu prin vorbe.
— Ei, n-o fi fost el bogat, dar Pam n-a fost o mamă singură,
totuşi, nu? A avut un sprijin! Eu n-am avut niciun sprijin. Am
fost singură. Tu nu ştii cum e. Stai să vezi când o să ai copii!
Erika a continuat să umple sacul de gunoi cu gesturi mecanice,
dar a simţit că o cuprinde un calm vigilent de parcă era un animal
care simte prădătorul. Cu ani în urmă, când Erika îi spusese
mamei ei că ea nu vrea să aibă copii, maică-sa îi spusese cu o
cruzime frivolă: „Da, pe tine nu te văd fiind mamă”.
Bineînţeles că nu-i spusese despre încercările ei de a rămâne
însărcinată. Nici nu-i trecuse prin cap.
— Ah, da’ stai, tu nu vrei să faci copii, nu? a spus maică-sa
aruncându-i o privire triumfătoare. Nu vrei copii pentru că eşti
prea ocupată cu cariera ta importantă! Ghinionul meu. N-o să fiu
bunică.
Parcă numai ce-i trecuse prin minte acest gând şi acum, că se
gândise la asta, trebuia să trăiască cu această oribilă nedreptate.
— Trebuie să mă împac cu asta, nu? Toată lumea are nepoţi,
dar nu eu, fata mea este o femeie de carieră, are o slujbă
importantă în oraş şi… hei! a strigat maică-sa apucând-o de
mână. Ce faci? Nu arunca aia!
— Ce?
Erika s-a uitat la gunoiul din mâna înmănuşată: o coajă de
banană, un rest de sendviş cu ton, un şervet de hârtie fleşcăit.
Maică-sa i-a extras din mână un bileţel pătat de grosime.
— Uite! Ăsta! Scrisesem ceva important pe el! Era titlul unei
cărţi, mi se pare, sau al unui DVD, ascultam la radio şi m-am
gândit, trebuie să notez asta!
L-a ridicat în lumină şi s-a uitat la el cu ochii mijiţi.
— Acum uite ce-ai făcut, nici măcar nu mai pot să citesc ce
scrie pe el!
Erika a tăcut.
Acum avea o tactică de rezistenţă pasivă. Niciodată nu
răspundea la provocări. Din ziua când s-a pomenit implicată într-
o luptă absurdă de zece minute din cauza unei rachete de tenis cu
racordajul rupt, în timp ce mama ei ţipa: „Dar o vând pe E-bay!”
În final a pierdut, bineînţeles. Racheta de tenis a rămas şi n-a fost
vândută pe E-bay. Mama ei nu ştia să vândă ceva pe E-bay.
Maică-sa a fluturat bileţelul spre ea.
— Vii aici, domnişoară Ştie-tot, şi începi să-mi umbli prin
lucruri, crezând că-mi faci vreo mare favoare, dar mai rău încurci
lucrurile! Ce noroc că nu-ţi doreşti copii! Le-ai arunca jucăriile,
aşa ai face? Le-ai lua jucărelele şi ai da de-a azvârlită cu ele la
gunoi! Ce mamă minunată ai fi!
Erika i-a întors spatele. A ridicat sacul plin ţinându-l de capete
şi l-a trântit de podea. A înnodat de două ori capetele şi l-a cărat
la uşa din spate.
S-a gândit la telefonul lui Clementine: „Vreau să te ajut să ai un
copil”. Tonul ciudat al vocii ei. Problema era că acum Clementine
chiar voia s-o ajute să aibă un copil. Asta justifica tonul ei. Voia
cu disperare să facă lucrul acesta. Era ocazia ei de a-şi
răscumpăra greşeala. S-a gândit ce transfigurat de speranţă va fi
Oliver când îi va spune. Să accepte gestul caritabil al lui
Clementine chiar dacă era dintr-un motiv greşit? Scopul scuză
mijloacele şi tot aşa?
Oare ea chiar îşi mai dorea un copil?
A mutat sacul de gunoi în mâna stângă ca să poată deschide
uşa din spate, dar în clipa aceea, sacul s-a rupt şi tot conţinutul
s-a vărsat pe jos; o inexorabilă, nesfârşită revărsare consistentă.
Maică-sa s-a lovit cu palma pe genunchi şi a izbucni în râsul ei
colorat.
Capitolul 32
În ziua grătarului

Dakota s-a uitat spre locul unde adulţii stăteau în jurul mesei
şi a văzut-o pe mama ei aruncând o privire spre ea, apoi
aplecându-se ca şi cum urma să le spună celorlalţi un secret.
Holly şi Ruby se înghesuiau în balansoarul în formă de ou, una
în stânga, cealaltă în dreapta ei, iar ea le arăta aplicaţia The Duck
Song Game. Le plăcea la nebunie. Fetele erau foarte drăguţe şi ea
le plăcea mult, dar acum se cam săturase de ele. Avea chef să se
întoarcă în camera ei şi să citească o carte.
Toţi adulţii râdeau pe înfundate amuzaţi şi vorbeau cu glas
scăzut de parcă erau nişte adolescenţi care spuneau bancuri
deocheate şi Dakota s-a simţit iritată.
Aşa făceau câteodată. Ea auzise destule frânturi de conversaţie
ca să-şi dea seama că porcăria despre care vorbeau avea legătură
cu felul cum s-au cunoscut mama şi tatăl ei, dar când îi întreba,
ei ziceau mereu că s-au cunoscut când licitau amândoi pentru
aceeaşi casă, apoi îşi aruncau unul altuia priviri aprinse pe care
credeau că ea era prea proastă să le observe.
Surorile ei vitrege mai mari ziceau că ele ştiau secretul şi
secretul era că tatăl lor avusese o aventură cu mama ei pe vremea
când încă era căsătorit cu Angelina. Angelina era prima soţie a
tatălui ei şi pentru Dakota era foarte greu aproape imposibil, să-şi
imagineze acest lucru, chiar dacă avea o imaginaţie bogată.
Dar mama ei i-a spus că nu a existat absolut nicio aventură cât
timp tatăl ei a fost căsătorit cu altcineva şi Dakota a crezut-o.
Era frustrant că nu recunoştea şi nu-i spunea secretul
deoarece Dakota era suficient de mare ca să accepte, indiferent
despre ce era vorba. Bine, era adevărat, ea nu văzuse niciodată un
film pentru adulţi, dar se uitase la ştiri şi ştia despre sex, crime,
ISIS şi pedofili. Despre ce altceva putea fi?
Şi, în fond, ea era mai matură decât părinţii ei când venea
vorba de sex. La şcoală avuseseră o discuţie despre educaţie
sexuală la care veniseră şi părinţii, iar doamna care le vorbea le-a
spus „Sigur, o parte din aceste lucruri vă vor face să râdeţi şi este
firesc, puteţi să râdeţi, dar apoi vom trece mai departe”.
Ea le-a spus asta copiilor, dar adulţii au fost cei care nu se
puteau stăpâni. Tatăl ei, care nu era obişnuit să tacă atâta timp
(numai când dormea nu vorbea şi uneori când asculta muzică
clasică; cu el nu puteai să vezi un film), a tot şuşotit cu tatăl
prietenei ei Ashook, iar în final amândoi pufneau în râs atât de
tare încât au trebuit să iasă din sală, după care tot se auzeau
râzând pe hol.
Probabil că secretul pe care i-l ascundeau era un fleac. „Asta-i
tot?” ar spune Dakota, apoi ar da ochii peste cap şi s-ar simţi
jenată.
Holly şi Ruby se ciorovăiau pe iPodul Dakotei.
— E rândul meu!
— Nu, e rândul meu!
— Jucaţi-vă frumos! a spus Dakota şi imediat şi-a dat seama
cum vorbea, ai fi zis că avea patruzeci de ani. Serios.
Capitolul 33
Ridurile din jurul ochilor i se adânciseră, dar în rest, arăta
exact la fel. Tiffany a văzut inconfundabila sclipire de
recunoaştere din ochii lui palizi chiar când el i-a zâmbit politicos,
aşa cum fac părinţii elevilor la un eveniment şcolar.
Andrew. Aşa îl chema. Celălalt nume nu i-l aflase niciodată.
A văzut şi teamă? Sau amuzament? Confuzie? Probabil încerca
să-şi amintească de unde o ştia. Ea ieşea din context. Era cu mult
în afara contextului.
Tiffany nu a avut şansa să se prezinte deoarece în acel moment,
o doamnă cu părul argintiu, într-un costum elegant, a înaintat cu
pas uşor pe scenă şi odată cu prezenţa ei în sală s-a făcut
instantaneu linişte. Directoarea şcolii. Robyn Byrne. Scria o
cronică săptămânală în ziarul local despre educaţia fetelor.
— Bună dimineaţa, doamnelor, domnilor, domnişoarelor, a
spus directoarea într-un mod care dădea de înţeles că se aştepta
să i se răspundă, aşa că toată lumea a răspuns automat, în acel
ritm cântat, programat dinainte: Bu-nă di-mi-neaţa, doam-nă
Byrne, după care a urmat un mic val de chicoteli când directorii
executivi, avocaţii, medicii orelişti din sală şi-au dat seama că au
fost împinşi fără voia lor spre o atitudine de subordonare
şcolărească.
Tiffany s-a uitat în stânga ei, la Vid, care zâmbea prosteşte spre
Dakota de parcă era un copilaş de doi ani la un concert al
grupului de copii Wiggles. Dakota stătea nemişcată, cu acea
privire catatonică oribilă pe chip.
— Vă doresc un călduros bun-venit la Saint Anastasia, a spus
directoarea şcolii.
Un călduros bun venit taxelor şcolare care vă cocârjează.
— Vă mulţumesc ca v-aţi aventurat să ieşiţi din casă pe o
vreme cu adevărat oribilă!
Doamna Byrne a ridicat braţele ca o balerină ca să arate cerul
de deasupra şi toţi s-au uitat spre tavanul înalt care îi proteja de
ploaie.
Tiffany a încercat să arunce o privire iute spre Andrew. Acesta
nu se uita în sus, ci drept înainte, la directoarea şcolii. Cu
picioarele încrucişate. Cu o mână la care se vedea un ceas Rolex,
îndoită moale peste un genunchi într-o poză aproape feminină.
Un bărbat de treabă. Ochii cu privire aspră te induceau în
eroare. Ea şi-i amintea surâzători. Avea două fete. Avea iepuraşi
ca animale de companie. Era şi o întâmplare simpatică şi
amuzantă cu fetele şi iepurii.
— Când vor pleca de la această şcoală, fiicele dumneavoastră
vor fi nişte tinere optimiste şi încrezătoare.
Doamna Byrne a început să trăncănească, lansându-se într-un
discurs pe linia politică a şcolii private. Optimism. Ce prostie.
Niciun copil nu avea să meargă la şcoală într-un loc care semăna
cu Palatul Buckingham şi sa iasă de-acolo optimist. Ar trebui să
fie sinceră: „Fiica dumneavoastră va pleca de la aceasta şcoală cu
un pronunţat sentiment că totul i se cuvine care îi va prinde bine
în viaţă, îi va folosi mai ales pe şoselele din Sydney”.
Tiffany s-a uitat din nou la Dakota care continua să se uite spre
scena fără să vadă, în timp ce lângă ea, Vid şi-a scos telefonul şi a
început să-şi verifice cu nonşalanţă mesajele, baleind în sus şi-n
jos pe ecran cu degetul lui mare şi gros. Ce maniere! Oare ce-or
zice oamenii? Da, Tiffany, oare ce-ar zice oamenii? Ce-ar zice
oamenii dacă Andrew i-ar spune soţiei lui despre relaţia cu
Tiffany? Dar de ce i-ar spune? Oh, draga mea, ce chestie, tipa
care stătea lângă tine azi-dimineaţă era de fapt o prietenă de
demult!
Ea era o prietenă de demult.
Dacă el îi spunea nevesti-sii, dacă nevastă-sa le spunea tuturor
celorlalte mame, sau numai uneia singure, cine rezista să nu
spună şi altei mame? Până când în final ajungea la urechile
fetelor? Ce va însemna asta pentru poziţia socială a Dakotei în
această şcoală? O va ajuta să devină o „tânără încrezătoare”? Da,
probabil că o va ajuta. Nimic nu te întărea mai mult decât puţină
ostracizare socială.
Tiffany a închis un moment ochii.
Trebuia să-şi păstreze cumpătul. S-a gândit la surorile ei care i-
au spus cu ani în urmă „Cum ai putut, Tiffany?” Dar ea nu simţea
nicio ruşine, niciodată nu se simţise ruşinată, aşa că de ce se mai
gândea la asta acum?
Ştia de ce. Ştia exact de ce. Pentru că totul părea anapoda din
ziua cu grătarul. Ei au fost gazde. Era casa lor. S-a întâmplat în
casa lor şi, mai mult decât atât, contribuiseră cu comportamentul
lor. Cu neglijenţa. Ea nu putea pretinde că era nevinovată. Nici
Vid nu putea.
Dacă ea era vinovată pentru tot ce s-a întâmplat?
Pentru că Harry zăcea pe jos în casa lui, strigând cu glas slab
după un ajutor care n-a venit.
Pentru faptul că lui Clementine îi luceau ochii în asfinţit, şi
totul fusese de amuzament, n-a vrut să facă niciun rău, doar
pentru că erau părinţi, asta nu însemna că nu erau şi ei oameni.
Pentru limitele pe care o dată le depăşise. O singură dată.
Vocea directoarei s-a auzit mai tare în timp ce aplauda
simandicos, cu vârful degetelor lipite, pentru a pofti pe scenă trei
fete în uniforme de şcoală, fiecare cu un instrument muzical.
Tiffany s-a uitat la lemnul auriu şi lucios al instrumentelor, la
fundele roşii din părul fetelor prins în impecabile cozi de cal, la
croiala elegantă şi calitatea blazerelor de şcoală, şi a văzut cu
absolută claritate ce s-ar întâmpla dacă Andrew i-ar spune soţiei
lui că o cunoştea pe Tiffany. Niciodată nu se va rosti cu voce tare
ceva urât sau crud, dar fetele cu sacouri verzi şi funde roşii o vor
distruge pe Dakota cu râsete înfundate şi şuşoteli, cu zâmbete
false şi comentarii criptice tăioase pe reţelele sociale. Dakota ar
plăti.
Fetele au ridicat arcuşurile la unison. În sală a început să
răsune muzica. O muzică dintr-o altă lume. Lumea lui
Clementine. Nu ritmurile de bas din lumea lui Tiffany.
Tiffany a întors capul să se uite la profilul frumos şi tânăr al
Dakotei şi chiar atunci a surprins o expresie de imensă tristeţe
care i-a apărut pe chip. Era ca şi cum fetiţa lui Tiffany era
doborâtă de o suferinţă teribilă. Era ca şi cum tot ce prevăzuse
Tiffany în urmă cu o clipă se împlinise deja.
Dakota s-a întors brusc spre Tiffany şi i-a spus în şoaptă:
— Mamă, cred ca îmi vine să vomit.
Tiffany a simţit un val de recunoştinţă şi dragoste maternă. Nu
era suferinţă, era o stare de rău. Pe asta o putea rezolva uşor.
— Să mergem, i-a răspuns în şoaptă şi s-a ridicat făcându-i
semn lui Vid că era urgent.
A trecut pe lângă noua ei prietenă cu fustă Stella McCartney,
pe lângă fiica acesteia şi Andrew, care a dat din cap politicos,
poate cu un zâmbet cam crispat, dar se poate să i se fi părut ei.
Odată ce-au ieşit din sală Dakota a spus că nu voia să meargă la
baie, ci doar simţea nevoia să plece acasă, te rog, chiar acum. Era
albă la faţă.
Vid, în felul lui inimitabil, a găsit o doamnă care purta un
ecuson, i-a explicat situaţia şi a primit un dosar cu documente
informative, apoi a fost lăsat să plece cu un zâmbet înţelegător. El
se simţea confortabil în orice situaţie socială: petreceri în grădină
sau lupte în cuşcă, toate erau la fel pentru Vid, toate erau
interesante.
Oare legătura ei cu Andrew i se va părea interesantă?
Dakota a urcat în maşină pe bancheta din spate.
— Vrei să stai în faţă? a murmurat Tiffany cu blândeţe.
Dakota a scuturat din cap fără să scoată o vorba.
— Măcar stai la mijloc, a spus Tiffany. Aşa vezi drumul în faţă.
E mai bine pentru burtica ta.
Dakota s-a tras la mijloc, iar Vid şi Tiffany au urcat în faţă, au
ieşit cu maşina din parcarea şcolii şi au pornit spre casă. După
câtva timp, când era clar că Dakotei nu-i mai venea să vomite, Vid
a aprins o ţigară şi a început să vorbească.
— Frumoasă şcoală, nu? Ce părere ai? Fetele care cântau la
instrumentele alea erau talentate, nu? Ai putea şi tu să cânţi la
violoncel, Dakota! Precum Clementine! Am putea să aranjăm cu
Clementine să-ţi dea lecţii.
— Vid, a spus Tiffany. Pentru Dumnezeu.
El se înşela în halul ăsta? Chiar credea că femeia aia va vrea să
mai aibă de-a face cu ei după tot ce s-a întâmplat? Va căuta toate
scuzele din lume ca să nu-i dea lecţii Dakotei. Şi nici nu era
convenabil unde locuia. Dacă Dakota voia să ia lecţii de cântat la
un instrument muzical trebuiau să găsească pe cineva care locuia
în zonă.
— Clementine n-o să vrea să-i dea lecţii Dakotei.
Pe bancheta din spate s-a auzit un zgomot ciudat. Tiffany a
întors capul să se uite.
— Îţi vine să vomiţi, scumpo?
Dakota a privit-o pe Tiffany fix în ochi. Parcă era prizonieră în
propriul ei trup şi o ruga disperată pe Tiffany s-o ajute.
— Poţi să respiri? a întrebat Tiffany. Dakota, poţi să respiri? Te
sufoci?
— Dakota?
Vid a aruncat ţigara pe geam şi a tras de volan într-o parte,
oprind pe marginea drumului cu scrâşnet de roţi şi un claxon
strident şi furios din spate.
Tiffany şi Vid au deschis portierele maşinii şi au coborât în
ploaia torenţială. Au deschis uşile din spate şi au urcat de-o parte
şi de alta a Dakotei.
— Ce este? Ce este? a întrebat Tiffany.
— E… e…
Dakotei i s-a umflat pieptul. Din ochi i-au ţâşnit lacrimi care i
s-au rostogolit pe obraji. Pieptul îi tresălta.
Lui Tiffany îi bătea inima nebuneşte. Ce putea să se fi
întâmplat? Ce putea fi atât de îngrozitor? Probabil un abuz
sexual. Cineva o atinsese. Cineva îi făcuse rău.
— Dakota, a spus Vid. Dakota, îngerul meu, inspiră adânc,
bine?
În glasul lui se simţea un tremur de groază de parcă şi el tot la
asta se gândise.
— Şi pe urmă trebuie să ne spui ce s-a întâmplat.
Dakota a inspirat adânc, printre suspine.
— Clementine, a şoptit ea în cele din urmă.
— Clementine? a repetat Tiffany.
— Mă urăşte, a suspinat Dakota.
— Ba nu te urăşte! a răspuns Tiffany imediat, instinctiv, când a
auzit cuvântul interzis „ură”. Eu am vrut să spun doar că n-o să
vrea să dea lecţii pentru că mi-a făcut impresia că nu-i place să
predea, vrea să obţină o slujbă cu normă întreagă la…
— Ba da, mă urăşte! a izbucnit Dakota şi a fost o uşurare
pentru Tiffany să audă iritarea obişnuită a unui copil de zece ani.
— De ce crezi tu că te urăşte Clementine? a întrebat Vid.
Dakota s-a aruncat la pieptul lui Vid. El a luat-o în braţe şi
peste capul ei s-a uitat la Tiffany stupefiat.
— Oh, Dakota, a spus Tiffany. Iubita mea. Nu. Nu.
S-a aplecat, şi-a lipit obrazul de umerii înguşti şi arcuiţi ai
Dakotei şi i-a pus mâna pe spatele pe care se simţeau nodurile
coloanei vertebrale, pentru că ştia exact ce avea să spună Dakota.
Capitolul 34
Nunta din această dimineaţă era la doar zece minute de mers
cu maşina de-acasă, slavă Domnului, iar Clementine ştia exact
unde se ducea, deci nu se va rătăci. Ca liber-profesionist, asta era
partea cea mai neplăcută, să te duci cu maşina în locaţii
necunoscute.
Ea nu întârziase niciodată la un angajament, bătea în lemn,
deoarece întotdeauna îşi lăsa timp pentru inevitabilele greşeli.
Nunta era într-un mic parc adăpostit într-un golfuleţ, cu nişte
smochini autohtoni imenşi şi o veche estradă pentru orchestră.
Lui Clementine nu-i plăcea să cânte în aer liber: să tragă după ea
violoncelul şi stativul prin parcuri în încercarea de a găsi un loc
potrivit, să-i zboare vântul foile din partitură în ciuda faptului că
ea le fixa cu cârlige de rufe ca să stea bine, zilele reci când îţi
amorţeau degetele de frig, zilele caniculare când îţi curgea
machiajul, sunetele care se disipau aiurea în aer din cauză că nu
exista acustică. Dar, nu se ştie din ce motiv, acest loc era
întotdeauna bun cu ei, sunetul muzicii plutea peste strălucirea
albastră a portului şi miresele care soseau la timp postau online
păreri elogioase după luna de miere.
Însă nu şi azi. Astăzi avea să fie groaznic. Degeaba aveai o
privelişte cu portul dacă nu puteai să-l vezi. Clementine s-a uitat
la plafonul greu de nori cenuşii care se lăsase peste orizontul
oraşului. Lumea părea mai mică. Oamenii mergeau parcă mai
gârboviţi, aplecaţi sub cer. Plouase neîntrerupt toată dimineaţa şi,
cu toate că ploaia se transformase acum într-o burniţă uşoară
putea oricând să revină.
„Vor în continuare s-o ţină afară?” o întrebase Clementine azi-
dimineaţă pe Kim, prima violonistă şi manager al cvartetului Note
efemere.
„Pentru noi au închiriat un cort”, a spus Kim. Invitaţii vor
trebui să se mulţumească cu umbrele. Mireasa plângea azi-
dimineaţă. Ea a crezut că în niciun caz ploaia nu va dura atât de
mult. Mi-aduc aminte când a făcut rezervarea, i-am spus „Ce
faceţi dacă va ploua?” şi ea a zis „N-o să plouă”. De ce miresele zic
mereu aşa? De ce se mint singure?
Kim se afla în plin divorţ, un divorţ urât.
Clementine s-a întrebat dacă nu cumva şi ea se afla în pragul
unui divorţ urât. Astăzi, când Sam a plecat spre feribot, ea i-a
spus „Să ai o zi bună la serviciu” şi era convinsă că l-a văzut dând
ochii peste cap, ca şi când nu mai auzise vreodată ceva atât de
prostesc, sau ca şi când pentru el, ea era ultima persoană din
lume care să-i ureze o zi bună. O duruse, a fost ca o împunsătură
ascuţită în inimă, ca o mustrare, ca atunci când i-a plesnit o
coardă azi-dimineaţă exact când ea a aplecat capul şi a lovit-o
peste obraz. Rareori i se întâmpla să-i plesnească o coardă, dar
asta a fost a treia oară într-o săptămână. Probabil că era prea
multă tensiune în felul cum cânta. Prea multă tensiune în corp.
Prea multa tensiune acasă. A simţit pişcătura coardei ca pe ceva
personal şi a rămas nemişcată în dimineaţa întunecoasă,
refuzând să-şi ducă degetele la obraz.
Şi-a parcat maşina chiar lângă intrarea în parc. Venise cu
douăzeci de minute mai devreme pentru că tot îşi lăsase o marjă
de douăzeci de minute în caz că se rătăcea. A căscat şi s-a uitat
cu atenţie la vreme. S-ar putea ca ploaia să mai stea cât dura
ceremonia. Dacă mireasa avea noroc.
Şi-a lăsat capul pe speteaza scaunului şi a închis ochii.
Astăzi se trezise la ora cinci şi lucrase cu metronomul pe
pasajul din Beethoven. „Simte pulsul interior”, obişnuia să-i
spună Marianne, deşi apoi striga brusc „Prea ezitant! Prea
ezitant!”
Clementine şi-a masat umărul care o durea. Primul ei profesor
de violoncel, domnul Winterbottom (fraţii ei mai mari şi tatăl ei îi
spuneau domnul Winter-bum) zicea „Nimeni nu cântă fără să-l
doară”, dacă ea se plângea vreodată că o durea ceva. Mamei lui
Clementine nu-i plăcuse asta deloc. Pam se documentase în
legătură cu Metoda Alexander şi exerciţiile încă o ajutau pe
Clementine când îşi amintea să le facă.
Domnul Winterbottom o bătea uşurel cu arcuşul peste picior şi
zicea „Mai multă practică, domnişorico, nu poţi să te bazezi numai
pe talent, pentru că, te asigur, nu ai cu prisosinţă” şi „Este greu
pentru tine să pui emoţie în muzică pentru că eşti prea tânără,
practic tu niciodată n-ai simţit nimic. Trebuie să ai o inimă
frântă”. Când a împlinit şaisprezece ani, a trimis-o la o audiţie
pentru Orchestra Tineretului din Sydney, dar i-a spus că n-avea
nicio şansă să reuşească, pur şi simplu nu era suficient de bună,
dar va fi o experienţă bună. Nu a fost cu ecran, doar cu membrii
comisiei care zâmbeau încurajator, dar după ce s-a aşezat cu
violoncelul, n-a putut nici măcar să pună arcuşul pe coarde,
pentru că brusc a cuprins-o panica. Parcă o lovise o boală teribilă.
S-a ridicat şi a părăsit scena fără să cânte o notă. I s-a părut că
nu avea altă opţiune. Domnul Winterbottom a spus că de când
predă, niciodată nu i-a fost atât de ruşine cu un elev de-al lui, şi
avea mulţi elevi, copii mici care abia târau cutia cu violoncelul
veneau şi ieşeau din casa lui de dimineaţa până seara: o linie de
producţie pentru violoncelişti care învăţau să se autodeteste.
După dezastrul cu audiţia, mama ei i-a găsit alt profesor şi
scumpa de Marianne i-a spus din prima zi că audiţiile erau
nefireşti şi te speriau, ea personal le detestase dintotdeauna, şi că
ea n-o va trimite niciodată pe Clementine la o audiţie pe care nu
credea că poate s-o câştige.
De ce cancerul şi-a îndreptat pe neaşteptate degetul necruţător
spre frumoasa Marianne şi nu spre groaznicul domn WinterBum
care încă trăia bine mersi şi scotea pe bandă rulantă muzicieni
nevrotici?
Clementine a deschis ochii şi a oftat când a văzut că mici
picături de ploaie stropeau parbrizul. Era încălzirea dinainte ca
ploaia să-şi facă marea intrare. A deschis radioul şi a auzit un
crainic spunând: „Întrucât Sydney rămâne în continuare sub cod
de ploi abundente, oamenii au fost avertizaţi să nu stea în
apropiere de colectoare de ape pluviale şi pâraie”.
Pe scaunul de alături a sunat telefonul şi ea l-a luat să se uite
pe ecran. Nu era niciun nume, dar ea a recunoscut configuraţia
numărului.
Vid.
Sunase de atâtea ori după grătar încât învăţase să-i recunoască
numărul, dar nu se deranjase să-l salveze în agenda telefonului
deoarece nu-i era prieten, era o cunoştinţă, vecinul unei prietene,
pe care ea nu voia să-l mai vadă vreodată. Erika n-a avut niciun
drept să-i dea numărul ei. Vid şi Tiffany ar fi trebuit să-i
transmită mesajele prin ea. Ce voia de la ea?
Ţinea telefonul în faţă şi se uita la ecran, încercând să-şi
imagineze cum ţinea telefonul în mâna lui mare. Şi l-a amintit
spunând: „Tu şi cu mine suntem ăia iresponsabili”. Ăia
iresponsabili. A închis ochii şi, ca la comandă, a simţit o crampă
la stomac. S-a întrebat dacă până la urmă va plăti cu un ulcer de
stomac. Asta era cauza ulcerelor de stomac? Bila încărcată de
regrete.
Telefonul s-a oprit din sunat şi ea a aşteptat textul scris care
spunea că Vid nu lăsase niciun mesaj nici de această dată. El era
genul care evita să lase mesaje. Tatăl ei era la fel.
Telefonul a sunat din nou imediat. O fi tot Vid, s-a gândit ea,
dar nu era, nu a recunoscut numărul. Cumva încerca s-o
păcălească să răspundă sunând de pe un alt număr? Nu. Suna de
la clinica de FIV unde mergea Erika. Returnau apelul lui
Clementine în legătură cu programarea la un consilier pentru a
discuta despre donarea de ovule.
Erika îi dăduse numărul clinicii azi-dimineaţă, iritată şi
nerăbdătoare, ca şi când nu se aştepta ca ea să meargă mai
departe şi să telefoneze acolo.
Clementine a scos jurnalul din geantă şi l-a ţinut în poală cât
timp a făcut programarea pentru ziua dinainte de audiţie. Clinica
era în oraş. Se va întoarce la timp pentru lecţia cu micuţa şi
înfiorător de talentata Wendy Chang (în clasa a 5-a la vârsta de
nouă ani). Doamna de la programări a fost extrem de cumsecade,
a vorbit foarte frumos cu Clementine când i-a explicat că putea să
facă testul iniţial de sânge acum sau mai târziu, cum dorea ea, şi
Clementine s-a gândit că probabil doamna respectivă credea
despre ea că era o persoană bună şi altruistă, care făcea asta din
generozitate, nu ca să scape de o obligaţie.
I-a răsunat în minte vocea resemnată a Erikăi la telefon
dimineaţă: „Amândouă ştim că este o minciună, Clementine”. Dar
pe urmă a trecut imediat la lucruri practice şi i-a dat numărul de
telefon al clinicii, ca şi când nu-i păsa că era o minciună. N-o
interesau motivele lui Clementine, ea dorea ovulele.
La ce se aştepta Clementine? La recunoştinţă şi bucurie? „Oh,
îţi mulţumesc, Clementine, eşti o prietena minunată!”
A tresărit când cineva a bătut în geamul portierei. Era Kim care
stătea sub o umbrelă uriaşă, ţinând cutia cu vioara în mână şi
având o figură jalnică. Clementine a coborât geamul.
— Nu-i a bună, a spus Kim pe un ton categoric.

Cortul nu inspira încredere. Părea ieftin, parcă fusese cumpărat


de la magazinele cu produse de doi dolari.
— Nu cred c-o să ţină, a spus Nancy, cea care cânta la violă,
uitându-se în sus la materialul alb şi subţire.
Deja se lăsase în unele locuri unde se adunase apa. Clementine
putea să vadă formele întunecate ale frunzelor plutind în micile
bălţi de deasupra capetelor lor.
— Până acum este complet uscat, a spus Kim îngrijorată.
În contractul lor se preciza că vor avea asigurată masa şi că vor
putea să-şi ferească instrumentele de umezeală. Aveau dreptul să-
şi adune lucrurile şi să plece în caz de vreme ploioasă, dar până
acum nu fuseseră nevoite s-o facă.
— Sunt sigură că va fi bine, a spus Indira, a doua violonistă,
care întotdeauna îşi asuma rolul de persoană optimistă, dar şi
rolul de a se asigura că vor primi de mâncare.
Se ştia că era în stare să pună vioara jos în mijlocul piesei ca să
oprească un chelner în trecere pe-acolo dacă vedea ceva delicios,
ceea ce era foarte jenant.
— Cum merge pregătirea? a întrebat Nancy în timp ce-şi
acordau instrumentele.
Clementine a oftat în sinea ei. Iar începem.
— Destul de bine, a spus ea.
— Cum o să se descurce bietul Sam să ia copiii de la şcoală şi
cu toate celelalte când o să fii plecată în turneu? a întrebat Nancy.
— Nancy. N-am să reuşesc, a spus Clementine.
— Eu cred că ai mari şanse să reuşeşti! a spus Nancy.
Nancy nu voia ca ea să obţină postul. Pretindea că din cauză că
nu voia să plece Clementine din cvartet, dar dintotdeauna Nancy
o făcea să se gândească la un citat din Gore Vidal: De fiecare dată
când un prieten de-al meu reuşeşte, moare o părticică din mine.
Nancy era genul de prietenă care întotdeauna îi arăta lui
Clementine femeile suple: „Uite ce talie subţire/picioare
lungi/fund ferm are. Nu ţi-ar plăcea să arăţi aşa? Nu-i aşa că o
urăşti? Te face să te simţi foarte deprimată, nu?” (Pentru că, dacă
nu, ai face bine să te simţi!)
— Eh, dacă nu obţii postul, n-o să trebuiască să ai de-a face cu
politica orchestrei, a spus Nancy. E ca atunci când faci parte
dintr-o mare corporaţie. Şedinţe. Reguli. Personal n-aş suporta,
dar aşa sunt eu.
— O să-ţi placă, Clementine, camaraderia, călătoriile, banii! a
spus Indira.
— Crezi că Sam ar socializa cu atâţia muzicieni? a întrebat
Nancy.
Nancy nu scăpa nicio ocazie să menţioneze faptul că Sam nu
era muzician. Parcă simţea că acolo era un posibil punct slab, aşa
că tot îl zgândărea. Odată îi spusese lui Clementine: „Eu n-aş
putea să mă căsătoresc cu cineva care nu e muzician, dar aşa
sunt eu”.
— În general, el se înţelege bine cu toată lumea, a răspuns
Clementine scurt.
— Mă gândeam că nu e genul lui de anturaj, a spus Nancy. El e
genul mai puţin sofisticat, căruia îi place în natură, nu?
— Sam nu-i genul căruia îi place în natură, a pufnit
Clementine.
Mai taci, Nancy. Nancy era întruchiparea absolventei infatuate
de şcoală privată de pe coasta de nord. Tatăl ei era judecător.
— Nu ziceai că e afon? a întrebat Nancy.
— Se preface că e afon, a spus Clementine. Crede că e amuzant
să spună asta.
— Îi place rockul din anii optzeci, a spus Kim cu simpatie.
— Doamne, picioarele tale arată demenţial în pantalonii ăia,
Kim, a spus Nancy. Nu-i aşa că o urăşti, Clementine?
— Ba îmi place mult de ea, a spus Clementine.
— Oh! Apropo! Era să uit. Am auzit că şi Remi Beauchamp vine
la audiţie, a spus Nancy aruncând asul din mânecă.
— Credeam că e la Chicago, a spus Clementine.
Simţea un fel de acceptare indiferentă. Îl cunoştea pe Remi de
ani de zile şi întotdeauna o fascinase cadenţa lui impecabilă.
Chiar dacă ea trecea de prima rundă, orchestra îl va alege la urmă
pe el.
— S-a întors, a spus Nancy şi a încercat să facă o faţă tristă,
trăgând de colţurile gurii în jos.
Rezultatul a fost mai degrabă terifiant. Semăna cu un joker.
— Dar sunt sigură că tot tu ai mai multe şanse.
— Sosesc primii invitaţi, a spus Kim. Începem cu Vivaldi?
Au deschis partiturile la pagina care trebuia şi şi-au poziţionat
instrumentele.
Kim şi-a pus vioara sub bărbie, le-a făcut semn din cap şi au
început să cânte. A privit-o pe Clementine direct în ochi, s-a dat
cu un picior în spate destul cât să arate cu degetul mijlociu la
adresa lui Nancy pe după capul ei, o mişcare discretă şi rapidă
despre care oricine ar fi crezut că era o mişcare a degetelor pe
strune.
În timp ce cântau, Clementine şi-a lăsat gândurile să
rătăcească. Nu era nevoie să se concentreze. Cântau împreună de
când Holly era mică şi se obişnuiseră unele cu altele. Nancy avea
tendinţa să se grăbească, deşi ea contesta acest lucru şi credea că
celelalte cântă prea lent. Acum pur şi simplu se luau după ea.
Au trecut la Arie pe coarda sol şi Clementine se uita la bieţii
nuntaşi care mişunau cu umbrelele deasupra capului, cu nişte
feţe jalnice, cu tocuri înalte afundându-se în iarba udă, disperaţi
să se termine mai repede.
La un moment dat s-a apropiat o femeie cu o pălăriuţă pe cap.
Lui Clementine îi aducea aminte de Domnul Cartof4.
— A venit mireasa! Începeţi marşul nupţial, hai, hai, hai!
A început să dea din ambele mâini ca un dirijor. Părea că deja
băuse cam multă şampanie.
Kim stabilea întotdeauna ca o anume persoană să le anunţe
oficial când să înceapă să cânte muzica pentru intrarea miresei,
dar nu se ştie de ce tot felul de invitaţi (femei, întotdeauna femei)
preluau această iniţiativă şi de cele mai multe ori le făceau să
înceapă mult prea devreme. Odată au cântat cântecul de intrare
de zece ori până să vadă în sfârşit mireasa.
— Ups! Scuze, alarmă falsă!
Femeia cu capul ca un cartof a făcut o faţă exagerat de
dezolată.
Rareori se întâmpla ca miresele să vină mai devreme. Odată au
cântat la o nuntă unde mireasa a întârziat o oră, aşa că au trebuit
să strângă şi să plece pentru că aveau o altă programare.
Erika venise mai devreme când a fost mireasă. „Nu putem
începe mai devreme”, i-a spus Clementine, singura ei domnişoară
de onoare. „Invitaţii continuă să sosească.”
„Oliver va fi acolo”, a spus Erika. Avea părul pieptănat pe spate,
cu fruntea liberă, şi un pronunţat machiaj fumuriu al ochilor.
Părea o cu totul altă persoană. „El este singurul de care îmi pasă.”
A fost una dintre puţinele dăţi când Erika a fost dispusă să
încalce o regula de etichetă.
Clementine simţise… nu chiar invidie, dar poate
ceva pe-aproape, deoarece a văzut că Erika se gândea într-adevăr
numai la căsătoria ei, nu la nuntă. Nu i-a păsat prea
4
Mr. Potatoe Head este o jucărie pentru copii constituită dintr-un cap de
plastic în formă de cartof şi mai multe elemente decorative (pălărie, mustaţă,
nas etc). (N.t.)
mult de rochie, de coafură, de muzică, nici chiar de invitaţi;
singurul de care i-a păsat a fost Oliver. Pe când lui Clementine,
atunci când s-a căsătorit, i-a păsat de toate lucrurile periferice.
(Coafeza i-a stricat coafura, de exemplu; Clementine în ziua nunţii
a semănat cu Morticia.)
Ea şi Sam abia dacă s-au văzut unul cu altul la nuntă pentru că
au fost prea ocupaţi să stea de vorbă cu prieteni şi rude cu care
nu se mai văzuseră de mult şi care veniseră de peste ocean sau
din alte ţări, pe când Erika şi Oliver nu au avut ochi decât unul
pentru altul. Pe de-o parte a fost revoltător. Pe de altă parte,
frumos.
Se întreba acum dacă semnele au fost dintotdeauna prezente.
Sigur, ea şi Sam se simţeau bine împreună, aveau pasiune (sau
au avut înainte de copii), se distrau, dar relaţia lor nu era
suficient de solidă ca să reziste primului test adevărat. Era o
căsnicie fragilă. Ieftină. O căsnicie de la magazinul cu produse de
doi dolari.
Cortul s-a înclinat. Clementine a simţit ceva ud pe faţă.
Plângea? Sau era ploaia?
— Picură, a spus Nancy uitându-se în sus. Picură rău de tot.
Ploaia s-a înteţit brusc.
— E de rău, a spus Indira care momentan avea cel mai
costisitor instrument. Era luat cu împrumut de la un violonist
pensionar.
— Plecăm de-aici, a spus Kim lăsând jos vioara. Strângeţi.
Clementine era din nou în maşină, cu mâna pe cheile din
contact, când a sunat iar telefonul. L-a luat repede şi a văzut un
singur cuvânt pe ecran: ŞCOALĂ.
— Helen? a spus ea ca să economisească timpul pierdut cu
amabilităţile deoarece de obicei era Helen, secretara şcolii, cea
care telefona de la şcoală.
Inima îi bubuia. Nenorocirile pândeau acum de după fiecare
colţ.
— Totul este bine, Clementine, a spus Helen repede. Doar că
Holly insistă că o doare din nou burtica. Am încercat totul ca să-i
distragem atenţia, dar mă tem că degeaba. Nu ştim ce să mai
facem, deranjează orele şi, în fine… nu pare să se prefacă. Nu
vrem să fim în situaţia băiatului care striga „uite lupul!”
Clementine a oftat. La fel s-a întâmplat şi săptămâna trecută şi,
când a adus-o pe Holly acasă, ca prin minune n-a mai durut-o
stomacul.
— Ştii cum s-a comportat astăzi? a întrebat-o Clementine pe
Helen.
După spusele educatoarei lui Holly, adorabila şi cam naiva Miss
Trent, Holly avea „dificultăţi sporadice cu autodisciplina” la şcoală
şi, prin urmare nu făcea întotdeauna „alegerile corecte”. Cu
siguranţă, comportamentul ei de-acasă nu fusese minunat.
Trecea printr-o fază când era rea şi smiorcăită, şi de curând îşi
perfecţionase un nou ţipăt ascuţit ca de pescăruş pe care îl scotea
în loc să spună „nu”. Asta o călca pe Clementine pe nervi.
— Se pare că nu foarte rău, a spus Helen rezervată. Ploaia nu
ajută deloc. Toţi copiii au luat-o razna. De fapt şi noi la fel. Se
aude că mai avem încă o săptămână de ploaie, îţi vine să crezi?
Clementine s-a uitat la ceremonia de nuntă care
avea loc în parc. Mireasa şi ginerele stăteau faţă în faţă, ţinându-
se de mâini, în timp ce alţii le ţineau nişte umbrele deasupra
capului. Mireasa râdea atât de tare încât abia mai stătea în
picioare, iar ginerele o susţinea, râzând şi el. Nu părea să le pese
că cvartetul lor de coarde dispăruse.
Ea şi Sam râseseră mult în timpul ceremoniei lor de nuntă. „N-
am văzut niciodată nişte miri care să râdă atâta”, le-a spus pe un
ton acid preotul care ţinea slujba, ca şi când ei nu-şi luau nunta
în serios. Sam nu se putea opri din râs văzând-o pe Clementine
cu coafura aceea în stil Morticia, ceea ce o făcea şi pe ea să râdă
şi a făcut să nu mai conteze.
Dar nu puteai întotdeauna să faci haz de necaz. Aveau în spate
opt ani de râs; o perioadă bună. Îşi juraseră credinţă la bine şi la
rău, dar râseseră când au spus asta pentru că totul li se părea
atât de amuzant. Credeau că o coafură nereuşită era tot ce putea
fi mai rău. Preotul a avut dreptate să fie deranjat. Ar fi trebuit să-i
ia de piept şi să le strige „Asta-i treabă serioasă! Viaţa e ceva
serios şi voi doi nu sunteţi atenţi!
— Sunt la câteva minute de şcoală, i-a spus ea lui Helen.
Capitolul 35
În ziua grătarului

— Vid mă ştia deja pentru că mă văzuse pe scenă, i-a spus


Tiffany lui Clementine.
— Mami! a strigat Holly din balansoar. Vino să vezi ceva!
— Aşteaptă puţin! i-a răspuns Clementine fără să-şi ia ochii de
la Tiffany. Deci tu erai artistă…?
— O artistă ca tine, Clementine! a spus Vid încântat.
— Nu chiar ca ea, l-a corectat Tiffany pufnind în râs.
— Mami! a strigat Ruby.
— Aşteaptă puţin, i-a răspuns Clementine.
Apoi uitându-se la Tiffany:
— Eşti muzician?
— Nu, nu, nu, a spus Tiffany şi a început să adune farfuriile.
Eram dansatoare.
— Era o dansatoare faimoasă, a spus Vid.
— Nu eram faimoasă, l-a corectat Tiffany, deşi într-un fel fusese
faimoasă în anumite cercuri.
— Erai o faimoasă dansatoare de limbo? a întrebat Sam cu o
sclipire în ochi.
— Nu, dar uneori dansul implica şi o bară, a răspuns Tiffany cu
aceeaşi sclipire în ochi.
În jurul mesei s-a făcut linişte. Vid radia de încântare.
— Adică erai dansatoare la bară? a întrebat Clementine
coborând vocea. Cum ar o… o stripteuză?
— Clementine, normal că nu era stripteuză, a spus Erika.
— În fine, a spus Tiffany.
A urmat o pauză.
— Oh, a spus Erika. Scuze, n-am vrut…
— Categoric ai un corp pentru aşa ceva, a spus Clementine.
— În fine, a repetat Tiffany.
Aici lucrurile deveneau delicate. Nu putea să spună da,
bineînţeles că am, iubito. Nu aveai voie să fii mândră de corpul
tău. Femeile se aşteptau la o atitudine umilă în privinţa asta.
— Aveam la nouăsprezece ani, a adăugat ea.
— Îţi plăcea? a întrebat-o Sam pe Tiffany.
Clementine l-a săgetat cu privirea.
— Ce? a spus Sam ridicând mâinile. Întreb şi eu dacă i-a plăcut
ocupaţia anterioară. E o întrebare pertinentă.
— Mi-a plăcut, a spus Tiffany. În cea mai mare parte. Era ca
orice slujbă. Cu părţi bune şi părţi rele, dar în general mi-a
plăcut.
— Se câştiga bine? a continuat Sam.
— Se câştiga foarte bine, a spus Tiffany. De-aia am făcut-o.
Eram studentă şi puteam să câştig mult mai mulţi bani făcând
asta decât fiind vânzătoare într-un supermarket.
— Eu am fost vânzătoare într-un supermarket, a spus
Clementine. Apropo, nu prea mi-a plăcut, dacă vrea cineva să ştie.
— Ce păcat. Ai fi fost o minunata stripteuză, scumpa mea, a
spus Sam.
— Mulţumesc, iubitule, a spus Clementine pe un ton sec.
— Puteai să faci feţele tale de la violoncel în timp ce te învârteai
la bară. Ţi-ar fi adus nişte bacşişuri bune.
Sam şi-a aruncat capul pe spate, a închis ochii şi a început să
mişte din sprâncene în sus şi-n jos, imitând figura lui Clementine
în timp ce cânta la violoncel.
Clementine a lăsat privirea în jos, sprijinindu-şi fruntea în
mâini. I se scutura tot corpul. Tiffany privea încremenită.
Plângea?
— Râde, a spus Erika cu indiferenţă. N-o să mai puteţi să vă
înţelegeţi cu ea în următoarele câteva minute.
Oliver şi-a dres vocea.
— Am citit de curând un articol în care se spunea că vor să facă
din dansul la bară un sport olimpic, a spus el. Se pare că este
foarte atletic. Îţi trebuie multă forţă.
Tiffany s-a văzut nevoită să-i zâmbească bietului om care se
străduia să readucă discuţia în zona sigură a unei conversaţii
potrivite pentru o petrecere cu oameni din clasa mijlocie.
— Oh, da, Oliver, este foarte atletic, a spus Vid cu subînţeles,
ridicând dintr-o sprânceană, iar Clementine era să leşine din nou
de atâta râs.
Tiffany s-a gândit ce simplă ar fi lumea dacă toţi oamenii ar
avea atitudinea aproape copilărească pe care o avea Vid faţă de
toate lucrurile care ţineau de sex. Lui Vid îi plăcea sexul la fel
cum îi plăceau muzica clasică, brânza cu mucegai şi maşinile
rapide. Pentru el toate erau la fel. Lucrurile bune din viaţă. Erau
doar nişte dansatoare drăguţe şi dezbrăcate dintr-un club. Ce
mare chestie?
Erika s-a întors ostentativ să se uite peste umăr la copii.
— Şi fiica ta…? a întrebat-o pe Tiffany.
— Dakota ştie că am fost dansatoare.
Tiffany a ridicat bărbia. Să nu care cumva să-mi pui la îndoială
deciziile mele ca părinte.
— Am să aştept până va mai creşte şi-atunci am să-i spun mai
multe.
Nici fiicele mai mari şi nici fosta soţie a lui Vid nu ştiau. Oh,
Doamne, ce criticată ar fi de fiicele lui care se îmbrăcau precum
surorile Kardashian, dar în prejma lui Tiffany se comportau ca
nişte fete cu valori morale înalte rezervate de regulă călugăriţelor.
Dacă ar afla vreodată, ar sări pe ea ca nişte câini turbaţi.
— Aşa e, a spus Erika. Bineînţeles. Aşa e.
Clementine a ridicat capul şi s-a şters cu degetele sub ochi.
Încă îi tremura vocea de atâta râs.
— Iartă-mă, cred că eu am dus o viaţă absolut lipsită de
fantezie, a spus ea.
— Nu ştiu dacă e chiar aşa, a spus Sam. Ce vrei să insinuezi?
Am citit cartea Cincizeci de umbre ale lui Grey. Am studiat-o. Am
încercat să amenajez biroul precum Camera Roşie a Durerii.
Clementine i-a tras un cot.
— Sunt doar fascinată. Nu ţi se părea că… în fine, nu ştiu de
unde să-ncep! Că bărbaţii te priveau cam… obraznic?
— Bineînţeles că unii mă priveau aşa, dar majoritatea erau tipi
obişnuiţi.
— Eu n-am fost obraznic, a spus Vid. Adică poate am fost puţin
obraznic. În sensul bun!
— Te duceai des în astfel de locuri? l-a întrebat Clementine şi
Tiffany a sesizat efortul pe care îl făcea pentru ca tonul să nu
sune critic.
Asta era ceea ce Vid nu înţelegea niciodată, iar Tiffany uita
întotdeauna: oamenii aveau sentimente foarte complicate când
auzeau că ea fusese dansatoare. Totul se amesteca cu
sentimentele lor faţă de sex care, din păcate, pentru majoritatea
oamenilor, erau indisolubil legate de ruşine, clasă socială şi
moralitate (unii credeau că ea recunoştea că a comis un act
ilegal), pentru femei erau lucruri care aveau legătură cu imaginea
corpului, gelozie, nesiguranţă, bărbaţii nu voiau să pară prea
interesaţi, chiar dacă în general erau foarte interesaţi, iar unii
bărbaţi căpătau acea privire furioasă, defensivă, de parcă ea
încerca să-i păcălească să-şi dezvăluie vreo slăbiciune, şi
majorităţii oamenilor, bărbaţi şi femei, le venea să râdă ca unor
adolescenţi, dar nu ştiau dacă se cade. Era un adevărat teren
minat. Să nu mai faci asta vreodată, Vid, să n-o mai faci vreodată.
— Sigur, mă duceam de multe ori! a spus Vid cu seninătate.
Când căsnicia mea s-a destrămat, prietenii au vrut să mă scoată
în oraş şi, ştii, prietenii mei nu se duceau la concerte simfonice
sau mai ştiu eu, se duceau în cluburi. Şi când am văzut-o pe
femeia asta dansând, băi, m-a omorât. Pur şi simplu m-a omorât.
S-a prefăcut că-şi duce un pistol la tâmplă şi apasă pe trăgaci,
mimând cu vârful degetelor o explozie.
— De-aia am recunoscut-o imediat la licitaţie. Chiar dacă era
îmbrăcată.
Vid s-a lovit cu palma peste genunchi şi a izbucnit în hohote de
râs. Clementine şi Sam chicoteau cumva îngroziţi, în timp ce
Erika s-a încruntat şi bietul Oliver a roşit.
— În fine, a spus Tiffany. Cred e de-ajuns.
Deodată s-a auzit un ţipăt strident:
— Mami!
Capitolul 36
Ploua atât de tare încât Clementine nu a auzit deschizându-se
uşa de la intrare. A tresărit când l-a văzut pe Sam materializându-
se în pragul uşii de la camera lui Holly, cu cămaşa în dunguţe
alb-albastre atât de udă încât devenise transparentă.
— M-ai speriat de moarte! a spus ea ducând o mână la piept.
De ce-ai venit atât de devreme?
Şi-a dat seama că suna ca o acuzaţie. Poate ar fi trebuit să
spună „Ce surpriză plăcută!” şi pe urmă să spună pe un ton
blând, convivial: „De ce atât de devreme, iubi?”
Nu-i spusese în viaţa ei „iubi”.
Sam a tras de cămaşa fleaşcă de apă.
—Tu ce faci? a întrebat el.
— Caut ceva, a spus ea. Ca de obicei.
Stătea pe patul lui Holly cu un maldăr de haine în faţă şi căuta
„bluza cu căpşună” a lui Holly, un top alb cu mâneci lungi şi o
căpşună imensă pe piept, de care Holly avea nevoie chiar acum
ca să fie din nou fericită şi care, bineînţeles, nu era de găsit.
Se simţea ciudat de jenată. În mod normal ar fi sărit în picioare
văzându-l pe Sam şi l-ar fi sărutat de bun venit? Nu-şi amintea.
Era atât de ciudat însuşi faptul că se gândea la asta: maniera
corectă de a-şi întâmpina bărbatul.
Nu ţinea să-l îmbrăţişeze, mai ales că era din nou ud leoarcă.
Nimeni în oraşul Sydney nu mai era surprins de ploaie. Erai idiot
dacă te prindea ploaia. Toată lumea vorbea numai de asta.
Vânzările de umbrele crescuseră cu patruzeci la sută. Dar de
când începuse ploaia, Sam plecase în fiecare zi spre feribot fără
umbrelă şi fără impermeabil. Ea îl privea în fiecare dimineaţă de
la fereastra bucătăriei, fugind pe alee prin ploaie, cu servieta
deasupra capului, şi la vederea siluetei lui săltăreţe ce dispărea în
depărtare, îi venea să râdă şi să plângă. Poate era o formă de
masochism. Se gândea că nu merită o umbrelă. Se gândea
probabil că nici ea nu merita una.
— De ce-ai venit acasă aşa devreme? a repetat ea.
Faţa lui Sam era o mască de anxietate, cu o tentă defensiv-
agresivă.
— Am primit mesajul tău. Aşa că am plecat de la serviciu mai
devreme.
— Mesajul în care îţi spuneam că Holly se simte bine? a spus
Clementine. Mesajul în care spuneam că nu e cazul să te
îngrijorezi?
— Este a doua oară când are probleme cu stomacul, a spus
Sam.
— Presupun că ai văzut-o în living, a spus Clementine. Se joacă
fericită pe iPad fără nicio grijă.
— Cred că trebuie s-o ducem s-o vadă un doctor. Poate fi o
apendicită sau cine ştie. Durerea poate să apară şi să dispară.
— Da, apare când e la şcoală şi dispare când se joacă pe iPad.
Ne joacă pe degete, a spus Clementine. Cum am luat-o în maşină
s-a simţit bine. Tot drumul până acasă a vorbit numai despre
petrecerea de ziua el. Apropo, vrea s-o invite pe Dakota.
A spus repede ultima parte, fără să se uite la el.
— Dakota, a repetat Sam devenind deodată atent de parcă a
sesizat un pericol. Dakota aia?
— Da, Dakota aia.
— Nu se poate s-o invite, a spus Sam. Evident. Doamne!
— I-am spus că Dakota este probabil prea mare ca să vină la
petrecerea unui copil de şase ani. Şi s-a pleoştit de tot. Zicea că
noi i-am spus că poate invita pe cine vrea, şi chiar am spus. Am şi
insistat pe tema asta.
— Da mă rog, pe oricine în afară de Dakota, a spus Sam.
— N-am putut s-o consolez.
— Nici măcar nu o cunoaşte bine pe Dakota, a spus Sam.
Şi-a scos cămaşa din pantaloni şi a început s-o stoarcă în
mâini, apoi a cumpănit din nou.
— A întâlnit-o o singură dată. Cum ziceai şi tu, este prea mare.
N-ar vrea să vină la petrecerea lui Holly!
— Oricum, am cedat, a spus Clementine. Devenise isterică. A
fost înfiorător.
— Numai ce-ai spus că exagera cu durerea de stomac, a spus
Sam. Aşa exagerează şi cu Dakota. Te-a păcălit, Clementine.
A spus-o batjocoritor. Înainte o tachina mereu, dar niciodată nu
fusese batjocoritor.
— Nu cred, a spus Clementine. Uite ce e. Holly vrea s-o invite, e
petrecerea ei şi e clar că trece printr-o fază nasoală, ceea ce poate
nu e ceva neaşteptat, aşa că, dacă vrea s-o cheme pe Dakota la
petrecere, s-o cheme. Nu-i un capăt de ţară!
Sam a încleştat maxilarul.
— Să nu vină.
Clementine a ridicat mâinile în aer exasperată.
— Ba o să vină.
S-au uitat unul la altul.
Cum ieşeau din povestea asta? Cum rezolva un cuplu o astfel
de situaţie, când nu exista nicio posibilitate de compromis, când
cineva trebuia să renunţe? Ce se întâmpla dacă nu renunţa
niciunul?
— Am sunat-o azi pe Erika, a spus ea ca să schimbe subiectul.
I-am spus că o să-i donez ovule.
— Foarte bine, a spus Sam.
A început să-şi scoată cămaşa. Clementine s-a pomenit că
aproape îşi fereşte privirea în acel mod politicos în care o faci când
soţul altcuiva îşi scoate cămaşa.
— S-a purtat ciudat, a spus Clementine. Eu cred că sigur a
auzit ce-am spus în ziua aia, când eram la etaj. Lucrurile alea
oribile pe care le-am spus.
— Trebuie să mă schimb, a spus Sam nepăsător, ca şi când ea
îl plictisea.
— Deci eşti de acord să-i donez ovule? a întrebat Clementine
evitându-i privirea, ca şi când era o întrebare fără importanţă.
— E decizia ta, a spus Sam. E prietena ta. N-are de-a face cu
mine.
Lipsa lui de interes i s-a părut aproape minunat de dureroasă,
parcă era o durere de care ea avea nevoie, un buboi ce trebuia
spart.
— Deci sigur nu mai vrei alt copil? a întrebat ea.
Iar o apucase. Ca la cina de-acum două seri la restaurant.
Dorinţa aceea de a-l forţa, de a-l împinge de pe poziţia în care
rămăseseră blocaţi.
— Alt copil? spus Sam. Noi? Să mai facem un copil? Glumeşti.
— Oh. Bine, a spus Clementine.
A stivuit hainele unele peste altele
— N-ai văzut bluza cu căpşună a lui Holly? A dispărut.
S-a uitat în jur nemulţumită şi s-a abţinut să nu plângă.
— Oh, nu suport, de ce tot dispar lucruri?
Capitolul 37
În ziua grătarului

— Mami!
Era Holly care nu voia decât atenţia mamei.
— Holly! a oftat Clementine. M-ai speriat! Nu e nevoie să strigi
de parcă ar fi o problemă de viaţă şi de moarte de fiecare dată.
S-a ridicat şi a plecat de la masă, având grijă să evite privirea
lui Sam. Abia aştepta să fie singură cu el în maşină ca să treacă
în revistă evenimentele serii. Le vor povesti prietenilor despre
această seară mult timp de-aici înainte. Lucrurile deveneau din ce
în ce mai curioase. Parcă plonjaseră într-o realitate bizară. Erika,
cea care niciodată nu vrusese copii, acum voia copii. Oliver voia
ovulele lui Clementine. Gazda lor a fost stripteuză.
— Ai auzit de băiatul care striga mereu „Lupul”? a întrebat-o pe
Holly.
— Nu ştiu pe nimeni care striga „lupul”. Eu te-am strigat pe
tine de un milion, un miliard de ori.
Holly o privea acuzator din locul unde stătea lângă Dakota în
balansoar.
— Scuze, a spus Clementine. Ce este?
— De ce eşti roşie la faţă? a întrebat Holly.
— Nu ştiu a spus Clementine.
Şi-a pus degetele reci pe faţa care îi ardea. Afară începea să se
răcorească.
— Fetelor, vouă nu vă e frig?
— Nu, a spus Holly. Uită-te la jocul ăsta pe care ni l-a arătat
Dakota! Este super!
A arătat cu degetul la un joc animat şi colorat pe ecranul
telefonului din mâna Dakotei.
— Uau! a spus Clementine uitându-se la joc fără să-l vadă.
Super. Îţi mulţumesc că ai atâta grijă de ele, i-a zis apoi Dakotei.
Să-mi spui când te-ai săturat, bine? Când te plictiseşti.
— Eu şi Ruby nu ne plictisim! a protestat Holly.
Dakota a zâmbit conspirativ spre Clementine. Părea o fetiţă atât
de bună, de serioasă. Era greu de crezut că era fiica unor
personaje atât de colorate ca Vid şi Tiffany.
— Totul e în regulă aici? Fetelor, sunteţi cuminţi?
Sam stătea lângă ea.
Clementine a ridicat capul şi l-a privit în ochi. Avea în ei o
sclipire. O sclipire pe care n-o mai văzuse de câtva timp. Poate că
în seara asta face sex, sex aşa cum trebuie, cum făceau odată, nu
genul de sex anormal de neplăcut, hai-să-terminăm-odată, de
care aveau parte în ultimii doi ani. Ceva se întâmplase cu viaţa lor
sexuală de când se născuse Ruby, sau cel puţin pentru
Clementine, uneori avea un sentiment de pierdere, de adevărată
amărăciune pentru lipsa vieţii sexuale, alteori se întreba dacă nu
cumva i se părea ei, dacă nu cumva dramatiza ca de obicei ceva
natural şi inevitabil, se întâmpla tuturor, se chema „pierderea
interesului”, se chema căsnicie.
Uneori, în timpul sexului, avea senzaţia teribilă că ceva era
inadecvat, un sentiment aproape incestuos. Parcă ea şi Sam erau
nişte buni şi vechi prieteni care, dintr-un motiv oarecare – un
motiv medical, religios sau legal – erau obligaţi să facă sex o dată
la câteva săptămâni în faţa unei mici comisii de observatori
imparţiali, şi nu era tocmai neplăcut să facă sex cu un vechi
prieten atrăgător, dar era stingheritor şi o uşurare pentru cei
implicaţi când se termina.
Nu discutase niciodată cu Sam despre asta. Cum putea să
exprime aşa ceva în cuvinte? „Câteodată, viaţa noastră sexuală
pare incestuoasă, religioasă şi atât de dezgustătoare, Sam, nu
crezi? Ai vreo sugestie?”
Nu găsea cuvinte şi, în plus, detesta să vorbească despre sex. O
făcea să se gândească la maică-sa şi, lucru destul de ciudat, la
Erika. La discuţiile „deschise” despre contracepţie şi autorespect
pe care le aveau în maşină.
Ea ştia că o parte din problemă era faptul că fetele nu
dormiseră liniştite noaptea când fuseseră mici. Asta a însemnat
că Sam şi Clementine erau cu nervii în piuneze tot timpul, stând
mereu cu urechea la acel plâns inevitabil care putea să le strice
oricând vraja. Având un timp limitat, nu puteau să piardă
vremea. Trebuiau să treacă direct la fapte, la vechile mişcări şi
poziţii încercate, pentru că altfel aveau din nou parte de
„întreruperea misiunii”. A însemnat că mereu a existat o anumită
tensiune în timpul actului, un fel de „dă-i înainte”. (Uneori chiar
se surprindea gândind „Repede, repede!”). Şi a însemnat că ei nu
au încetat niciodată să fie „mami” şi „tati”, era ceva atât de
demodat, de banal şi de neatrăgător ca mami şi tati să facă sex
repede şi pe furiş în timp ce copiii dormeau. În ultimul timp, Sam
nu mai propunea atât de des să facă sex, ceea ce o făcea pe
Clementine să se simtă rănită. Ea presupunea că el încă o găsea
atrăgătoare; ar fi mult prea uşor să se lase să cadă în abisul
dispreţului faţă de propriul corp, lumea abia aştepta să-i dea un
brânci, dar deocamdată ea rămânea fermă pe poziţii. Pe de altă
parte, de simţea deseori uşurată când se întorceau în pat unul cu
spatele la celălalt, pentru că, sincer, cine să se mai deranjeze? Ea
bănuia ca şi el simţea exact aceleaşi sentimente amestecate, de
întristare şi uşurare, iar gândul că el se simţea uşurat că nu
trebuia să facă sex cu ea o durea şi mai mult, chiar dacă şi ea
simţea la fel.
Iar acum apăruse o scânteie, iar ea simţea un minunat
sentiment de euforie şi uşurare. Asta era tot ce le trebuia! Un
grătar cu o stripteuză prietenoasă şi un electrician care aprecia
muzica şi care semăna cu Tony Soprano. Ei îi plăcuse
dintotdeauna Tony Soprano.
— Mami, de ce râzi? a întrebat Holly.
— Nu râd, a spus Clementine. Zâmbesc. Sunt fericită.
A sesizat că Dakota i-a aruncat o privire suspicioasă şi a
încercat să se controleze.
— Tati e roşu tot, a spus Holly.
Ruby a scos degetul din gură ca să comenteze:
— Roz. Tati e roz.
— Roz, a repetat Holly.
— Cred că s-a aprins puţin, a spus Clementine.
— De ce? a întrebat Holly.
— Poate că am nevoie de un duş rece a spus Sam, ciupind-o
discret pe Clementine de partea de sus a braţului. Ar trebui să mă
bag în fântână, nu?
— Prostuţule, a spus Ruby.
Capitolul 38
În ziua grătarului

— Te simţi bine? a întrebat Oliver cu glas scăzut, punând mâna


pe braţul Erikăi.
Erika a simţit un val de iritabilitate.
— Da. De ce? Pare că nu mă simt bine?
Se uita cu ochii mijiţi? Nu era vina ei. Lumina difuză a după-
amiezii făcea să pară totul înceţoşat. Lipsa de vizibilitate îi afecta
şi echilibrul. Se tot pomenea înclinându-se înainte şi înapoi şi
trebuia să se ţină cu mâna de marginea mesei.
Muzica de pe terasă era acum foarte tare, făcea să-i bubuie
capul. Tiffany pusese să cânte „November Rain”, ceea ce era
cumva semnificativ, avea legătură cu trecu ei sordid, Erika nu
dorea să ştie.
— Mi se pare doar că bei mai mult decât de obicei, a spus
Oliver şi, pentru o clipă, Erika s-a simţit furioasă la culme pentru
că ea era întotdeauna, dar întotdeauna, cea mai sobră persoană
de la orice petrecere, deseori nici nu punea gura pe băutură, nici
nu-i plăcea prea mult gustul, deşi vinul din seara asta părea
foarte bun, foarte fin şi delicios, probabil la un preţ prohibitiv.
— Ba nu beau! a spus ea.
— Scuze, a spus Oliver…
Furia ei s-a risipit deoarece Oliver nu avea nicio vină că părinţii
lui erau alcoolici.
— Mă simt bine, a spus ea şi s-a înclinat cu corpul spre el, cu
vaga idee că ar putea să-l îmbrăţişeze, chiar dacă stăteau
amândoi cu pe scaune separate. Voia să-l îmbrăţişeze pentru
copilăria lui, pentru atunci când avea şapte ani şi nu putea să-i
trezească pe părinţii lui beţi ca să-l ducă la şcoală, avea un test la
matematică în dimineaţa aceea, şi s-a aşezat la capătul patului şi
a plâns de supărare, iar acum părinţii lui povesteau întâmplarea
asta ca pe ceva amuzant: Atunci când a plâns Oliver pentru că a
ratat testul la mate. Micul nostru contabil în devenire! De fiecare
dată când povesteau, Oliver râdea din complezenţă, numai că
avea cei mai trişti ochi pe care i-ai văzut vreodată. Dar când s-a
înclinat spre el, Oliver a întins mâinile ca şi cum voia s-o prindă
să nu cadă, cu o expresie consternată pe chip, de parcă ea urma
să se dea în spectacol, şi Erika s-a retras, scoţând un mic „nţ”. Ea
nu putea să-şi îmbrăţişeze bărbatul, dar era în regulă dacă
Tiffany, la un grătar cu prietenii, spunea în treacăt că a fost
dansatoare la bară, stripteuză, nici mai mult, nici mai puţin.
Clementine şi Sam erau euforici. Clementine avea acum o faţă
radioasă. Clementine fusese dintotdeauna mai predispusă la
stările de exaltare. În adolescenţă, se agita până la epuizare când
se duceau la chefuri împreună. Anumite genuri de muzică o
umpleau de euforie, la fel şi anumite tipuri de cocteil, nu ştiai
niciodată dacă muzica sau alcoolul o îmbăta mai tare, şi nu o
dată Erika, mereu şoferiţa de serviciu, a trebuit s-o dezlipească
din braţele vreunui tip, uneori tipii ăia deveneau agresivi, şi a
doua zi dimineaţă, Clementine îi mulţumea şi-i spunea Slavă
Domnului că nu m-am culcat cu el, iar Erika avea o senzaţie
caldă de satisfacţie, ca prietena cea mai bună dintr-un film, dar
bineînţeles că ele nu erau ca două bune prietene dintr-un film,
nu? Care au fost cuvintele pe care le auzise? „Parcă vrea mereu
încă o bucăţică din mine.”
A simţit că o cuprinde un sentiment de ruşine amar ca fierea şi
Erika a pus paharul gol puţin cam tare pe masă. Cum era de
aşteptat, Tiffany a luat sticla de vin ca să i-l umple. Probabil că a
fost şi chelneriţă, nu doar stripteuză. Poate că a fost o chelneriţă
din acelea topless. De ce nu? Minunat. Ce interesant. Ce
amuzant!
— Vid, îţi sună telefonul, a spus Tiffany în timp ce turna vin.
Vid a ridicat telefonul şi s-a strâmbat când a văzut numele.
— E prietenul nostru, Harry, a spus el. Vecinul de alături.
Probabil că îl deranjează muzica, ştii. Îl deranjează când cineva e
fericit.
— Mai bine ai răspunde, a spus Tiffany.
— Azi a dat cu piciorul în câinele meu! a spus Vid. Nu sunt
obligat să-i răspund. Mereu a fost un om rău, dar să loveşti un
animal nevinovat! Asta mi-a pus capac, ştii.
— Harry chiar a dat cu piciorul în câine? a întrebat Oliver.
— Noi doar bănuim, a spus Tiffany. N-avem nicio dovadă.
A luat telefonul.
— Bună, Harry, a spus ea. E prea tare?
— Ba nu-i tare deloc, a bombănit Vid. E ziua.
— Da, a spus Tiffany la telefon. Nu, e în regulă. O s-o dăm mai
încet. Îmi pare rău că te-am deranjat.
A pus telefonul jos şi a dat muzica mai încet.
— Hmmm, a spus Vid. Trebuia s-o dai mai tare.
— Probabil că era prea tare, a spus Tiffany. E om bătrân.
Trebuie să fim respectuoşi.
— Da’ el nu e respectuos cu noi, a bombănit Vid.
S-a întors spre Clementine. Era evident că făcuse o pasiune
pentru ea.
— Şi ia spune-mi, cânţi cu violoncelul la nunţi? Pentru că fiică-
mea cea mare se mărită în primăvara asta, ştii.
— Cânt într-un cvartet de coarde, a spus Clementine. Se
cheamă Note efemere. Puteţi să faceţi o rezervare la noi. Mâncarea
va fi bună?
— Auzi: Mâncarea va fi bună, a repetat Vid cu emfază.
Bineînţeles că mâncarea va fi bună, mâncarea va fi excepţională!
— Aşa am cunoscut-o eu pe Clementine, a spus Sam. Cânta la
nunta unui prieten de-al meu.
— Ah! Normal! a spus Vid, ca şi când ar fi fost acolo. Şi te-ai
gândit: Cine e violoncelista aia frumoasă?
Clementine s-a prefăcut că-şi netezeşte părul.
— Da, exact aşa.
— Şi cum ai agăţat-o? l-a întrebat Tiffany pe Sam.
Pun pariu că-ţi pare rău că n-ai ales să cânţi la flaut, s-a gândit
Erika posomorâtă scurgând paharul. Ea şi Oliver puteau foarte
bine să plece acasă şi să-i lase singuri pe cei patru. Toţi erau
ocupaţi să flirteze şi să fie fascinanţi unii pentru alţii.
— Am aşteptat până au terminat de cântat şi îşi strângeau
instrumentele şi, ştii, Clementine nu e înaltă, violoncelul este
aproape cât ea, aşa că am spus, ceea ce mi s-a părut absolut
genial: „Pun pariu că-ţi pare rău că n-ai ales să cânţi la flaut”.
— Genial! a spus Vid lovindu-se cu palma peste picior.
— Nu chiar, a spus Sam. Mereu li se spune chestia asta
violoncelistelor. E ca şi când am ales cel mai prost clişeu posibil.
— Ba sigur c-a fost! a insistat Vid. Eu niciodată n-aş fi spus
asta!
— Dar, oricum, ei i s-a făcut milă de mine, a spus Sam.
— Mami, mi-e frig.
Ruby a apărut lângă Clementine, ţinând telul sub braţ ca pe un
ursuleţ.
— Vrei să se te îmbrac cu jacheta nouă şi specială pe care ţi-a
luat-o bunica? a întrebat-o Clementine.
Mama lui Clementine le cumpărase fetelor nişte jacheţele
frumoase de iarnă pe care le văzuse la oferte la David Jones. Erika
ştia asta pentru că fusese la cumpărături cu Pam când le-a găsit.
Erikăi îi plăcea să meargă la cumpărături cu Pam deoarece rareori
se întâmpla să cumpere ceva. Asta o scotea din minţi pe
Clementine, pe când Erikăi îi plăcea s-o vadă pe Pam cum se
încrunta în timp ce întorcea o haină pe dos ca să-i studieze
calitatea căptuşelii, după care îşi scotea încet ochelarii din geantă
ca să verifice eticheta, apoi mormăia indecisă şi în final spunea
„Nu!”
Totuşi, în faţa jacheţelelor drăguţe din lână, cu nasturi negri
din lemn şi glugă, lui Pam îi fusese imposibil să reziste şi Erika
fusese de acord, chiar dacă probabil nu aveau să fie purtate prea
mult având în vedere clima din Sydney.
În timp ce Clementine o ajuta pe Ruby să-şi pună jacheta roz (a
lui Holly era verde), Erika n-a scos o vorbă despre faptul că a fost
de faţă când fusese cumpărată. Învăţase de-a lungul anilor că,
deşi Clementine nu voia să iasă la cumpărături cu maică-sa, nu
părea prea încântată când auzea că Erika ieşise la cumpărături
cu ea. Niciodată n-a zis nimic. Era ca un licăr. Un licăr din
Clementine care spunea: „Nu mi-o mai lua pe mama mea. Ai şi tu
una”.
Jacheta roz, a constatat Erika cu satisfacţie, îi venea lui Ruby
ca turnată. Ea îi spusese lui Pam să ia o mărime mai mare.
— Parcă ai fi Scufiţa Roz, a spus Oliver în timp ce Ruby s-a
rotit pe loc în haina ei.
Ruby a chicotit. A priceput gluma, isteaţa de ea. S-a urcat pe
genunchii mamei ei, s-a cuibărit încântată la pieptul ei, ca şi când
Clementine era canapeaua ei favorită, şi a băgat degetul mare în
gură.
— Domnul Tel mai… bate ouă? a întrebat-o Tiffany pe
Clementine.
— Nu, când telul a devenit Tel, n-a mai avut voie să facă astfel
de lucruri gospodăreşti, a spus Clementine. Vremea când bătea
ouă s-a dus.
Ruby a scos degetul din gură.
— Ssst. Lui Tel îi este somn.
L-a mângâiat ca pe un copil mic şi toată lumea a râs, aşa cum
se aştepta. Ruby şi-a băgat iar degetul în gură cu un zâmbet
satisfăcut.
— Cred că Ruby şi Tel vor fi în curând obosiţi, a spus
Clementine. N-ar trebui să mai stăm mult.
— Dar mai întâi trebuie să mâncaţi desertul, a spus Vid cu
hotărâre. Am făcut cremşnit. E o altă reţetă veche pe care am luat-
o de pe internet.
— Este o prăjitură cu cremă de vanilie şi foi crocante, a spus
Tiffany. O nebunie.
— Ei, atunci n-ar trebui s-o ratăm.
— Şi mai avem acele minunate alune în ciocolată pe care le-ai
adus tu, Erika, a spus Tiffany. Eu le ador. Bunicul ne aducea în
fiecare an, de Crăciun. Îmi stârnesc amintiri.
Erika i-a răspuns cu un zâmbet subţire. Da, sigur, stârneau
amintiri. Nişte alune în ciocolată chiar se vor ridica la înălţimea
unei nebunii de crem…şnit sau cum dracu-i zice.
— Hei, ia te uită! a spus Oliver brusc însufleţit. Copii!
A arătat spre un copac din fundul grădinii.
— Ce văd eu acolo e cumva un oposum?
Capitolul 39
Ploaia oribilă se înteţise din nou. Pe Tiffany începea s-o
exaspereze. Vid şi Tiffany, care îşi anulaseră amândoi întâlnirile
ca să poată rămâne acasă tot restul zilei, stăteau la cafea în
bucătărie, în timp ce Dakota se uita la televizor în camera
alăturată, cu Barney ghemuit lângă ea pe canapea. N-o lăsaseră
să se ducă la şcoală, bineînţeles. „Dă-le şi celorlalţi copii şansa să
recupereze”, a spus Vid.
Tiffany încă nu-şi revenise după confesiunea făcută de Dakota
printre suspine, pe bancheta din spate a maşinii oprite pe
marginea drumului.
Era un lucru mărunt, dar în acelaşi timp evident. Şi un orb ar
fi văzut, dar Tiffany n-ar fi observat în veci. Dacă Vid n-ar fi zis că
Clementine ar putea să-i dea lecţii la violoncel, poate că Dakota n-
ar fi răbufnit şi ei n-ar fi aflat niciodată adevărul.
Tiffany şi Vid se pregătiseră amândoi să stea nedezlipiţi de
Dakota toată ziua, s-o lase să vorbească sau doar să fie acolo
dacă avea nevoie de ei, dar Dakota le spusese până la urmă: „Ăă,
oameni buni, nu vreau să înţelegeţi greşit, dar aţi putea să-mi
lăsaţi şi mie puţin spaţiu?” Şi făcuse cu mâinile o mişcare
circulară în jurul ei ca să arate spaţiul de care avea nevoie. Deja
părea că îşi revine, ca şi cum bula de sticlă în care se izolase
începea deja să se subţieze şi să se crape.
Era timpul să se gândească la masa de seară, dar lui Tiffany îi
venise brusc o poftă nebună de ciocolată la cafea şi îşi adusese
aminte de borcanul cu alune în ciocolată care stătea în fundul
cămării.
Vid a mormăit când a încercat să deschidă capacul borcanului.
— Ce mama drac…?
S-a înroşit la faţă. Niciodată până atunci nu i se întâmplase să
nu poată deschide un capac.
— De unde avem noi astea?
— Erika le-a adus la grătar, a spus Tiffany.
Lui Vid i-a căzut faţa instantaneu şi Tiffany a văzut cu o
claritate surprinzătoare cât de afectat era, chiar şi după atâtea
săptămâni, de cele întâmplate, deşi el spunea că nu se mai
gândea la asta. Ce proastă fusese că luase de bun tot ce spusese
el. Vid nu făcuse decât să-i arunce praf în ochi. Cu cât era mai
supărat, cu atât devenea mai glumeţ.
— Cred că au lipit capacul ăsta cu superglu, a spus Vid cu o
ultimă încercare. Zău aşa.
— Fir-ar să fie, a spus Tiffany. Chiar pofteam să mănânc una.
A luat borcanul de la Vid şi a început să lovească în
marginile capacului cu un cuţit de unt, aşa cum făcea mereu
mama ei.
— N-o să meargă, a râs Vid ironic. Dă-l încoa’. Să mai încerc
eu.
— Clementine tot nu te-a sunat? a întrebat Tiffany.
— Nu, a spus Vid.
— Îi laşi mesaj? a întrebat Tiffany. Sau doar închizi?
— Închid, a recunoscut Vid. De ce nu vrea să răspundă?
Credeam că-i place de mine.
Voiau ca ea să stea de vorbă cu Dakota, să clarifice lucrurile.
— Chiar te plăcea, a spus Tiffany. Te plăcea foarte mult. Tocmai
asta e.
Vid a luat borcanul de la Tiffany şi a început să răsucească din
nou capacul, icnind şi înjurând.
— Futu-i. Deschide-te dracului odată. Ar trebui să… să ne
vedem iar… toţi. Cred că asta ne-ar face pe toţi să ne simţim mai
bine. Liniştea… asta face să pară totul mai… zău, mai grav… oh,
dă-l dracu’ de borcan!
A smucit de capac atât de violent încât borcanul i-a zburat din
mâini direct pe pardoseală unde s-a făcut ţăndări, vărsând o
mulţime de alune în ciocolată şi cioburi care s-au risipit pe gresie.
— Poftim, a spus Vid morocănos. Acum s-a deschis.
Capitolul 40
În ziua grătarului

— Îl vezi? Uită-te mai bine!


Oliver stătea sub un copac chiar lângă terasă, ţinând-o pe Holly
de gambe şi ridicând-o sus ca pe un mic acrobat de la circ.
S-a auzit un foşnet de frunze din care s-au ivit miraţi nişte ochi
rotunzi şi strălucitori şi deodată a apărut oposumul.
— Îl văd! a ţipat Holly încântată.
— E un oposum cu coadă inelată, a spus Oliver. Vezi, are vârful
cozii alb. Şi, ca să afli o mică ciudăţenie: are două degete mari la
fiecare din picioarele din faţă ca să-l ajute la căţărat. Două degete
mari! Imaginează-ţi!
Dumnezeule mare, Oliver ar fi un tată minunat, s-a gândit
Clementine, lipindu-şi buzele de creştetul lui Ruby. Poate va
putea s-o facă. Să le dea ovule. Ea a donat sânge, de ce nu şi
ovule? Şi pe urma ar putea să uite că acel copil era biologic al ei.
Asta era ceva ce ţinea de starea de spirit.
Fii generoasă, Clementine, fii bună. Nu toată lumea are norocul
tău. Clementine şi-a adus aminte când maică-sa a invitat-o pe
Erika să meargă cu ei într-o vacanţă la mare când ele aveau
treisprezece ani, o vacanţă pe care Clementine o anticipa cu
disperare, pentru că aveau să fie două săptămâni fără acea
ruşinoasă senzaţie de iritare pe care o avea în fiecare zi la şcoală,
când Erika se grăbea spre ea la ora prânzului şi stătea mult prea
aproape, vorbind pe un ton scăzut şi intim: „Hai să mâncăm
acolo. Într-un loc mai retras”. Clementine era abia un copil.
Negocierile necesare, toate purtate în limitele codului bunătăţii
atât de important pentru maică-sa, i se păreau extraordinar de
complicate. Uneori îi promitea Erikăi că va sta cu ea doar
jumătate din timpul mesei. Uneori o convingea pe Erika să vină
cu ea şi cu alţi copii, dar Erika era cea mai fericită când erau doar
ele două. Clementine avea şi alte prietenii pe care voia să le
cultive: prietenii simple, normale. Clementine avea impresia că
trebuia să facă zilnic o alegere: fericirea mea sau fericirea ei?
Ea vrusese o vacanţă numai cu fraţii ei mai mari, în care să ia
parte la aventurile lor; când colo era o vacanţă în care băieţii
mergeau într-o direcţie şi fetele mergeau în alta, şi în fiecare zi
Clementine a trebuit să-şi reprime cu putere furia şi să-şi
disimuleze egoismul deoarece biata Erika nu avusese niciodată o
vacanţă cu familia şi trebuia să împarţi cu ea ce aveai.
S-a uitat spre Erika; aceasta se afundase de tot în scaunul ei şi
privea încruntată în paharul de vin. Nu încăpea nicio îndoială.
Erika era ameţită de băutură.
Băuse mai mult decât de obicei din cauza lucrurilor orbile pe
care le auzise? Clementine a întins braţul pe după trupuşorul
arcuit al lui Ruby ca să-şi ia din nou paharul de vin.
Vid şi Tiffany adunau farfuriile să le ducă înăuntru.
— Lasă-mă pe mine, i-a spus Sam lui Tiffany.
S-a ridicat şi a întins mâinile după farfurii.
— Tu mai odihneşte-te puţin.
— În regulă, a spus Tiffany dându-i farfuriile şi aşezându-se la
loc pe scaun. Nici nu trebuie să mă rogi.
— Rămâi tu cu fetele? i-a strigat Sam peste umăr lui
Clementine în timp ce intra după Vid în casă.
— Da, rămân eu cu fetele, a spus Clementine arătând spre
Ruby care stătea pe genunchii ei şi spre Holly care încă era cu
Oliver, uitându-se după oposum.
— Cred că Dakota s-a dus înăuntru să citească, a spus Tiffany
uitându-se în jur. Scuze. Uneori aşa face, dispare şi o găseşti
întinsă în pat, citind.
— Nicio problemă, a spus Clementine. A fost grozav că s-a jucat
ea cu ele în locul nostru.
— În prezent, Dakota este obsedată să citească, a spus Tiffany
şi Clementine a observat după felul cum a tras în jos de colţurile
gurii că încerca să-şi ascundă mândria. Când eram de vârsta ei,
eram obsedată de farduri, haine şi băieţi.
Da, şi pun pariu că băieţii erau obsedaţi de tine, s-a gândit
Clementine.
— Tu erai obsedată de muzică?
Tiffany şi-a dat la o parte o şuviţă de păr care i se lipise de
buze. Efectiv tot ce făcea era senzual. Cum va arăta când va fi
bătrână? Era imposibil să ţi-o imaginezi pe Tiffany bătrână, pe
câtă vreme Clementine, numai cât se uita la Erika privind în
depărtare cumplit de încruntată, că şi vedea femeia bătrână care
va fi într-o zi, ridurile dintre sprâncene care vor deveni brazde
adânci, uşoara încovoiere a spatelui care se va transforma în
cocoaşă.
Faptul că şi-o imagina ca femeie bătrână şi morocănoasă,
mereu nemulţumită şi respingătoare, a făcut-o pe Clementine să
simtă afecţiune pentru ea. Cumva ştia că va exista un armistiţiu
nerostit în bătălia lor nerostită pentru Dumnezeu ştie ce, atunci
când vor fi bătrâne. Vor putea amândouă să se lase pradă
morocănoşeniei lor inerente. Va fi o minunată uşurare.
— Cred că era importantă pentru mine, a spus Clementine.
Muzica nu era obsesia, cât mai ales refugiul ei. Nu mai trebuia
să împartă acea lume cu Erika, decât atunci când aceasta venea
s-o vadă cântând, dar atunci era destul spaţiu între ele – la
propriu şi la figurat.
— Părinţii tăi erau iubitori de muzică? a întrebat Tiffany.
— Nici pe departe, a spus Clementine.
A râs puţin.
— Sunt înconjurată de neiubitori de muzică. Mama şi tata.
Sam. Copiii mei!
— Asta e complicat? a întrebat Tiffany.
— Complicat? a repetat Clementine.
Ce cuvânt neinspirat. Era complicat să fii înconjurată de
neiubitori de muzică?
Nimeni nu-i putea acuza pe părinţii lui Clementine că nu au
susţinut-o. O ajutaseră cu bani să cumpere minunatul ei
violoncel vienez (le-a dat înapoi puţin peste jumătate din bani, iar
după ce s-a născut Ruby, tatăl ei i-a spus să nu-şi facă griji
pentru restul, o „să-i oprească din partea ei de moştenire”) un
instrument care a trezit în Clementine atât de multe emoţii
contradictorii încât îl simţea uneori ca pe o căsnicie. Tatăl lui
Clementine era mândru de ea într-un mod distant, plin de
veneraţie. Ea fusese atât de impresionată atunci când îl găsise
uitându-se la un meci de tenis cu un exemplar din Muzică clasică
pentru proşti deschisă şi întoarsă cu faţa în jos lângă el pe
canapea. Însă Clementine ştia că, pentru tatăl ei, nimic din ce
cânta ea nu va egala vreodată un cântec de Johnny Cash.
Şi mama ei a susţinut-o, sigur ca da, la urma urmei ea fusese
cea care o ducea pe Clementine la lecţii, audiţii şi spectacole fără
să se plângă vreodată, dar de-a lungul anilor, Clementine
căpătase impresia că mama ei avea sentimente complicate faţă de
muzica ei. Nu era dezaprobare – de ce-ar fi fost? – dar adesea aşa
simţea. Se întreba uneori dacă Pam vedea cariera ei ca fiind ceva
frivol sau automulţumitor, mai degrabă un hobby mai ales în
comparaţie cu jobul rezonabil şi solid al Erikăi. Când Pam vorbea
cu Erika despre munca ei, clătina din cap cu respect, în schimb
părea să găsească amuzant şi cam excentric jobul lui Clementine.
„Ţi se pare ţie!”, îi spunea mereu Sam. El era de părere că asta
trăda mai degrabă resentimentele ei faţă de maică-sa pentru că o
primise pe Erika în familia lor şi astfel o forţase să fie prietenă cu
ea.
„Probabil simţeai că Erika ţi-a luat locul”, i-a zis el odată.
„Nu”, a spus Clementine. „Eu doar voiam să se ducă la ea
acasă.”
„Exact”, a spus Sam ca şi când asta vrusese să spună.
Dar Sam? Era „complicat” că el nu era muzician? Uneori, după
spectacol, o întreba cum a mers, iar ea spunea „Bine” şi el spunea
„Atunci e bine” şi asta era tot, iar ea cădea puţin pe gânduri
pentru că, dacă el ar fi fost muzician, ea ar fi avut atât de multe
să-i spună. Cunoştea o mulţime de cupluri care lucrau împreună
în orchestre şi vorbeau tot timpul despre munca lor. Ainsley şi
Hu, de exemplu, încheiaseră un pact prin care nu mai aveau voie
să vorbească despre muncă după ce traversau Podul Anzac
pentru că altfel era „prea mult”. Clementine nu-şi putea imagina
asta. Ea şi Sam vorbeau despre alte lucruri. Despre copii. Despre
Game of Thrones. Despre familiile lor. Nu simţeau nevoia să
vorbească despre muzică. Nu conta.
În acel moment, Erika s-a îndreptat de spate de parcă voia să
se ridice.
— Eram de faţă când Clementine a auzit pentru prima dată un
violoncel, i-a spus ea lui Tiffany.
Se simţea foarte clar o tărăgănare în felul cum vorbea.
— Mama unui băiat din clasa noastră cânta la violoncel şi într-
o zi a venit la şcoală şi ne-a cântat. Mie mi s-a părut destul de
frumos, dar când m-am uitat la Clementine, arăta de parcă
descoperise nirvana.
Clementine şi-a amintit când a auzit pentru prima oară acea
muzică dulce. Nu ştiuse că erau posibile asemenea sunete şi
faptul că o mamă cu înfăţişare obişnuită avea abilitatea de a le
produce! Erika a fost cea care i-a spus lui Clementine să-i roage
pe părinţii ei s-o dea la lecţii de muzică, şi Clementine s-a întrebat
de multe ori dacă ei i-ar fi trecut prin cap să-i roage, se gândea că
probabil nu; ar fi încercat să găsească o modalitate de a asculta
din nou muzică de violoncel, dar nimeni, nici în
familia ei extinsă, nu cânta la un instrument cu coarde.
Probabil că Erika nu-şi amintea că ea a fost cea care îi sugerase
acest lucru, altfel ar fi găsit ea un mod de a menţiona asta de câte
ori avea ocazia, de a-şi însuşi cariera lui Clementine.
— Deci voi doua vă ştiţi din copilărie, a spus Tiffany. E frumos
să ai o prietenie care să dureze atâţia ani.
— Într-un fel, mama lui Clementine m-a adoptat, a spus Erika.
Pentru că mediul de-acasă de la mine nu era prea grozav, a
adăugat ea punând în aer ghilimele cuvintelor
„mediul de-acasă”. N-a fost chiar alegerea lui Clementine, nu-i
aşa, Clementine?
Capitolul 41
— Mulţumesc că v-aţi găsit timp să mă primiţi astăzi.
Erika s-a aşezat în fotoliul de piele albastră, cu spătar
înclinabil, din faţa psihoterapeutei care stătea într-un scaun din
aceeaşi piele, întors spre ea, ca şi când Erika era o invitată la un
talkshow.
— Nicio problemă. Am avut multe programări anulate din cauza
ploii. Oamenii sunt sfătuiţi să evite deplasările pe cât posibil.
Se pare că pe psihoterapeuta Erikăi o chema Merilyn. Aşa se
prezentase şi acesta era numele care apărea pe hârtia de scris,
dar din punctul de vedere al Erikăi, era o adevărata eroare de
judecată. Merilyn era un nume total nepotrivit pentru ea. Nu
semăna ca o Merilyn. Semăna cu o Pat. Semăna izbitor cu o
secretară care lucrase pentru Erika cu mulţi ani în urmă şi pe
care o chema, corect şi adecvat, Pat. Prin urmare, genul acela de
faţa (rotundă, rozalie) se asocia pentru totdeauna în
subconştientul Erikăi cu numele Pat, şi, de fiecare dată când se
uita la psihoterapeuta ei, trebuia să-şi reamintească: „Nu e Pat”.
— Ploaia asta este incredibilă, a spus Nu-e-Pat uitându-se pe
fereastră.
Erika n-avea de gând să irosească niciun minut din timpul
plătit de ea ca să discute despre vreme, aşa că a ignorat remarca
inutilă şi a început direct.
— De câte ori sunt invitată la cineva acasă, întotdeauna
cumpăr un borcan cu alune în ciocolată, a spus ea. Alune în
ciocolată.
— Iam-iam, a spus veselă Nu-e-Pat.
— Eu nu prea mă omor după ele, a spus Erika.
Nu-e-Pat a înclinat capul.
— Atunci de ce le iei?
— Mama lui Clementine obişnuia să ia alune în ciocolată de
câte ori se ducea în vizită la cineva, a explicat Erika. Cred că ea le
cumpăra vărsate. Era foarte econoamă.
— A fost ca un model pentru tine, a observat Nu-e-Pat.
— Mă invitau să merg cu ei, a spus Erika. La grătare şi…
diverse. Întotdeauna acceptam. Întotdeauna eram foarte fericită
să plec de-acasă.
— Este un lucru de înţeles, a spus Nu-e-Pat.
Se uita curioasă la Erika.
— Fac chestia asta pe care o face şi mama când povesteşte
ceva, a spus Erika. Divaghează. Nu ştie să rămână la subiect. Am
citit că este ceva foarte obişnuit la bolnavii de disposofobie. Sunt
dezordonaţi în conversaţie, cum sunt şi acasă.
— E bine să divaghezi, a spus Nu-e-Pat. De fapt eu cred că ai
luat-o pe ocolite. Cred că vrei să ajungi undeva.
— Ştiţi, alunele în ciocolată nu mai sunt un cadou atât de
potrivit pentru gazdă, a spus Erika. Din cauza alergiilor. Toată
lumea are câte o alergie în ziua de azi. Odată Clementine s-a uitat
la borcanul meu cu alune şi mi-a spus. „Se vede că nu ai copii,
Erika.”
— Te-a deranjat?
— Nu foarte tare, a spus Erika reflectând puţin. Ai zice că da
pentru că în ziua aceea numai ce am aflat că eşuaserăm la încă o
rundă de FIV. Clementine nu ştia, bineînţeles. S-ar fi simţit oribil
să spună asta dacă ar fi ştiut.
Nu-e-Pat a înclinat şi mai mult capul, ca o mică veveriţă din
desene animate care a auzit ceva în pădure.
— Ai făcut FIV? Sau faci FIV?
— Ştiu că e ciudat că n-am menţionat asta până acum, a spus
Erika pe un ton defensiv.
— Nu e ciudat, a spus Nu-e-Pat. Dar mi se pare interesant.
— În urmă cu vreo opt săptămâni, a spus Erika. Eram la un
grătar la vecinii noştri.
— Înţeleg, a spus Nu-e-Pat.
Stai să vezi am te iau pe ocolite, Nu-e-Pat.
— Ieri, a spus Erika. Soţul meu a găsit cadavrul vecinului
nostru.
S-a întrebat dacă făcea asta intenţionat. Aşa făcea mama ei. Îi
bulversa pe oameni din plăcerea de a-i vedea cum bâjbâie. O
amuza.
Nu-e-Pat categoric bâjbâia. Probabil că acum regreta că fusese
de acord cu această şedinţă de urgenţă.
— Ăă. Vecinul cu grătarul?
— Nu, a spus Erika. Vecinul de dincolo de el. Era un om
bătrân. Un bătrân nu foarte amabil. Nu avea prieteni şi nici rude.
Toată lumea se simte prost deoarece cadavrul lui a zăcut acolo
câteva săptămâni. Doar că eu nu mă simt prost.
— De ce crezi?
— Nu vreau să mă simt prost, a spus Erika nerăbdătoare. N-am
timp să mă simt prost. Nu mai am… spaţiu în mintea mea. Nici
nu ştiu de ce am menţionat lucrul ăsta. N-are nicio legătură. În
fine, am renunţat la FIV pentru că ovulele mele nu sunt bune şi
înainte de grătar o întrebaserăm pe Clementine dacă mi-ar dona
ovule. Ne-ar dona nouă.
Nu-e-Pat a clătinat din cap cu tărie.
— Ea cum a reacţionat?
— S-a întâmplat ceva la grătar, a spus Erik
— Ce s-a întâmplat?
Pe biata Nu-e-Pat părea că o treceau toate transpiraţiile.
— Problema este că înainte am luat o pastilă din cele pe care mi
le-aţi prescris, a spus Erika. Una întreagă. Ştiu că mi-aţi spus să
încep cu o jumătate sau chiar cu un sfert, dar am luat una
întreagă pentru că n-am putut s-o sparg şi pe urmă, la grătar,
cred că am băut mai mult decât beau de obicei.
Şi-a amintit-o pe Clementine agitându-se să prindă în pahar
şampania înspumată.
— Vai de mine, a spus Nu-e-Pat cu o grimasă atât de exagerată
încât era aproape comică.
— După cum ştiţi, pe faţa cutiei scrie mare un avertisment.
Zice că pastilele pot accentua efectele alcoolului, dar eu m-am
gândit: Ei, eu niciodată nu beau mult, n-o să păţesc nimic, dar
am băut un pahar de şampanie şi cred că l-am băut prea repede.
Simţeam un anumit nivel de stres. În fine. Cred că m-am îmbătat,
ceea ce n-am făcut niciodată, şi am goluri de memorie în legătură
cu seara aceea. Pete negre. Ca nişte pene de curent?
— Mai degrabă nişte scurtcircuite, a spus Nu-e-Pat. Alcoolul
afectează capacitatea de a transfera amintirile din memoria pe
termen scurt în cea pe termen lung.
— Şi credeţi că le-am pierdut definitiv?
Nu-e-Pat a ridicat din umeri. Erika a privit-o aspru. N-o plătea
să ridice din umeri.
— Ceva ar putea declanşa o amintire, a spus Nu-e-Pat. Un
gust. Un miros. Ceva spus de cineva care te face să-ţi aminteşti.
Sau, uneori te-ar putea ajuta dacă te-ai întoarce în locul
respectiv. Ai putea „să te întorci la locul crimei” ca să zic aşa!
A râs puţin de expresia folosită, dar Erika n-a zâmbit deloc. Lui
Nu-e-Pat i-a dispărut zâmbetul de pe buze.
— Aşa, a continuat Erika.
Se va gândi la asta mai târziu.
— În fine, am luat nişte alune în ciocolată când m-am dus la
grătar. Aşa cum fac mereu.
Nu-e-Pat a aşteptat.
— Cred că mă gândeam la acele dăţi când mama lui Clementine
mă invita să merg cu ei la diverse evenimente de familie, a spus
Erika. Tatăl ei era la volan, mama ei ţinea borcanul cu bomboane
în poală, iar eu stăteam pe locul din spate cu Clementine. Pe
atunci, fraţii ei mai mari erau mai mult plecaţi singuri, aşa că
deseori eram numai noi două. Eu mă uitam pe geam, mă simţeam
atât de încântată de mine, atât de fericită, imaginându-mi că eu şi
Clementine eram surori şi că părinţii ei erau şi părinţii mei.
S-a uitat la Nu-e-Pat, surprinsă să constate că tot la asta
revenea, la această mică ciudăţenie, cum i-ar spune Oliver, nu
tocmai şocantă.
— Clementine nu era fericită să-şi imagineze că era sora mea.
Clementine nu voia nici măcar să fiu acolo.
— Ah, a spus Nu-e-Pat.
— Bineînţeles că eu întotdeauna am ştiut asta. În adâncul
sufletului meu, ştiam. Dar în ultimul timp am încercat să mă pun
în locul ei, să văd cum se vedeau lucrurile dinspre ea, adevărata
fiică, cu această impostoare mereu după coada ei.
Erika s-a uitat cu privirea pierdută la suprafaţa din piele verde
a biroului lui Nu-e-Pat.
— Mă întreb cum se simţea.
Capitolul 42
În ziua grătarului

Erika avea privirea agresivă şi periculoasă a unui om beat pe


cale să dezvăluie nişte secrete.
Lui Clementine i s-a strâns stomacul.
— Suntem şi acum prietene, nu? a spus ea încet.
Erika a scos nişte sunete care semănau cu un hohot de râs.
Doamne Dumnezeule, dezvăluirea complicaţiilor dureroase ale
prieteniei dintre ea şi Erika i se părea o destăinuire inacceptabilă
social, mai intimă decât faptul că Tiffany fusese la un moment dat
stripteuză.
Tiffany a tuşit uşor şi Clementine a văzut-o că mută discret
sticla de vin astfel încât să fie mai departe de Erika.
— Mă scuzaţi, a spus Erika.
S-a ridicat în picioare. Nu se clătina, dar avea mersul atent al
unui pasager neexperimentat dintr-o barcă, al cuiva foarte
conştient că pământul se putea mişca în orice clipă.
— Am să merg până la baie, a spus ea şi a clipit repede. Numai
puţin.
— Oh, avem una chiar aici, a spus Tiffany arătând spre o uşă
în spatele terasei.
Normal că aveau. Toată familia lui Clementine se putea muta
bine-mersi pe terasa aceea.
Dar Erika se îndrepta deja spre casă.
— Cred că e puţin ameţită, s-a scuzat Clementine, deoarece
comportamentul ciudat al Erikăi era clar din vina ei.
S-a gândit la anii de demult, când Erika se ocupa de tot, chema
taxiul şi făcea cafeaua, atunci când Clementine bea prea mult.
Era ciudat să-şi ceară scuze pentru Erika.
— Probabil e vina mea că i-am umplut paharul prea des, spus
Tiffany. Am să-mi pierd licenţa de servire responsabilă a
alcoolului.
— Oh, ai aşa ceva? a întrebat Clementine.
Poate asta era o cerinţă pentru stripteuze.
Tiffany a zâmbit vag.
— Nu. Am glumit.
Clementine a simţit că i-a amorţit braţul, aşa că a mutat-o
puţin pe Ruby, încercând s-o ţină într-o poziţie mai confortabilă.
Judecând după cât de tare îşi sugea degetul, era cât pe ce să
adoarmă, dar mişcarea braţului ei a fost de-ajuns s-o trezească pe
Ruby care brusc a ridicat capul.
— Holly, a spus ea neclar, vorbind cu degetul în gură.
— Uite-o acolo.
Clementine a arătat cu degetul spre Oliver şi Holly care căutau
încă oposumul.
Ruby s-a dat jos de pe genunchii lui Clementine.
— Pa, a spus ea făcând semn cu telul şi s-a îndreptat într-acolo
cu mersul ei de piticot.
— Hăinuţa aceea roz îi vine adorabil, a spus Tiffany în timp ce
se uitau amândouă la Oliver care s-a aplecat s-o ridice pe Ruby.
—  Probabil o să se plângă în curând că-i e prea cald, a spus
Clementine. Cântăreşte o tonă.
Clementine s-a uitat din nou la Tiffany care se scărpina într-o
parte a gâtului, dar făcând până şi asta să pară ceva erotic. Cum
o fi să ai un asemenea corp? Te făcea automat să fii mai dornică
de aventuri sexuale, pentru că era de-ajuns să te uiţi în oglindă şi
să te simţi excitată? Prin urmare, erai făcută să fii stripteuză?
Existau bibliotecare cu un astfel de corp? Bineînţeles, existau
bibliotecare exact la fel în filmele porno.
Femeia asta o intriga, o stârnea enorm. A luat o gură zdravănă
de vin şi s-a sprijinit cu coatele pe masă.
— Pot să te întreb ceva? a spus ea.
— Sigur, a spus Tiffany.
— Evident, mulţi bărbaţi care se uitau la tine cum… dansezi…
erau probabil căsătoriţi, nu?
— Noi nu-i chestionam la intrare, a spus Tiffany. Dar probabil
că da.
— Crezi că îşi trădau nevestele de patruzeci de ani care stăteau
acasă cu copiii dacă, mă rog, stăteau acolo şi tânjeau după o
tânără superbă de douăzeci de ani? Practic asta nu e o
infidelitate?
— Nevestele lor de patruzeci de ani erau probabil acasă şi
citeau Umbrele lui Grey a spus Tiffany. Sau tânjeau după eroul
principal dintr-un film de dragoste pentru femei.
— Dar asta e ficţiune, a spus Clementine.
— Şi eu eram ficţiune, a spus Tiffany.
— Corect, a spus Clementine fără convingere.
Nu, nu erai.
— Dar tu… oh!
În curtea din spate s-au aprins sute de luminiţe, transformând-
o într-un loc de basm, magic şi strălucitor. Parcă era decorul unei
piese teatru.
— Asta se întâmplă când eşti căsătorit cu un electrician ţicnit.
Sunt programate să se aprindă la cinci şi jumătate, a explicat
Tiffany. Probabil puţin cam târziu. Uită-te la fetele tale.
Holly Şi Ruby erau în delir. Alergau frenetic în cercuri prin
curtea din spate, râdeau, arătau fascinate cu degetul, cu
feţişoarele strălucind de încântare, cu mâinile întinse,
strângându-le şi desfăcându-le ca pentru a prinde luminile ca pe
nişte baloane de săpun. Barney alerga împreună cu ele, dând din
coadă şi lătrând fericit. Oliver se uita la ele cu mâinile în
buzunare, zâmbind cu gura până la urechi.
Vid şi Sam au reapărut în curte, încărcaţi cu tăvi cu mâncare.
Tiffany şi Clementine s-au ridicat să-i ajute.
— Şi atunci s-a făcut lumină, a spus Sam. Ar trebui să-l rugăm
pe Vid să vină să facă ceva şi cu biata noastră curte. Fetele parcă
n-au mai văzut în viaţa lor electricitate.
Oliver s-a întors la masă.
— Vid, ăsta e felul de mâncare de care pomeneai mai devreme?
a întrebat în felul lui serios şi stângaci. Cum ziceai că se cheamă?
— Cremşnit, a spus Vid. Aşteaptă. Aşteaptă numai.
— Ai adus farfurii? l-a întrebat Tiffany.
— Erika aduce farfuriile tale cele bune, alea albastre, a spus
Vid. Vine după noi. Şi am adus şi îngheţată pentru fete.
— Tiffany, parcă te-am auzit spunând că e o baie pe-aici, a
spus Oliver arătând spre spatele terasei.
— Da, aceea e, a spus Tiffany.
Oliver s-a îndepărtat grăbit. Rămăseseră doar ei patru la
capătul mesei.
— Am ales şi o muzică bună care merge cu desertul meu, a
spus Vid luându-şi iar telefonul. Gata cu bubuiala asta care îi
place nevesti-mii. Clementine, ai auzit de Yo Yo Ma? a întrebat el
pronunţând numele cu claritate. E foarte bun, după părerea mea.
Clementine i-a zâmbit. Era prea adorabil.
— Da, Vid. Am auzit de Yo Yo Ma. Este foarte bun.
— OK, ăsta e el, da? Şi dă-mi voie să-ţi spun, aşa sună gustul
cremşnitului meu.
Pe terasă s-a revărsat sunetul inefabil al lui Yo Yo Ma cântând
introducerea la prima mişcare a concertului pentru violoncel al lui
Elgar. Clementine s-a înnorat de emoţie. Era magnific.
— Să deschid borcanul cu alune în ciocolată de la Erika? a
întrebat Sam.
— Oh, da, te rog, a spus Tiffany. Chiar mi-e poftă.
— Şi zici că ţi-e poftă de alune5? a spus Sam.
— Le ador, au gust dulce, a spus Tiffany.
— Serios? a spus Sam cu mâna pe capac.
— Oh, încetaţi, voi doi sunteţi prea obraznici, a spus
Clementine şi brusc a simţit un val de afecţiune pentru că deja
vedea cum între ei era pe cale să se lege o prietene amuzantă şi
atrăgătoare.
Va fi o prietenie cu mâncare, băutură şi muzică bună, plus un
fior sexual în tot ce făceau şi numai Dumnezeu ştie câtă nevoie
avea în viaţa ei de puţin fior sexual.
(Când a fost ultima dată când ea şi Sam au făcut sex? Acum o
săptămână? Nu, două săptămâni. Ajunseseră la linia finală? Nu,
nu ajunseseră. Holly striga „un pahar cu apă, vă rooog!” Ciudat şi
amuzant că tocmai atunci îşi găsise să strige.)
În locul micului cvartet chinuit cu Erika şi Oliver, vor deveni un
grup de şase relaxat. Va fi mult mai uşor, să-i agreeze pe Erika şi
Oliver avându-i pe Vid şi Tiffany ca tampon. Vid şi Tiffany erau
mai dintr-o bucată şi mai deocheaţi (şi mai bogaţi) decât toţi
ceilalţi prieteni ai lor, oameni obişnuiţi, din clasa de mijloc. Vid şi
Tiffany deschideau nişte posibilităţi. Posibilităţi de ce anume? Nu
ştia. Nu conta. Era ca acel nedefinit sentiment de anticipare când
eşti adolescent.
— Nu văd cum ar putea acest cremşnit să fie mai bun decât
ştrudelul tău, i-a spus Clementine lui Vid, în timp ce muzica se
revărsa şi se unduia în jurul ei.
El a ridicat din sprânceană.
— Ah, Clementine, să ştii că eu nu sunt unul din ăla care îşi
trâmbiţează singur meritele, cum se zice. Ha ha! Ba sunt! Îmi
place să-mi trâmbiţez meritele! Ha ha! Aş fi un bun trâmbiţaş
pentru că am plămâni zdraveni.
S-a bătut cu pumnii în piept ca un King-Kong.

5
Joc de cuvinte: nuts în limba engleză înseamnă alune, dar şi testicule, boaşe.
(N.t.)
— Ai personalitatea potrivită pentru un trompetist, a spus
Clementine.
— Vrei să spui că e plin de el? a întrebat Tiffany.
— De câţi trompetişti e nevoie ca să schimbi un bec? a întrebat
Clementine.
— De câţi?
— De cinci. Unu să-l schimbe şi patru să-i spună că ar face o
treabă mult mai bună.
— De câţi electricieni e nevoie ca să schimbi un bec? a întrebat
Vid.
— De câţi?
— De unu, a spus Vid.
— Unu?
— Da, unu, a spus Vid şi a ridicat din umeri. Eu sunt
electrician.
Clementine a râs.
— N-are haz.
— Dar uite că râzi. În fine, uite, Clementine, judecă singură, a
spus Vid.
A băgat o lingură în desertul decadent şi i-a dus-o la gură lui
Clementine.
— Gustă.
Ea a luat o gură plină. Chiar era bună. Omul gătea de vis.
Clementine s-a prefăcut că leşină, cu mâna la frunte. S-a lăsat să
cadă pe braţul lui şi el a ţinut-o. Vid mirosea minunat a ţigară şi a
alcool. Mirosea ca un bar cu băuturi scumpe.
— Isuse, ce strâns e capacul ăsta, a spus Sam strângând din
dinţi şi ţinând borcanul cu alune sub braţ ca pe o minge de fotbal.
— Haide, musculosule, a spus Tiffany.
— Ascultă! a spus Vid cu capul înclinat într-o parte în timp ce
începea a doua mişcare.
— Nu se poate să dansezi după asta, totuşi, nu? a spus Tiffany.
Clementine a încercat să şi-o imagineze pe Tiffany dansând
într-un bar întunecos şi plin de fum. Cu globuri disco din cioburi
de oglinzi atârnate de tavan. De unde i-a venit ideea asta? Ea nu
fusese niciodată într-un club de striptease. Tot ce ştia era de la
televizor. S-a uitat în jur. Erika şi Oliver nu erau acolo ca să se
uite dezaprobator. Aceasta era şansa ei de a afla mai multe. Era
puţintel ameţită, ştia asta, dar totul era interesant, amuzant, voia
să afle mai multe, voia nişte picanterii mai puţin elevate pe care
să le povestească prietenelor ei elevate. A coborât vocea şi s-a
aplecat spre Tiffany.
— Făceai… ştii tu, cum se cheamă?
Ştia foarte bine cum se chemau.
— Dansuri erotice?
Tiffany s-a uitat la ea curioasă.
— Sigur că da, a spus ea. De ce? Vrei şi tu unul?
Capitolul 43
— Nu găsim lucrurile pentru că ţinem prea multe lucruri, a
spus Sam. Din când în când trebuie să mai aruncăm din ele.
Trebuie să facem puţină ordine.
S-a dus la comoda lui Holly, a scos un sertar cu totul, i-a
răsturnat conţinutul pe pat şi a luat un tricou la întâmplare.
— Uite! Ea niciodată nu poarta ăsta. Zice că o înţeapă.
— Asta nu mă ajută pe mine să-i găsesc bluza cu căpşună, a
spus Clementine uitându-se la maldărul de haine.
Îi amintea de mama Erikăi. Aproape că înţelegea cum poţi
pierde controlul asupra lucrurilor tale până la punctul în care te
simţi atât de copleşită încât nu mai ştii de unde să începi.
— Cu asta n-ai făcut decât dezordine.
Sam a încercat să mai scoată un sertar, dar acesta s-a blocat. A
tras mai tare de el şi a înjurat. Comoda s-a zgâlţâit cu totul. Era
îngrijorător să-l vezi în pantalonii de serviciu, dar fără cămaşă,
trăgând violent de sertarul mic şi alb, cu maxilarul încleştat, cu
muşchii flexaţi. Pentru Dumnezeu!
— Lasă-l! a spus Clementine. O să-l rupi!
EL n-a luat-o în seamă şi l-a smucit din nou, iar de data asta
sertarul a ieşit în sfârşit şi el a răsturnat încă o grămadă de haine
pe pat.
— Ştii ce făceam eu, a spus el brusc, cu sertarul gol atârnându-
i în mâini. Chiar înainte să se întâmple?
Oh, Doamne.
— Încercai să deschizi un borcan cu alune, a spus Clementine
plictisită.
Ştia asta. El îi mai spusese. Nu ştia de ce tot aducea vorba de
borcanul cu alune. N-avea legătură cu nimic.
— Eram atât de disperat să deschid borcanul ăla nenorocit, a
spus Sam. Îmi ieşeau stropi de transpiraţie pe frunte pentru că
ştiam că Vid o să mi-l ia şi o să-l deschidă foarte uşor cu mâna
aia a lui mare, iar tu nu-ţi mai luai ochii de la el.
— Ce? a spus Clementine.
Pe-asta n-o mai auzise.
— Nu-mi spune că făceai asta pentru mine. O făceai pentru ea.
Ca s-o impresionezi pe Tiffany!
— Da, şi tu ce făceai? Spune-mi! Tu ce făceai?
Stătea lângă pat şi o privea ameninţător. Clementine a simţit
căzându-i pe faţă câţiva stropi mici de salivă.
Loveşte-mă, se gândea ea. A ridicat faţa spre el. Ar fi perfect. Ar
începe ceva. Ar termina ceva. Te rog, te rog, loveşte-mă. Dar el s-a
dat brusc un pas înapoi, cu mâinile ridicate, ca un tip într-o
încăierare într-un bar, care arată clar că nu vrea să se bage.
— Asta făceam toţi! a strigat Clementine. Toţi patru!
Capitolul 44
În ziua grătarului

— De ce? Vrei şi tu unul?


Tiffany n-a putu rezista. Oamenii ăştia erau îngrozitor de
simpatici, atât de uşor de şocat.
— Un dans erotic?
Lui Clementine i-au strălucit ochii. Tiffany ştia că era destul de
băută şi da, destul de nepretenţioasă pentru a fi ţinta perfectă.
— Nu!
— Sigur. Un dans erotic.
Oh, Doamne, Tiffany uitase ce mult îi plăcea. Trecuse atâta
timp de când nu mai simţise acel val de putere sexuală care îi
urca direct în cap ca o linie de cocaină.
— Primim şi o reducere? a întrebat Sam.
— E gratis, a spus Tiffany. Din partea casei.
— Delectează-te cu dansul erotic al soţiei mele, i-a spus
Vid lui Clementine şi şi-a tras un scaun să se aşeze. Insist.
— Oh, încetează, a chicotit Clementine. Oricum, nu e muzica
potrivită. Nu poate să facă un dans erotic pe muzica dintr-un
concert pentru violoncel
— Aş putea încerca, a spus Tiffany.
N-avea de gând să facă un dans erotic pentru prietenul
vecinului de alături. Era o glumă. Era de amuzament.
— Se adaptează foarte uşor, a spus Vid.
— Este foarte drăguţ din partea ta, dar chiar nu doresc un dans
erotic, a spus Clementine Mulţumesc oricum.
Glasul i-a sunat răguşit. A tuşit uşor ruşinată.
— Eu cred că vrei, a spus Sam.
— Sam, a spus Clementine.
Tiffany a văzut că Sam şi Clementine se uită unul la altul cu
feţele îmbujorate, cu pupilele dilatate. Ar fi o favoare. Un serviciu
public. Ar vedea exact în ce stadiu se afla viaţa lor sexuală. Erau
nişte părinţi obosiţi, cu copii mici. Credeau că s-a terminat, dar
nu era aşa, nu aveau nevoie de o aventură sau de o criză a vârstei
mijlocii, încă aveau resurse, încă simţeau atracţie unul faţă de
celălalt, aveau nevoie doar de un mic şoc electric în sistem, un
mic stimul, poate nişte jucării sexuale, un material porno de bună
calitate. Ea ar putea fi pentru ei materialul porno de bună
calitate.
Tiffany s-a uitat la Vid. El a ridicat o sprânceană. Lui îi plăcea
la nebunie, bineînţeles că-i plăcea. I-a făcut un semn discret din
bărbie. Adică: Hai. Scoate-i din minţi pe mic-burghezii ăştia
simpatici.
Sam stătea în spatele lui Clementine şi a împins-o de umeri să
se aşeze. A privit-o în ochi pe Tiffany. El era genul de client
preferat de ea. Apreciativ, prietenos, nu lua lucrurile prea în
serios, dar destul de în serios. Ar fi recunoscător şi ar da
bacşişuri generoase.
Chiar îşi dorea ca soţia lui să primească un dans erotic.
Bineînţeles că voia. Era şi el om. Tiffany s-a uitat la Clementine
care leşina de râs (şi de dorinţă, Tiffany ştia asta, chiar dacă
Clementine nu), abia se mai ţinea pe scaun.
Tiffany nu avea de gând s-o facă în serios, nu aici în curte, cui
copiii prin preajmă, ci în glumă, ca să se amuze, s-a mişcat încet,
în ritm de concert (oh, da, puteai să faci un dans erotic după un
concert pentru violoncel, nicio problemă), aproape parodiindu-se
singură, dar nu chiar, pentru că încă avea mândria ei
profesională şi fusese una dintre cele mai bune în branşă, n-a fost
niciodată vorba numai de bani, ci şi de a stabili o legătură, o
legătură interumană, şi de a o interpreta cu doza potrivită de
teatralism, realism, poezie.
Vid a fluierat apreciativ.
Clementine şi-a pus repede mâna la ochi şi se uita printre
degete.
Deodată un zgomot teribil de vase sparte şi un ţipăt înfiorător
au spintecat noaptea:
— Clementine!
Capitolul 45
— Sper să vă însănătoşiţi cât mai curând, a spus poliţista în
timp ce Oliver stătea la uşă unde le condusese pe ea şi pe
partenera ei.
— Vă mulţumesc, a spus Oliver poate excesiv de recunoscător,
deoarece poliţista i-a aruncat o privire de parcă omisese ceva.
Doar că el era de-a dreptul emoţionat de faptul că ea se
deranjase să zică ceva despre sănătatea lui. Oare recunoştinţa lui
părea suspicioasă? Vinovată? El nu fusese niciodată unul dintre
aceia care se simţeau vinovaţi când vedeau trecând pe lângă ei o
maşină a poliţiei. În general, avea conştiinţa curată. Majoritatea
oamenilor conduceau cu zece kilometri peste limita de viteză
legală, el îşi făcuse obiceiul să conducă cu cinci kilometri sub ea.
Poliţista venise în legătură cu moartea lui Harry. Nu reuşeau să
dea de urma celei mai apropiate rude. Oliver ar fi vrut să poată
să-i ajute. El a recunoscut că niciodată în conversaţiile lui cu
Harry nu au intrat în probleme personale. Discutau despre vreme,
grădină şi maşina abandonată de pe stradă. El a simţit, pe bună
dreptate sau nu, că Harry nu ar fi agreat întrebările personale.
Poliţista voia ca el să confirme încă o dată când îl văzuse pe
Harry şi el a putut să le spună data exactă: ziua dinainte de
grătar. A spus că Harry părea să se simtă bine. N-a menţionat
nimic despre faptul că Harry se plângea de câinele lui Vid. Nu i s-
a părut relevant. Nu voia să-l pună pe Harry într-o lumină
proastă.
— Păreţi foarte sigur de această dată, a spus poliţista
cumsecade.
— Ah, da! a spus Oliver. Pentru că a doua zi a avut loc un…
incident. La vecinul de alături.
Ea a ridicat din sprâncene, iar el i-a dat detalii, pe scurt
deoarece, spre surprinderea lui, a constatat că respira ciudat de
repede în timp ce vorbea. Poliţista n-a comentat. Poate că ştia
deja. La urma urmei exista un raport al poliţiei.
Sigur, poliţia nu vedea nicio legătură, nicio concordanţă între
moartea lui Harry şi petrecerea la grătar, dar în timp ce închidea
uşa şi se întorcea în bucătărie ca să-şi pună apa la fiert să-şi facă
un cocteil de lămâie fiartă cu miere, Oliver s-a pomenit gândindu-
se la acele două minute.
Estima că au fost două minute. Două minute de
autocompătimire. Două minute care ar fi schimbat totul, deoarece
dacă el ar fi fost afară, ar fi văzut ce se întâmpla. Considera că
erau mari şanse ca el să fi văzut.
Haida-de. Era o exagerare. Melodramatic. Să se pună pe sine în
centrul scenei. „Nu eşti tu vinovat pentru toată lumea, Oliver”, îi
spusese odată maică-sa, într-un moment de luciditate sau de
beţie, greu de făcut acum diferenţa.
Oliver a pus în funcţiune ibricul electric.
Dar nu era o exagerare pentru că întâmplarea de la grătar
căzuse ca un meteorit în vieţile lor şi, dacă el n-ar fi fost atât de
neatent, dacă viaţa ar fi continuat în mod normal, predictibil,
sigur că el ar fi observat mult mai repede că Harry nu mai
apăruse şi i-ar fi bătut la uşă cu câteva săptămâni mai devreme.
Probabil că Harry ar fi fost tot mort, dar n-ar fi fost mort de-
atâta timp, tragic, impardonabil de mult.
Sau poate chiar l-ar fi salvat.
Ibricul a început să bolborosească şi să şuiere, iar Oliver şi-a
adus aminte cum stătuse în baia mică şi luxoasă din spatele
terasei, lăsând apa caldă să-i curgă pe mâini fără niciun rost în
timp ce-şi privea în oglindă figura tristă şi tâmpă.
Capitolul 46
În ziua grătarului

Oliver stătea în baia din spatele terasei şi se spăla pe mâini.


Era o baie şic, parfumată, cu o lumină plăcută. Corpul de
iluminat era o imitaţie de candelabru acoperit cu un strat
sclipicios. Dacă maică-sa ar fi aici, la grătar, în faza aceea
răutăcioasă prin care trecea în timp ce se îndrepta inexorabil spre
starea de ebrietate, i-ar şopti tare la ureche „Ce kitschos!”, atât de
tare încât el ar fi îngrozit că ar auzi cineva.
A lăsat apa să-i curgă inutil pe mâini. Amâna momentul să se
întoarcă afară. Sincer, se săturase. Îi plăceau destul toţi cei de-
aici, numai că socializarea era pentru el un efort fizic şi mental
care îl epuiza, îl storcea de energie, şi nu era o oboseală plăcută,
ca atunci când acidul lactic se acumula în muşchi după un
antrenament susţinut.
De afară se auzeau râsete. Râsul puternic şi răsunător al lui
Vid. Oliver s-a pregătit, afişând un zâmbet pe figură, gata să guste
gluma. Ha-ha. E bună. Indiferent ce-o fi. Probabil că lui nu i s-ar
părea chiar atât de amuzantă.
Erika era beată. Ar fi vrut s-o ia pe Erika acasă, să o pună în
pat ca pe un copil şi să aştepte până dimineaţă, când ea va
redeveni iubita lui soţie. N-o văzuse niciodată articulând neclar
cuvintele sau uitându-se la el cu o privire sticloasă, defocalizată.
El n-avea de ce să se ambaleze. Erika nu cădea pe jos, nu scăpa
lucruri şi nici nu vomita prin grădină. Era doar o beţie obişnuită.
Unii făceau asta în fiecare weekend. Şi Clementine era „cam
veselă”, cu obrajii aprinşi, dar pe el nu-l interesa ce făcea
Clementine.
Când era copil, avea impresia că părinţii lui dispăreau atunci
când se îmbătau. Pe măsură ce li se goleau paharele, îi simţea
cum se îndepărtează de el, parcă erau amândoi în aceeaşi barcă
ce se îndepărta încet de ţărmul unde Oliver era abandonat,
acelaşi dintotdeauna, acelaşi Oliver plictisitor şi sensibil, iar el se
gândea, vă rog, nu plecaţi, rămâneţi aici cu mine, pentru că
mama lui adevărată era amuzantă, iar tatăl lui adevărat era
inteligent, dar ei plecau tot timpul. Mai întâi tatăl lui începea să
se prostească şi maică-sa începea să chicotească, apoi maică-sa
devenea răutăcioasă şi taică-su se înfuria şi tot aşa, până când nu
mai avea rost să rămână şi Oliver se ducea în camera lui să se
uite la filme. Avea propriul aparat video în dormitorul lui. A avut o
situaţie privilegiată, niciodată nu i-a lipsit nimic.
A închis robinetul. Haide. Revino-ţi. Du-te înapoi afară.
Nu astăzi trebuia să fie ziua când Erika s-a îmbătat pentru
prima oară în viaţa ei. Astăzi era ziua când trebuiau să-i facă lui
Clementine propunerea şi Oliver sperase, ştia că era nerealist, dar
el chiar sperase că ea ar putea să…
A auzit-o pe Erika ţipând:
— Clementine!
N-a mai stat să închidă robinetul.
Capitolul 47
În ziua grătarului

Clementine a simţit că i s-au golit plămânii de aer. Mai târziu,


toţi ziceau „s-a întâmplat foarte repede” şi chiar aşa a fost, dar în
acelaşi timp, totul s-a derulat cu încetinitorul, la fiecare secundă
o imagine îngheţată, în culori de neuitat, presărată cu luminiţe
aurii de basm.
Clementine a sărit în picioare atât de repede încât a răsturnat
scaunul. Curtea se învârtea în jurul ei într-un vârtej de culori.
Ce? Unde? Cine?
Primul ei gând a fost că una dintre fete se rănise. Foarte rău.
Sânge. Curgea sânge. Ea nu suporta sângele. Poate că va avea
nevoie de copci. Sau un os rupt care ieşea prin piele. Dinţi. Dinţi
sparţi. Holly sau Ruby? Probabil Ruby. Curtea se învârtea în jurul
ei. Nu auzea pe nimeni plângând. Unde era plânsul? Amândouă
aveau un plâns zgomotos. Holly devenea furioasă când se rănea.
Ruby voia să se asigure că îşi comunica nevoia unei reacţii de
urgenţă din partea părinţilor.
A văzut-o mai întâi pe Holly, care stătea în foişor cu gentuţa ei
albastră cu paiete, perfect liniştită, privind impasibilă la… ce?
Erika alerga. Se uita la ea cum aleargă.
Erika alerga spre fântână. „Fântâna di Trevi” a lui Vid. Ce naiba
făcea? Părea că avea de gând să sară în ea.
Erika îşi pierduse minţile. Avea o cădere nervoasă, vreun episod
psihotic. Clementine ştia că nu se simţea bine în seara asta. Ea
nu se îmbătase niciodată şi se comporta foarte ciudat. Era vina lui
Clementine.
Erika a sărit peste marginea fântânii dintr-o singură mişcare
atletică rapidă. Era în apă până la brâu. A alunecat, gata să cadă,
s-a repliat şi a înaintat cu greu spre mijlocul ei. Ce naiba făcea?
Clementine simţea că moare de ruşine pentru ea.
Acum şi Oliver fugea dinspre terasă spre fântână ca s-o scoată
pe Erika afară. S-o oprească să se mai facă de ruşine. Nici măcar
nu s-a oprit când a ajuns la marginea fântânii, s-a aruncat peste
marginea ei.
El şi Erika mergeau cu greu prin apă, alunecau şi înaintau
dinspre marginile opuse ale fântânii ca doi îndrăgostiţi într-un
film, care se grăbeau să se îmbrăţişeze după o îndelungată
absenţă.
Dar nu s-au îmbrăţişat. Au ridicat între ei trupul mic şi inert al
Ruby.
Capitolul 48
În ziua grătarului

Capul lui Ruby atârna într-o parte. Apa şiroia de pe ea. Hăinuţa
roz era grea şi îmbibată cu apă. Braţele i se bălăbăneau inerte, ca
ale unei păpuşi din cârpe.
Clementine s-a gândit: „Frig. O să-i fie foarte frig.”
Lui Ruby nu-i plăcea deloc frigul. Dinţii îi clănţăneau ca o
jucărie cu cheiţă când îi era prea frig. La orele de înot, apa nu era
niciodată destul de caldă pentru ea, nici măcar în mijlocul verii.
„Frig, frig!” se plângea ea.
Clementine a fugit s-o ia pe Ruby de la Oliver, s-o strângă la
pieptul ei şi s-o încălzească. Simţea deja cum corpul ei ud îi va
îmbiba hainele. A ajuns la marginea fântânii şi a întins braţele,
dar Oliver a ignorat-o pe Clementine şi a aşezat-o pe Ruby pe
spate, pe pavelele tari şi inconfortabile de lângă fântână.
— Ruby! a spus Oliver tare, ca şi când Ruby avea probleme.
A scuturat-o pe Ruby de umărul ei mic. Mult prea tare.
— Ruby! Trezeşte-te, Ruby!
Părea furios. Niciodată nu-l văzuse pe Oliver furios.
Clementine a căzut în genunchi pe pavaj lângă ei.
— Dă-mi-o mie, a spus ea disperată, dar nu se putea apropia
de ea.
Oliver şi Erika ocupau tot spaţiul.
Ruby era albă ca varul. Avea buzele vinete. Capul era inert.
Avea ochii deschişi, dar privea în gol. Dinţii nu-i clănţăneau.
Oliver i-a pus o mână sub ceafă şi alta pe frunte, apoi i-a înclinat
capul pe spate cu faţa spre cer. I-a pus degetul mare pe bărbie, i-a
deschis gura, apoi a băgat două degete ca şi cum încerca să
scoată ceva de-acolo.
— Oliver dă-mi-o mie, a cerut Clementine.
Nu trebuia decât s-o ia în braţe ca s-o facă să-şi revină.
Oliver s-a aplecat aproape de faţa lui Ruby şi a pus urechea la
gura ei ca şi cum voia să audă ce şoptea ea. S-a uitat la Erika şi a
dat din cap. Un gest discret care spunea: Nu. A descheiat nasturii
negri de la hăinuţa ei roz.
Clipa când a înţeles a fost ca o explozie în corpul lui Clementine
şi tot atunci muzica s-a oprit brusc. În curte s-a lăsat un moment
de linişte absolută, ciudată, apoi Sam a început să strige de parcă
avea o altercaţie cu cineva.
— Trebuie să chemăm ambulanţa!
Alerga de colo-colo înnebunit, penibil, pipăindu-şi buzunarele.
— Nu-mi găsesc telefonul. Unde mi-e telefonul? Telefonul meu!
— Chiar acum sun la ambulanţă, Sam, a spus Vid calm şi a
ridicat telefonul de la ureche ca să-i dovedească. Sună. Sună
chiar acum.
— Spune-le că nu respiră, a spus Erika în timp ce ea şi Oliver
s-au poziţionat de-o parte şi de alta a lui Ruby. Este important să
ştie că nu respiră.
— Ce-are Ruby? a întrebat Holly.
Venise şi stătea lângă Clementine, trăgând-o de mânecă.
Clementine a încercat să răspundă, dar simţea că o strânge ceva
în piept încât nu putea să vorbească.
— Îl vrea pe Tel? a întrebat Holly Uite-l. Mami, repede, dă-i-l pe
Tel lui Ruby. Aşa o să se simtă mai bine.
Clementine l-a luat pe Tel. Şi-a strâns degetele în jurul
sârmelor reci.
— Vino cu mine, Holly.
Tiffany a luat-o pe Holly de mână şi a dus-o de-acolo.
Oliver i-a spus Erikăi:
— Cincisprezece cu doi, bine?
Era alb la faţă ca un mort. Avea picături de apă pe ochelari şi
broboane de apă care i se scurgeau pe faţă ca transpiraţia. O
privea fix pe Erika de parcă erau numai ei doi.
— Da. Cincisprezece cu doi, a repetat Erika.
Şi-a dat părul ud de pe faţă.
Oliver şi-a împletit degetele şi, cu coatele apropiate, a pus
mâinile lui mari peste pieptul lui Ruby.
— Oh, Doamne, a spus Sam.
Şi-a împreunat mâinile după ceafă, a lăsat capul în jos de parcă
voia să se protejeze de o lovitură şi a început să se plimbe în
cercuri.
— Doamne Dumnezeule.
Oliver a început să se mişte înainte şi înapoi, numărând cu
voce tare, în timp ce apăsa ritmic pe pieptul lui Ruby.
— Unu şi doi şi trei şi patru şi cinci.
— Oliver îi face rău lui Ruby! s-a plâns Holly.
— Nu, a spus Tiffany. Nu-i face rău. O ajută. El şi Erika fac
exact ce trebuie. O ajută.
Îi tremura vocea.
— Doişpe şi treişpe şi paişpe şi cinşpe şi unu şi doi.
Când ajungea la cincisprezece, Erika o strângea de nas pe
Ruby, se apleca spre ea cu gura deschisă ca pentru a o săruta ca
pe un iubit, într-o mişcare atât de senzuală şi de intimă, atât de
terifiantă şi de nepotrivită, atât de familiară şi de şocantă. Asta se
face. Toată lumea ştie că asta se face ca să salvezi viaţa cuiva, dar
n-ai văzut niciodată, nu în viaţa reală, nu în curtea cuiva, nu cu
copilul tău, care cu numai câteva momente în urmă alerga prin
preajmă ca să prindă luminiţe.
Nu s-a întâmplat nimic.
Erika a suflat încă o dată în gura lui Ruby în timp ce Oliver a
continuat să se mişte intonând:
— Unu şi doi şi trei şi patru şi cinci.
Clementine s-a pomenit mişcându-se odată cu el, murmurând
întruna:
— Te-rog-te-rog-te-rog-te-rog-te-rog.
Vasăzică aşa se întâmplă, se gândea o parte din ea în timp ce
se legăna şi se ruga. Asta e senzaţia. Nu te schimbi. Nu există
nicio protecţie specială când treci linia invizibilă de la viaţa
obişnuită la acea lume paralelă unde se întâmplă tragedii. Se
întâmplă exact aşa. Nu devii altcineva. Nu primeşti protecţie
specială. Eşti exact la fel. Totul în jurul tău încă miroase, arată,
se simte exact la fel. Încă simţea gustul desertului lui Vid. Încă
simţea mirosul fripturii la grătar. A auzit muzica oprindu-se brusc
atunci când a închis-o cineva şi câinele lătrând întruna, simţea o
şuviţă subţire de sânge prelingându-i-se pe tibie din rana de la
genunchi unde se lovise când se lăsase să cadă pe pavele.
— Oh, Doamne Dumnezeule, te rog, Doamne, se văita Sam.
Părea atât de neajutorat şi de disperat, el nu credea în
Dumnezeu, era ateu, iar groaza lui era groaza ei, dar ea nu voia să
ştie de ea, şi Clementine se gândea turbată:
Taci, Sam, taci odată.
Îl auzea pe Vid spunând:
— Avem o fetiţă care nu respiră. Mă înţelegeţi? Nu respiră.
Trebuie să veniţi imediat. Vă rog să trimiteţi o ambulanţă imediat.
Clementine a simţit o imensă ostilitate faţă de el pentru că
spunea asta, ca şi când el spunea ceva oribil despre Ruby, ca şi
când dacă spunea că ea nu respiră, făcea să fie aşa.
— Trebuie să fim primii pe lista dumneavoastră, trebuie să fim
prioritatea numărul unu, dacă trebuie să plătim în plus, nu e
nicio problemă, vom plăti oricât.
El chiar credea că putea plăti pentru o ambulanţă mai rapidă?
Că oamenii bogaţi pot face rost de o ambulanţă pentru VIP-uri?
— Şi nouă şi zece şi unşpe şi doişpe şi treişpe şi paişpe şi
cinşpe.
Erika a plecat capul încă o dată.
Sam s-a ghemuit lângă Clementine şi a luat-o de mână. Ea i-a
apucat-o de parcă el ar fi putut s-o tragă înapoi în timp, de parcă
ar fi putut s-o tragă înapoi cu câteva minute, când Holly şi Ruby
alergau prin curte încercând să prindă luminiţe.
Nu tocmai ce se întâmplase? Chiar atunci? Chiar în momentul
dinainte de acest moment? Cu siguranţă că ea se uitase în altă
parte preţ de un minut. N-avea cum să fie mai mult de un minut.
— Ambulanţa e pe drum, a spus Vid. Mă duc să aştept în
stradă ca să ştie unde să vină.
— Venim şi noi, a spus Tiffany. Tu vino cu noi, Holly, să ne
ajuţi să căutăm ambulanţa
Holly a plecat fără să se opună, fără să se uite înapoi, ţinând-o
încrezătoare pe Tiffany de mână, ca şi când se duceau să vadă un
alt animăluţ de companie.
Sigur că un minut era de ajuns.
Să nu le scapi niciodată din ochi. Să nu te uiţi niciodată în altă
parte. Se întâmplă atât de repede. Se întâmplă fără niciun sunet.
Toate întâmplările alea de la ştiri. Părinţii ăia. Greşelile despre
care a citit. Cazuri de înec în curtea din spate. Piscine
neîngrădite. Copii lăsaţi nesupravegheaţi în cadă. Copii cu părinţi
proşti, neghiobi, neglijenţi. Copii care au murit înconjuraţi de
adulţi aşa-zis responsabili. Şi de fiecare dată ea pretindea că nu-i
judecă, dar de fapt, în sinea ei, îşi zicea: Nu mie. Asta nu mi se
poate întâmpla niciodată mie.
Erika a ridicat capul după a doua respiraţie şi a privit-o pe
Clementine în ochi cu o disperare cumplită. În gene avea mici
stropi de apă. Buzele ei care apăsaseră pe gura lui Ruby erau
uscate.
Oliver a continuat cu o voce neschimbată:
— Unu şi doi şi trei şi patru şi cinci.
Capitolul 49
— …şi şase şi şapte şi opt şi nouă şi zece.
Erika îl asculta pe Oliver cum numără, aşteptând semnalul
pentru ea.
Cămaşa i se lipise de corp. Blugii erau foarte reci şi lipiţi de
coapse. Şi-a amintit cum era sub apă: şocul temperaturii scăzute,
furia spumei de bule, albastrul tulbure.
Clementine semăna la faţă cu un craniu. Parcă pielea i se lipise
prea tare de os. Era versiunea extraterestră a lui Clementine care
se uita la Erika de parcă implora îndurare.
Ruby nu răspundea.
Deşi acţionau corect, nu aveau niciun rezultat. Două respiraţii
artificiale la fiecare serie de cincisprezece compresii, dar nu opriţi
compresiile, au schimbat regulile ultima dată când au făcut un
curs de prim ajutor, acum nu opreai compresiile. Ştia că aşa era
corect.
Ea şi Oliver făcuseră un curs de perfecţionare pentru acordarea
primului ajutor în luna martie. A fost un curs gratuit oferit prin
firma lui Oliver. Directorul asociat de la noua firmă de
contabilitate a lui Oliver era un adept pasionat al educaţiei pentru
acordarea primului ajutor.
Îi plăcea să întrerupă şedinţele arătând spre cineva şi spunând:
„Sanjeev face un infarct”, apoi, în timp ce Sanjeev se prefăcea
amabil că duce mâna la piept, directorul asociat se întorcea în
scaunul lui rotativ şi arăta spre altcineva, adesea un stagiar
nevinovat „Tu de-acolo! Ce faci? Salvează-l pe Sanjeev!” Apoi
începea să numere cât timp mai avea Sanjeev până să moară şi
era prea târziu.
Cursul fusese amuzant. Oliver şi Erika au fost elevii-vedetă.
Amândoi mai făcuseră un curs pentru acordarea primului ajutor.
Bineînţeles că făcuseră. Aveau medalii de bronz şi certificate
pentru salvare de la înec. Erau genul de oameni care credeau în
cursurile de prim ajutor şi oricum, indiferent de subiect, Oliver şi
Erika fuseseră întotdeauna elevi-vedetă. Chiar şi când subiectul
nu era o chestiune de viaţă şi de moarte, ei îl luau în serios ca şi
când era.
Erika parcă îl vedea acum pe profesorul lor. Paul era un tip
roşu la faţă, cu respiraţie greoaie, care părea a fi el însuşi o
potenţială victimă a unul infarct. „Bună treabă” le spunea Paul
Erikăi şi lui Oliver pocnind aprobator din degete de fiecare dată
când făceau ceva corect.
Cincisprezece compresii toracice şi două insuflaţii. Făceau aşa
cum trebuie. Făceau exact aşa cum trebuie. Respectau regulile,
Paul, atunci de ce Ruby nu reacţiona în niciun fel, Paul,
nesuferitule, tâmpitule, faţă roşie, tu cu pocnitul tău din degete?
— treişpe şi paişpe şi cinşpe şi unu…
— Unde e ambulanţa? a întrebat Sam. Nu aud sirena. De ce nu
se-aude sirena?
Erika a strâns din nou nările lui Ruby, a aplecat capul şi a
insuflat un ţipăt mut de furie în corpul lui Ruby. FĂ CUM ÎŢI
SPUN, RUBY. RESPIRĂ. Era vocea mamei ei; mama ei în episodul
ei maniacal cel mai rău şi mai terifiant, mama ei când a prins-o
pe Erika încercând să arunce ceva la gunoi. RESPIRĂ ÎN CLIPA
ASTA. RUBY, CUM ÎNDRĂZNEŞTI SĂ MĂ IGNORI, RESPIRĂ, ACUM,
CHIAR ACUM.
Erika a ridicat capul.
Pieptul lui Ruby s-a înălţat brusc. Din gură a vărsat apă.
Surprins, Oliver a scos un sunet înalt ca un scheunat de câine şi
a ridicat mâinile.
Bună treabă, a spus Paul în mintea Erikăi pocnind din degete,
iar Erika i-a întors lui Ruby capul într-o parte, exact aşa cum
făcuseră cu manechinul din plastic cu gust de cauciuc, şi Ruby a
vomitat mai multă apă, o dată şi încă o dată, în timp ce
Clementine a suspinat şi a umflat pieptul de parcă şi ei îi era rău.
Sunetul lung şi ascuţit al sirenei unei ambulanţe a pătruns în
conştiinţa Erikăi de parcă ar fi fost acolo în tot acest timp şi,
împreuna cu Oliver, au întors-o pe Ruby pe o parte, în poziţia de
revenire aşa cum fuseseră instruiţi.
Bravo, fetiţo, s-a gândit Erika şi a mângâiat-o uşor pe Ruby pe
cap, dându-i de pe ochi şuviţele de păr ude, în timp ce aceasta
continua să vomite apă. Bravo, fetiţo.
Capitolul 50
— Erika?
— Mmmm.
Erika s-a foit pe scaun şi s-a uitat cu atenţie pe fereastra lui
Nu-e-Pat la ploaia de-afară. Cumva începea să încetinească?
Pentru prima oară îşi dorea ca şedinţa cu Nu-e-Pat să se
termine. În mod normal, psihoterapia i se părea un proces atât de
liniştitor, ca un masaj, un minunat masaj de autovalidare a
egoului ei, dar astăzi Nu-e-Pat o enerva. Se cantonase pe
subiectul prieteniei dintre Erika şi Clementine precum un terrier
care ţine cu dinţii de un os.
De fiecare dată când Nu-e-Pat pronunţa numele lui Clementine,
Erika simţea de parcă cineva o pişcă foarte tare.
Stai puţin, ea plătea pentru asta. Nu era obligată ca accepte.
— Nu mai vreau să vorbesc despre Clementine! a izbucnit ea.
— În regulă, a spus Nu-e-Pat în felul ei prietenos şi a notat ceva
în carneţelul ei.
Erika a trebuit să se abţină să nu sară să i-l ia din poală. Avea
dreptul legal de a solicita accesul la notiţele lui Nu-e-Pat? O să
afle ea.
Între timp i-a distras atenţia lui Nu-e-Pat povestindu-i
accidentul lui Ruby.
— Vai de mine! a exclamat Nu-e-Pat şi a dus repede mâna la
gură.
Când Erika a terminat de povestit, Nu-e-Pat a spus:
— Ştii, Erika, este perfect normal dacă amintirile tale din după-
amiaza aceea îţi par incoerente. Ai suferit un şoc. Probabil că a
fost un eveniment traumatizant.
— Eu aş fi crezut că asta ar fi trebuit să-mi limpezească
memoria, a spus Erika şi de fapt avea unele fragmente de care
erau înfiorător de vii.
Parcă şi simţea şocul apei reci la picioare când a sărit în
fântână, jeturile de apă care o udau ca ploaia.
— De ce crezi că te preocupă atât de mult amintirile din acea
după-amiază? a întrebat Nu-e-Pat.
— Am senzaţia că am uitat ceva important, a spus Erika. Parcă
era ceva ce am uitat să fac. E ca senzaţia aia sâcâitoare despre
care vorbesc oamenii când încep să-şi facă griji că au uitat fierul
în priză când au plecat de-acasă.
— Cunosc acea senzaţie, a spus Nu-e-Pat cu un zâmbet în
colţul gurii.
— Păi tocmai asta e, eu nu cunosc această senzaţie! a spus
Erika. Nu sunt genul ăsta de persoană. Eu îmi amintesc perfect!
Eu nu uit niciodată aşa ceva.
Ea nu-şi făcuse niciodată griji că lăsase fierul în priză pentru că
ea ştia că n-ar face niciodată aşa ceva. Odată Clementine plecase
de-acasă şi lăsase două ochiuri aprinse la plită. „Casa n-a luat
foc!” a spus ea fericită de parcă fusese un experiment fascinant.
„N-a ars nimic!” Altă dată plecase şi lăsase uşa de la intrare larg
deschisă. „O invitaţie deschisă pentru hoţii din cartier”, a spus
Sam. „Intraţi, băieţi, serviţi-vă cu violoncelul meu de trei sute de
mii de dolari. E chiar aici, pe pat, vă aşteaptă. Minunat loc!”
Scuza lui Clementine a fost că era „adâncită” în gânduri.
„Te gândeai la muzică?” a întrebat Oliver cu respect faţă de
talentul ei, şi Clementine a spus „Nu, încercam să-mi dau seama
de ce ciocolata Caramello Koala nu e la fel de bună cum era
odată. Mă gândeam: s-a schimbat ciocolata sau m-am schimbat
eu?” Apoi ea şi Sam au început o discuţie despre Caramello Koala,
ca şi când asta conta. Neglijenţa lui Clementine nu avusese
consecinţe. Niciodată neglijenţa lui Clementine nu avusese
consecinţe până în după-amiaza aceea şi Erika nu-şi dorise asta.
Poate doar o amendă. O insolaţie. O mahmureală. Clementine
nu avea niciodată nici măcar mahmureală.
— Simt nevoia să-mi limpezesc mintea, i-a spus ea lui Nu-e-
Pat.
— După cum spuneam mai devreme, ai putea să te duci din
nou în curtea vecinului, dacă n-ai făcut-o deja, şi câteva exerciţii
de relaxare te-ar putea ajuta. Ai putea încerca exerciţiile de
meditaţie pe care ţi le-am dat mai demult. Dar sincer, Erika, s-ar
putea să duci o bătălie pierdută dacă te gândeşti la medicamentul
pe care l-ai luat în seara aceea combinat cu alcool. E posibil ca tu
să-ţi fi amintit deja tot ce o să-ţi aminteşti vreodată. Poate că tu,
în subconştientul tău, te protejezi, o parte din tine nu vrea să-şi
amintească.
— Adică o reprim? a spus Erika dispreţuitoare. Dar nu există
studii empirice despre validitatea reprimării unei amintiri! De fapt
pot să vă trimit nişte linkuri spre nişte articole despre sindromul
memoriei false, dacă vreţi…
Dar în acel moment, micul cronometru de pe biroul lui Nu-e-
Pat a sunat mândru, semn că şedinţa s-a ternat. Nu-e-Pat a sărit
de pe scaun ca un arc. De obicei nu se grăbea aşa să se ridice în
picioare. Poate că nici ei nu-i plăcuse prea mult această şedinţă.
Poate era timpul să mai taie din pierderi.
Erika s-a grăbit să ajungă la maşina parcată pe strada liniştită
din faţa biroului de-acasă al lui Nu-e-Pat şi a stat câteva minute
cu motorul pornit, ascultând ploaia ce răpăia pe acoperişul
maşinii şi privind ştergătoarele de parbriz care se mişcau frenetic.
— Calmează-te, a spus ea cu ochii la ştergătoare.
Ritmul nebunesc în care se mişcau îi amintea de maică-sa când
se enerva din te miri ce. Nu voia să se întoarcă la maică-sa acasă.
Îşi luase o zi liberă ca să o ajute pe maică-sa, dar nu credea că
avea puterea să se ducă acolo de două ori într-o singură zi. Era
prea mult. Era ca şi cum i-ai cere cuiva să intre iar într-o piscină
cu apă rece ca gheaţa şi să înoate o sută de ture după ce a înotat
deja o sută de ture dimineaţă, iar acum a făcut un duş, s-a uscat
şi îi era bine.
A închis ochii şi a încercat nişte exerciţii de respiraţie pe care i
le arătase Nu-e-Pat într-o şedinţa anterioară. Inspiră. Ţine.
Expiră. Ţine. Inspiră. Ţine. Expiră. Şi-a lăsat amintirile să-i
zboare prin minte: luminiţele din copaci. Mirosul cărnii marinate
şi gătite. Gustul amar de la prea mult vin.
A văzut din nou figura aceea. Faţa fantomatică, fără trăsături,
pe care o văzuse în biroul ei ieri. Ca un strigoi.
Brusc, i-a venit un gând: Harry. E faţa lui Harry. Bătrânul şi
morocănosul Harry. Era ceva important ce ea trebuia să facă
pentru Harry? Nu. Din cauza lui Harry. Ceva ce avea legătură cu
Harry. Nu insista asupra amintirii, altfel va dispărea. Învăţase
asta. Relaxează-te, respiră. Părul lui Harry, pieptănat cu grijă. Nu,
asta nu era o amintire. Era o imagine pe care Oliver i-o
transmisese: părul lui Harry, încă pieptănat cu grijă, deşi el era
mort.
Harry la cutia poştală, mormăind în barbă în timp ce studia un
plic. Barney traversând iute curtea. Vid ieşind pe uşa casei.
O obligaţie. O cerere. O responsabilitate. Ceva ce Harry avea
nevoie de la ea. Cioburi de farfurii albastre, sparte pe gresie. Uită-
te în sus. Uită-te în sus.
A deschis ochii în maşina cu geamurile aburite şi s-a uitat în
sus. Nu se vedea nimic, doar ploaia.
Pentru Dumnezeu, se gândea la Harry numai pentru că el
murise. Era un exemplu perfect de sindrom al falsei amintiri.
Dacă Erika ar avea o personalitate mai slabă, o minte mai
maleabilă, atunci un psihoterapeut excesiv de conştiincios ar
putea s-o ajute să fabrice o întreagă amintire despre petrecerea la
grătar şi Harry. În consecinţă, ea ar fi convinsă că Harry a fost la
grătar şi a molestat-o pe Ruby sau cine ştie ce alte prostii.
A răsucit cheile în contact, a semnalizat şi s-a uitat peste umăr
la trafic. Va încerca ideea lui Nu-e-Pat de „a se întoarce la locul
crimei”. Când va ajunge acasă, îi va ruga p Vid şi pe Tiffany să o
lase câtva timp să stea singură în ploaie, în curtea lor din spate
N-o să li se pară ciudat deloc. Ha-ha. Nu, cel mai bun lucru ar fi
să se ducă acolo când ştie că ei sunt plecaţi.
Probabil că n-o va ajuta, dar nici nu-i poate face răi.
Capitolul 51
În ziua grătarului

Cei doi paramedici în uniforme albastre au intrat în curte cu


autoritatea absolută a unor dirijori care intră în scenă. Nu
alergau, dar se mişcau repede, cu un calm rigid.
Era ca şi cum ei, ceilalţi, nu mai erau adulţi. Era ca şi cum ei
jucau un joc, un joc în care se prefăceau că au controlul asupra
vieţilor lor, un joc în care se prefăceau că aveau profesii
interesante, conturi bancare solide, familii şi grătare în curte, dar
acum o draperie fusese dată brusc la o parte şi interveniseră
adulţii, deoarece nişte reguli fuseseră încălcate.
Nişte reguli fuseseră încălcate foarte grav. Cercul de oameni
care o înconjurau pe Ruby s-a rupt automat ca să-i lase pe
paramedici să ajungă la ea. Ruby murmura incoerent, înfiorător,
părea somnoroasă, sedată, parcă îşi revenea după o anestezie.
Paramedicii s-au mişcat ca într-un dans coregrafiat pe care îl
executaseră de multe ori până atunci. În timp ce o examinau pe
Ruby cu mâinile în mănuşi de plastic, bărbatul mai în vârstă a
pus întrebări rapide fără să ridice privirea, încrezător că îi vor fi
date răspunsurile. Vorbea puţin mai tare şi mai rar decât în mod
normal, de parcă vorbea cu nişte copii.
— Ce s-a întâmplat aici?
— Cum o cheamă?
— Şi câţi ani are Ruby?
— Când a fost văzută Ruby ultima oară?
— Deci nimeni n-a văzut-o când a căzut. Nu ştiţi dacă s-a lovit
la cap?
— Avea puls când a fost scoasă din fântână.
— Sunteţi părinţii ei?
Când a pus ultima întrebare, a ridicat puţin privirea spre Erika
şi Oliver. O supoziţie logică. Ei aveau hainele ude.
— Nu, a spus Sam. Noi suntem.
Şi a arătat spre Clementine.
— Ei au salvat-o, a spus Clementine.
I se părea important să menţioneze acest lucru.
— Prietenii noştri. Ei au făcut resuscitarea. Au făcut-o să
respire.
— Cât timp aţi aplicat manevrele de resuscitare? a întrebat
paramedicul.
— Trebuie să fi fost aproximativ cinci minute, a spus Oliver.
S-a uitat la Erika pentru confirmare.
— Cel mult, a spus Erika.
— Am făcut două respiraţii artificiale la fiecare cincisprezece
compresii, a spus Oliver îngrijorat.
Cinci minute? Era imposibil, s-a gândit Clementine. Durase
insuportabil de mult.
Ruby avea ceva în gură, un tub în nas, o mască pe faţă. Fusese
transformată într-un pacient generic. Nu mai era micuţa Ruby,
simpatică şi neascultătoare.
— Aveţi nişte prosoape? a întrebat paramedicul mai tânăr.
Cu o foarfecă mare, zimţată, tăia o linie dreaptă prin noua
hăinuţă roz a lui Ruby, dând la o parte straturile de haine şi
dezvelindu-i pieptul mic şi alb.
— Sigur că da, a spus Vid şi s-a dus repede în casă de unde s-a
întors cu un teanc de prosoape albe şi pufoase, împăturite
frumos.
— Ce faceţi? s-a repezit Sam să întrebe când paramedicul a
şters bine corpul lui Ruby şi i-a lipit pe piept două plăcuţe.
— Sunt plăcuţele defibrilatorului, a explicat paramedicul. În caz
că i se opreşte iar inima, noi doar ne pregătim pentru cel mai rău
scenariu. Totodată ne dă informaţii utile.
Ruby dădea agitată din mânuţe.
— O vom seda, a spus paramedicul mai în vârstă. Are alergii de
care trebuie să ştiu?
— Niciuna, a spus Sam.
— Ia medicamente? Ce istoric medical are?
— N-a luat niciodată nici măcar antibiotice, a spus Clementine.
Paramedicul a bătut uşor în acul unei seringi. Clementine a
văzut în faţa ochilor puncte albe.
— Atenţie la ea, a spus tăios paramedicul şi Clementine abia şi-
a dat seama că se referea la ea însăşi când Sam a apucat-o de
braţ.
Întotdeauna Sam le dusese pe fete să-şi facă vaccinurile.
Clementine nu suporta acele.
— Capul între genunchi, a spus paramedicul.
— Sunt bine, a spus Clementine respirând adânc.
— De ce a venit poliţia? a întrebat Sam.
Clementine a ridicat privirea şi a văzut că Vid stătea de vorbă
cu o poliţistă care părea foarte tânără, cu părul prins într-o coadă
de cal nostimă. Aceasta lua notiţe în timp ce Vid vorbea. Ce-i
spunea? Mama nu era atentă. Vorbea cu mine. Spunea glume.
Clementine a văzut că Erika se ridicase de lângă Ruby fără ca
ea s-o observe şi se mutase pe terasă. Avea două prosoape albe
puse pe umeri şi un altul pe genunchi, unde stătea Holly cu
spatele la Clementine, cu capul sprijinit de umărul Erikăi.
— Este procedura standard pentru un astfel de incident, a spus
paramedicul în timp ce continua s-o trateze pe Ruby. Vor pune
doar câteva întrebări ca să lămurească împrejurările în care s-a
întâmplat. Şi vom avea nevoie de ei ca să blocheze strada pentru
elicopterul de salvare.
— Elicopter? a spus Sam. Trimit un elicopter? Unde vor
ateriza?
— De regulă în faţa casei, a spus paramedicul.
S-a aplecat spre braţul lui Ruby. Clementine s-a uitat în altă
parte.
— Glumiţi, a spus Sam.
— Aterizează pe autostradă, în curte, pe terenul de tenis. Locui
ăsta e perfect. E o stradă închisă, largă, numai bună. Cu cabluri
electrice subterane. O fac tot timpul.
— Hm, a spus Sam.
— Da, are paletele mai scurte decât un elicopter obişnuit.
Pentru Dumnezeu, acum discutau ca între bărbaţi despre
elicoptere?
În afară de asta, Clementine a văzut că Sam, deşi părea a fi în
regulă, nu era, pentru că tot deschidea şi închidea pumnii rapid şi
obsesiv, întruna, ai fi zis că îngheţa de frig sau că era nebun.
— Dar de ce avem nevoie de elicopter? a întrebat Clementine.
Panica i-a revenit în forţă, deşi îi mai scăzuse puţin când a
văzut că Ruby respiră şi pe urmă mai mult când au sosit
paramedicii.
— Acum ea este bine, nu? O să fie bine? Respiră acum. Nu
respiră?
S-a uitat la Sam şi a văzut groaza din ochii lui. El era
întotdeauna cu un pas înaintea ei când era să recunoască un
potenţial pericol. Jumătatea goală a paharului, îi spunea ea.
Alarmă, îi spunea el. Două cuvinte urâte, tâmpite, i-au venit în
minte pentru prima dată: leziune cerebrală.
— Este procedura standard pentru un accident pediatric grav.
Va fi un doctor la bord. Probabil că o vor intuba şi vor avea grijă
să o stabilizeze înainte s-o urce în elicopter, a spus paramedicul.
A ridicat privirea spre ea. Pielea lui avea un aspect aspru, semn
că petrecea mult timp în aer liber. Avea în ochi un fel de blazare
profesională, ca un veteran de război care a văzut lucruri pe care
un civil nu le-ar putea înţelege niciodată.
— Prietenii dumneavoastră au acţionat foarte bine.
Capitolul 52
Asta făceam toţi. Cuvintele lui Clementine au rămas suspendate
în aer în timp ce ea şi Sam se uitau unul la altul peste mormanul
de haine, respirând greu.
Clementine s-a uitat la ploaia care biciuia fereastra lui Holly şi
s-a întrebat dacă pe o astfel de vreme căsuţa lor va mai rezista
mult. Poate că că până la urmă pereţii se vor muia, se vor lăsa şi
se vor surpa.
— Ştiu că toţi făceam asta, a spus Sam. Toţi patru. Ne purtam
ca nişte idioţi. Ca nişte adolescenţi. Comportamentul nostru a fost
dezgustător. Îmi vine să vomit când mă gândesc.
Violenţa extremă a cuvintelor lui a făcut-o pe Clementine să-şi
dorească să sară în apărarea lor. Fuseseră nişte oameni care se
adunaseră la un grătar, se simţeau bine, flirtau, se prosteau şi ei.
Nu însemnase nimic. Dacă fetele ar fi continuat să se joace prin
labirint, atunci nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi-ar fi adus aminte de
ziua aceea râzând, nu cu ruşine.
— A fost un ghinion, a spus ea. Un mare ghinion.
— Ba n-a fost! a explodat Sam. A fost neglijenţă! Neglijenţa
noastră! Eu trebuia să le supraveghez pe fete. Ar fi trebuit să ştiu
că nu puteam să mă bazez pe tine.
— Ce?
Clementine a simţit un sentiment intens, aproape euforic, de
furie şi nedreptate care i-a cuprins corpul ca o flacără
incandescentă, dându-i senzaţia că mai are puţin şi decolează. În
sfârşit, după atâtea săptămâni, aveau să se certe.
— A fost singura dată, a spus el rece. Singura dată când n-am
fost atent.
— Da, poate am crezut că puteam şi eu să stau să mă relaxez, a
spus Clementine cu vocea tremurându-i de furie. Pentru că era
acolo părintele mai bun, pentru că domnul Perfecţiunea
Întruchipată era la datorie!
Sam a râs amarnic cu jumătate de gură.
— Foarte bine atunci, a fost numai vina mea.
— Oh, pentru Dumnezeu, nu te mai victimiza atât, a spus
Clementine. Amândoi eram acolo, amândoi am fost la fel de
vinovaţi. E o prostie.
S-au uitat unul la altul cu ostilitate. Stilul diferit în care fiecare
înţelegea să fie părinte fusese întotdeauna un motiv de discordie,
o fisură minusculă în căsnicia lor altfel solidă, dar acum acea
mică fisură se transformase într-o prăpastie.
— Cred c-am terminat-o, a spus Sam.
— E o discuţie fără sens, de acord Clementine.
— Nu, a spus Sam. Cred c-am terminat-o cu noi doi.
— Ai terminat-o cu noi doi, a repetat încet Clementine.
La asta se refereau victimele împuşcate când spuneau că la
început n-au simţit nimic?
— Tu „ai terminat-o cu noi”?
— Cred că ar trebui să ne separăm, a spus Sam. Posibil. Nu
ştiu. Tu nu crezi?
Capitolul 53
În ziua grătarului

Tiffany stătea în propria ei curte şi era chestionată de o tânără


poliţistă. S-a uitat peste umăr la paramedicii de lângă trupul mic
al lui Ruby. Sam şi Clementine vorbeau cu paramedicii şi păreau
a fu cu totul alte persoane decât cele care stătuseră la masă cu
câteva minute în urmă. Aveau feţele supte ca nişte baloane
dezumflare.
— Ce s-a întâmplat aici? a întrebat-o poliţista pe Tiffany.
A arătat cu vârful piciorului spre vesela spartă pe aleea dinspre
uşa din spate. Peste tot erau numai cioburi şi bucăţi de porţelan
albastru ce păreau periculoase. Tiffany ţinuse foarte mult la acele
farfurii albastre.
— Oh, a spus Tiffany.
A încercat să privească această scenă prin ochii poliţistei.
Semăna cu scena unei crime? Credea că avusese loc o ceartă?
Sau că ei erau cu toţii beţi?
— Invitata noastră, Erika, vecina noastră de alături… tocmai
aducea farfuriile dinăuntru şi cred că atunci şi-a dat seama că
Ruby era în fântână…
Lui Tiffany i s-a pus un nod în gât S-a gândit la trupşorul de
copil de trei ani al lui Ruby, la buclele ei blonde.
— …şi atunci cred că le-a scăpat pentru că ea a alergat să o
scoată.
Ce făcea Tiffany? Le distrăgea atenţia părinţilor lui Ruby. Îi
făcuse să uite că erau părinţi.
— S-a întâmplat atât de repede, i-a spus ea poliţistei.
— Din nefericire nu este un caz neobişnuit, a spus poliţista.
Copiii se îneacă sub ochii oricui, chiar înconjuraţi de oameni.
Fără zgomot. Repede. Cea mai frecventă cauză a înecurilor este
lipsa supravegherii de către părinţii.
— Da, a spus Tiffany.
Îi venea să spună: Nu, nu înţelegi. Noi nu suntem genul acela
de oameni. Noi chiar le supravegheam. Dar nu atunci. Nu în clipa
aia. S-a întâmplat fără zgomot. S-a întâmplat repede. O clipă toţi
s-au uitat în altă parte.
Tiffany s-a gândit la surorile ei mai mari. N-ar putea să le
povestească niciodată despre ce s-a întâmplat. „Ce naiba, Tiffany”,
ar spune ele, pentru că fetele Collins se mândreau cu simţul lor
practic şi realist. Cu spiritul lor rezonabil. Ele erau din suburbiile
vestice şi se mândreau cu asta. Ele nu făceau astfel de greşeli. S-
ar da de ceasul morţii că s-a putut întâmpla aşa ceva acasă la
surioara lor. Ar pune-o pe seama banilor. A contului ei gras din
bancă. N-ar menaja-o deloc.
Dacă ar afla că ea făcea în glumă un dans erotic pentru mama
copilului în momentul când s-a întâmplat, s-ar îngrozi la unison.
Încă se simţeau intrigate şi ruşinate de cariera de dansatoare a lui
Tiffany. „Numai cât mă gândesc la tine în clubul ăla deocheat şi
mi se face rău de la stomac”, îi plăcea surorii ei Emma –
prăpăstioasa familiei – să spună după atâţia ani şi de fapt nu
dramatiza deloc, vorbea serios, chiar îi făcea rău la stomac. „A fost
fost o ruşine pentru confrerie”, îi dădea dreptate Louise care de
curând descoperise feminismul şi vorbea serios şi ea, dar
cuvintele lor treceau pe lângă Tiffany ca uleiul pe lângă teflon.
Cuvintele lor ar atinge-o acum, chiar dacă intenţiile ei nu
fuseseră niciodată mai inocente, pentru că siguranţa unui copil
era mai presus de orice.
Tiffany a ridicat privirea când zgomotul frenetic, dramatic, al
elicei elicopterului a umplut brusc aerul. S-a uitat în sus.
— Elicopterul acela e… pentru noi?
— Da, e pentru noi, a spus poliţista uitându-se şi ea în sus,
apoi a scos staţia din buzunarul pantalonilor. Mă scuzaţi.
S-a îndepărtat grăbită.
— Unde o să aterizeze? s-a întrebat Tiffany singură.
Elicopterul plutea deasupra lor ca o pasăre uriaşă şi zgomotul
s-a intensificat. Cu coada ochiului l-a văzut pe Barney zbughind-o
prin curte ca să scape de zgomotul asurzitor.
— Mamă!
Dakota a apărut lângă ea în curte, cu o privire speriată. Ţinea
cartea în mână, cu degetul la pagina la care rămăsese.
— Ce s-a întâmplat? De ce a venit elicopterul?
Tiffany a cuprins-o cu braţul de după umeri şi a tras-o mai
aproape, vrând să-i simtă pentru o clipă trupul mic şi slab. Uitase
cu totul de ea.
— Ruby a căzut în fântână. Era să se înece.
Dakota s-a desprins brusc din îmbrăţişarea ei şi a apucat-o de
mâna. A spus ceva, dar Tiffany n-a auzit din cauza zgomotului tot
mai puternic al elicopterului.
L-a văzut pe Vid la capătul aleii din faţa casei, făcându-i semn
să iasă în faţă. Avea cu el încă un poliţist. Sigur nu-i plăcea asta.
Vid avea o fobie faţă de poliţie. Una dintre temerile lui cele mai
mari, veritabilă, dar amuzantă, era că va intra la puşcărie pentru
o crimă pe care n-a comis-o. „Oameni nevinovaţi intră la puşcărie
în fiecare zi”, îi spunea adesea lui Tiffany cu o figură foarte
serioasă, ca şi când era foarte probabil să i se întâmple şi lui. Îl
făcea excesiv de respectuos faţă de lege. Plătise impozite mult prea
mari până să se uite Tiffany peste situaţia lui financiară. El tot
voia să arunce nişte bani în plus pentru impozite, pentru orice
eventualitate.
— Tati are nevoie de mine. Du-te şi aşteaptă pe terasă, i-a
strigat ea Dakotei. Totul e în regulă.
Dakota a apucat-o din nou pe Tiffany de braţ, strângând-o prea
tare de carne. Tiffany s-a smuls din mâinile ei.
— Mai târziu! a strigat ea. Du-te!
Dakota a luat-o la fugă, cu umerii încovoiaţi, cu faţa în mâini,
şi Tiffany s-a gândit nerăbdătoare: ce Dumnezeu, Dakota, n-am
timp de asta, nu-i vorba de tine.
Capitolul 54
Tiffany şi Vid ascultau ploaia şi se uitau fix la locul unde
borcanul cu alune în ciocolată căzuse şi se făcuse ţăndări pe
pardoseala bucătăriei
— N-ai zice că în borcanul ăla ar fi fost atâta sticlă, a spus Vid.
— Sau atâtea bomboane, a fost de acord Tiffany. Suntem în
regulă, Dakota! a strigat apoi. În caz că te întrebai! Tatăl tău a
scăpat un borcan pe jos!
Niciun răspuns. Tiffany distingea zumzetul televizorului prin
zgomotul ploii.
— Nimeni nu-i rănit! a strigat Vid. Nu avem nevoie de ajutor!
A urmat un moment de tăcere.
— Bine! a răspuns Dakota pe un ton minunat de indiferent.
Tiffany şi Vid şi-au zâmbit unul altuia.
— Ar fi trebuit să-mi dau seama de ce se purta atât de ciudat, a
spus Tiffany. Acum mi-e foarte clar că se învinovăţea singură.
— Tu tot îmi spuneai că e ceva în neregulă, a spus Vid. Dar de
ce nu ne-a spus până acum cum se simţea?
Vid a coborât glasul, deşi Dakota n-avea cum să-l audă.
— De ce să ţină aşa în ea? Asta nu-i bine.
— Se pare că era îngrijorată că noi o învinovăţeam pe ea.
Credea probabil că eram supăraţi pe ea.
— Aiurea! a spus Vid furios.
— Ştiu! Se vedea că noi eram supăraţi şi îngânduraţi, iar copiii
asta fac. Îşi imaginează că ei sunt vinovaţi de orice. Aşa că tot ce
făceam noi, ea interpreta greşit.
— Dar ea nici măcar n-a fost acolo când s-a întâmplat!
— Tocmai asta e.
Tiffany a încercat să nu-şi arate iritarea. Fusese şi Vid de faţă
când Dakota le-a explicat plângând de ce anume a crezut că toţi o
învinovăţeau pe ea pentru accidentul lui Ruby, dar era prea
ocupat să-şi ridice mâinile în sus, nevenindu-i să creadă, practic
el n-a ascultat nimic din ce spunea ea.
— I-a intrat în cap că Clementine a crezut că Dakota se ocupa
de copii. Adică noi tot îi spuneam că ea e o bonă atât de bună.
— Da, dar…
— Ştiu, a spus Tiffany. Normal că Clementine şi Sam n-o
învinovăţesc pe ea. Nimeni n-o învinovăţeşte pe ea. Ce Dumnezeu,
e un copil de zece ani. Toţi am ştiut că ea se dusese în casă să
citească. Dacă e să dăm vina pe cineva din familia asta, aceea
sunt eu. Eu am fost aia care le-am oferit musafirilor un dans
erotic.
— Încetează, s-a grăbit Vid să spună, aşa cum era de aşteptat.
Aşa încheia toate discuţiile de la grătar încoace.
— A fost un accident nefericit.
Da, şi mai ziceai că nu-i bine să ţii lucrurile închise în tine. Nu-
i de mirare că Dakota a crezut că ce s-a întâmplat la grătar era un
secret ruşinos. Ei nu-i spuseseră absolut nimic despre asta!
Probabil că bietului copil i s-a părut atât de ciudat şi de nefiresc.
Normal că a crezut că era vorba despre ea.
Şi-a adus aminte că săptămâna imediat de după grătar fusese
foarte ocupată cu serviciul. Casa aceea din oraş care de la bun
început îi adusese numai necazuri fusese scoasă la licitaţie, iar
decizia Curţii pentru Terenuri şi Mediu nu ieşise aşa cum voia ea.
Fusese o săptămână de rahat şi sub tot acel stres, era groaza
absolută de ce se întâmplase. Nu-i stătuse gândul la Dakota. Nicio
clipă Dakota fusese doar o sarcină de bifat cât timp îşi punea
uniforma pe ea şi pacheţelul cu mâncare în ghiozdan şi era
depusă în siguranţă la şcoală, apoi sarcina era îndeplinită. Vid
făcuse la fel. Şi el avusese o săptămână de rahat Pierduse
contractul guvernamental, ceea ce s-a dovedit o binecuvântare
deghizată, dar la momentul acela el nu ştia. Când Vid şi Tiffany
şi-au revenit după perioada aceea tulbure şi au început din nou
să vorbească aşa cum trebuie cu Dakota, răul fusese deja făcut.
Bietul copil a interpretat revenirea lor ca fiind un semn al faptului
ca părinţii ei o iertaseră.
O iertaseră!
— Mă duc să aduc făraşul, a spus Vid. Nu te mişca. Eşti în
picioarele goale.
S-a dus să ia mătura şi făraşul.
Tiffany se uita la umerii masivi ai lui Vid în timp ce acesta s-a
aplecat, măturând cu grijă cioburile şi bomboanele. Se gândea la
secrete şi la răul pe care îl făceau.
— Astăzi la şcoală am văzut un părinte pe care îl cunoşteam, a
spus ea.
— Ah, da? Cine era?
Vid continua să măture.
— De pe vremea când eram dansatoare, a spus Tiffany.
Vid a ridicat privirea spre ea.
— Vorbeşti serios?
— Unul dintre clienţii mei obişnuiţi, a spus Tiffany. Un, fel de
prieten. Un tip de treabă.
— Dădea bacşişuri mari? a întrebat Vid.
— Foarte mari, a spus Tiffany.
— Excelent, a spus Vid.
— Rezerva multe show-uri private, a spus Tiffany prudentă.
— Bravo lui, a spus Vid. Omul avea gusturi bune.
A studiat podeaua cu atenţie şi a continuat să măture
fragmentele mici de sticlă.
— Vid, a spus Tiffany. Zău aşa. E cam… naşpa, nu? Să stai pe
terenul de sport lângă un tip care a văzut-o pe nevastă-ta
dezbrăcându-se.
— De ce să mă simt naşpa? a întrebat Vid ridicând privirea
spre ea. Eu mă mândresc cu tine. Probabil că n-aş vrea s-o văd pe
nevastă-sa dezbrăcându-se. Te-ai culcat cu el?
— Nu m-am culcat niciodată cu niciunul, a spus Tiffany. Ştii
asta.
Vid a privit-o cu atenţie.
— Şi-atunci ce mare brânză? a spus el într-un târziu. Nu erai o
prostituată.
— Dar e o şcoală privată prestigioasă. Pentru unele dintre
femeile de acolo probabil că nu există mare diferenţă între o
dansatoare şi o prostituată. Dacă se află, dacă el îi spune nevesti-
sii…
— N-o să-i spună nevesti-sii, a zis Vid.
S-a îndreptat de spate şi s-a mutat într-un alt colţ al bucătăriei
unde se rostogoliseră nişte bomboane.
— Ar putea să-i spună nevesti-sii, apoi vor afla toate fetele şi
Dakota va fi hărţuită, iar asta va duce la depresie şi depresia la
dependenţă de droguri.
— Drogul ăla, gheaţa6, e un drog nenorocit, a spus Vid. Hai să-i
spunem să rămână la drogurile uşoare, alea care te fac să te simţi
plăcut, nu să-ţi smulgi pielea de pe tine.
— Vid.
— N-o să-i spună nevesti-sii, a insistat Vid. Aş pune pariu pe
un milion de dolari că nu-i spune. Şi dacă-i spune, ce? Fetele nu-i
vor spune Dakotei decât: Oh, Dakota, ce norocoasă eşti, mama ta
este foarte talentată, foarte frumoasă, foarte flexibilă.

6
Denumire populară pentru metamfetamină. (N.t.)
— Vid.
— N-ai făcut nimic rău. Ai jefuit o bancă? Nu. Şi dacă se
întâmplă chestia asta care te îngrijorează, şi n-o să se întâmple,
dar dacă se întâmplă ca Dakota să fie nefericită o retragem de la
şcoala aia! Simplu. O trimitem în altă parte. Haide, zău aşa. Nu
toţi bărbaţii din Sydney te-au văzut dansând. Vom găsi altă şcoală
unde nu te cunoaşte nimeni.
— Lucrurile nu sunt atât de simple, a spus Tiffany.
— Sunt, dacă vrem noi să fie, a zis Vid.
A strâns ultimele cioburi şi s-a îndreptat de spate.
— Te frămânţi pentru nimicuri. Vezi numai catastrofe. Cum a
fost şi cu morocănosul Harry de alături…
— Ăsta nu-i un nimic, a spus Tiffany. Vecinul de alături moare
şi noi habar n-avem. Ăsta nu-i un nimic.
Vid a ridicat din umeri.
— Bine, ce-a zis Dakota în maşina azi? Regretăm. Da Sigur că
da. Ne pare rău de Harry. Ar fi trebuit să-l vizităm mai des, chiar
şi atunci când ne trântea uşa în nas. Şi dacă vrei, poţi să regreţi
şi că ai fost dansatoare, chiar dacă ai fost una foarte bună, ţi-a
plăcut, n-ai făcut rău nimănui şi ai câştigat mulţi bani, ştii, aşa
că, după părerea mea, bravo ţie, dar OK, dacă tu vrei, n-ai decât
să regreţi. Aşa cum regretăm şi ce s-a întâmplat cu micuţa Ruby,
ştii, normal că regretăm. Toţi ne simţim groaznic. Toţi am vrea ca
lucrurile să fi fost altfel. Ne-am dori foarte mult. Am vrea – eu aş
vrea – în primul rând să nu-i fi invitat niciodată pe oamenii ăia şi
aş vrea să fi fost şi eu mai atent la fetiţe, astfel încât de fiecare
dată când ies în curtea mea să nu fie nevoie să-mi amintesc…
S-a oprit. Gura continua să i se mişte de parcă mesteca o
bucată de friptură tare.
— N-o să-i uit niciodată feţişoara albă, a spus Vid într-un
târziu.
Îşi recăpătase controlul asupra vocii, dar ochii îi străluceau
foarte tare. Ţinea strâns în mână făraşul plin cu alune în ciocolată
şi cioburi de sticlă.
— Buzele alea vinete. Tot timpul cât am sunat la ambulanţă,
mă gândeam: E prea târziu. E prea târziu. A murit.
S-a întors cu spatele şi Tiffany a închis o clipă ochii.
Săptămâna trecută îi venise o amendă pentru depăşirea vitezei
legale şi ea recunoscuse imediat data. Probabil că fusese reperată
de o cameră de luat vederi în timp ce gonea cu viteză ca s-o ducă
pe Clementine la spital. Nu va uita niciodată drumul acela. A fost
ca un coşmar care te urmăreşte veşnic. Ea şi Clementine îl
trăiseră împreună. Nu era corect ca ei să-i elimine acum din viaţa
lor ca şi când nu existau.
S-a gândit la Dakota şi la cum aceasta îşi înăbuşise
într-atât remuşcările nefondate încât devenise o fantomă oribilă a
ei înseşi.
— Bine, a spus ea.
Brusc se simţea foarte, foarte furioasă.
— Unde sunt cheile? Ieşim la o plimbare.
Capitolul 55
În ziua grătarului

Poliţia, paramedicii şi elicopterul plecaseră. Deodată s-a făcut o


linişte bizară. Duminică seara în suburbii. Ora de făcut temele
pentru şcoală, de călcat rufele şi de urmărit ştirile la televizor.
Afară se întunecase. Se aprinseseră felinarele stradale. Stăteau
în curtea din faţă. Tiffany urma s-o ducă pe Clementine cu
maşina la spital. Un singur părinte avusese voie să urce în
elicopter cu Ruby şi se dusese Sam, ceea ce însemna că
Clementine trebuia să ajungă la spital pe cont propriu.
— Conduc eu, spunea Clementine.
Probabil că îşi trecuse degetele prin păr deoarece îi stătea
răvăşit ca un halou în jurul capului, de parcă fusese
electrocutată.
— Nu, nu conduci tu. Oricum, probabil că ai băut peste limită a
spus Tiffany.
— Tu n-ai băut? a întrebat Clementine.
— Nu, a spus Tiffany. Eu nu beau.
— Oh.
Clementine îşi muşca buza şi Tiffany a observat că îi dăduse
sângele.
— Bine, a spus ea.
Planul era ca Oliver şi Erika să aibă grijă de Holly, de fapt
Oliver, deoarece era clar că Erika nu se simţea prea bine, deşi în
sfârşit se oprise din tremurat.
— Am să le aşez pe aceste două doamne pe canapea la un film
pe DVD şi nişte popcorn, a spus Oliver.
Bietul om avea încă hainele ude pe el.
Brusc, Clementine s-a aruncat în braţele lui Oliver atât de tare
încât era cât pe ce să-l doboare.
— Nici măcar nu v-am mulţumit, a spus ea cu glasul înfundat
în pieptul lui. Nici măcar nu v-am mulţumit amândurora.
Avea vocea încărcată de o emoţie atât de puternică încât era
aproape dureros s-o auzi.
A întins mâna spre Erika s-o îmbrăţişeze şi pe ea, dar Erika s-a
ferit.
— Aranjează-ţi părul, Clementine, a spus ea şi i-a netezit
şuviţele de păr cu amândouă mâinile. Ai s-o sperii pe Ruby. Arăţi
ca o vrăjitoare.
— Mulţumesc, a spus Clementine cu vocea tremurată. Aşa e.
S-a aplecat spre Holly.
— Să fii fetiţă ascultătoare cu Erika şi Oliver, bine? Şi… ăă, s-
ar putea să stai cu bunica la noapte!
— Uraaa! a spus Holly.
S-a oprit.
— Şi Ruby? a întrebat ea.
Cred că o să fii doar tu în seara asta, Holly, a spus Clementine.
A ridicat privirea spre cer, unde elicopterul tocmai dispărea, şi
şi-a strâns mai bine cardiganul în jurul ei. Holly se uita la mama
ei şi a început să-i tremure buza de jos.
— Hai să mergem, Holly, a spus Oliver şi a luat-o de mână.
Apoi s-a uitat la Tiffany.
— Ăă. Mulţumim pentru ospitalitate, Tiffany. Vid.
Vid l-a bătut cu palma pe umăr.
— Prietene.
Oliver s-a îndepărtat grăbit cu Holly pe alee, povestindu-i
despre filmul pe care urmau să-l vadă.
— O să ne suni? a spus Erika punând mâna pe braţul lui
Clementine.
Tiffany şi-a dat seama că asta numea ea îmbrăţişare. Sora ei
Karen era exact la fel.
— Ruby nici măcar n-a mai călătorit cu avionul, a spus
Clementine uitându-se fix spre cer. Şi acum e în elicopter. Eu ar fi
trebuit să mă duc cu ea, nu Sam, nu ştiu de ce l-am lăsat pe el să
se ducă… dacă, dacă…
— Termină cu asta, a spus Erika. Ce contează cine s-a dus cu
elicopterul. Ea e sedată. Nici măcar n-o să-şi amintească. Du-te
odată. Trebuie să te iau la palme?
— Ce? Clementine a clipit nedumerită. Nu!
— Să ne suni, bine? a spus Erika.
— Sigur c-o să vă sun, a spus Clementine mai vioaie.
Chiar erau ca nişte surori.
În timp ce Erika a plecat după Oliver şi Holly pe alee, desculţă,
cu hainele ude într-o pungă de plastic, Vid a ieşit din casa cu
cheile maşinii lui Tiffany, urmat de Dakota.
— Aşa. Păi, noi sperăm ca micuţa Ruby să fie bine, să-şi revină
cât mai repede şi să fie la fel de zburdalnică, sunt sigur că aşa va
fi, i-a spus Vid lui Clementine. Aveţi o asigurare de sănătate
privată, da? Spune-le că vrei cei mai buni doctori. Fără rezidenţi,
că n-ai nevoie.
Bietul Vid. Nu strălucea în astfel de situaţii. Tiffany a observat
că avea umerii tensionaţi de parcă se pregătea să se bată. Parcă
se opunea din tot corpul emoţiei negative. El era omul pe care să-l
ai la o nuntă, nu la o înmormântare.
Clementine s-a uitat cu atenţie la Vid. Faţa ei a căpătat o
expresie indescifrabilă.
— Da, a spus ea pe un ton formal. Mulţumesc.
Apoi s-a uitat la Tiffany.
— Putem să…
— Bineînţeles, a spus Tiffany.
A îndreptat cheile spre uşa garajului ca s-o deschidă şi, în timp
ce făcea asta, a văzut-o pe Dakota făcându-şi curaj şi deschizând
gura să-i spună ceva lui Clementine, dar aceasta a trecut pe lângă
ea cu ochii la maşină, evident disperată să ajungă la spital cât
mai repede.
Capitolul 56
— Mă duc puţin până la vecinii de alături, i-a spus Erika lui
Oliver când a ajuns acasă. Psihoterapeuta mea crede că cel mai
bun mod de a-mi recăpăta memoria este „să mă întorc la locul
crimei, ca să zic aşa”.
— N-a fost o crimă, a spus Oliver cu vocea groasă.
Se ridicase din pat, era îmbrăcat şi sugea un drajeu pentru
tuse.
— E un fel de-a spune, a zis Erika. De-aia am spus ca să zic
aşa.
— Nu cred că Vid şi Tiffany sunt acasă în momentul asta, a
spus Oliver. Am văzut maşina lor plecând când veneai tu.
— Ştiu. Am văzut-o şi eu. De fapt eu mai degrabă m-aş duce
când nu sunt ei acasă, a spus Erika. Mă concentrez mai bine.
— Ce? Nu poţi să te duci când nu sunt ei acasă, a spus Oliver.
Asta înseamnă încălcarea proprietăţii.
— Oh, pentru Dumnezeu, lui Vid şi lui Tiffany nu le pasă, a
spus Erika. Le-aş explica… mă rog, le-aş explica frumos ce
făceam.
Ar fi jenant, dar ar merita. Voia să-şi recupereze cumva banii pe
care îi investise în şedinţa cu Nu-e-Pat.
— Şi ploua, a insistat Oliver care acum zdrobea în dinţi dropsul
pentru tuse. N-are rost să te duci pe ploaie. În ziua aceea nu
ploua.
Brusc a înghiţit dropsul şi a privit-o cu seriozitate.
— N-o să-ţi aminteşti nimic dacă te duci să stai în curtea lor.
Erai beată, asta-i tot. Ţi-am mai spus. Oamenii beţi uită unele
lucruri. Este perfect normal.
— Şi eu ţi-am mai spus că m-am îmbătat din cauza
medicamentului, a spus Erika. Nu te răzbuna pe mine pentru
problemele tale din copilărie.
— Nu are importanţă cum sau de ce te-ai îmbătat, îţi spun
doar, a zis Oliver. N-o să te ajute. Haide. E o idee prostească.
Rămâi aici. Povesteşte-mi cum a fost acasă la mama ta. Cât de
rău era?
— N-o să dureze mai mult de un minut, a spus Erika
îndreptându-se spre uşă. Mă întorc imediat. Îşi povestesc despre
mama pe urmă.
— Am pregătit pui cu curry la cină, a continuat Oliver să
vorbească mergând în urma ei.
I-a ţinut uşa să iasă după ce ea a deschis-o.
— După-amiază am început să mă simt puţin mai bine şi nu
eram sigur dacă mai avem lapte de cocos, dar mai aveam. Oh, şi
era să uit, a venit poliţia astăzi! În legătură cu Harry. Nu reuşeau
să găsească…
— Nu uita să-mi spui mai târziu!
Erika şi-a luat umbrela. De obicei Oliver nu era atât de
vorbăreţ, dar după o zi de stat acasă bolnav şi singur,
întotdeauna simţea nevoia să recupereze. În plus, ea avea
impresia că pastilele pentru răceala şi gripă pe care le lua el îl
făceau cam hiperactiv, nu că i-ar spune asta, din cauza groazei lui
de a fi vreodată sub influenţa medicamentelor şi alcoolului. Era
simpatic cât de vorbăreţ devenise.
A ieşit grăbită în ploaie, a traversat curtea din faţă şi s-a
îndreptat spre aleea lui Vid şi Tiffany. Mai întâi a sunat la uşă, de
formă, în caz că era cineva acasă sau altcineva, undeva, o vedea
fără ca ea să ştie, deşi singurul vecin care ar fi putut face asta era
Harry, iar el era mort. A aşteptat un minut, apoi a ocolit spre
curtea din spate, în timp ce mergea pe lângă casă, luminile de
siguranţă se aprindeau automat, făcând ca ploaia să pară aurie.
Spera să nu declanşeze vreo alarmă.
Toate luminiţele din curtea din spate erau aprinse şi şi-a adus
aminte când Tiffany spusese că aveau un fel de temporizator. La
vederea jocului de luminiţe i s-a declanşat un potop de amintiri
senzoriale din după-amiaza aceea. Simţea mirosul cărnii fripte.
Simţea cum pământul se legăna uşor sub picioarele ei. Senzaţia
de confuzie din capul ei. Chiar funcţiona. Nu-e-Pat era un geniu,
merita toţi banii.
Nu te lăsa distrasă, şi-a reamintit ea. Concentrează-te, dar nu
te concentra prea tare. Relaxează-te şi aminteşte-ţi.
Înaintase pe aleea dinspre uşa din spate. Aducea farfuriile alb-
albastre. Se uita la farfurii. I-au plăcut farfuriile. Râvnea să aibă
astfel de farfurii. Dumnezeule, nu cumva luase farfuriile? Nu. Le
scăpase. Şi-a amintit asta.
Muzica. Se auzea muzică şi, pe sub muzică sau peste muzică,
era un sunet, un sunet imperativ, iar sunetul avea într-un fel
legătură cu… Harry. Oh, de ce tot revenea la Harry? Ce însemna
asta? Cumva din cauză că acesta le telefonase mai devreme ca să
le ceară să dea muzica mai încet?
A înaintat pe alee. De aici nu se vedea fântâna. Trebuia să vadă
fântâna. Inima îi bătea cu putere, în ritmul ploii care ropotea pe
umbrelă.
S-a oprit nedumerită. Unde era fântâna? S-a întors la stânga.
S-a întors la dreapta. A lăsat umbrela să-i cadă pe
spate şi s-a uitat cu ochii mijiţi prin ploaie.
Fântâna dispăruse; în locul ei nu mai era decât un planşeu
urât, de ciment gol, şi amintirile Erikăi au început să se dizolve,
să dispară ca un desen cu creta pe un trotuar spălat de ploaie, iar
ea se simţea acum doar înfrigurată, udă şi penibilă.
Capitolul 57
Clementine s-a dus după Sam în dormitorul lor, unde acesta a
scos dintr-un sertar un tricou pe care l-a tras pe el. Şi-a dat jos
pantalonii de serviciu şi a îmbrăcat o pereche de blugi. Avea
mişcări smucite, ca un narcoman cu ticuri care are nevoie de o
doză. Evita s-o privească în ochi.
— Tu vorbeşti serios? Asta vrei să spui? Să ne separăm? a
întrebat ea.
— Probabil că nu, a spus el ridicând din umeri ca şi când
situaţia căsniciei lor n-avea nicio importanţă pentru el.
Ea era atât de agitată încât nu mai putea să-şi controleze
respiraţia. Parcă nu mai ştia cum se face. Îşi tot ţinea respiraţia şi
pe urmă inspira brusc.
— Pentru Dumnezeu, nu poţi să arunci aşa nişte vorbe! Tu
niciodată, noi niciodată…
Voia să spună că ei niciodată nu folosiseră cuvinte ca
„separare” şi „divorţ” nici în certurile lor cele mai aprige. Îşi
strigau lucruri de genul „Mă scoţi din sărite!” „Tu nu gândeşti!”
„Eşti cea mai enervantă femeie din istoria celor mai enervante
femei!” „Te urăsc!” „Eu te urăsc şi mai mult!” şi întotdeauna, dar
întotdeauna foloseau cuvântul „întotdeauna” chiar dacă mama lui
Clementine spusese că niciodată nu trebuie să foloseşti acest
cuvânt într-o ceartă cu soţul, cum ar fi de exemplu: „Tu
întotdeauna uiţi să umpli carafa cu apă!” (Dar Sam chiar uita
întotdeauna. Era corect.)
Dar ei niciodată nu concepuseră că mariajul lor s-ar putea
termina. Puteau să bată din picioare, să ţipe şi să stea îmbufnaţi,
ştiind foarte bine că eşafodajul vieţii lor era solid ca o stâncă.
Paradoxal, asta le permitea să ţipe şi mai tare, să strige lucruri şi
mai stupide, mai absurde şi mai iraţionale, doar ca să-şi lase
sentimentele să se învolbureze în voie pentru că a doua zi
dimineaţă totul avea să fie bine.
— Scuze, a spus Sam. N-ar fi trebuit să spun asta.
S-a uitat la ea şi o expresie de curată epuizare i-a străbătut
chipul; pentru o clipă redevenise el, nu acel străin ciudat şi
distant.
— Doar m-a deranjat ideea ca Dakota să vină la ziua lui Holly.
Nu vreau ca Holly să aibă de-a face cu familia aia.
— Nu sunt oameni răi, a spus Clementine, deturnată
momentan de la subiectul discuţiei de tonul plin de aversiune al
lui Sam.
Clementine nu voia să-i vadă pe Vid şi Tiffany deoarece îi
aminteau de cea mai urâtă zi din viaţa ei. Numai cât se gândea la
ei şi se cutremura, aşa cum te cutremuri când te gândeşti la
mâncarea şi băutura pe care le-ai consumat în exces până ţi s-a
făcu rău. Dar ea nu-i detesta.
— Uite ce e, ei nu sunt genul nostru de oameni, a spus Sam.
Sincer să fiu, nu vreau ca fata mea să aibă de-a face cu astfel de
oameni.
— Cum? Pentru că ea a fost dansatoare? a întrebat Clementine.
— A fost stripteuză, a spus Sam cu atâta dezgust, încât a făcut-
o pe Clementine să ia imediat atitudine în apărarea lui Tiffany.
Ar fi prea simplu s-o pună pe Tiffany într-o „anumită categorie
de persoane” şi să spună că acea puternică pornire de dorinţă pe
care Clementine a simţit-o când Tiffany i-a oferit un dans exotic a
fost un truc ieftin al corpului ei, o reacţie involuntară, ca folosirea
unui vibrator. Ar fi prea simplu să spună că se comportase
dezgustător, că Tiffany a fost dezgustătoare şi tot ce s-a întâmplat
a fost dezgustător. Dar asta era o laşitate. Era ca şi cum ai spune
că ce s-a întâmplat cu Ruby nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost la
un grătar cu „genul de oameni care trebuie”. Bineînţeles că s-ar fi
putut întâmpla şi dacă atenţia le-ar fi fost distrasă de o discuţie
pe teme de filosofie, politică sau premii de literatură.
— Tiffany a fost drăguţă. Foarte drăguţă! Ei au fost oameni
drăguţi! a spus ea.
S-a gândit la Vid şi Tiffany, la ospitalitatea şi prietenia pe care
le-o arătaseră în seara aceea. Amândoi au fost ei înşişi, fără nicio
reţinere. Fără subterfugii, fără ascunzişuri.
— Sunt nişte oameni inocenţi.
— Inocenţi! a explodat Sam. Ai înnebunit? Habar n-ai despre ce
vorbeşti. Eu am fost în cluburi de striptease. Tu ai fost vreodată în
vreunul?
— Nu, şi ce-i cu asta?
— Sunt locuri revoltătoare, deprimante. Nu sunt încântătoare.
Nu sunt sexy. Nu au niciun contact cu realitatea. Serios.
Era doar o altă versiune a certurilor din căsnicia lor. Sam avea
simţul realităţii. Clementine, se pare că nu. Sam voia să fie primul
la aeroport. Clementine voia să fie ultima la îmbarcare. Sam voia
să facă rezervări din timp. Clementine voia s-o lase pe ultima sută
de metri. De obicei se compensa. Era o joacă.
— Serios, a bombănit ea imitându-i tonul.
— Serios, a repetat el. Nimeni nu vrea să fie în astfel de locuri.
Nici fetele. Nici clienţii.
— Da, bine, nimeni nu vrea să fie acolo, a repetat Clementine.
Cuvântul „clienţi” a iritat-o (cuvânt de om bătrân şi
conservator) sau acum o irita totul la el?
— Bănuiesc că tu şi ceilalţi clienţi aţi fost forţaţi să vă duceţi.
— De cele mai multe ori se adună un grup de tipi beţi şi unul
zice hai să ne distrăm şi te duci, e o distracţie, dar pe urmă vezi
femeile alea cu figuri obraznice care se învârt pe-acolo şi îţi dai
seama că e dezgustător, e sordid.
— Da, aşa e, Sam, pentru că în seara aia păreai foarte
dezgustat de Tiffany, a pus Clementine.
Era o nebunie. Ăsta era revizionism istoric în starea pură; nu
Sam se specializase mereu în asta, nu ea spunea mereu că i-ar
plăcea să înregistreze în permanenţă un film al vieţii lor astfel
încât să poată da filmul înapoi şi să demonstreze că da, el a spus
acel lucru pe care acum îl nega.
— Râdeai. O încurajai. Îţi plăcea, nu spune că nu-ţi plăcea, ştiu
că-ţi plăcea.
A regretat de cum a spus-o pentru că ea îl cunoştea atât de
bine încât a văzut cât l-au durut cuvintele ei.
— Ai dreptate. Şi trebuie să mă împac cu asta, a spus el.
Trebuie să trăiesc cu asta pentru totdeauna, dar nu înseamnă că
vreau să socializez cu ea. Îşi dai seama că probabil a fost o
prostituată, da?
— Ba n-a fost! Dansul a fost doar o slujbă. A fost doar o slujbă
amuzantă.
— De unde ştii tu? a întrebat Sam.
— Am vorbit despre asta. Când m-a dus la spital.
Sam s-a oprit.
— Adică în drum spre spital aţi avut o conversaţie plăcută
despre vremurile când Tiffany era stripteuză, în timp ce Ruby… în
timp ce Ruby…
I-a pierit vocea. A inspirat adânc şi, când a vorbit din nou, îşi
recăpătase controlul.
— Ce drăguţ. Ce inocent.
Ea a simţit o furie puternică, teribilă şi involuntară ca o
contracţie. Pe moment i s-a tăiat răsuflarea. El punea la îndoială
dragostea ei pentru Ruby. El insinua că ea cumva o trădase pe
Ruby, că ei nu i-a păsat, că dragostea ei era mai mică decât a lui
şi de fapt, acum i-a venit în minte, nu asta insinuase el mereu, că
el le iubea pe fete mai mult decât ea pentru că el îşi făcea mai
multe griji, el rămânea mai mult cu ele?
— Tu habar n-ai cum a fost drumul până la spital, a spus ea cu
grijă.
Îşi auzea furia pe care încerca să şi-o reţină cum răzbătea în
vorbele ei, astfel încât fiecare cuvânt suna straniu.
— A fost cel mai rău…
Sam a ridicat mâna făcându-i semn să se oprească.
— Nu mă interesează să aud asta.
Clementine a ridicat mâinile exasperată şi apoi le-a lăsat să
cadă. Relaţia lor devenea atât de sucită şi de încâlcită parcă se
pierduseră în hăţişul unei păduri dintr-un basm şi ea nu ştia cum
să-şi croiască drum înapoi spre locul care ştia că încă exista, locul
unde cu siguranţă încă se iubeau.
Capitolul 58
În ziua grătarului

Tiffany a condus până la spitalul de copii Westmead cât a


îndrăznit de repede în timp ce Clementine le-a telefonat părinţilor
şi rudelor. Erau telefoane scurte, dar groaznic de primit. Imediat
ce a auzit vocea mamei ei, Clementine a izbucnit în lacrimi.
Tiffany o auzea pe biata femeie strigând în telefon:
— Ce este? Ce s-a întâmplat? Pentru numele lui Dumnezeu,
Clementine, nu mai plânge şi spune-mi!
După telefoane, au mers în tăcere, în timp ce Clementine
suspina zgomotos, cu telefonul în poală şi faţa întoarsă spre
geam.
Într-un târziu, Tiffany a vorbit.
— Îmi pare foarte rău, a început ea.
— Nu e vina ta, a spus Clementine. E vina noastră. Vina mea.
Tiffany a tăcut, cu privirea aţintită înainte. Dacă o fetiţă murea
din cauză că lui Tiffany încă îi plăcea să fie admirată? Pentru că
ştia că lui Vid îi place? Pentru ca ea credea că era teribil de
provocatoare?
— Eu ţi-am distras atenţia, a spus ea.
Voia să se consemneze acest lucru înainte s-o acuze cineva.
— Eu am început, a spus Clementine sec.
S-a întors şi s-a uitat pe geam.
— Copilul meu. Responsabilitatea mea.
Tiffany nu ştia ce să spună. Nu era ca atunci când te cerţi cine
să achite nota de plată la restaurant. Nu, insist, lasă-mă pe mine.
— Am stat cu ochii pe fete toată după-amiaza, a spus
Clementine. Am ştiut tot timpul unde erau amândouă. Mai puţin
atunci. Sam crede că eu nu sunt la fel de atentă ca el, dar eu mă
uitam la ele. Chiar mă uitam.
— Bineînţeles că te uitai. Eu ştiu că te uitai, a spus Tiffany.
— Cred că a fost atât de speriată, a spus Clementine. Când
apa…
Tiffany s-a uitat la ea şi a văzut că se scutura de plâns, cu
centura strânsă peste piept, cu pumnul apăsat peste gură.
— O fi înghiţit apa aia şi s-o fi panicat şi…
Tiffany se străduia să înţeleagă ce spune şi între timp a oprit la
un semafor.
Clementine s-a aplecat în faţă şi a pus mâinile pe bordul
maşinii, adoptând parcă poziţia de siguranţă în cazul unui
accident de avion. Apoi s-a aşezat la loc, s-a apăsat tare cu
mâinile pe abdomen şi a gemut, făcând-o pe Tiffany să se
gândească la o femeie cuprinsă de durerile naşterii.
— Respiră adânc, a spus Tiffany. Inspiră pe nas, expiră pe
gură. Scoate aerul cu zgomot aşa: Ha.
Clementine a făcut întocmai.
— Uneori fac yoga, a spus Tiffany.
Trebuie să-i distragă atenţia. Era tot ce putea face.
— Tu faci yoga?
— Mereu îmi propun sa fac, a spus Clementine.
— Odată l-am luat şi pe Vid. A fost cel mai caraghios lucru pe
care l-am văzut vreodată.
— Ce e în faţă? a întrebat Clementine. Te rog, nu-mi spune că e
un blocaj în trafic.
— Sunt sigură că nu e, a spus Tiffany.
S-a uitat la şirul de lumini de frână care licăreau roşu în faţa ei
şi a simţit că-i stă inima în loc.
— Nu seara la ora asta. Nu se poate.

Lui Clementine nu-i venea să creadă ce vede. Parcă universul


se juca cu ea, râdea pe seama ei, o pedepsea.
— Glumeşti, a spus ea în timp ce opreau în spatele unei maşini
staţionate.
S-a răsucit pe scaunul ei. Alte maşini trăgeau în spatele lor,
una după alta, toate oprindu-se de tot. S-a blocat şi banda de
alături. Erau prinse din toate direcţiile într-o mare de metal.
— Dacă apare o stradă laterală, a spus Tiffany apăsând degetul
pe GPS-ul încorporat al maşinii. Am putea să ne băgăm pe-acolo
şi să găsim o cale ocolitoare, dar nu prea văd…
— Ar fi trebuit să mă duc eu cu Ruby, a spus Clementine.
Ea şi Sam nici măcar nu discutaseră când doctorul a spus că
numai un părinte poate merge cu elicopterul. „Mă duc eu”, a spus
Sam fără să se uite la Clementine. Sigur că era normal să meargă
mama. Copiii aveau nevoie de mama lor când erau bolnavi. Numai
pentru că Sam le ducea pe fete la injecţii nu însemna că el avea
prioritate în cazul urgenţelor medicale. Ele strigau „Mami!” dacă le
era rău noaptea şi Clementine era cea care se ducea şi stătea cu
ele şi le dezmierda, în timp ce Sam mergea să pregătească
medicamentul. De ce se dăduse deoparte fără să zică nimic şi îl
lăsase pe el să se ducă? Ea era mama. Clementine ar fi trebuit să
se ducă. Se dispreţuia pentru că nu insistase. Îl dispreţuia pe
Sam pentru ca nu-i dăduse de ales.
— Oh, Doamne, a spus ea cu voce tare.
Simţea în stomac nişte crampe violente.
— Nu ne mişcăm deloc.
Luminile de frână ale maşinii din faţă s-au stins şi Tiffany s-a
aplecat peste volan plină de speranţă. Au înaintat puţin şi s-au
oprit imediat. Din spatele lor, o maşină a claxonat şi o alta a
răspuns cu un strigăt, furios şi absurd.
— Oh, fir-ar să fie, a gemut Clementine. Fir-ar să fie, fir-ar să
fie.
Nu putea să stea liniştită. A tras de banda diagonală a centurii
de siguranţă. Avea impresia că era împiedicată fizic s-o vadă pe
Ruby. Nevoia de a fi alături de ea în clipa asta era copleşitoare. Îi
venea să ţipe. Îşi simţea braţele încordându-se din dorinţa de a o
îmbrăţişa.
— E pe mâini bune, a spus Tiffany. Nepoata mea a fost odată la
Terapie Intensivă la Westmead şi sora mea mi-a spus că s-au
purtat extraordinar. A fost atât de… ăă, impresionată şi…
A tăcut.
Clementine s-a uitat pe geam şi l-a deschis ca să intre puţin
aer. Se imagina deschizând portiera şi luând-o la fugă. Nu erau
trotuare. Ar fugi pur şi simplu pe autostradă, pe lângă toate
maşinile alea din metal, oribile şi stupide, ţipând: „Daţi-vă la o
parte!”
— Să văd dacă găsesc vreun buletin Info rutier, a spus Tiffany
şi a deschis radioul.
A început să apese pe butoane, trecând peste fragmente de
sunete, şi s-a oprit până la urmă la ceea ce părea a fi un buletin
de ştiri.
— Haide, a spus Tiffany către radio.
În final au auzit.
— „Trei maşini s-au tamponat”, spunea vesel «Vince,
reporterul de pe teren care vă aduce ştiri din trafic» din punctul
lui de observaţie din elicopter. Altul care zbura cu elicopterul.
„Circulaţia este paralizată. Incredibil! Nu este o seară de duminică
obişnuită! Parcă ar fi un blocaj la oră de vârf dintr-o dimineaţa de
luni.”
Tiffany a închis radioul.
— Asta confirmă că suntem prinse într-un ambuteiaj, a spus
ea.
Au stat în linişte.
Maşina din faţă s-a mişcat, apoi s-a oprit aproape imediat.
— Nu pot… Trebuie să…
Clementine şi-a desfăcut centura de siguranţă. Plafonul maşinii
era atât de aproape de capul ei.
— Trebuie să ies de-aici, nu pot să stau aici.
— Nu ai unde să te duci, a spus Tiffany panicată. Ne mişcăm.
Uite! Ne mişcăm. O să se degajeze.
— Ai văzut ce albă era? a întrebat Clementine. Era atât de albă
la faţă. De obicei are nişte obrăjori îmbujoraţi.
Simţea că-şi pierde controlul, cum îţi pierzi echilibrul când îţi
alunecă piciorul pe pietriş. S-a uitat la Tiffany.
— Vorbeşte-mi despre altceva. Orice altceva.
— În regulă, a spus Tiffany. Mmm…
Clementine nu mai suporta.
— Mă aşteaptă o audiţie. O audiţie foarte importantă. Era cel
mai important lucru din viaţa mea azi-dimineaţă. Tu ai dat probă
ca să fii dansatoare?
Şi-a apăsat palmele peste faţă şi a vorbit printre degete:
— Dacă i se opreşte din nou respiraţia?
— Nu cred că i se poate opri respiraţia pentru că este intubată,
a spus Tiffany. Ca s-o ajute să respire.
Şirul de maşini s-a urnit din nou. S-a oprit.
Clementine a izbit cu pumnul în bord.
— Fiiir-ar să fiiie.
— Şi eu am dat probă, a spus Tiffany repede. Pentru jobul meu
de la club. M-am dus cu prietena mea Erin. Altfel aş fi renunţat
de frică.
S-a oprit.
— Nu te opri, a spus Clementine. Continuă să vorbeşti. Te rog,
continuă să vorbeşti.
— Aşa că ne-am dus la club, eu mă gândeam că poate o să ne
fie greu să tratăm lucrurile cu seriozitate, dar am dat de o tipă
care se ocupa de audiţii. O chema Emerald Blaze. Ştiu. Sună
comic, dar sincer, a fost formidabilă. Cum am văzut-o, am luat
lucrurile foarte în serios. Era o dansatoare extraordinară. Se
mişca lent. Mă ducea cu gândul la mătase. O mătase alunecoasă.
Aproape prea sexy. Parcă vedeai ceva ce n-ar trebui să vezi. A zis
„Fetelor, nu este vorba despre nişte mişcări sofisticate la bază.
Este vorba despre a stârni”. Sfatul ăla mi-a adus mulţi bani. Aşa
că primul lucru pe care a trebuit să-l facem a fost să urcăm pe
scenă, să ne plimbăm în jurul barei şi să coborâm. Nu pare cine
ştie ce, dar a fost groaznic, ştiind că toate fetele te priveau, te
judecau şi normal că noi nu eram încă obişnuite cu tocurile înalte
– am crezut că o să cad – şi ce să-ţi mai spun? Îmi aduc aminte că
Emerald ţinea să nu fii tu însăţi. Trebuia să vii cu un nume de
scenă şi să-ţi inventezi o poveste. Să mă opresc?
— Ce?
Clementine îşi frământa stomacul cu pumnii. Şirul de maşini a
înaintat puţin.
— Nu. Te rog, nu te opri. Continuă sa vorbeşti. Ce nume de
scenă ai avut?
— Barbie. Cam penibil. Îmi plăceau păpuşile Barbie.
— Te rog, vorbeşte, a spus Clementine.
Şi Tiffany a continuat să vorbească.
A vorbit despre acordurile grave de chitară bas ale muzicii,
despre atmosfera cu fum de ţigară, despre droguri, fete, reguli şi
despre cum ea a devenit foarte bună la dansul la bară, ştia să
facă tot felul de rotiri şi să se ţină perpendicular pe bară, deşi o
dureau umerii după aceea, făcuse gimnastică de performanţă
când era mică, aşa că…
Clementine s-a gândit la orele de gimnastică ale lui Holly. Poate
era timpul să renunţe şi să studieze vioara.
Maşina a înaintat puţin.
— Continuă, a spus ea.
Tiffany a continuat.
A vorbit despre singura dată când a apăsat butonul de panică
în timpul unui show privat, dar atunci a fost, sincer, singura dată
când nu s-a simţit în siguranţă, despre avocatul care voia doar să
stea acolo şi să-i îmbrăţişeze cu atenţie picioarele şi cum l-a văzut
peste câteva săptămâni la televizor intervievat în legătură cu un
caz, despre tipul cu aspect neîngrijit, într-un tricou polo
decolorat, care s-a dovedit a fi megabogat şi care dădea bacşiş
teancuri de dolari, nu ca bancherii în costume scumpe care te
tachinau cu un singur jeton, valora doi dolari, ce naiba, şi despre
băieţii tineri de la ţară care se tot duceau la bancomat să mai
scoată bani şi s-o ceară tot pe ea până când în final le spunea
„Băieţi, asta e. N-am ce să vă mai arăt” şi despre o celebritate de
mâna a doua care obişnuia să le ceară pe ea şi pe Erin pentru
numere de dans la duş şi spunea „Bravo! Bravo!” de parcă era la
operă.
— Sau la un concert simfonic, a spus Tiffany trăgând cu coada
ochiului la Clementine.
— Dans la duş? a întrebat Clementine.
— Da, făceai duş în timp ce clientul stătea pe canapea şi se uita
la tine cum te frecai cu buretele – sau una pe alta, dacă eram
două. Mie îmi plăceau dansurile la duş. În club se făcea foarte
cald şi transpirai. Era numai bine să te răcoreşti.
— Înţeleg, a spus Clementine.
Dumnezeule mare! Dansuri la duş. Se întreba dacă nu cumva o
să i se facă rău. Era foarte probabil să i se facă rău.
— Să mă opresc? a întrebat Tiffany.
— Nu, a spus Clementine.
A închis ochii, dar a văzut-o pe Ruby şi i-a deschis din nou.
— Continuă să vorbeşti! a spus ea cu voce tare.
Aşa se face că, în următoarele douăzeci de minute
suprarealiste, în timp ce Clementine privea fix luminile de frână
ale maşinii din faţă şi îşi dorea să le vadă stingându-se, Tiffany a
vorbit întruna, cuvintele se revărsau spre Clementine care le
pierdea mereu şirul, auzea doar fragmente: podiumurile din
camerele private erau foarte tari, trebuia să-ţi aduci un mic covoraş
pufos… unele fete trebuiau să bea ca să lucreze, dar eu…
concurenţa, în seara aia mi-am zis ducă-se dracului…
Până când, în sfârşit, au ajuns la jaloanele de semnalizare, la
luminile albe intermitente, la un camion de tractare care ridica
încet o maşină roşie turtită, prinsă de bara de protecţie într-un
unghi nefiresc, la un poliţist care le făcea semn să treacă, şi-
atunci Tiffany a spus pe un ton dintr-odată diferit „Gata acum”, a
apăsat tare pedala de acceleraţie şi niciuna dintre ele n-a mai
scos o vorbă până au ajuns în parcarea spitalului.
Capitolul 59
— A mers? Ţi-ai mai amintit ceva? a întrebat Oliver.
Stăteau la masa din sufragerie şi mâncau puiul cu curry pe
care îl pregătise el. Afară, ploaia încetinise, transformându-se
într-o burniţă, parcă se gândea să se oprească, însă Erika nu se
lăsa convinsă de asta. Pe suprafaţa lustruită de mahon nu era
nimic altceva decât ce aveau nevoie: tacâmuri lucioase, şervete de
masă, pahare perfect curate cu apă rece, aşezate pe suporturi.
Faptul că stăteau să mănânce la o astfel de masă era un lucru
faţă de care niciunul dintre ei nu se arăta lipsit de preţuire.
Înainte să mănânce, întotdeauna privirile li se întâlneau într-o
scurtă mulţumire, un moment de recunoştinţă nerostită pentru
spaţiu şi ordine.
— Nu, a spus Erika. Fântâna nu mai este. A rămas doar
betonul. Zici că e o cicatrice. Curtea mi s-a părut tristă.
— Presupun că nu mai voiau să le amintească, a spus Oliver.
— Pe când eu voiam să-mi amintesc, a spus Erika.
A pus cu grijă jos cuţitul şi furculiţa. („Nu mai gesticulaţi cu
tacâmurile în mână!” le spunea Pam lui Clementine şi fraţilor ei;
Erika era singura care asculta, lui Clementine încă îi plăcea să
sublinieze un lucru agitând furculiţa.)
— Da, a spus Oliver. Ştiu.
— Ştii, mi-am notat tot ce-mi amintesc şi ce nu-mi amintesc.
De fapt scrisese într-un document Word (salvat cu titlul
„Memorie.doc”) în speranţa că, dacă va trata problema într-o
manieră profesională, va găsi o soluţie profesională.
— Bună idee, a spus Oliver.
O asculta, dar ea îşi dădea seama că el trăgea cu urechea şi la
gâlgâitul apei de ploaie care curgea în cascadă din jgheaburile de
scurgere pe terasa din spate. Era îngrijorat că lemnul începea să
putrezească.
— Îmi aduc aminte că ieşeam din casă cu farfuriile, a spus
Erika.
Amintirile ei semănau cu scurtele scânteieri de lumină ale unui
stroboscop: se aprindeau, se stingeau, se aprindeau, se stingeau.
— Şi următorul lucru că sunt în fântână, tu eşti acolo şi
amândoi o ridicăm în braţe pe Ruby, dar nu-mi amintesc ce-a fost
între cele două momente. Absolut nimic. Nu-mi amintesc când am
văzut-o pe Ruby sau cum am ajuns la fântână. Brusc sunt direct
acolo.
— Ai scăpat farfuriile şi ai luat-o la fugă, a spus Oliver. Ai
strigat-o pe Clementine, apoi ai fugit. Te-am văzut când fugeai.
— Da, dar eu de ce nu-mi amintesc asta? a spus Erika. De ce
nu-mi amintesc că m-am gândit: Vai de mine, Ruby e în fântână?
Cum să uit aşa ceva?
— Şocul, alcoolul, medicamentul – toate astea, a spus Oliver.
Sincer, eu cred că ar trebui să renunţi.
— Da, a oftat Erika şi a luat din nou tacâmurile. Ştiu. Ai
dreptate.
Acum ar trebui să-i spună că a acceptat Clementine să le
doneze ovule. Era o cruzime să-i ascundă un lucru care l-ar face
fericit.
— Cât de rău a fost la mama ta astăzi? a întrebat Oliver.
— Cum n-a mai fost de mult..
— Îmi pare rău, a spus Oliver. Şi îmi pare rău că a trebuit să te
duci singură.
— Nu-i nimic. N-am făcut cine ştie ce. Am renunţat. Vestea
proastă este că femeia de alături vrea să vândă.
— Înţeleg, a spus Oliver mestecând cu grijă. Deci e o problemă.
Ea a văzut că el cântărea situaţia.
— A fost foarte drăguţă, a spus Erika.
— Va trebui să rezolvăm problema cu ea, a spus Oliver. Să
aflăm când scoate casa la vânzare şi când încep vizionările.
— Am impresia că mama o sabotează în mod deliberat, a spus
Erika. Numai din răutate.
— Posibil, a spus Oliver.
Şi el crescuse înconjurat de răutate fără rost, dar el a acceptat-
o cum accepţi vremea, pe când Erika încă i se opunea, se revolta,
încerca să găsească sensul din spatele ei. Ea se gândea la râsul
mamei ei când s-a rupt sacul de gunoi. De ce să râdă? Cum de i
se părea amuzant?
— O scoatem noi la capăt, a spus Oliver. Lăsăm interiorul şi ne
ocupăm de exterior. Asta contează până vinde vecina.
Întotdeauna fusese minunat de calm când venea vorba de
Sylvia.
Când şi-a dat seama ce tare se necăjea Erika de câte ori se
ducea pe la mama ei, ceea ce se întâmpla de vreo două ori pe
săptămână, la început a insistat ca ea să refuze pur şi simplu să
se mai ducă pe-acolo, dar Erika, cu simţul ei de răspundere faţă
de maică-sa, nu s-a îndurat. Ea trebuia să se asigure că mama ei
locuia în condiţii care nu deveniseră un pericol de incendiu sau
un pericol pentru sănătate. Aşa că Oliver a conceput un plan, cu
ajutorul unei foi de calcul, normal, stabilind un orar de vizitare.
Ideea era ca Erika să se ducă pe la mama ei numai de şase ori pe
an, împreună cu Oliver, şi de fiecare dată când se duceau, să
aloce cel puţin şase ore, să fie înarmaţi şi gata de luptă, cu
mănuşi, măşti şi pungi de gunoi. Gata cu mersul „la masă”, ca şi
când Sylvia era o mamă normală. Ce glumă proastă fuseseră până
atunci acele invitaţii la masă. Sylvia promitea că va face un fel de
mâncare pe care i-l pregătea Erikăi în copilărie – cu foarte mult
timp în urmă, ea fusese o bucătăreasă desăvârşită, până să
dispară bucătăria –, dar acesta nu se materializa niciodată şi,
totuşi, o parte din Erika spera că se va întâmpla, chiar dacă ea
ştia foarte bine că bucătăria Sylviei nu mai era utilizabilă. „M-am
simţit cam obosită”, zicea Sylvia. „Ce-ar fi să comandăm ceva?”
Serile acelea se terminau întotdeauna cu scandal din cauza stării
jalnice în care era casa. Acum Erika n-o mai implora pe mama ei
să apeleze la ajutorul unui specialist. Oliver o ajutase să-şi dea
seama că Sylvia n-avea să se schimbe niciodată. Ea nu se va
vindeca niciodată. Oliver i-a spus Erikăi. „Tu apelează la ajutorul
unui specialist. Pe ea n-o poţi schimba, dar poţi schimba modul
cum reacţionezi faţă de ea.” Şi asta a făcut.
El ar fi cel mai înţelept, calm şi minunat tată. Şi-l imagina că
vorbeşte despre lume cu copilul său, un băieţel sau o fetiţa cu
ochii tulburător de albaştri ca ai lui Ruby şi Holly, care stă la
masă cu ei, cu propriul lui şervet pentru farfurii şi propriul lui
pahar de apă. Copilul lor nu va mânca niciodată stând în pat
pentru că masa din sufragerie a dispărut sub grămezi de gunoaie.
Prietenii copilului lor ar putea veni oricând pe la el să se joace.
Oricând! Chiar şi la masă. Vor avea mai multe şervete pentru
farfurii.
Acesta era planul. Acesta era visul. Să dea unui copil preţiosul
dar al unei copilării obişnuite. Numai că ea îl vedea pe Oliver în
acest vis cu mult mai clar decât se vedea pe ea.
Spune-i, şi-a zis în sinea ei. Haide, spune-i. Merită.
— Astăzi m-a sunat Clementine, a spus ea. Chiar înainte să mă
duc la mama.
Oliver a ridicat capul şi ea a văzut speranţa din ochii lui, atât
de senină şi de pură, încât i-a făcut rău.
— E încântată s-o facă, a spus ea. Să doneze ovule.
Lasă s-o facă. Ei îi salvaseră viaţa lui Ruby. O viaţă pentru o
viaţă. Clementine le era datoare. S-o facă.
Oliver a pus cu grijă cuţitul şi furculiţa de-o parte şi de alta a
farfuriei. Îi străluceau ochii.
— Crezi că… a început el. Te îngrijorează că se oferă din motive
greşite? Din cauza lui Ruby?
Erika a ridicat din umeri. Mişcarea umerilor ei i-a părut
nefirească. N-avea de gând să-i spună ce auzise. N-ar face decât
să-l supere. Şi să se facă de ruşine. Nu voia ca Oliver să ştie că
prietena ei cea mai bună în realitate nu ţinea la ea.
— Ea zice că n-are legătură cu asta, dar cred că nu vom şti
niciodată adevărul, nu? Oricum, e un târg cinstit. Noi am salvat-o
pe Ruby, ea ne dă noua şansa unui copil.
— Ăă… tu glumeşti? a întrebat Oliver.
— Nu ştiu dacă glumesc, a spus Erika gânditoare. Poate că
vorbesc serios. Noi i-am salvat viaţa lui Ruby. E o realitate. Ei de
ce nu ne-ar răsplăti făcând ceva în schimb? Şi ce contează care
sunt motivele ei?
Oliver a reflectat puţin.
— Ba contează, a spus el. Nu? Dacă ei de fapt nu-i convine?
Dacă altfel n-ar fi făcut-o?
— Oricum, trebuie să discute cu consilierul de la clinică, a spus
Erika. Înainte să meargă mai departe. Cu siguranţă că e treaba
consilierului să discute cu ea despre genul ăsta de lucruri.
Motivele ei. Starea ei… psihică.
Oliver s-a luminat la faţă. Exista o procedură de urmat. Experţi
care să decidă.
— Ai dreptate, a spus el fericit şi a luat din nou tacâmurile în
mână. E o veste foarte bună. O veste grozavă. Un pas în direcţia
corectă. Vom reuşi. Vom fi părinţi. Într-un fel sau altul.
— Da, a spus Erika. Da, vom fi.
El a pus din nou cuţitul şi furculiţa jos şi s-a şters la colţul
gurii.
— Pot să te întreb un lucru care s-ar putea să-ţi pară ciudat?
Erika s-a crispat.
— Sigur.
— În ziua cu grătarul, Clementine a spus că tu întotdeauna
ziceai că nu-ţi doreşti copii. Sper că nu faci asta doar pentru
mine, nu?
Ochelarii i-au alunecat puţin când s-a,â încruntat.
— A trebuit să treci prin atâtea în ultimii ani…
— N-a fost atât de rău, a spus Erika.
Fertilizarea în vitro fusese un proces bine ordonat. Ea a
apreciat rigoarea, regulile şi caracterul său ştiinţific. I-a plăcut
mai ales mediul steril: cămăşile care se aruncau direct la coş
după ce le purtai o singură dată, botoşii pe care îi puneai peste
încălţări, casca albastră din hârtie. Şi fusese frumos să petreacă
timp cu Oliver, să lucreze amândoi la acest proiect important. Şi-a
amintit fiecare prelevare şi fiecare transfer, cum inspira acel
minunat miros antiseptic, cum o ţinea Oliver de mână, ea n-avea
nimic de făcut decât să se supună procesului. Oliver îşi asumase
responsabilitatea pentru toată medicaţia. Îi făcea toate injecţiile
uşor, profesionist. N-a lăsat niciodată vreo vânătaie. Pe ea n-o
deranja să-şi facă analizele de sânge dimineaţa devreme. Ameţeala
pe care o simţea. „Da, este corect, este numele meu”, spunea ea
când asistenta îi arăta cu mâna în mănuşă albastră sticluţa de
sânge atent etichetată pentru ca ea s-o verifice.
Clementine n-ar suporta acele ace. Groaza lui Clementine în
schimbul bucuriei lui Oliver. Era o afacere echitabilă, nu?
— Da, dar tu îţi doreşti un copil? a spus Oliver. Pentru tine? Nu
doar pentru mine?
— Sigur că-mi doresc, a spus Erika.
Întotdeauna a fost pentru el. Acea dorinţă aprigă pe care o
simţise, de a avea o mică Holly sau Ruby a ei, dispăruse acum.
Nu ştia exact de ce. Probabil din cauza celor auzite sau poate era
altceva: sentimentele tulburi legate de acele momente pierdute din
memoria ei.
Dar nu conta nimic din toate astea. Şi-a mâncat puiul cu curry,
apoi şi-a lăsat privirea să rătăcească prin minunata lor cameră în
care domnea ordinea.
— Ce-i aia? a întrebat ea brusc.
S-a ridicat şi s-a dus spre bibliotecă. Se vedea ceva albastru
între cotoarele a două cărţi. Oliver s-a întors să se uite la ea.
— Oh, a spus el în timp ce ea a scos gentuţa cu paiete albastre
a lui Holly. Aia.
Erika a deschis geanta plină cu pietre a lui Holly.
— Probabil că şi-a uitat-o aici, a spus ea scoţând o pietricică
lucioasă de culoare albă.
— În seara cu grătarul, a spus Oliver.
— Am să i-o dau înapoi lui Clementine, a spus Erika.
— Holly n-o mai vrea înapoi, a spus Oliver.
A deschis gura ca să spună ceva, dar s-a răzgândit şi în schimb
a luat o gură de apă, apoi a pus cu grijă paharul pe şervet.
— Serios? Credeam că-i place…
— S-ar putea ca până de Crăciun să fii însărcinată, a spus
Oliver visător. Imaginează-ţi.
— Da, ca să vezi… a spus Erika şi a pus piatra înapoi în
geantă.
Capitolul 60
În ziua grătarului

— Ruby a murit? a întrebat Holly jucându-se cu mânerul


gentuţei cu paiete albastre plină cu pietre, pe care o ţinea cu
ambele mâini în poală.
— Nu, a spus Erika. Nu a murit. S-a dus împreună cu tăticul
tău cu elicopterul la spital. Probabil că a ajuns deja şi doctorii o
vor face bine.
Stăteau învelite cu pătura pe canapea în timp ce Oliver le
pregătea nişte ciocolată caldă. La televizor era Madagascar. Erika
îşi scosese lentilele de contact, aşa că la televizor nu vedea decât
flash-uri de culoare.
Simţea iminenţa somnului ca un val uriaş şi negru, gata s-o
doboare. Numai că nu putea să doarmă. Nu cât timp Holly era
acolo. Şi era abia… cât? În jur de şase sau şapte seara. I se părea
că e mult mai târziu. I se părea că era miezul nopţii.
— Dacă moare? a spus Holly uitându-se la televizor.
— Nu cred c-o să moară, dar este foarte bolnavă. Este foarte
grav. S-ar putea.
— Erika, a spus Oliver intrând în cameră cu o tavă ciocolată
caldă.
— Ce?
Nu trebuia să fii cât mai sincer cu copiii? Nimeni nu ştia cât
timp stătuse Ruby sub apă până s-o scoată ei. Nu aveau nicio
garanţie. Putea să aibă serioase leziuni cerebrale. Hipotermie.
Poate nu supravieţuia până dimineaţă. De ce Erika simţea nevoia
să ştie exact cât stătuse sub apă? De ce se simţea ciudat de
vinovată, de parcă eşuase cumva? Ea ajunsese prima la Ruby. Ea
fusese prima care acţionase. Nu ea era părintele ei. Dar era ceva.
Ceva ce făcuse sau nu făcuse.
— Poftim, a spus Oliver.
Încă nu se schimbase de hainele ude. O să se îmbolnăvească. I-
a dat lui Holly cana cu ciocolată caldă.
— N-am făcut-o fierbinte, dar ia mai întâi o guriţă ca să fii
sigură, bine?
— Mulţumesc, a spus Holly cu voce tare.
— Ce fetiţă manierată e Holly, a spus Oliver.
— Schimbă-te, i-a spus Erika în momentul când a luat cana cu
ciocolată caldă de la el. O să răceşti.
— Te simţi bine? a întrebat Oliver.
— De ce? Nu arăt bine?
Erika a luat o gură din ciocolata caldă şi din greşeală i-a curs
pe bărbie. S-a şters cu degetul.
— Nu, a spus Oliver. Nu arăţi.
— Fii politicoasă, i-a spus Holly Erikăi.
— Ce tot spui tu acolo? a repezit-o Erika.
Copilul vorbea aiurea. Dar ea nu vorbise la fel ca maică-sa?
Mama ei obişnuia să facă exact la fel. În clipa
când Erika începea să-i spună ceva, ea o repezea: „Ce tot spui
acolo?” Şi Erika se gândea: Lasă-mă să termin şi pe urmă o să ştii
despre ce vorbesc!
— Ai uitat să spui mulţumesc, a spus Holly.
Părea înspăimântată.
— Lui Oliver.
— Oh, a spus Erika. Desigur. Ai dreptate. Îmi pare rău,
Holly, n-am vrut să mă răstesc la tine.
Erika a văzut că lui Holly îi tremurau două lacrimi mari în
vârful genelor de jos ale ochilor ei mari şi albaştri. Era ceva mai
mult decât faptul că se răstise la ea. Holly nu era atât de
sensibilă.
— Holly, a spus ea. Holly. Scumpo. E în regulă, totul e în
regulă, hai, îmbrăţişează-mă, aşa, deşi eu cred că… aş putea…
îmi pare rău.
N-a mai putut să continue. Holly avea nevoie de mângâierea ei
chiar acum, dar ea nu putea să i-o ofere. I-a dat cana înapoi lui
Oliver şi el a întins mirat mâna s-o ia exact înainte ca ea s-o
scape.
— Mi-e foarte somn, a spus Erika.
S-a lăsat cuprinsă, înghiţită de acel neant întunecat. Auzea un
telefon sunând, dar era prea târziu, acum nu se mai putea
întoarce, era mult prea mare şi puternic ca să-i reziste.

Oliver s-a uitat la soţia lui comatoasă cu un sentiment neplăcut


şi trist de deja-vu. Adormise de beată ce era. Însemna că efectiv
plecase. Dispăruse. Nu-şi va reveni până dimineaţă. El nu se
uitase niciodată la soţia lui cu repulsie, dar în timp ce-o privea
cum doarme cu capul căzut şi gura deschisă, a simţit că se
schimonoseşte la faţă de indignare. Ei nici măcar nu ştiau dacă
Ruby avea să fie bine. Cum putea să doarmă? Dar stai, beţivii
întotdeauna pot să doarmă.
Ea nu e o beţivă, şi-a repetat el. E doar beată. Pentru prima
oară de când o cunoştea.
— Probabil că este epuizată, a spus Holly uitându-se fascinată
la Erika.
Oliver a zâmbit când a auzit-o pe Holly folosind cuvântul
„epuizată”.
— Cred că ai dreptate, a spus el. Este epuizată. Cum e
ciocolata? Nu e prea fierbinte.
— Nu, nu e prea fierbinte, a spus Holly.
A încercat-o, luând cu mare grijă o sorbitură. I-a rămas o
mustăcioară de lapte pe buza de sus.
— Oliver, a spus Holly cu glas scăzut.
A ridicat gentuţa albastră şi ochii i s-au umplut din nou de
lacrimi.
— Vrei s-o pun undeva la păstrare? a întrebat Oliver întinzând
mâna.
— Oliver, a spus ea din nou, dar de data asta mult mai încet.
— Ce este, scumpo?
Oliver s-a lăsat pe vine în faţa ei. Hainele lui erau încă ude şi
murdare din fântână.
Holly s-a aplecat şi a început să-i şuşotească precipitată la
ureche.
Capitolul 61
În ziua grătarului

Cei patru bunici au sosit la spital aproape toţi în acelaşi timp.


Clementine ieşise de la terapie intensivă ca să-i dea un scurt
telefon Erikăi şi s-o pună la curent cu starea lui Ruby, să se
asigure că Holly putea să mai rămână la ea încă puţin până
stabileau ei unde va sta la noapte.
Spre surprinderea ei, la telefonul Erikăi a răspuns
Oliver. Holly era bine, spunea el. Era pe canapea cu Erika sub
pătură şi se uita la un DVD. Zicea că Erika a adormit şi părea
jenat din cauza asta sau nedumerit, dar în rest, vorbea exact cum
vorbeşte Oliver de obicei, cu o reticenţă politicoasă, dregându-şi
vocea din când în când, de parcă fusese o seară obişnuită, de
parcă el şi Erika nu tocmai îi salvaseră viaţa lui Ruby.
De pe palierul de la primul etaj unde stătea, Clementine vedea
parterul spitalului şi uşile glisante de la intrare. Mai întâi i-a
recunoscut pe părinţii lui Sam când au intrat grăbiţi, vizibil
agitaţi, aproape alergând. Probabil că fuseseră prinşi în acelaşi
ambuteiaj ca ea şi Tiffany, şi probabil simţiseră aceeaşi frustrare
şi enervare. Tatăl lui Sam crescuse la ţară şi nu suporta
semafoarele.
I-a văzut pe toţi patru întinzând mâinile unii spre alţii, ca
supravieţuitorii unui dezastru natural care s-au întâlnit într-o
tabără de refugiaţi. Tatăl ei îmbrăcat cu hainele „de casă”, cu
blugi şi un pulover lăbărţat cu care în mod normal n-avea ce să
caute în public, a îmbrăţişat-o pe mama lui Sam, o femeie micuţă,
iar ea a întins mâinile şi s-a agăţat de el într-un fel care aproape
te speria pentru că nu-i stătea deloc în fire. Clementine a văzut că
tatăl lui Sam a pus mâna pe braţul mamei ei şi amândoi s-au
întors şi au ridicat privirile, studiind indicatoarele din spital ca să
vadă încotro trebuiau s-o ia.
Mama ei a văzut-o prima şi a arătat spre ea exact când
Clementine a ridicat mâna, apoi toţi s-au grăbit să urce spre
pasarela lungă şi spaţioasă.
Clementine a coborât să-i întâmpine la jumătatea drumului.
Mama ei a fost prima, urmată de părinţii lui Sam, iar tatăl ei
ultimul; el suferise o intervenţie chirurgicală la genunchi după un
accident la schi în urmă cu câteva luni. Era dureros să le vezi
expresiile de pe chip. Arătau speriaţi şi bolnavi, de parcă se
chinuiau să respire, de parcă pasarela era un munte pe care
Clementine îi forţase să-l urce. Erau patru bunici într-o stare
fizică bună, care se bucurau de pensie, dar acum păreau mult
mai bătrâni. Pentru prima oară păreau în vârstă.
Ruby şi Holly erau singurele nepoate de ambele părţi. Erau
adorate şi răsfăţate, iar Sam şi Clementine savurau această
adoraţie cu o vanitate atât de dezinvoltă, că doar nu ei
concepuseră aceşti superbi îngeraşi? Bineînţeles că ei, aşa că
meritau bone gratuite pe alese şi meritau să nu facă nimic şi să
fie serviţi cu bunătăţi făcute în casă când se duceau în vizită,
pentru că uite ce ofereau ei în schimb: aceste minunate nepoţele!
— Este bine, a spus ea.
Când a spus „bine”, a vrut să spună ca este în viaţă. Voia ca ei
să ştie că Ruby trăieşte. Dar a spus-o prea din timp, înainte ca ei
să audă bine, şi a văzut că toţi patru se străduiau să înţeleagă,
grăbindu-se panicaţi să ajungă mai repede la ea, iar mama lui
Sam s-a prins de balustradă ca şi când auzise o veste proastă.
— Ruby este bine! a strigat ea din nou, mai tare, şi în curând
toţi erau în jurul ei, punând întrebări, blocând drumul oamenilor
care voiau să treacă pe-acolo.
— A fost sedată, a spus Clementine. Şi încă este… intubată.
S-a oprit înainte să pronunţe acest cuvânt înfiorător şi s-a
gândit la feţişoara albă a lui Ruby, la tubul lung care îi ieşea din
gură. Părea mai degrabă că o sufoca, nu că o ajuta să respire.
— I-au făcut o tomografie şi nu există niciun semn de inflamare
sau leziune pe creier, totul arată bine, a spus Clementine.
Inflamare sau leziune pe creier. A încercat să facă în aşa fel
încât termenii medicali să pară fără sens, ca o limbă străină, nişte
sunete care îi ieşeau din gură, pentru că nu putea risca să simtă
deplina lor semnificaţie.
— I-au făcut o radiografie toracică şi are puţin lichid la
plămâni, dar asta era de aşteptat, medicii nu sunt foarte
îngrijoraţi, au pus-o pe cură de antibiotice. La coaste nu are
nimic. Nicio fractură.
— De ce-ar avea ceva la coaste? a întrebat tatăl ei.
Clementine şi-a blestemat zilele. Ea încerca să le spună orice
lucru pozitiv, dar nu era nevoie să le spună toate lucrurile care ar
fi putut ieşi prost, dar n-au ieşit.
— Uneori forţa compresiilor, manevrele de resuscitare…, dar e
în regulă, nu s-a întâmplat.
Îl auzea pe Oliver numărând cu voce tare şi pentru o clipă n-a
mai putut vorbi.
— Dimineaţă îi vor reduce medicaţia, o vor trezi şi o vor lăsa să
respire singură.
— Putem s-o vedem? întrebat mama lui Clementine.
— Nu ştiu, a spus Clementine. Am să întreb.
N-ar fi trebuit să-i lase să vină la spital. Ar fi fost mult mai
înţelept să le spună să aştepte acasă, era mai bine pentru inimile
lor bătrâne. Nu se gândise. Ea aşteptase ca ei să vină, parcă era
tot copil şi avea nevoie de adulţi.
Odată, când ea şi Sam au ieşit să mănânce în oraş împreună
cu Erika şi Oliver, au ajuns să discute despre faptul că se simţeau
adulţi sau nu. Ea şi Sam au spus că ei nu se simţeau. Nu prea.
Erika şi Oliver au părut uluiţi consternaţi.
„Normal că mă simt adult”, zisese Erika. „Sunt independentă.
Sunt responsabilă.”
Oliver spusese: „Eu abia aşteptam să fiu adult”.
— Aşa deci, a spus mama lui Clementine respirând greu.
Era pe cale să facă un atac de cord? Deodată i-a căşunat pe
Clementine.
— Tu de ce n-ai supravegheat-o?
Era atât de aproape încât Clementine îi simţea mirosul
condimentat al respiraţiei de la Dumnezeu ştie ce mâncase la
cină.
— Nu trebuia să-ţi iei ochii de la ea. Nici măcar o secundă. Mai
ales că era apă în apropiere, ce Dumnezeu?
— Pam, a spus tatăl lui Clementine. A vrut s-o apuce de braţ pe
soţia lui, dar ea s-a smucit. O gravidă tânără s-a strecurat pe
lângă ei şi i-a privit curioasă.
— Te credeam mai deşteaptă. Că ştii şi tu! a continuat Pam
fixând-o pe Clementine cu o privire atât de aspră de parcă era o
străină, de parcă încerca să-şi dea seama cine era această
persoană care îi făcuse rău nepoatei ei. Erai beată? Cum ai putut?
Cum ai putut să faci o astfel de prostie?
Faţa i s-a încreţit într-o mie de riduri, apoi şi-a acoperit-o cu
mâinile.
Clementine nici măcar nu apucase să-i spună că Erika o
salvase pe Ruby. Erika. Fiica mai bună. Fiica recunoscătoare. Cea
care n-ar fi făcut niciodată o astfel de greşeală.
Tatăl lui Clementine a luat-o pe soţia lui de după umeri.
— E în regulă, a spus încet peste capul ei. Să mergem să ne
aşezăm.
— Din cauza şocului, a spus Joy, mama lui Sam.
Era o femeie care nu ieşea niciodată din casă fără „să-şi facă
faţa”, dar în seara asta n-avea niciun strop de machiaj.
Clementine n-o mai văzuse până atunci nerujată, poate că nimeni
n-o văzuse. Arăta de parca n-avea buze. Probabil că era în cadă şi
citea, ca în fiecare seară, când a primit telefonul. Clementine şi-a
imaginat ce panicată trebuie să fi fost. Cum s-a îmbrăcat în grabă
înainte chiar să se usuce cum trebuie.
— Haide, scumpo, a spus Joy. Fruntea sus. Clementine nu mai
putea de ruşine.
Capitolul 62
Dimineaţa de după grătar

— Clementine.
— Ce?
Probabil că aţipise, nu credea să fi închis ochii toată noaptea,
dar Sam era aplecat spre ea şi o scutura de umăr în timp ce ea
stătea pe scaunul din piele verde, lângă patul lui Ruby.
Sam avea ochii injectaţi de nesomn, cu cearcăne vineţii, era
neras şi avea o dungă subţire şi albă de salivă în jurul buzelor. El
nu vrusese nici să se aşeze.
„Drăguţă, n-o ajuţi pe fiica ta cu nimic dacă stai în picioare
toată noaptea”, îi spusese asistenta, dar Sam rămânea în picioare
cu încăpăţânarea unui psihopat, ca şi când viaţa lui Ruby de asta
depindea, ca şi când o păzea de vreun rău, şi până la urmă
asistenta a renunţat, deşi din când în când îi arunca lui Sam o
privire de parcă îi venea să-i înfigă un ac în braţ şi să-l adoarmă.
Pe asistentă o chema Kylie. Era neozeelandeză, vorbea rar şi
simplu cu ei, repetând totul de două ori, de parcă engleza era
pentru ei o a doua limbă. Probabil că toţi părinţii pricepeau mai
greu din cauza şocului. Kylie le-a explicat că, la terapie intensivă,
fiecare pacient are o asistentă a lui: „În
seara asta am o singură treabă şi aceea e Ruby”. Le-a mai spus că
exista o cameră liberă la acelaşi etaj unde puteau să doarmă şi le-
a dat nişte mici truse de toaletă cu periuţe de dinţi şi pieptăni, din
cele care se dau în avion, pentru un
zbor de noapte la clasa economic premium. I-a sfătuit să încerce
să se odihnească deoarece Ruby era sedată şi n-avea cum să ştie
dacă ei erau acolo sau nu, dar ei deja o dezamăgiseră pe Ruby o
dată, nu aveau de gând s-o părăsească iar.
Sam stătuse toată noaptea să se uite la Ruby şi la ecusoanele
care îi monitorizau pulsul, temperatura, ritmul respiraţiei şi
nivelul de oxigen, de parcă ştia ce însemnau, şi chiar o rugase pe
Kylie să-i explice, deci poate că el chiar înţelegea. Clementine nu
ascultase explicaţiile. Ea petrecuse noaptea plimbându-şi ochii de
la Ruby la figura lui Kylie. Avea impresia că figura lui Kylie îi va
spune dacă existau motive de îngrijorare, deşi s-a înşelat, pentru
că pe timpul nopţii nivelul de oxigen al lui Ruby a scăzut şi figura
lui Kylie a rămas neschimbată, în timp ce a fost chemat doctorul
de gardă şi Sam s-a mutat tăcut într-un colţ al camerei, cu
pumnul încleştat apăsat puternic pe obraz, de parcă era pregătit
să se lovească singur. Nivelul de oxigen a revenit la un nivel
acceptabil, dar lui Clementine i-a pompat adrenalina în corp în
următoarele câteva ore. Era un semn că ei nu puteau, nu
trebuiau să se relaxeze, nici măcar o clipă.
— A venit doctorul, a spus Sam acum în timp ce Clementine s-a
frecat la ochi şi a înghiţit, simţindu-şi gura uscată şi amară. Vor
s-o detubeze, s-o trezească.
— Bună dimineaţa! a spus un doctor cu pielea şi părul deschise
la culoare. Să vedem dacă putem s-o trezim pe micuţa şi
frumoasa adormită, da?
Totul a fost rapid. Tuburile au fost scoase. Masca a fost
îndepărtată.
După douăzeci de minute, Ruby s-a încruntat foarte tare.
Pleoapele i-au tremurat.
— Ruby? a spus Sam pe un ton de parcă se ruga pentru viaţa
lui.
În cele din urmă, Ruby a deschis ochii. S-a uitat la canula din
braţul ei cu o expresie de absolut dezgust. Din fericire, degetul
mare pe care îl sugea era liber şi l-a băgat în gură. A ridicat
privirea, i-a văzut pe părinţii ei şi a părut şi mai supărată.
— Tel, a spus ea cu o voce răguşită.
Uşurarea cu care Clementine s-a grăbit să i-l dea pe Tel a fost
extraordinară, înălţătoare; ca atunci când înceta o durere
agonizantă, ca o gură de aer după ce ai fost forţat să-ţi ţii
respiraţia.
S-a uitat la Sam cu vaga speranţă că acum se va întâmpla ceva
între ei, ceva important şi culminant. Se vor ţine de mâini, de
exemplu, îşi vor împleti degetele într-o bucurie reciprocă şi îi vor
zâmbi lui Ruby în timp ce lacrimile le vor şiroi pe obraji.
Dar asta nu s-a întâmplat. S-au uitat unul la altul, da, au
zâmbit şi da, aveau ochii plini de lacrimi, dar ceva nu era în
regulă. N-a ştiut cine s-a uitat primul în altă parte, n-a ştiut dacă
a fost vorba de răceala ei sau de răceala lui, dacă ea îl învinuia pe
el sau el o învinuia pe ea, dar apoi Ruby a început să plângă,
supărată că o durea gâtul din cauza tubului, doctorul a început
să vorbească şi a fost prea târziu. A fost un alt moment la care ei
nu vor mai reveni niciodată ca să procedeze aşa cum trebuie.
Capitolul 63
— Masa e gata! a strigat Sam şi vorbea perfect normal, nu ca
străinul care, cu nicio oră în urmă, vorbea despre despărţire.
Cred că noi doi am terminat-o. Acum vorbea ca tati, ca Sam, ca el.
Mirosul de plăcinta ciobănească, specialitatea lui Sam, s-a
răspândit în casă. Clementine adora plăcinta ciobănească făcută
de el, dar fetelor nu le plăcea deloc, ceea ce era enervant, pentru
că era genul de mâncare nutritivă pe placul copiilor care ar fi
trebuit să le placă, aşa că se amăgeau în fiecare săptămână şi
încercau iar.
— Când o să se oprească odată ploaia asta? a întrebat Holly în
timp ce şi-a închis iPad-ul cu nonşalanţa unui copil ce aparţinea
mileniului tehnologic. Mă înnebuneşte.
— Şi pe mine, a spus Clementine. Ruby! Vino. E ora mesei!
Ruby a ridicat privirea din locul unde stătea în mijlocul cercului
de păpuşi şi jucării de pluş. Se înconjurase cu ele imitând „cercul
de spus poveşti” de la creşă, şi se prefăcea că le citeşte cartea
George cel Curios, ţinând-o în mod clar în acelaşi fel în care o
ţinea educatoarea ei şi lingându-şi degetul cu grijă de fiecare dată
când dădea pagina.
— E ora de somn! a spus Ruby veselă şi a doborât jucăriile cu
dosul mâinii în poziţia de somn.
Să sperăm că nu învăţase şi asta tot de la creşă.
Holly a dat fuga şi s-a aşezat la masă.
— Ce-avem de mâncare?
A luat cuţitul şi furculiţa în mână cu un entuziasm rău
prevestitor.
— Pateu? Avem paste, da?
— Avem plăcintă ciobănească, a spus Sam în timp ce
Clementine i-a prins lui Ruby centura de siguranţă pe înălţătorul
„de fetiţă mare” pe care îl folosea acum în locul scaunului înalt.
— Ce? a spus Holly dezumflându-se brusc de parcă auzise de o
mare nedreptate. Plăcintă ciobănească? Iar? Asta am avut şi
aseară.
— Nu asta am avut aseară, a spus Sam pe un ton egal,
punându-i farfuria în faţă. Aseară ai mâncat paste cu bunica în
timp ce mami şi tati au ieşit la restaurant.
— Mai avem în frigider! a spus Holly fericită. Mi-aduc aminte!
Nu le-am mâncat pe toate! Şi buni a zis că…
— N-a mai rămas nimic în frigider, a spus Clementine. Le-am
mâncat eu aseară.
— Ce? a ţipat Holly.
Viaţa era un şir de farse.
— Dar aţi fost la restaurant!
— N-a fost un restaurant foarte bun, aşa că ne-am întors acasă
devreme, a spus Clementine.
Mami şi tati nu mai suportau sa iasă la restaurant împreună.
Mami şi tati nu se mai agreau deloc unul pe altul. S-ar putea ca
mami şi tati să se „despartă”.
— Ce?
— Stai dreaptă, Holly, a spus Clementine mecanic.
— Bleah! a făcut Ruby.
A luat lingura în mână şi a ţinut-o moale între degete deasupra
farfuriei. A lăsat-o să se bălăngăne.
— Nu, mulsumesc, a spus ea.
— Să vezi ce-ţi dau eu ţie „nu, mulsumesc”, a spus Sam.
Haideţi, fetelor. Măcar puţin.
— Mmmm, delicios, a spus Clementine luând o gură. Ce bine-ai
gătit, tati.
— Ce, eu nu mănânc deloc, a spus Holly încrucişând braţele la
piept şi strângând din buze. Am prea multe papile gustative.
— Cum adică ai prea multe papile gustative? a întrebat Sam în
timp ce băga hotărât mâncarea în gură.
— Copiii au mai multe papile gustative decât adulţii, de-asta
are un gust naşpa, a spus Holly.
— A văzut la emisiunea aia de la televizor, a explicat
Clementine. Mai ţii minte? Aia cu…
— Nu mă interesează câte papile gustative ai, a spus Sam.
Încearcă să iei o gură.
— Bleah, a făcut Holly.
— Ia poartă-te frumos, a intervenit Clementine.
Sam nici nu s-a uitat la ea.
Era ca şi cum în toţi aceşti ani, el aşteptase scuza perfectă ca s-
o urască şi în sfârşit o găsise. A simţit că-i stă mâncarea în gât.
Plăcinta ciobănească nu era la fel de bună ca de obicei. Avea prea
mult sos Worcestershire.
A pus furculiţa jos şi a luat o gură de apă.
— Mă doare burtica, s-a văitat Holly.
— Ba nu te doare, a spus Clementine.
Mama lui Clementine credea că în căsnicia lor era o problemă
care putea fi rezolvată cu multă raţiune şi efort. Căsniciile
însemnau muncă multă! Dar ce puteau să-i spună ei unui
consilier? Ei nu se certau din cauza banilor sau a muncilor
gospodăreşti. Nu aveau probleme spinoase de rezolvat. Totul era
la fel ca înainte de grătar. Doar că nu mai părea la fel.
S-a uitat la Ruby care stătea în faţa ei, perfect sănătoasă,
mofturoasă, haioasă, cu obrajii îmbujoraţi, şi şi-a adus aminte ce
ciudat i s-a părut când Ruby a fost transferată din mediul liniştit
şi important al terapiei intensive într-un salon obişnuit, cu
pacienţi obişnuiţi şi asistente care nu-şi mai vedeau capul de
treabă. Fără adorabila Kylie numai pentru ei. A fost ca şi cum s-
au mutat de la un hotel de cinci stele la un cămin pentru tineret.
Apoi, după două nopţi în salonul obişnuit, un doctor obosit şi
extraordinar de tânăr s-a uitat prin fişele lui Ruby şi a spus „S-ar
putea ca mâine s-o luaţi acasă”. Plămânii erau curaţi. N-a avut
nevoie de fizio. Antibioticele luptaseră cu succes împotriva
infecţiei pulmonare înainte ca aceasta să se manifeste. Sigur că
aveau să fie controale neurologice, îngrijire în regim ambulatoriu,
avea să fie monitorizată, dar era bine.
Graţie tratamentului medical modern n-au trebuit să plătească
pentru neglijenţa lor prostească. Au adus-o acasă unde o
aşteptau un teanc de cadouri şi o soră mai mare extrem de
iubitoare, care din când în când încerca s-o ridice în braţe şi s-o
îmbrăţişeze, lucru pe care nu prea îl făcuse până atunci şi
inevitabil o strângea prea tare, iar Ruby ţipa şi ceilalţi ţipau la
Holly.
Nimeni nu s-a comportat normal în afară de Ruby care se vedea
că voia să se termine odată tot tămbălăul. Nu a vrut să doarmă în
patul mare cu un părinţi. A vrut să doarmă în pătuţul ei. Şi n-a
vrut să doarmă un părinte pe jos în camera ei. Se ridica stângace
în picioare în pătuţ, cu degetul mare în gură, şi îndrepta telul spre
părintele care o supăra: „Pleacă!” zicea. Aşa că au plecat. Se pare
că Ruby simţea dacă cineva devenea prea insistent sau
sentimental. Câteodată Clementine o ţinea în braţe şi plângea în
tăcere, iar dacă Ruby observa, ridica supărată privirea şi zicea
„Nu mai faţe asta”. Nu voia să fie drăgălită, mulţumesc frumos,
decât dacă asta includea un biscuit în plus.
Ei ar fi trebuit să fie ca nişte câştigători la loterie. Li s-a acordat
o păsuire, o graţiere în ultimul moment. Aveau voie să se întoarcă
la viaţa lor obişnuită şi la grijile lor obişnuite, la certurile din
cauza plăcintei ciobăneşti. Şi-atunci de ce nu îşi trăiau viaţa într-
o stare permanentă de bucurie şi uşurare?
— N-o să iau niciun pic, a spus Holly încrucişându-şi braţele
teatral. Nici. Un. Pic.
— În cazul ăsta n-o să te las niciun minut la iPadul meu, a
spus Sam. Nici. Un. Minut.
— Ce? a strigat Holly şocată şi înfuriată, cum era de aşteptat,
de parcă era o ameninţare nouă, nu una pe care o auzea practic
în fiecare zi. Nu-i corect.
— Doar o gură, i-a spus Sam lui Holly. Şi tu,
— Astăzi te-ai jucat cu Isabel la Honey Bees? a întrebat-o
Clementine pe Ruby.
— Mmmmmm… da, a spus Ruby.
A ridicat ochii în sus şi s-a bătut cu degetele pe gură, încercând
să-şi amintească.
— Adică nu.
Li se spusese că la creşă se comporta bine. Nu era traumatizată
sau afectată în vreun fel, după câte îşi dădeau seama, doar
fericită că se întorsese. În prima lună după accident, Clementine
se hotărâse, şi chiar a vrut cu adevărat, să renunţe la carieră şi să
devină o mamă casnică (ba chiar ţinuse cont de faptul că nu vor
putea să plătească ipoteca, că vor vinde casa, vor vinde
violoncelul şi vor închiria un apartament modest unde Clementine
să-şi petreacă timpul gratinând legume şi făcând lucru manual
fără să-şi ia vreodată ochii de la fetele ei). Îi spusese lui Ruby: „Ai
vrea să nu mai mergi la creşă şi să stai cu mami acasă în fiecare
zi?” Ruby s-a uitat la ea de parcă ceruse ceva dulce şi primise în
schimb un morcov crud. „Nu, mulsumesc”, a enunţat ea foarte
clar. Şi aşa s-a terminat cu povestea asta ca mijloc de ispăşire.
— Bine, atunci, o să iau o gură.
Holly a luat furculiţa şi a luat cea mai mică gură posibilă. Faţa i
s-a schimonosit de un dezgust dus la extrem.
— Oh, pentru Dumnezeu!
Sam a lovit cu palma în masă atât de tare încât toate farfuriile
au zornăit şi toţi au tresărit. S-a ridicat în picioare, a luat
farfuriile fetelor şi s-a dus la bucătărie unde le-a pus cu zgomot în
chiuvetă.
S-a făcut linişte. Ruby şi Holly au încremenit. Aşa ceva nu se
întâmplase niciodată când aveau la masa plăcintă ciobănească. Ei
nu erau o familie în care se ţipa şi se bătea cu pumnul în masă.
Lui Ruby a început să-i tremure buza. Ochii îi înotau în lacrimi.
— E în regulă, Ruby, a spus Clementine.
Ruby a lăsat capul în jos şi şi-a acoperit faţa cu mâinile ca şi
când încerca să se ascundă.
— Oh. Doamne, Ruby, îmi pare atât de rău, scump, a spus Sam
din bucătărie.
Părea că-i vine să plângă.
— M-am supărat şi eu. Îmi pare foarte rău. Foarte, foarte rău.
Ruby a ridicat faţa plină de lacrimi şi a început să-şi sugă
zgomotos şi în mod deliberat degetul mare.
— Tati, ai vorbit foarte tare, a spus Holly cu o voce tremurată.
M-au durut urechile.
— Ştiu, îmi pare rău. Cine vrea îngheţată? a întrebat Sam.
Multă îngheţată!
Clementine, al cărei scaun era aşezat cu spatele la bucătărie, s-
a întors să se uite la el.
— Cum? Nu au voie îngheţată seara.
— Ba sigur că au voie, a spus Sam surescitat. De ce nu?
S-a dus la congelator.
— Eu vreau îngheţată! a urlat Ruby furioasă, revenindu-şi
brusc şi agitându-şi în aer degetul mare, plin de scuipat, ca să-şi
întărească spusele.
— Şi eu! a spus Holly.
— Fir-ar să fie, Sam, a spus Clementine. Nu mănâncă îngheţată
seara.
În ultimele zile, mereu era vorba de comportamentul lor ca
părinţi. Treceau de la indulgenţă excesiva la stricteţe excesivă şi
invers.
— Ba mănâncă îngheţată, a spus Sam.
A pus cutia de îngheţată pe tejghea şi i-a scos capacul. Se agita
ca un apucat. Parcă era drogat.
— Şi ce dacă mănâncă îngheţată seara? Profită de ocazie.
Trăieşte clipa. Viaţa e scurtă. Dansează ca şi când nu te vede
nimeni sau cum naiba se mai zice.
Clementine se uita la el încremenită.
— De ce te porţi aşa de…
— Unde e lingura pentru îngheţată? a întrebat Sam cu capul
plecat, căutând prin sertarul cu tacâmuri.
— S-a pierdut! a strigat Clementine. Cum se pierd toate!
Capitolul 64
Dimineaţa după grătar

Dakota şi-a simţit nefericirea înainte să deschidă ochii. Parcă


tot corpul ei se simţea altfel, mai vlăguit, mai greu şi totuşi mai
pustiu, ca şi când fusese golit de ceva. Ieri făcuse ceva groaznic,
dezgustător şi iresponsabil. Se jucase cu o fetiţă frumoasă de
parcă era o păpuşă, apoi o aruncase când se plictisise de ea şi se
dusese să se joace cu altceva, iar fetiţa fusese cât pe ce să se
înece.
S-a gândit la doamna din colţul străzii, care avea un copil mic.
Dakota şi mama ei se întâlniseră cu ea la cumpărături săptămâna
trecută şi mama ei sugerase că atunci când va fi mai mare,
Dakota ar putea să stea cu copiii într-o zi, şi doamna spusese „Ar
fi minunat!” şi toate fuseseră numai zâmbete, neştiind că Dakota
era atât de iresponsabilă încât niciodată nu va putea să fie bonă,
l-ar lăsa pe copilaş să se electrocuteze sau să se ardă cu fierul sau
să răstoarne peste el o oală cu supă clocotită sau…
BANG!
Dakota a tresărit. Dinspre curtea din spate se auzea un zgomot
îngrozitor de lovituri de parcă cineva dărâma ceva. A dat repede
pătura la o parte şi a alergat la fereastră. S-a aşezat în genunchi
pe locul de la geam şi a tras jaluzeaua.
Tatăl ei era în curtea din spate şi stătea în fântâna care fusese
golită de apă, astfel încât acum nu se mai vedea decât bazinul
noroios şi urât. Lovea cu o bară mare de metal ca o bâtă de
baseball în monumentul uriaş din mijlocul fântânii. Dakotei i-a
adus aminte de o filmare veche pe care o văzuse la televizor, din
timpul unei revoluţii sau al unui război, şi în care sute de oameni
se chinuiau să doboare statuia uriaşă a unui bărbat cu ajutorul
unor frânghii şi toţi au chiuit de bucurie când aceasta s-a
răsturnat greoaie.
Numai că, în cazul de faţă, era o singură persoană: tatăl ei. Şi
nu-l mai văzuse niciodată arătând sau comportându-se aşa:
furios, tăcut şi violent, de parcă voia să omoare pe cineva sau
ceva. A văzut capul de marmură al unui îngeraş zburând prin aer,
apoi n-a mai suportat să se uite. A fugit înapoi în pat şi s-a
ascuns sub pătură ca un copil mic care se ascunde în timpul unei
furtuni cu tunete şi fulgere.
Capitolul 65
— Mamă, unde mergem? a întrebat Dakota pentru a treia oară
de pe bancheta din spate.
— Cumva la noul restaurant japonez de care vă spuneam azi-
dimineaţă? a spus Vid plin de speranţă de pe locul din dreapta. E
în direcţia asta, nu? Cea mai bună tempura din Sydney, se pare.
Ai făcut rezervare? Pun pariu că ai făcut rezervare, eh? Ca
surpriză?
— Nu mergem la restaurant, a spus Tiffany trecând printr-un
sens giratoriu, cu ochii după indicatoare.
Ştia exact unde mergea deoarece renovase câteva proprietăţi în
zonă. Şi se descurcase minunat cu ele. A
fost atât de uşor să le dea hipsterilor ce voiau: inimioarele lor de
hipsteri efectiv au explodat la vederea unui tavan decorativ
original (aparent).
— Mergem să facem o scurtă vizită, a spus Tiffany. Doar în
trecere.
— Oamenii nu prea mai fac asta, a spus Vid posomorât.
Lui i-ar plăcea dacă oamenii încă ar mai trece în vizită. A oftat.
— Ştii, dacă mergem unde cred eu că mergem, nu-i o idee
bună. Mergem unde cred eu că mergem?
— Da, a spus Tiffany.
S-a uitat la el, iar el a ridicat din umeri. El evita confruntările.
Nu voia decât ca toată lumea să fie mulţumită. Expresia
contrariată de pe chipul lui Vid la un priveghi (avea o familie
extinsă mare; periodic murea câte cineva) era întotdeauna de
milioane: Nu am voie să par fericit deşi sunt la o petrecere cu atâţia
oameni minunaţi!
Dakota s-a aplecat în faţă şi a băgat capul printre scaune.
— Tată unde mergem? a întrebat ea.
— Ieşim să mâncăm în oraş, a spus Vid scoţându-şi telefonul.
Chiar acum fac o rezervare.
— Asta e, a spus Tiffany triumfătoare.
A mers încet pe o străduţă îngustă, plină cu maşini parcate
lângă trotuar. Asta era problema cu zonele liniştite din oraş, totul
era minunat, dar niciodată nu găseai naibii un loc de parcare.
— N-o să găseşti unde să parchezi, i-a spus Vid cu telefonul la
ureche. Las-o baltă. Nu-i o idee bună. Da, bună ziua! Am auzit că
aveţi cea mai bună tempura din Sydney, aşa este? Aşa este?!
Excelent! Păi, am putea să încercăm şi noi diseară? Nu! Haideţi,
sunteţi sigur că nu ne găsiţi şi nouă un colţişor pe undeva?
Suntem doar trei oameni!
— Unde suntem? a întrebat Dakota.
— Trecem pe la Clementine şi Sam! a spus Tiffany cu un aer
vesel, de bravadă.
Siguranţa pe care o simţise mai devreme a început brusc să se
clatine. Avea adresa lor numai pentru că Erika le-o dăduse ca să-
i poată trimite lui Ruby un cadou de însănătoşire grabnică pentru
care primiseră retur prin curier o mulţumire politicoasă, dar
distantă. Felicitarea de mulţumire le transmisese clar: nu vrem să
vă mai vedem vreodată.
— Ce? a spus Dakota. De ce?
— Acolo e un loc? Oare pot să intru? a spus Tiffany în timp ce
parca Lexusul cu spatele între doi hibrizi. Sigur că pot, sunt tare!
— Am făcut rezervare!
Vid a fluturat telefonul mobil cu un aer triumfător. S-a uitat în
jur.
— Deci ai găsit loc.
— Eu mă duc să le bat la uşă, a spus Tiffany. Să văd dacă sunt
acasă.
— Da, noi rămânem aici, a spus Vid. Tu vezi dacă au chef de
musafiri.
— Dar ei ştiu că venim? a întrebat Dakota.
— Nu, a spus Tiffany. Este o vizită surpriză. Am să le spun că
eram prin zonă.
Vid a pufnit în râs.
Tiffany a coborât din maşină, a deschis umbrela şi şi-a pus
geanta pe umăr. Înainte să plece de-acasă, pusese în geantă nişte
ştrudel de-al lui Vid de la congelator.
S-a oprit. Ploaia cădea uşor, într-un mod plictisit, resemnat, de
parcă şi ea se săturase. Tiffany a şovăit. Era bine ce făcea? În cele
din urmă vor uita toţi. Îşi vor vedea mai departe de vieţile lor.
— Mamă?
Tiffany s-a întors. Dakota coborâse geamul maşinii şi scosese
capul afară. Părea roşie la faţă şi cu respiraţia întretăiată.
— Dacă Holly şi Ruby sunt acasă şi dacă vor să mă vadă… ăă,
vin şi eu înăuntru.
— Şi eu, a spus Vid aplecat peste scaun. Vin şi eu înăuntru.
Era bine ce făcea.
Şi-a îndreptat spatele cu semeţie şi a pornit spre casă. S-a
gândit, întâmplător, la seara când a dat proba pentru slujba de la
club, la groaza de a merge pe acel podium încălţată cu pantofii cu
platformă. Şi-a amintit că i-a povestit lui Clementine despre asta.
Da, chiar se compara cu o probă la Orchestra Simfonică din
Sydney, dar Clementine avusese nevoie să-i fie distrasă atenţia,
aşa că Tiffany îi povestise toate prostiile care i-au venit în minte şi
după aceea se simţise jenată, de parca o obligase pe Clementine
să asculte nişte întâmplări ieftine şi sordide din trecutul ei.
La numărul nouă era o căsuţa simpatică, fermecătoare, cu
două nivele. Era înghesuită la mijloc între alte două terase
aproape identice. Tiffany le-a studiat şi s-a întrebat dacă erau
înscrise în lista de patrimoniu. Şi-a imaginat o bilă de demolare
lovind prin toate drăgălăşeniile alea şi un bloc cu trei etaje
ridicându-se în locul lor. Nedrept! Vai, foarte nedrept şi foarte rău!
Dar oh, foarte profitabil.
În timp ce bătea cu mânerul cu cap de leu al belciugului de pe
uşă, se întreba dacă va auzi muzică de violoncel, dar a auzit în
schimb vocea unui bărbat care striga. Sam? Cu siguranţă că nu.
El era prea mişto. Acum se auzea o femeie ţipând. Doamne,
Dumnezeule! Bine ai mai nimerit. „Trecuse pe la ei” chiar când ei
se certau. S-a întors indecisă spre stradă. Misiune anulată? Du-te
şi mănâncă cea mai bună tempura din Sydney.
Uşa s-a deschis brusc.
Era Holly. Purta o uniformă de şcoală cu pătrăţele alb-albastre,
ciorapi lungi şi pufoşi, de culoare violet şi nişte şiraguri de
mărgele colorate la gât.
— Bună, a spus Tiffany zâmbind. Îţi aminteşti de mine?
— Eşti mama Dakotei, a spus Holly. Eu vreau s-o invit pe
Dakota la ziua mea. Tati a zis că ea n-o să vrea să vină.
— Eu cred ca ei i-ar face plăcere să vină, a spus Tiffany.
Pe chipul lui Holly a apărut o expresie de pură răzbunare. S-a
întors pe călcâie şi a luat-o la fugă.
— Tati!
— Tiffany!
În hol a apărut Clementine. Părea înspăimântată.
— Bună. Cum… nici n-am auzit când ai bătut la uşă… ăă, ce
mai faci?
— Bine, a spus Tiffany.
Clementine părea mai slabă decât era ultima oară când o
văzuse Tiffany, şi mai şleampătă, mai bătrână.
— Tocmai ieşeam să mâncăm în oraş, a spus Tiffany. Şi ştiam
că locuiţi în apropiere, aşa că m-am gândit să trec să vă aduc
nişte ştrudel de-al lui Vid, ţin minte că ţi-a plăcut. Dakota şi Vid
sunt în maşină.
A scos din geantă cutia cu ştrudel congelat şi i-a dat-o lui
Clementine care a luat-o cu precauţie de parca era radioactivă.
— Mulţumesc, a spus ea. Şi-ţi mulţumesc încă o dată pentru
păpuşa aceea frumoasă pe care i-ai trimis-o lui Ruby.
— Cu plăcere, a spus Tiffany. Am primit felicitarea de
mulţumire de la voi. Cred că Vid a tot încercat să te sune…
Clementine a sărit ca arsă.
— Îmi cer scuze, da, ştiu, tot am zis să vă sun, dar…
— Dar nu vreţi să mai aveţi de-a face cu noi pentru că nu vreţi
să vă mai gândiţi la ziua aceea şi pentru că oricum nu ne
cunoşteaţi prea bine, a spus Tiffany sătulă de atâtea baliverne.
Înţeleg. Chiar înţeleg.
Clementine a tresărit.
— Dar problema e că Dakota se învinovăţeşte pentru ce i s-a
întâmplat lui Ruby în ziua aceea. S-a îmbolnăvit făcându-şi atâtea
reproşuri.
Lui Clementine i-au căzut colţurile gurii. Părea că o să înceapă
să plângă.
— Da? Vorbeşti serios? Îmi pare foarte rău. Am să vorbesc cu
ea. Am să-i spun că n-a avut nicio legătură cu ea.
— Dakota simte nevoia s-o vadă pe Ruby, a spus Tiffany. Simte
nevoia să vadă că este bine. Şi de fapt cred că şi Vid simte nevoia
s-o vadă. Doar un minut. Ştiu că nu vă cunoaştem familia atât de
bine, dar s-a întâmplat la noi acasă şi, vă daţi seama, ne-a afectat
şi pe noi şi… şi…
S-a oprit pentru că Ruby a apărut brusc venind în fugă pe hol,
cu telul în mână. Când a văzut-o pe Tiffany, a cuprins-o cu braţul
pe mama ei de picior, a băgat degetul în gură şi s-a uitat
gânditoare la Tiffany.
— Bună, Ruby.
Tiffany s-a aplecat la înălţimea lui Ruby şi i-a pus dosul mâinii
pe obrăjorul rozaliu şi catifelat. Ruby a privit-o neinteresată cu
ochii ei mari şi albaştri. Un adult care nu părea să fi adus
cadouri.
Tiffany i-a zâmbit lui Clementine. Se pare că şi ea avusese
nevoie s-o vadă pe Ruby.
— Arată minunat, a spus ea.
Clementine a deschis mai larg uşa.
— De ce nu te duci să-i chemi pe Vid şi Dakota? a spus ea.
Capitolul 66
Altă dimineaţă ploioasă. Altă discuţie cu un grup de persoane
în vârstă. Clementine îşi simţea ochii fierbinţi şi uscaţi când a
intrat în parcarea sălii comunitare unde îşi ţinea şedinţa lunară
Asociaţia Pensionarilor din Districtul Hills. Nu dormise aproape
toată noaptea, îi tot venea în minte cuvântul „despărţire”; până la
urmă s-a ridicat din pat şi a scris Sunt îngrijorată deoarece
căsnicia mea s-a terminat. Nu existau acele studii care sugerau că
simplul fapt de a-ţi scrie îngrijorările pe o foaie de hârtie îţi
reducea stresul? De fapt a fost şocant să vadă lucrul ăsta pus pe
hârtie atât de deschis. N-o ajutase deloc să-şi reducă nivelul de
stres.
Când Vid, Tiffany şi Dakota au plecat aseară după vizita lor
neaşteptată, Clementine aproape că îşi recăpătase buna
dispoziţie. Avusese o senzaţie clară de uşurare: sentimentul
incontrolabil de uşurare după ce avusese loc un eveniment
anticipat cu teamă. Ideea de a-i vedea pe Vid şi Tiffany fusese
mult mai traumatizantă decât realitatea. Toate calităţile lor
deveniseră exagerate în amintirile ei din acea seară, când de fapt
ei erau nişte oameni prietenoşi obişnuiţi. Tiffany nu era chiar atât
de sexy pe cât şi-o amintea Clementine. Vid nu era chiar atât de
charismatic. Nu aveau acele puteri sexuale şi hipnotice deosebite
care îi seduseseră. Iar biata Dakota era doar un copil care purta
povara teribilă a unei vinovăţii fără nicio legătură cu ea.
Dar imediat s-a văzut clar că Sam nu s-a simţit la fel. Cum au
plecat ei, a făcut stânga împrejur şi s-a dus direct în bucătărie ca
să pună vasele în maşina de spălat. N-a vrut să discute despre
nimic în afară de actuala gestionare a vieţilor lor: el avea s-o ducă
pe Holly la ora de taekwondo înainte de şcoală, ea va transfera
nişte bani pe cardul de credit, nu trebuiau să-şi facă griji pentru
masa de mâine seară deoarece se duceau în vizită la părinţii lui
Clementine. Apoi s-au dus la culcare separat. Noaptea Clementine
s-a tot gândit că ea şi Sam erau deja despărţiţi. Oamenii puteau
să se despartă legal şi să trăiască sub acelaşi acoperiş. Exact asta
făceau ei.
S-a bucurat când a sunat ceasul şi a putut renunţa să mai
încerce să doarmă. S-a sculat, a exersat pentru audiţie, apoi a
avut o lecţie matinală cu un băiat de treisprezece ani, Logan,
căruia îi era profesoară de doi şi care nu voia să fie acolo, dar i-a
zâmbit politicos ca şi când voia. Profesoara de muzică a lui Logan
îi spusese mamei lui că avea talent şi că „ar fi o crimă să nu i-l
cultive”. Logan era capabil teoretic, dar inima lui era la chitara
electrică. Asta era pasiunea lui. În dimineaţa aceea, în timp ce
Logan cânta, urmând conştiincios toate instrucţiunile ei.
Clementine s-a pomenit întrebându-se dacă şi interpretarea ei i se
părea la fel lui Ainsley când exersa piesele pentru audiţie. Care
era cuvântul oribil pe care îl folosea? Robotic. Să-i spună bietului
Logan că suna robotic? Dar ce rost ar avea? Era convinsă că, dacă
ar cânta la chitara electrică, n-ar suna robotic.
Acum era abia zece şi jumătate, iar ea avea impresia că se
trezise de mult.
Pentru că de fapt se trezise de mult, şi-a amintit ea când a
deschis umbrela ca să traverseze parcarea aglomerată.
— Unde ţi-e vioara, drăguţă? a întrebat şefa Asociaţiei de
Pensionari din Districtul Hills când Clementine s-a prezentat.
— Vioara? s-a mirat Clementine. Eu sunt de fapt violoncelistă,
dar…
— Atunci violoncelul, a spus femeia dând uşor ochii peste cap
în semn că era inutilă atenţia lui Clementine pentru un detaliu
mărunt: la urma urmei, un violoncel era doar o vioară mai mare!
Unde ţi-e violoncelul drăguţă?
— Dar eu nu voi cânta la violoncel, a spus Clementine jenată.
Sunt invitată să vorbesc. Voi ţine o prelegere.
Brusc a avut un moment de groază. Avea să vorbească, da? Nu
era un angajament muzical? Bineînţeles că nu era. Ea avea să
vorbească.
— Ah, da? a spus femeia dezamăgită.
S-a uitat cu atenţie în foaia de hârtie pe care o avea în mână.
— Aici scrie că eşti violoncelistă. Noi am crezut că o să ne cânţi.
S-a uitat la Clementine de parcă spera să se găsească o soluţie.
Clementine a ridicat mâinile.
— Îmi pare rău, a spus ea. Eu am să ţin o prelegere. Se cheamă
„O zi obişnuită”.
Pentru numele lui Dumnezeu.
Se simţea epuizată. Oare chiar avea rost ce făcea ea? Voia de
fapt să ajute sau făcea asta doar ca să se simtă ea mai bine, să-şi
ispăşească penitenţa, să plătească pentru a echilibra balanţa
universală dintre bine şi rău?
Povestea asta cu discuţiile comunitare se întâmpla deoarece ea
încerca să-şi răscumpere greşeala în ochii mamei ei. La câteva zile
după ce au adus-o pe Ruby acasă de la spital, Clementine stătea
la o ceaşcă de ceai cu mama ei şi spunea (parcă şi-acum auzea
tonul subţirel şi jenat cu care vorbea) că simţea că ar trebui să
facă ceva pentru a creşte gradul de conştientizare al oamenilor cu
privire la uşurinţa cu care se poate produce un accident, ca să se
asigure că nimeni nu va face aceeaşi greşeală pe care a făcut-o ea.
Simţea că „ar trebui să-şi spună povestea”.
Ea a vrut sa spună că ar trebui să scrie o postare emoţionantă
pe Facebook, una din acelea cu menţiunea „vă rog, daţi mai
departe”, care să ajungă virală. (Probabil că n-ar fi ajuns s-o scrie
nici pe aceea.)
Dar mama ei fusese încântată. „Ce idee minunată!” Clementine
putea să vorbească în faţa grupurilor comunitare, grupurilor de
mame, asociaţiilor – erau mereu în căutare de invitaţi vorbitori.
Putea să se „asocieze” cu un furnizor de cursuri pentru acordarea
primului ajutor, cum ar fi Ambulanţa St. John, să împartă la
sfârşit fluturaşi care, poate, ofereau reduceri pentru un curs. Pam
ar aranja totul. Avea relaţiile necesare. Avea un cerc mare de
prieteni care făceau parte din grupuri comunitare de îngrijire din
tot oraşul Sydney. Erau mereu disperaţi să găsească invitaţi
vorbitori. Ea ar fi „impresara” lui Clementine. „Asta ar putea
salva vieţi, Clementine”, spusese Pam, cu obişnuita ei privire
evlavioasă. „Oh, Doamne”, se gândise Clementine. Dar era prea
târziu. Cum ar zice tatăl ei: „Trenul Pam a plecat din staţie. Acum
nimic nu-l mai poate opri”.
Ea chiar a simţit că era bine să facă asta. Numai că a fost greu
să găsească timp şi pentru discursuri în viaţa ei deja
supraîncărcată, mai ales că traversa tot oraşul ca să le ţină între
angajamente muzicale, lecţii de muzică, luat fetele de la şcoală şi
pregătirile pentru audiţie.
Şi mai era şi faptul că trebuia să retrăiască cea mai urâtă urâtă
şi mai ruşinoasă zi din viaţa ei.
— Este o poveste care începe cu o întâlnire la un grătar, le
spunea ea azi membrilor Asociaţiei de Pensionari din Districtul
Hills, care mâncau de prânz friptură de miel cu sos, cartofi la
cuptor şi mazăre în timp ce vorbea ea. Un grătar obişnuit la nişte
vecini, într-o curte obişnuită
Trebuie să faci din asta o poveste, îi spusese mama ei. O
poveste are putere.
— Nu te auzim! a strigat cineva din fundul sălii. O auziţi? Eu n-
aud nimic din ce spune.
Clementine s-a dat mai aproape de microfon.
De la masa cea mai apropiată de pupitru a auzit pe cineva
spunând:
— Eu am crezut că azi vine o violonistă.
Stropi de transpiraţie i se prelingeau pe spate.
A continuat să vorbească. Şi-a spus povestea în timp ce
tacâmurile scrâşneau în farfurii. Le-a oferit date şi cifre. Un copil
poate să reziste sub apă zece secunde, să-şi piardă cunoştinţa în
două minute şi să sufere leziuni cerebrale permanente în patru
până la şase minute. Nouă din zece copii care au murit înecaţi
erau supravegheaţi de părinţi. Un copil se poate îneca şi în apa
adâncă de numai o palmă. A vorbit despre cât de important este
să ştii să acorzi primul ajutor şi despre faptul că treizeci de mii de
australieni mor în fiecare an în urma stopului cardio-respirator
pentru că n-au avut în preajmă pe cineva cu minime cunoştinţe
despre manevrele de resuscitare care să le salveze viaţa. A vorbit
despre munca minunată a celor de la Careflight şi despre faptul
că întotdeauna erau foarte recunoscători pentru donaţii.
Când a terminat, preşedinta asociaţiei i-a dat o cutie cu
bomboane şi i-a rugat pe ceilalţi membri s-o aplaude cu împreună
cu ea pe invitata lor de astăzi care le-a spus lucruri foarte
interesante. Foarte educative, slavă Domnului că fiica ei şi-a
revenit complet şi poate că data viitoare Clementine va putea să
vină să le cânte la violoncel!
După aceea în timp ce se îndrepta spre uşă, cu rochia udă în
spate de transpiraţie, un bărbat s-a apropiat de ea ştergându-se
la gură cu un şerveţel. Ea şi-a făcut curaj. Uneori oamenii nu se
abţineau să nu vină după ea să o mustre, să o informeze că
niciodată n-ar fi trebuit să-şi ia ochii de la un copil mic.
Dar cum a văzut chipul omului, şi-a dat imediat seama că nu
era unul dintre aceştia. Era altfel. Avea autoritatea relaxată a
cuiva care fusese cândva şef, dar ochii vineţii ai cuiva care
suferise o pierdere devastatoare. Pielea din jurul ochilor semăna
cu coaja unui fruct care se înmuiase şi aproape putrezea.
Avea o poveste pe care trebuia s-o spună. Era treaba ei să
asculte. Aceasta a fost adevărata ei penitenţă.
Probabil că va plânge. Femeile nu plângeau. Femeile în vârstă
erau tari ca piatra, dar se pare că bărbaţii deveneau mai sensibili
cu vârsta; emoţiile îi luau prin surprindere, de parcă o barieră
protectoare se uzase cu trecerea timpului.
S-a pregătit.
— Nepotul meu ar fi împlinit treizeci şi doi de ani weekendul
acesta, a spus el.
— Ah, a spus Clementine.
A aşteptat povestea. Exista întotdeauna un lanţ de evenimente
care trebuiau explicate: dacă nu s-ar fi întâmplat asta, dacă s-ar fi
întâmplat ailaltă. În cazul de faţă totul a început de la un telefon
defect. Telefonul de la parter al fiicei lui se defectase, aşa că ea a
alergat la etaj să răspundă, şi în acel moment, vecinul de alături a
bătut la uşă şi a început să vorbească cu ginerele lui, şi între timp
micuţul a ieşit afară. A tras un scaun lângă poarta piscinei. Era o
minge de tenis care plutea în piscină. Era un mic năzdrăvan. Nu
putea să stea liniştit o clipă. N-ai fi zis că avea destulă forţă ca să
tragă scaunul acela, dar l-a tras. Cu hotărâre.
— Îmi pare foarte rău, a spus Clementine.
— Ei, eu doar am vrut să-ţi spun că ai făcut un lucru bun, a zis
omul.
Bine că nu începuse să plângă.
— Sensibilizarea publicului. Este un lucru bun. Îi face pe
oameni să fie mai prudenţi. Familiile nu trec peste o astfel de
nenorocire. Căsnicia fiicei mele s-a destrămat. Soţia mea nu şi-a
mai revenit niciodată. Ştii, ea a fost cea care a sunat la telefon. Nu
şi-a iertat niciodată ca a sunat în momentul acela. N-a fost vina
ei, fireşte, sau vina vecinului, a fost doar ghinion, un moment
nefericit, dar asta este. Accidente se întâmplă tot timpul. Oricum.
Ai făcut o treabă bună azi, copilă dragă. Ai vorbit foarte bine.
— Mulţumesc, a spus Clementine.
— Sigur nu vrei să mai rămâi cu noi la desert? Aici fac o
pavlova foarte gustoasă.
— Drăguţ din partea dumneavoastră, a spus Clementine. Dar
trebuie să plec.
— Nicio grijă, du-te, sunt sigur că eşti ocupată, a spus omul şi
a bătut-o cu palma pe braţ.
Uşurată, s-a îndreptat spre uşa.
— Tom, a spus el brusc.
Ea s-a întors, făcându-şi curaj. Acu-i acu’.
Lui i s-au umplut ochii de lacrimi. I s-au revărsat pe obraji.
— Aşa îl chema pe micuţ. În caz că te întrebai.
Clementine a plâns tot drumul spre casă: pentru micuţ, pentru
bunica lui care dăduse telefonul, pentru bunicul care şi-a spus
povestea şi pentru părinţi, întrucât căsnicia lor nu a supravieţuit
şi întrucât nici căsnicia ei nu părea că va supravieţui.
Capitolul 67
Tiffany a intrat în zona de living şi s-a oprit când văzut-o pe
Dakota care stătea cu picioarele încrucişate pe locul de la
fereastră. Citea o carte într-un mic cerc de lumină proiectat de
veioză, cu pătura albastră pufoasă peste picioare, în timp ce
stropi de ploaie alunecau pe geamul din spatele ei. Barney se
cuibărise în poala ei. Dakota îl mângâia absentă pe o ureche în
timp ce citea.
Tiffany s-a abţinut la timp să nu exclame „Citeşti!” şi în schimb
a spus:
— Aici erai!
Dakota a ridicat privirea din carte şi a privit-o întrebător.
— Nu ştiam unde eşti, a spus Tiffany.
— Aici sunt, a spus Dakota, plecându-şi din nou privirea în
carte.
— Da, aşa e.
Tiffany s-a îndepărtat.
— Da, sigur că eşti aici… acolo.
L-a găsit pe Vid stând la masa din bucătărie uitându-se pe
laptop la „Masterchef” să vadă cum se face aluatul tempura
perfect. Era oficial obsedat după cina de aseară care îl
entuziasmase peste măsură.
— Citeşte din nou, a şoptit Tiffany arătând cu degetul peste
umăr.
Vid i-a arătat fugitiv cu mâna semnul OK şi a continuat să se
uite la ecran.
— Frigi după sunet, nu după ochi, a spus el. Interesant, nu?
Şi-a pus mâna la ureche ca să arate.
Tiffany s-a aşezat lângă el şi s-a uitat la chef-ul care demonstra
cum să „întinzi uşor” un crevete.
— A fost bine că ne-am dus aseară, a spus ea.
Vid a ridicat din umeri.
— Erau ciudaţi. N-au zis nimic. Muţi.
— Asta pentru că tu nu le-ai dat ocazia să vorbească, a spus
Tiffany.
Când era agitat, Vid vorbea. În seara dinainte ai fi zis că nici n-
a răsuflat timp de zece minute cât a durat scurta lor vizită
neobişnuită.
Doar cei trei copii se comportaseră normal. Holly şi Ruby
fuseseră entuziasmate s-o vadă pe Dakota şi o trăseseră după ele
să-i arate camere, jucării şi tot ce mai aveau prin casă. „Ăsta e
frigiderul nostru”, spusese Holly. „Ăsta e televizorul nostru. Ăsta e
violoncelul lui mami. Să nu pui mâna pe el! Nu ai voie să pui
mâna pe el sub nicio formă.”
Între timp adulţii stătuseră în living într-o atmosferă ciudată şi
stânjenitoare. Sam a evitat orice contact vizual cu Tiffany ca şi
când era ilegal s-o privească. Părea încordat cu totul.
— Nici măcar nu ne-au oferit ceva de băut! a spus Vid.
Nu putea să treacă peste asta. El ar fi oferit ceva de băut şi în
timpul unui cutremur.
— Da, mă rog, a spus Tiffany. Nu le-a convenit că ne-am dus pe
la ei.
— Hmm, a spus Vid. Fetiţa arată bine. Foarte sănătoasă. Roşie
în obrăjori. Ar trebui să fim fericiţi. Să sărbătorim.
— Cred că ei se simt vinovaţi, a spus Tiffany.
— Dar ea e bine, se simte perfect, este frumoasă! a spus Vid cu
fermitate. Datorită Erikăi şi lui Oliver. Totu-i bine. Ce rost aveau
feţele alea încruntate? Acum, sssstt, încerc să mă concentrez la
tempura mea.
— Tu eşti ăla care vorbeşte.
Tiffany i-a dat un plici peste gât cu vârful degetului când s-a
ridicat. În replică, el i-a dat o palmă peste fund. Ea s-a dus la
chiuvetă ca să-şi ia un pahar cu apă şi a stat să se uite la Dakota
cum citeşte. Se simţea extraordinar de mulţumită de ea, de parcă
reuşise să încheie o afacere dificilă. Faptul că îi vizitaseră pe
Clementine şi Sam fusese exact ce trebuia făcut. Un lucru
stânjenitor la nivel social, dar categoric bun pentru familia ei.
Seara trecută, în timp ce stăteau în hol gata de plecare şi Vid
trăncănea întruna despre parchetul din lemn masiv de eucalipt,
Clementine o trăsese deoparte pe Dakota, îi prinsese o mână într-
ale ei într-un mod aproape ceremonios şi îi spusese „Mama ta mi-
a spus că te-ai simţit prost pentru ce s-a întâmplat cu Ruby la voi
acasă. Dakota, îţi interzic să te mai simţi prost, nici măcar un
minut, nici măcar o secundă, bine? A fost vina mea.”
Tiffany nu se aşteptase ca Dakota să spună ceva, de cât să
clatine mută din cap, dar, spre surprinderea ei, Dakota a vorbit,
cu claritate, deşi a rămas cu ochii pironiţi la mâna ei prinsă în
mâinile lui Clementine.
„Ar fi trebuit să vă spun că mă duc în casa să citesc.”
„Dar, vezi tu, eu am ştiut că tu te duseseşi în casă”, a spus
Clementine. „Am ştiut din clipa când ai intrat în casă, mama ta
mi-a spus, deci n-a avut nicio legătură cu… nimic! Tu nu erai
dădaca lor! Când vei fi mai mare, probabil că vei face pe dădaca şi
vei fi foarte responsabilă, de fapt vei fi minunată, ştiu asta, însă
fetele mele nu erau responsabilitatea ta în după-amiaza aceea.
Deci trebuie să-mi promiţi că n-o să-ţi mai faci griji din cauza asta
pentru că…” Un moment, lui Clementine i-a tremurat vocea.
„Pentru că nu suport să te simţi şi tu prost din cauza asta. Sincer,
nu suport.”
Tiffany a văzut-o pe Dakota crispându-se, dezgustată de atâta
emoţie nedisimulată, de adult, din vocea lui Clementine.
Clementine i-a dat drumul şi în clipa aceea a fost aproape vizibil
că Dakota a luat o decizie: decizia de a accepta iertarea păcatului
şi de a fi din nou copil.
Iar acum citea din nou.
Dakota îi spusese lui Tiffany că renunţase la citit ca
«pedeapsă”, deoarece ăsta era lucrul care îi plăcea cel mai mult pe
lume. „Aveai de gând să renunţi la citit definitiv?” o întrebase
Tiffany şi Dakota ridicase din umeri. A recunoscut şi faptul că
distrusese exemplarul ei din Jocurile foamei deoarece era cartea
pe care o citea când Ruby era să se înece. Tiffany se gândise să-i
spună că n-ar trebui să-şi distrugă bunurile, cărţile costă bani,
banii nu creşteau în copaci etc., dar i-a spus în schimb: „Am să-ţi
cumpăr alt exemplar” şi la început Dakota a spus încet: „Oh, nu-i
nevoie”, dar când Tiffany a insistat, a spus: „Mulţumesc, mamă,
ar fi minunat, pentru că era o carte grozavă”.
Acum Tiffany o privea cum dădea paginile, adâncită în lumea
ei. Fără să mai sufle vreodată o vorbă despre cum s-a simţit
atâtea săptămâni la rând, chinuită de remuşcări ascunse. Isuse,
va trebui să stea cu ochii ca un şoim pe copilul ăsta. Semăna cu
Louise, sora lui Tiffany, care era „mult prea profundă”, după cum
spunea mama lor, în timp ce Tiffany probabil era mult prea
superficială.
S-a auzit soneria de la intrare.
— Răspund eu, a spus Tiffany inutil, deoarece era clar că nici
Vid şi nici Dakota nu aveau de gând să se mişte.
A avut un sentiment de déjà-vu. Dakota stând pe bancheta de
la fereastră. Cineva sunând la uşă. Dimineaţa zilei cu grătarul.
— Bună ziua, eu sunt…
Bărbatul din pragul uşii s-a oprit. A măsurat-o cu privirea de
sus până jos. Tiffany purta pantaloni de yoga şi un tricou vechi,
dar bărbatul se uita la ea de parcă era îmbrăcată în ţinuta ei de
dans de pe vremea când era elevă. Tiffany şi-a împins un şold în
faţă şi a aşteptat (sincer vorbind, îi plăcea, era binedispusă.)
Bărbatul a revenit cu privirea pe chipul ei.
Te costă zece dolari, amice.
— Bună ziua, a spus bărbatul dregându-şi vocea.
Avea până în treizeci de ani, era foarte blond şi se înroşise la
faţă. Era adorabil. În regulă, te las gratis.
— Bună, a spus Tiffany cu vocea răguşită, privindu-l direct în
ochi, numai ca să vadă dacă reuşea să-l facă roşească mai mult,
ceea ce, da, se pare că reuşea. Bietul de el s-a făcut roşu ca racul.
— Sunt Steve, a spus el întinzând mâna. Steve Lunt.
Avea un ton cam preţios. O voce articulată cu grijă şi pe care îţi
venea s-o imiţi.
— Unchiul meu, stră-unchiul meu, Harry Lunt, a locuit alături.
— Oh, da.
Tiffany şi-a îndreptat poziţia în timp ce i-a strâns mâna. Fir-ar.
— Bună. Eu sunt Tiffany. Ne pare foarte rău pentru unchiul
tău.
— Mulţumesc, dar eu nu l-am întâlnit decât o singură dată
când eram copil, a spus Steve. Şi sincer să fiu, a băgat spaima în
mine.
— N-am ştiut că avea rude, a spus Tiffany.
— Suntem toţi în Adelaide, a spus Steve căruia între timp
culoarea îi revenise la normal. Şi, după cum sunt sigur că ştiţi,
Harry nu era prea sociabil.
— Eh… a spus Tiffany.
— Noi eram singurele rude ale lui Harry, iar mama a făcut tot
ce-a putut, dar mai mult decât un telefon şi o felicitare de Crăciun
nu primea. Biata mama stătea şi nu zicea nimic în timp ce el ţipa
la ea şi o insulta.
— Noi, toţi vecinii, ne-am simţit groaznic că au trecut atâtea
săptămâni până să… până să ne dăm seama…
Tiffany s-a oprit.
— Înţeleg că dumneavoastră aţi găsit cadavrul, a spus Steve.
Probabil că a fost teribil.
— Da, a spus Tiffany. A fost.
Şi-a adus aminte cum a vomitat în ghiveciul de flori. Ce se
întâmplase cu acel ghiveci? Oare acest biet tânăr se ocupa de el?
— Mă simt prost că nu l-am supravegheat mai atent.
— Mă îndoiesc că i-ar fi plăcut să-l supravegheze cineva, a spus
Steve. Dacă asta vă face să vă simţiţi mai bine, se pare că i-a spus
mamei că sunteţi nişte oameni cumsecade.
— A spus el că suntem cumsecade? a întrebat Tiffany uluită.
Steve a zâmbit.
— Cred că exact cuvintele pe care le-a folosit el au fost „destul
de cumsecade”. Oricum, eu doar voiam să vă spun că vom renova
casa, după care o vom scoate la vânzare. Sper să nu vă deranjeze
prea tare zgomotul
— Mulţumesc, a spus Tiffany. Sunt sigură că va fi bine. De
obicei, noi ne trezim devreme.
— În regulă. Mă bucur că v-am cunoscut. Cred că e cazul să
mă întorc.
Tiffany a închis uşa şi i-a venit în minte Harry, cu spinarea lui
firavă şi cocârjată, în timp ce-şi târşâia picioarele pe peluza din
faţa casei lui. Şi-a adus aminte de furia din ochii lui când a ţipat
la ea „Eşti proastă?”
Interesant că furia şi frica puteau să semene atât de mult.
Capitolul 68
— Se pare că mama o să vină până la urmă, a spus Erika.
Aşteptase toată ziua ca maică-sa să-i telefoneze şi să-i spună că
o doare capul sau că „nu prea are chef” sau că plouă prea tare
sau, culmea, că „mai face puţină ordine că n-a mai făcut de mult”,
asta ca să nu vină cu ei la masă la părinţii lui Clementine.
Dar nu primise niciun telefon. Într-un minut o vor lua pe mama
ei de-acasă şi vor afla ce personalitate alesese pentru astă seară.
Sylvia opta deseori pentru o persoană visătoare, boemă, când
se vedea cu părinţii lui Clementine, de parcă ea era vreo artistă,
iar ei erau nişte provinciali limitaţi, care se oferiseră s-o ajute să
aibă grijă de fiica ei ca să n-o deranjeze de la preocupările ei
artistice. O altă opţiune necunoscută era o femeie cu mişcări
feline, sexoasă, beţivă şi blazată (un fel de Elizabeth Taylor),
numai că Sylvia nu bea, ea doar ţinea paharul cu apă cu o
eleganţă neglijentă, de parcă era un martini, şi vorbea cu o voce
groasă, îngroşată. Indiferent de personalitatea pe care o alegea,
ideea era să arate că ea era cumva specială şi aparte, şi de aceea
nu trebuia să se simtă vinovată sau din cale-afară de
recunoscătoare pentru faptul că Erika petrecuse atât de mult
timp acasă la Clementine în copilărie.
— Asta e, a spus Oliver.
Era într-o dispoziţie de zile mari. Clementine completase toate
formularele intermediare, fusese la analize de sânge şi făcuse o
programare pentru săptămâna următoare la un consilier de la
clinica de FIV. Lucrurile se puneau în mişcare. De fiecare dată
când Clementine îi va da ceva la masă astă seară, probabil că el îi
va studia structura osoasă şi îşi va imagina cum spermatozoizii
lui super-eficienţi (testele au arătat că aveau o motilitate perfectă)
se mişcă vioi pe placa Petri cu ovulele ei.
— Părinţii lui Clementine ştiu să-i facă faţă, a spus el.
Telefonul Erikăi a scos un bip chiar când Oliver a cotit pe
strada Sylviei şi ei i-a tresărit inima.
— Amânare în ultimul moment! a strigat ea bucuroasă.
Dar era maică-sa care îi cerea s-o anunţe când erau aproape ca
să iasă să-i aştepte afară.
Erika i-a scris: „Chiar acum ne apropiem.”
Maică-sa i-a răspuns: „Minunat!! xx”
Dumnezeule! Două semne de exclamare şi pupici. Ce însemna
asta?
— Se pare că vecinii au pus deja pancarta cu anunţul De
vânzare, a spus Oliver.
A tras pe dreapta.
— Uau! a spus el. S-a întrecut pe sine.
— Ţi-am spus eu, a zis Erika.
Curtea Sylviei arăta la fel ca atunci când trecuse Erika pe la ea
cu o zi înainte. Poate mai rău? Nu-şi amintea
— Cred că trebuie să chemăm nişte profesionişti, a spus Oliver
fără să-şi ia ochii de la curte. S-o scoatem undeva şi să facem asta
cât e ea plecată.
— N-o mai păcălim a doua oară, a spus Erika.
Odată o luase pe maică-sa de-acasă într-un weekend şi
trimisese nişte oameni de la o firmă de curăţenie, după care a
adus-o înapoi într-o casă frumoasă, de nerecunoscut. Când a
ajuns, mama ei i-a dat o palmă peste faţă şi a refuzat să mai
vorbească cu ea şase luni de zile din cauza „trădării” ei. Ştiuse că
o trăda. Se simţise ca Iuda tot weekwndul.
— O rezolvam noi. Uite că vine. Arată… Doamne, arată
minunat.
Oliver a sărit din maşină în ploaie ca să-i deschidă Sylviei
portiera din spate, aceasta având o umbrelă mare, albă, cu mâner
din lemn, şi purtând un superb costum crem făcut pe comandă,
ceva ce-ar purta Jane Fonda la decernarea unui premiu pentru
întreaga carieră artistică. Avea părul tapat şi lucios, fusese
probabil la coafor, şi cum a urcat în maşină, Erika n-a simţit
decât parfum – nimic igrasios, mucegăit sau stricat.
Era un truc. Trucul suprem. În seara asta nu aveau să pretindă
că exista un motiv pentru care părinţii lui Clementine practic o
adoptaseră pe Erika. În seara asta vor pretinde că asta nu s-a
întâmplat niciodată, şi bineînţeles că toţi vor fi de acord şi o vor
lăsa să scape. Toţi se vor comporta ca şi cum Sylvia locuia într-o
casă care se potrivea cu acea superbă ţinută nou-nouţă.
— Bună draga mea, a spus Sylvia cu o voce liniştită şi
feminină, de mamă simpatică. Arăţi bine, a spus Erika.
— Da? Mulţumesc, a spus maică-sa. Am sunat-o pe Pam mai
devreme s-o întreb dacă pot să aduc ceva şi ea a insistat să nu
aduc absolut nimic A spus ceva foarte misterios, cum că seara
asta este în cinstea ta şi-a lui Oliver, deşi ştie că vouă nu vă place
să vorbiţi despre asta, dar evident este veşnic îndatorată. M-am
gândit, Doamne, cumva scumpa şi bătrâna Pam s-a ţăcănit până
la urmă?
Oliver a tuşit uşor şi i-a aruncat Erikăi un zâmbet mâhnit şi
reţinut.
Normal, Erika nu-i suflase o vorbă maică-sii despre ce se
întâmplase la grătar. Ai crede că era o poveste simplă, dar cine
ştie cum va reacţiona?
— Am fost la un grătar la vecinii de alături şi Ruby a căzut într-
o fântână, a spus Erika. Oliver şi cu mine am… am salvat-o. A
trebuit să-i facem manevre de resuscitare. Şi-a revenit.
Pe bancheta din spate s-a făcut linişte.
— Ruby este cea mică, nu? a întrebat mama Erikăi pe un ton
normal. Câţi ani are? Doi?
— Da, a spus Erika.
— Ce s-a întâmplat? N-a văzut nimeni când a căzut? Unde era
mama ei? Ce făcea Clementine?
— N-a văzut nimeni când a căzut, a spus Erika. A fost o
întâmplare nefericită.
— Şi… nu respira când aţi scos-o din apă?
— Nu, a spus Erika.
A văzut că mâinile lui Oliver s-au încleştat pe volan.
— Aţi lucrat amândoi?
— Oliver a făcut compresiile, eu am făcut insuflările.
— Cât a durat până a răspuns la manevre?
— Mie mi s-a părut o veşnicie, a spus Erika.
— Cred şi eu, a spus Sylvia calmă. Cred şi eu.
Apoi s-a aplecat şi i-a bătut pe amândoi pe umăr.
— Bravo vouă, a zis ea. Sunt foarte mândră de amândoi. Foarte
mândră.
Nici Erika şi nici Oliver nu au spus nimic, dar Erika a simţit
cum maşina s-a umplut de fericirea lor reciprocă; amândoi
reacţionau ca nişte plante însetate de apă când venea vorba de
aprobarea părinţilor.
— Aşadar, Miss Perfecţiune Clementine nu e chiar atât de
perfectă! a spus Sylvia satisfăcută în timp ce s-a lăsat pe speteaza
banchetei.
Se simţea un soi de răutate triumfătoare în vocea ei.
— Ha! Ce-a spus Pam despre asta? Fiica mea i-a salvat viaţa
nepoatei ei!
Erika a oftat, iar Oliver s-a făcut mic. Bineînţeles ca ea va strica
momentul. Bineînţeles că-l va strica.
— Pam este foarte recunoscătoare, a spus ea sec.
— Ei bine, cu asta sigur te-ai achitat, nu-i aşa, pentru tot ce-a
făcut, chipurile, familia aia pentru tine.
— Mamă, n-au făcut nimic chipurile, a spus Erika. Casa lor a
fost un adăpost pentru mine.
— Adăpost, a pufnit Sylvia.
— Da, aşa e, un adăpost cu apă curentă, electricitate şi
mâncare adevărată la frigider. Ah, şi fără şobolani. Asta a fost
frumos. Că n-aveau şobolani.
— Las-o baltă, a spus încet Oliver.
— Ce vreau eu să spun, dragul meu copil, este că de-acum nu
trebuie să ne mai simţim chiar atât de recunoscători faţă de ei,
nu? Chiar atât de servili. De parcă ei ar fi stăpânii noştri feudali.
I-ai salvat viaţa acelui copil!
— Da şi acum Clementine o să ne doneze ovule ca să putem
avea şi noi un copil, aşa că din nou le suntem recunoscători, a
spus Erika.
A fost o greşeală. De cum i-a ieşit pe gură, şi-a dat seama că a
fost o greşeală.
A trecut o secundă. Erika s-a uitat la Oliver. El a clătinat din
cap în timp ce a apăsat resemnat pe semnalizator pentru a vira la
dreapta.
— Scuze… ce ai spus?
Sylvia s-a aplecat în faţă cât i-a permis centura de siguranţă.
— Fir-ar să fie, Erika, a oftat Oliver.
— Am făcut fertilizare în vitro în ultimii doi ani, a spus Erika.
Dar ovulele mele sunt… stricate.
Din cauza ta, s-a gândit. Pentru că am crescut în murdărie,
înconjurată de putregaiuri şi stricăciuni, aşa că germenii, sporii şi
tot felul de dăunători au intrat în corpul meu. Nu fusese deloc
surprinsă când a văzut că nu poate să rămână însărcinată.
Normal că ovulele ei se stricaseră. Nicio surpriză!
— Nu sunt „stricate” a spus Oliver mâhnit. Nu spune asta.
— Nu mi-ai zis niciodată că faci fertilizare în vitro, a spus
Sylvia. Ai uitat cumva să-mi spui? Sunt asistentă! Aş fi putut să-ţi
ofer sprijin… sfaturi!
— Da, vezi să nu, a spus Erika.
— Cum adică „Da, vezi să nu”?
— N-am spus nimănui, a spus Oliver. Am ţinut pentru noi.
— Suntem oameni ciudaţi, a spus Erika. Ştim asta.
— Tu ai zis mereu că nu vrei copii, a spus Sylvia.
— M-am răzgândit, a spus Erika.
Ai fi zis că semnase un contract la cât de des i se amintea acest
lucru.
— Şi Clementine s-a oferit să-ţi doneze ovule? a întrebat Sylvia.
— Noi am rugat-o, a spus Erika. Am rugat-o înainte… să se
întâmple cu Ruby.
— Poţi să pariezi şi ultimul ban că ăsta e motivul pentru care o
face, a spus Sylvia.
— Ştii, încă n-am stabilit nimic, a spus Oliver. Suntem abia la
început. Clementine mai are de făcut analize, de discutat cu un
consilier…
— E o idee oribilă, a spus mama Erikăi. O idee absolut oribilă.
Cu siguranţă că există alte opţiuni.
— Sylvia, a început Oliver.
— Nepotul meu nu va fi cu adevărat al meu! a spus Sylvia.
Narcisista. Aşa a descris-o psihoterapeuta Erikăi. O narcisistă
clasică.
— Nepotul meu va fi nepotul lui Pam, a continuat Sylvia. Nu-i
de ajuns că a trebuit să-mi ia fata, oh, nu, acum poate să mă ia
de sus şi cu asta: „Ne bucurăm foarte mult să vă ajutăm, Sylvia”.
Atât de binevoitoare şi de îngâmfată. E o idee oribilă! Să n-o faci.
Va fi un dezastru.
— Nu-i vorba de tine, Sylvia, a spus Oliver.
Erika a sesizat o undă de furie în vocea lui. Asta a neliniştit-o.
El rareori se înfuria şi întotdeauna vorbea cu soacra lui cu o
politeţe scrupuloasă.
— De ce naiba aţi rugat-o pe ea? a întrebat Sylvia. Găsiţi un
donator anonim. Nu vreau ca nepotul meu să aibă ADN-ul lui
Pam! Are urechile mari ca de elefant! Erika! Dacă copilul vostru
moşteneşte urechile lui Pam?
— Mamă pentru Dumnezeu! a spus Erika. Am citit undeva că
există o genă asociată cu disposofobia. Cred că prefer un copil
care să aibă vechile mari decât să devină unul care suferă de
disposofobie.
— Te rog să nu foloseşti acest cuvânt. Nu sufăr cuvântul ăsta.
E atât de…
— Corect? a murmurat Erika.
Au urmat câteva secunde de tăcere, iar Sylvia s-a repliat
repede.
— Ce-o să spui când o să vină Clementine în vizită? a întrebat
ea. Oh, uite, scumpa mea, a venit mama ta adevărată? Du-te să
cântaţi amândouă la violoncel.
— Sylvia, te rog, a spus Oliver.
— Este ceva nefiresc, asta e. Ştiinţa a ajuns prea departe. Doar
pentru că poţi să faci ceva nu înseamnă că trebuie să şi faci.
Au intrat cu maşina pe strada unde locuiau părinţii lui
Clementine. Când era copil, Erikăi nu-i lua decât zece minute ca
să ajungă, să lase toată mizeria şi ruşinea în urmă. Erika s-a uitat
pe geam când au oprit în faţa unei case îngrijite, în stil
californian, cu uşa de la intrare de un verde-oliv. Numai cât vedea
uşa aceea verde-oliv şi simţea că i se liniştesc bătăile inimii.
Oliver a oprit ştergătoarele, a rotit cheia în contact, şi-a
desfăcut centura de siguranţă şi s-a întors să se uite la soacra lui.
— Am putea, te rog, să nu discutăm despre asta la masă? a
spus el. Pot să te rog acest lucru, Sylvia?
— Bineînţeles că n-o să vorbesc.
Apoi Sylvia a coborât glasul.
— Să te uiţi totuşi la urechile lui Pam, e tot ce-ţi cer.
Şi-a mângâiat lobul urechii.
— Eu am nişte urechi atât de delicate.
Capitolul 69
— Ding, ding, ding! a bătut Pam cu lingura în paharul de apă şi
s-a ridicat în picioare. Puteţi, vă rog, să-mi acordaţi puţină
atenţie?
Clementine ar fi trebuit să ştie. Urma un discurs. Normal.
Maică-sa ţinuse discursuri toată viaţa ei. Fiecare zi de naştere,
fiecare vacanţă, fiecare reuşită academică, muzicală sau sportivă
cât de mică merita un discurs.
— Vai, dragă, ai de gând să ne cânţi, Pam? a întrebat Sylvia
întorcându-se în scaun să se uite la ea.
I-a făcut cu ochiul lui Clementine.
Clementine a scuturat din cap spre ea. Ştia că Sylvia fusese o
mamă groaznică pentru Erika, spusese şi făcuse lucruri de
neiertat de-a lungul anilor, asta pe lângă problema cu
disposofobia, dar întotdeauna nutrise cu perfidie o afecţiune faţă
de ea. Pe Clementine o amuzau subversivitatea Sylviei,
comentariile ei neobişnuite, poveştile ei încâlcite şi remarcile ei
viclene, acide. Mama ei, din contră, părea întotdeauna atât de
cumpătată şi de serioasă, ca o nevastă de preot bine intenţionată.
Pe Clementine o amuzau mai ales ţinutele Sylviei. Aceasta reuşea
cu uşurinţă să arate ca o intelectuală boemă, o prinţesă rusoaică
sau o persoană fără adăpost. (Din păcate, la nunta Erikăi alesese
„persoană fără adăpost”, asta ca să demonstreze o chestie inutilă,
încurcată şi de mult uitată.)
În această seară, Sylvia arăta ca o doamnă care a ieşit la masă.
Ai fi zis că în această seară avea să se întoarcă acasă într-o vilă
opulentă unde o aştepta un soţ bancher.
— Sper să-mi îngăduiţi să spun câteva cuvinte, a spus Pam. În
această seară sunt aici doi oameni pe care nu-i pot numi altfel
decât…
A făcut o pauză şi a inspirat adânc cutremurându-se.
— Nişte eroi tăcuţi.
— Ascultaţi, ascultaţi, a spus tatăl lui Clementine cam prea
tare.
Băuse mai mult decât de obicei. Mama Erikăi îl făcea
întotdeauna să se simtă agitat. Odată, aceasta stătuse lângă el la
un concert şcolar şi, în timp ce discutau despre politica locală, se
pare că ea i-a pus mâna „foarte aproape de… ştiţi voi ce” (aşa s-a
exprimat Pam), făcându-l pe tatăl lui Clementine să „scoată un
sunet foarte ciudat, ca un scheunat”.
— Da, asta sunt ei, nişte eroi tăcuţi, cuminţi, care nu se laudă,
şi totuşi nişte eroi, a continuat Pam.
— Oooh, a făcut Sylvia lăsând capul într-o parte, într-o poză de
modestie, „Oh, aiurea”, ca şi când Pam se referea la ea.
Erika şi-a rotit un umăr de parcă voia să-şi dezmorţească ceafa.
Oliver şi-a pus mai bine ochelarii pe nas şi a tuşit uşor. Amândoi
păreau teribil de jenaţi. „De ce ai invitat-o pe mama Erikăi?” o
întrebase Clementine pe Pam mai devreme în seara aceea.
„Am crezut că ar fi frumos faţă de Erika”, se disculpase Pam.
„N-am mai văzut-o pe Sylvia de mult, iar situaţia ei s-a înrăutăţit
în ultimul timp, m-am gândit că ar fi bine”.
„Dar Erika o urăşte pe mama ei”, a spus Clementine.
„Nu o urăşte”, spusese Pam, dar părea întoarsă pe dos. „Of,
Doamne, probabil că n-ar fi trebuit s-o invit, ai dreptate, Erika s-
ar fi simţit mai bine fără ea. Încerci să faci ce trebuie, dar uite că
nu întotdeauna îţi iese.”
Acum s-a uitat veselă la cei prezenţi.
— Ei nu vor premii. Nu vor medalii. Probabil că nu vor nici
măcar acest discurs!
A râs binedispusa.
— Eu vreau o medalie, a spus Holly.
— Ssst, Holly, a spus Sam care stătea de cealaltă parte a lui
Holly.
Mâncarea din farfuria lui era aproape neatinsă.
— Totuşi, unele lucruri nu pot rămâne nespuse, a continuat
Pam.
— Dar eu vreau o medalie! a insistat Holly.
— Nu există nicio medalie, a spus Clementine printre dinţi.
— Şi de ce bunica a zis că este?
— N-a zis, a insistat Sam.
Mama Erikăi a chicotit teribil de amuzată.
— Recunoştinţa pe care le-o datorăm Erikăi şi lui Oliver este
atât de mare, a spus Pam, încât nici măcar nu pot să…
— Te deranjează dacă îmi dai şi mie apa, Martin? a şoptit Sylvia
tare către tatăl lui Clementine.
Pam s-a oprit şi s-a uitat la soţul ei care s-a ridicat pe jumătate
şi a pus încurcat carafa de apă lângă Sylvia, evitând orice contact
vizual cu ea.
— Scuze, Pam, a spus Sylvia. Continuă. Apropo, frumoşi cercei.
Nedumerită, Pam a dus mâna la ureche. Avea aceiaşi cercei de
aur simpli pe care îi purta mereu.
— Mulţumesc, Sylvia. Unde rămăsesem?
— La recunoştinţă, a spus Sylvia serviabilă în timp ce-şi turna
un pahar cu apă.
Oliver a lăsat capul pe spate şi a început să se uite cu atenţie la
tavan, căutând parcă inspiraţie sau izbăvire.
— Da, recunoştinţă, a spus Pam.
Ruby, care stătea pe o pernă pusă pe un scaun lângă
Clementine, a lăsat brusc lingura pe masă cu un aer hotărât şi s-
a dat jos.
— Unde te duci? a şoptit Clementine.
Ruby şi-a pus mâna într-o parte a gurii, ca pentru a şopti un
secret.
— Mă duc să stau la bunicu’ pe genunchi.
— Eu am vrut să stau la bunicu’ pe genunchi, a pufnit Holly.
Eu tocmai voiam să mă duc să stau la bunicu’ pe genunchi.
— Există un citat, a spus Pam. (Întotdeauna era.)
A deschis braţele larg, cu palmele spre tavan. Îi plăcea să
spună citatele însoţite de acest gest de politician.
— Prietenii sunt familia pe care ne-am ales-o singuri.
— Într-adevăr, a spus Sylvia. Foarte adevărat.
— Nu ştiu cine a spus-o, a recunoscut Pam, căreia îi plăcea să
atribuie cuiva citatele. Am vrut să verific.
— Nicio grijă, Pam, putem să căutăm mai târziu, a spus tatăl
lui Clementine.
— Oliver poate să verifice chiar acum! a propus Sylvia. Oliver.
Unde-ţi e telefonul? Este foarte rapid. Ţâc-ţâc-ţac şi a găsit
răspunsul!
— Mamă, a spus Erika.
— Ce? a spus Sylvia.
— Prietenii sunt familia pe care ne-am ales-o, a repetat Pam.
Iar eu sunt foarte bucuroasă că Clementine şi Erika au ales să fie
prietene.
S-a uitat la Clementine, apoi s-a uitat repede în altă parte.
— Erika. Oliver. Prin acţiunile voastre extraordinare din ziua
aceea, i-aţi salvat viaţa lui Ruby. Niciodată nu vom putea să vă
răsplătim cu adevărat. Recunoştinţa pe care noi v-o datorăm…
— Cred că am vorbit deja despre recunoştinţă, a spus Sylvia.
Nu? Oricum, din câte-am înţeles, datoria urmează să fie plătită…
— Sylvia, a spus Oliver.
Sylvia i-a aruncat lui Clementine o privire ştrengărească. S-a
aplecat spre ea şi i-a şoptit astfel încât Oliver şi Erika să nu audă.
—Tu şi Oliver, he?
Clementine s-a încruntat. N-a înţeles.
— Faceţi împreună un copil! a lămurit Sylvia.
Ochii i-au strălucit plini de maliţiozitate.
Clementine a văzut că Erika şi-a încordat maxilarul ca şi cum
îndura o procedură medicală dureroasă, dar necesară.
— Erika şi Oliver. Vă iubim. Vă mulţumim. Închinăm în cinstea
voastră, a spus Pam ridicând paharul. Pentru Erika şi Oliver.
Toată lumea s-a grăbit să ia câte un pahar, care cu vin, care cu
apă, şi să-l ridice în cinstea lor.
— Noroc! a strigat Holly şi a încercat să-şi ciocnească paharul
cu limonadă de paharul cu vin al lui Clementine. Noroc, mami!
— Da, noroc. Ai grijă, Holly, a spus Clementine.
Şi-a dat seama că Holly era pe punctul de a face o prostie. În
ultimul timp nu ştiai niciodată ce avea de gând să facă, iar acum
băuse prea multă limonadă.
— Noroc, tati! a spus Holly.
Sam nici n-a observat-o. Rămăsese cu paharul ridicat şi cu
ochii la Ruby care stătea pe genunchii lui Martin, şoptindu-i ceva
lui Tel.
— Am spus noroc, tati, a repetat Holly supărată, apoi s-a ridicat
în genunchi pe scaun şi a ciocnit atât de tare paharul ei de apă de
paharul cu vin al tatălui ei, încât acesta s-a spart în mâna lui.
— Drace!
Sam s-a dat înapoi de la masă de parcă fusese împuşcat. S-a
întors spre Holly şi a ţipat:
— Urât din partea ta! Eşti o fată foarte rea şi neascultătoare!
Holly s-a făcut mică de frică.
— Scuze, tati. A fost un accident.
— A fost un accident prostesc! a urlat el.
— Gata, ajunge, a intervenit Clementine.
— Oh, vai de mine, a spus Pam.
Sam s-a ridicat în picioare. Avea sânge pe mână. Pentru o clipă
nu s-a auzit decât răpăitul continuu al ploii.
— Vrei să mă uit eu la tăietura aia? s-a oferit Sylvia.
— Nu, a spus Sam cu grosolănie.
Şi-a supt rana. Respira greoi.
— Am nevoie de puţin aer.
A ieşit din cameră. Doar asta făcea Sam în ultimele zile: ieşea
din cameră.
— Eh! Puţină dramă ca să mai înviorăm atmosfera, a spus
Sylvia.
Oliver s-a ridicat şi a început să strângă în palmă bucăţile de
sticlă.
— Holly, vino să stai aici cu mine, a spus Erika dându-se cu
scaunul mai în spate şi bătându-se cu palma pe genunchi.
Spre surprinderea lui Clementine, Holly s-a dat jos de pe
scaunul ei şi a alergat la ea. F
— Ţi-am spus să ai grijă, Holly, a zis Clementine şi ştia că
mustrarea ei aspră era doar pentru că ea se aşteptase să simtă
tihna corpului lui Holly lipit de al ei.
Voia ca Holly să stea pe genunchii ei, nu ai Erikăi, şi asta era o
copilărie. Toate emoţiile ei deveniseră meschine şi deformate.
Chiar ar trebui să-şi anuleze audiţia. Era prea atrofiată emoţional
ca să mai fie un muzician bun. Şi-a imaginat arcuşul hârşâind şi
scârţâind pe coarde: note piţigăiate şi dezagreabile, pe măsura
emoţiilor ei piţigăiate şi dezagreabile.
— În regulă. O ceaşcă de ceai? Cafea? a întrebat Pam. Erika a
adus nişte delicioase alune în ciocolată care merg foarte bine cu o
ceaşcă de ceai. La fix!
— Deşteaptă, nu-i aşa? a spus Sylvia.
— Sunt nemaipomenită, a spus Erika.
În timp ce Pam a început procesul complicat de a întreba încă o
dată pe fiecare dacă a comandat ceai sau cafea, Clementine a
strâns farfuriile şi le-a dus la bucătărie. Tatăl ei a venit după ea
ţinând-o în braţe pe Ruby care avea acea privire superioară şi
mulţumită pe care o au întotdeauna copiii în braţele unui bărbat
înalt; ca o mică sultană bucălată.
— Eşti bine? a întrebat-o tatăl ei.
— Da, a spus Clementine. Scuze pentru Sam. Cred că e stresat
din cauza serviciului.
— Da, pare foarte stresat din cauza noii slujbe, a spus Martin.
A pus-o pe Ruby jos şi a început să se fâţâie de colo-colo.
— Dar eu cred că e mai mult de-atât.
— Păi, i-a fost greu de când cu… accidentul, a spus
Clementine.
Nu ştia dacă putea să-i spună accident, deoarece presupunea
că ea nu se considera vinovată.
— Sam se învinuieşte că nu a supravegheat-o pe Ruby – şi cred,
ştiu, că mă învinuieşte şi pe mine, a spus Clementine.
Îi era parcă mai uşor să admită deschis faţă de tatăl ei care ar
crede-o pe cuvânt, decât faţă de mama ei care ar asculta cu prea
multă atenţie şi empatie şi ar filtra totul prin propriile ei emoţii.
— Şi cred că eu îl învinuiesc pe el, a spus Clementine. Şi în
acelaşi timp, amândoi ne prefacem că nu ne învinovăţim deloc
unul pe altul.
— Înţeleg, a spus tatăl ei. Ei, asta înseamnă să fii căsătorit.
Mereu dăm vina unii pe alţii.
A deschis un dulap de bucătărie şi a început să scoată nişte
căni.
— Pui pariu că le scot pe alea care nu trebuie?
S-a întors să se uite la Clementine, ţinând două căni de mânere
cu vârful degetelor.
— Eu mă gândesc că e ceva mai mult de-atât.
Sam nu e bine. Nu e în apele lui.
— Nu alea, Martin, a spus Pam dând buzna în bucătărie.
Le vrem pe cele bune.
I-a luat cănile şi le-a pus repede la locul lor.
— Cine nu e în apele lui?
— Sam, a spus Clementine.
— Eu spun asta de câteva săptămâni, a zis Pam.
Capitolul 70
— Bună din nou.
Tiffany a ridicat umbrela să vadă cine vorbise. Mergea prin
curtea interioară spre magazinul Saint Anastasia ca să-i cumpere
Dakotei uniformă pentru anul viitor.
Era tot soţia lui Andrew. Normal. Legea lui Murphy va avea
grijă ca ea s-o întâlnească pe această femeie şi/ sau pe soţul ei de
fiecare dată când intra în şcoală şi la fiecare eveniment şcolar
până când Dakota termina liceul. N-avea să fie deloc neplăcut.
Nu! Avea să fie al dracului de frumos. Cara şi Dakota vor deveni
cele mai bune prietene. Ei i-ar invita la un grătar. „Dragilor, dar
voi unde v-aţi cunoscut?” ar întreba inocent nevasta cea
cumsecade şi soţul ei îşi va duce mâna la piept şi ar cădea la
pământ, secerat de un infarct (la ţanc!). Numai că atunci Oliver va
da fuga de la el de-acasă ca să-l resusciteze.
— Tiffany, da? Eu sunt Lisa, a spus soţia lui Andrew.
Şi-a lăsat umbrela ruptă mai pe spate ca să i se vadă faţa. Avea
sub ochi nişte pungi rozalii. O spiţă metalică străpunsese
materialul umbrelei şi era îndreptată spre faţa ei ca o armă.
— Probabil că nu-ţi aminteşti de mine. Am stat lângă tine la
Dimineaţa Informativă.
— Îmi amintesc. Ce mai faci? a întrebat Tiffany.
— Nu prea grozav. Ploaia asta neîntreruptă mă scoate din
minţi, a spus Lisa.
A măsurat-o pe Tiffany din cap până în picioare.
— Tu arăţi bine. Iei vreun supliment secret?
— Cofeină? a spus Tiffany.
— Serios, e o plăcere să mă uit la tine.
Tiffany a râs stânjenită. Oare urma să-i spună: înţeleg de ce
bărbatu-meu plătea atâţia bani doar ca să se uite la tine?
— Şi tu cumperi uniformă pentru Cara? a întrebat Tiffany.
Ştia că magazinul de uniforme gestionat de „minunaţii noştri
voluntari” deschidea doar patruzeci şi cinci de minute la ora asta,
„în niciun caz mai mult”, şi funcţiona după regula „primul venit,
cel mai bine îmbrăcat (la propriu!)”
Părea ciudat că ea ţinuse minte cum o chema pe fiica ei?
Dubios?
— De fapt eu o cumpărasem deja, dar o aduc înapoi, a spus
Lisa. Ne mutăm în Dubai pentru următori cinci ani, deci Cara nu
va mai veni la St. Anastasia.
— Oh, dar e…
Tiffany a încercat să găsească un mod mai potrivit de a termina
propoziţia decât „o veste minunată”, deşi, în mod paradoxal,
iraţional, a constatat că se simţea aproape dezamăgită. O plăcea
pe femeia asta. Chiar a spus asta? Este o plăcere să mă uit la tine.
A fost drăguţ.
— Tu ce simţi în legătură cu asta? a întrebat ea.
— Încerc să mă simt bine, a spus Lisa. Am mai fost odată
expaţi când copiii erau mici şi a fost totul bine, dar nu mai am
energie s-o fac din nou. Ne-am acomodat foarte bine în Sydney şi
asta a picat aşa, din senin. De fapt, s-a întâmplat în ziua când a
fost Dimineaţa Informativă. Chiar după-amiază. Soţul meu aude
de o oportunitate minunată, incredibilă, pe care n-o poate lăsa să-
i scape, altfel… altfel nu ştiu ce rahat.
A dus mâna la gura.
— Poate că n-ar trebui să înjur în curtea unei şcoli catolice.
A ridicat privirea spre cer.
— Lui Dumnezeu n-o să-i placă.
— Tu n-ai niciun cuvânt de spus în povestea asta? a întrebat
Tiffany.
Lisa a ridicat o mâna în semn de înfrângere.
— Unele bătălii nu pot fi câştigate şi asta este una dintre ele.
Nu cred că plouă prea mult în Dubai. Tot e ceva.
Brusc a împins spre ea sacoşa pe care o avea în mână.
— Poftim. Ia-o tu. Am tot echipamentul acolo. Fetele noastre
păreau să poarte aceeaşi mărime. Nu cred că mai vreau să suport
toate aberaţiile alea ca să-mi recuperez banii. Roxanne Silverman
coordonează magazinul de uniforme. Mereu mă întreabă dacă am
mai slăbit, ceea ce e modul ei pasiv-agresiv de a-mi spune că
trebuie să mai slăbesc.
Tiffany a luat cu reţinere sacoşa.
— Am să-ţi plătesc.
— Nu! a spus Lisa. Ia-o. Insist. Se pare că ne putem permite să
pierdem toate depozitele nerambursabile pentru taxele şcolare.
— Te rog, a spus Tiffany. Te rog, lasă-mă să-ţi dau…
A pus sacoşa la picioare şi a vrut să-şi scoată portofelul din
geantă fără să lase umbrela din mână.
— Am plecat. Ai grijă, a spus Lisa.
S-a întors pe călcâie şi a plecat cu umbrela ei dezmembrată.
— Îţi mulţumesc! a strigat Tiffany.
Lisa a ridicat umbrela în semn de răspuns şi a continuat să
meargă.
Tiffany a privit-o cum se îndepărtează. S-a auzit o sonerie şi un
murmur de glasuri de fete s-a înălţat din cea mai apropiată
clădire, ca un stol de pescăruşi. Pescăruşi cu accente frumoase de
eleve de şcoală privată.
S-a gândit la soţul Lisei.
Soţul Lisei era un bărbat cu o voce calmă, politicoasă. Îl
interesa ce studia Tiffany. Cel mai mult îi plăcea ţinuta ei de
şcolăriţă: o uniformă cu pătrăţele alb-verzi, nu foarte diferită de
cea în pungă de celofan din sacoşa pe care o ţinea acum în mână;
cea pe care ar fi purtat fiica lui dacă ar fi urmat cursurile acestei
şcoli. Soţul Lisei obişnuia să bea Bailey cu lapte. O băutură
pentru fete, îl tachina ea. Soţul Lisei îi strecura un purcoi de bani
în jartieră într-o singură tranşă, n-o punea să muncească pentru
ei sau, mai rău, n-o momea cu ei, de parcă dolarii erau biscuiţi
pentru câine. Să dea dracii.
Soţul Lisei a scos-o în oraş după program de câteva ori. Odată
venise s-o vadă dansând în timpul zilei şi, după ce ea a terminat
programul, n-au mai găsit deschis pe niciunde ca să ia prânzul,
aşa că el a închiriat o cameră la hotel doar ca să poată comanda
masa în cameră. Fusese o revelaţie pentru Tiffany: cum să
foloseşti banii ca să manipulezi lumea în care trăieşti. Când
lucrurile mergeau prost, doar scoteai cardul de credit ca pe o
baghetă magică. După masa de prânz, el se întorsese la serviciu şi
ea a stat o noapte gratis la un hotel din oraş. A invitat pe la ea
câteva prietene de la universitate. Niciuna n-a crezut că nu se
culcase cu el, dar chiar aşa fusese. Doar au mâncat sendvişuri şi
s-au uitat la un film. El era un prieten. Ea era precum frizerul lui,
numai că nu-l tundea, dansa pentru el. Aveau o relaţie sănătoasă.
Să fi trecut un an după aceea, după ce ea îi oferise un show
privat, când soţul Lisei a întrebat-o pe Tiffany în felul lui reticent,
politicos, dacă văzuse filmul acela, Propunere indecentă? Cel cu
Robert Redford şi Demi Moore? Cel în care Robert Redford a plătit
o sumă colosală ca să se culce cu Demi Moore?
Tiffany văzuse filmul. A înţeles întrebarea.
„O sută de mii de dolari”, i-a spus ea înainte ca el să apuce s-o
întrebe.
Pusese preţul suficient de scăzut ca să fie o posibilitate
suficient de mare ca să pară totuşi o glumă, o provocare, o
fantezie şi să nu facă din ea o prostituată.
El nu ezitase. I-a spus: „Accepţi un cec?” A fost de ajuns pentru
depozitul la apartamentul pe care ea l-a cumpărat la licitaţia unde
l-a cunoscut pe Vid. A pus baza fortăreţei ei financiare.
Întotdeauna îi spusese lui Vid că ea nu se culcase niciodată cu
niciunul dintre clienţi, era dansatoare, nu prostituată, şi încă era
adevărat. Ce s-a întâmplat cu Andrew a fost o aventură cu un
prieten mai vechi bogat. O glumă. O provocare. O idee haioasă. Ar
fi putut s-o facă pentru două pahare de băutură dacă l-ar fi
cunoscut într-un bar şi el ar fi făcut-o să râdă. Chiar şi după ce s-
a culcat cu el, ea tot simţea că relaţia lor avea ceva curat. Au
făcut sex obişnuit, în poziţia misionarului, cu prezervativ. Cu Vid
avea o relaţie mai murdară.
Şi-a adus aminte că, după aceea, când stăteau amândoi în pat,
Andrew a început să zică despre un apartament cu un dormitor
pe care îl avea în oraş, ceva despre un fond, despre nişte avantaje
financiare. I-a luat ceva timp până să se prindă că el îi oferea o
„oportunitate”; un aranjament pe termen lung, reciproc avantajos.
Ea a refuzat politicos. El i-a spus să-l anunţe dacă vreodată se va
răzgândi.
La şase luni după aceea, el a venit la club şi a rezervat-o pentru
un show privat. I-a spus că se va muta cu familia peste ocean
pentru un an de zile. Nu mult după aceea, Tiffany şi-a terminat
facultatea, a renunţat la dans şi şi-a luat prima slujbă cu normă
întreagă.
De câte ori a avut de-a face cu Andrew, ea nu s-a gândit
niciodată la soţia lui. „Dar soţiile lor?” întrebase Clementine în
maşină în seara aceea. „Soţiile care stăteau acasă cu copiii.”
Tiffany răspunsese ridicând din umeri. Nevestele de patruzeci
de ani, fără chip, nu fuseseră treaba ei. Ea nu le voia niciun rău.
Nu le datora nimic. Probabil că nu aveau nişte trupuri prea
grozave, dar aveau nişte conturi de credit grozave.
Aventura ei cu Andrew era singurul secret pe care îl păstrase
faţă de Vid. Nu-i era ruşine şi, cât se poate de sincer, nici măcar
nu ştia dacă trebuia, dar de fiecare dată când, de-a lungul anilor,
dădea să deschidă gura să-şi spună povestea, instinctele o
avertizau: taci dracului din gură. Până şi Vid al ei, care era un
spirit liber, avea limitele lui, iar ea nu voia să afle care sunt
încălcându-le.
Deci nu, nu-i fusese niciodată ruşine de ce s-a întâmplat între
ea şi Andrew, doar acum, când stătea în ploaie, ţinând în mână o
sacoşă ecologică cu uniforme de şcoală scumpe, uitându-se după
soţia lui cu mijlocul durduliu, obosită şi dezamăgită, care se
întorcea prin ploaie la jeepul ei negru marca Porsche, poate
pentru că momentul acestei neaşteptate mutări în Dubai era o
minunată coincidenţă; sau poate că nu.
Capitolul 71
Ploaia era de vină.
Măcar dacă s-ar fi oprit ploaia, Erika n-ar mai sta acum în
living cu inima bătând să-i spargă pieptul, simţindu-se de parcă
fusese arestată, poliţistul fiind soţul ei.
Oliver nu arăta tocmai ca un poliţist. Arăta trist şi derutat. Ea
s-a întrebat dacă asta era expresia de pe chipul lui atunci când,
copil fiind, găsea sticlele de vodcă şi gin pe care părinţii lui le
ascundeau prin casă, înainte să înceteze să mai creadă în
promisiunile lor entuziaste că se vor lăsa de băutură. (Încă făceau
promisiuni extravagante. „Toată luna iulie nu ne atingem de
băutură!” „Toată luna noiembrie nu mai bem!”)
Se întâmplase când ea ieşise să-şi reînnoiască permisul de
conducere. Fusese binedispusă când se întorsese acasă. Îi plăcea
să bifeze toate acele sarcini administrative de zi cu zi pe care
altădată mama ei le lăsa de cele mai multe ori nerezolvate: facturi
neplătite, avize de deconectare ignorate, formulare de autorizaţie
nesemnate se pierdeau imediat în harababura din casă.
Dar pe urmă Oliver a întâmpinat-o la uşă.
— Avem o scurgere, a spus el. O scurgere clin acoperiş, la
debara.
Aveau o mică debara unde îşi ţineau valizele, echipamentul de
camping şi schiurile.
— Nu-i sfârşitul lumii, nu? a întrebat ea, dar inima a început
să-i bată de două ori mai repede. Avea o bănuială.
Oliver fiind Oliver, se apucase imediat de treabă:
începuse să mute lucrurile în hol şi dăduse de o valiză veche
încuiată sub o pătură. Valiza era plină, iar el nu-şi dădea seama
ce era înăuntru. Nu i-a luat decât o secundă ca să găsească
singura cheie nemarcată în sertarul unde
ţineau cheile.
Vezi, dacă ea ar fi semănat cu maica-sa, el n-ar fi găsit
niciodată cheia.
— Aşa că am deschis-o, a spus el, apoi a luat-o cu blândeţe de
mână şi a condus-o în sufragerie unde aranjase tot conţinutul
valizei în şiruri ordonate, ca un anchetator care prezenta probele
de la locul crimei. Proba unu. Proba doi.
— E doar un obicei prostesc, s-a apărat ea şi, spre groaza ei, a
simţit cum chipul îi capătă o expresie ca a maică-sii: o privire
şireată, hoţească. Nu e disposofobie, dacă la asta te gândeşti.
— La început mi s-a părut că erau obiecte întâmplătoare, a
spus Oliver. Dar pe urmă am necunoscut adidasul lui Holly.
A ridicat pantoful şi l-a lovit de podul palmei, astfel încât s-au
aprins luminiţele colorate.
— Şi mi-am adus aminte că Sam şi Clementine spuneau
că au pierdut unul din pantofii cu luminiţe pe talpă. Este pantoful
lui Holly, nu-i aşa?
Erika a clătinat din cap, incapabilă să vorbească.
— Şi brăţara aceasta, a spus el ridicând lănţişorul. Este a lui
Clementine, da? Cea pe care i-ai cumpărat-o din Grecia.
— Da, a spus Erika.
Simţea cum o fierbinţeală şi o mâncărime i se întindeau pe gât
de parcă avea o reacţie alergică.
— Nu i-a plăcut. Mi-am dat seama că nu i-a plăcut.
— Toate îi aparţin lui Clementine, aşa-i?
Oliver a luat în mână un foarfece. Era foarfecele cu mânere din
sidef al bunicii lui Clementine. Erika nici nu-şi mai amintea ziua
când a luat-o.
Ea a pus degetul pe tricoul cu mâneci lungi şi cu căpşună pe
piept al lui Holly. Alături era o taşcă pe care era desenată cheia
sol: Clementine o primise de la primul ei iubit, un gornist francez,
când a împlinit douăzeci de ani.
— De ce? a întrebat Oliver. Poţi să-mi spui de ce?
— E doar un obicei, a spus Erika.
Nu avea cuvinte să explice de ce.
— Un fel de… obsesie. Nu e nimic de valoare acolo.
Obsesie. Unul dintre acele cuvinte cu rezonanţă psihologică,
serioase şi respectabile, care împachetează frumos un adevăr: era
nebună de legat, dusă cu pluta. S-a scărpinat pe gât.
— Nu mă pune să le arunc, a spus ea brusc.
— Să le arunci? a spus Oliver. Glumeşti? Trebuie să le dai
înapoi! Trebuie să-i spui că ai… ce? Că-i şterpeleşti din lucruri?
Asta e? Eşti cleptomană? Cumva… Doamne Dumnezeule, Erika,
furi din magazine?
— Bineînţeles că nu fur din magazine!
Ea n-ar face niciodată ceva ilegal.
— Clementine probabil crede că a început s-o ia razna.
— Eh, ar trebui să fie mai ordonată, mai organizată, a început
Erika, dar cumva asta l-a împins pe Oliver dincolo de o limită la
care ea nu-şi dăduse seama că ajunsese.
— Despre ce Dumnezeu vorbeşti? I-ar trebui o prietenă care nu-i
fură din lucruri! a ţipat Oliver.
Chiar a ţipat. El niciodată nu ţipase la ea. Întotdeauna fusese
de partea ei.
Erika înţelegea desigur că ceea ce făcea ea era poate ceva
neobişnuit. Era un obicei ciudat, dezgustător, ca rosul unghiilor
sau scobitul în nas, şi ştia că trebuie să aibă grijă să nu-l scape
de sub control, dar o parte din ea crezuse întotdeauna că Oliver
va înţelege cumva sau cel puţin îl va accepta, la fel cum acceptase
toate celelalte la ea. Văzuse casa mamei ei şi tot o iubea. El n-a
criticat-o niciodată, aşa cum ştia că alţi bărbaţi criticau lucruri
mărunte la soţiile lor. „Femeia asta nu-i în stare să închidă uşa
unui dulap”, zicea Sam despre Clementine. Oliver era prea loial ca
să spună vreodată ceva despre Erika în public, dar acum nu arăta
doar uşor iritat, ci de-a dreptul îngrozit.
Camera s-a înceţoşat în timp ce Erikăi i s-au umplut ochii de
lacrimi. O va părăsi. Ea încercase să-şi restrângă nebunia la o
singură valijoară, dar în adâncul sufletului ei simţise întotdeauna
că era un sfârşit inevitabil ca el s-o părăsească într-o bună zi, iar
acum imaginea acelor obiecte înşirate în toată splendoarea lor
meschină şi inutilă confirma un lucru: ea era ca mama ei.
A simţit un val de furie care, nu ştia de ce, era îndreptat spre
Clementine.
— Dar nici ea nu-i mai brează. Nici Clementine nu-i mai
brează, a spus ea cu voce tremurată, prosteşte, ca un copil, dar
nu-şi putea stăpâni avalanşa de cuvinte. Ar fi trebuit să auzi ce
lucruri am auzit eu spunându-i lui Sam la grătar. Când am urcat
la etaj! Îi spunea cât de „scârbită” se simţea de ideea de a ne dona
ovule. Ăsta cuvântul pe care l-a folosit. Scârbită.
Oliver nici nu s-a uitat la ea. A luat de pe masă o lingură
pentru îngheţată şi s-a jucat cu mecanismul ei. Avea un desen cu
un ursuleţ pe mâner. Erika o pusese în geantă vara trecută, într-o
zi caniculară, după ce mâncaseră îngheţată acasă la Clementine,
în curtea din spate, după ce aceasta cântase la concertul anual
Simfonie sub Stele. Erika tocmai primise un telefon despre încă o
fertilizare FIV nereuşită, dar n-a avut nicio legătură cu asta.
Luase primul obiect pentru colecţia ei, un colier din scoici pe care
Clementine îl adusese dintr-o vacanţă în Fiji, când avea doar
treisprezece ani. Unde era? Iată-l. Erika a trebuit să-şi ascundă
mâna dreaptă la spate, atât de tare îşi dorea să-l ia şi să-i simtă
în palmă textura solidă şi rugoasă.
— De ce nu mi-ai spus? a întrebat el.
— Despre asta? Pentru că ştiu că este ciudat şi greşit şi…
— Nu. De ce nu mi-ai zis ce ai auzit-o pe Clementine spunând?
— Nu ştiu.
A tăcut o clipă.
— Cred că mi-a fost ruşine… nu voiam ca tu să ştii că prietena
mea cea mai bună simte în felul ăsta faţă de mine.
Oliver a pus jos lingura pentru îngheţată. Expresia gurii lui se
mai îmblânzise puţin, abia sesizabil dar a fost de ajuns pentru ca
Erikăi să i se înmoaie şi să-i tremure picioarele de atâta uşurare.
Ea şi-a tras un scaun, s-a aşezat şi s-a uitat la el, i-a studiat
obrazul uşor nerar. Şi-a adus aminte când l-a observat prima oară
în ziua aceea la team-building. El era tocilarul proaspăt ras, cu
ochelari şi cămaşă cu dunguliţe, care se uita încruntat în fişa de
calcul, luând-o mult prea în serios, la fel ca ea, vrând s-o facă
bine şi corect. Îi privise linia maxilarului şi îi venise în minte
gândul: seamănă cu Clarke Kent, dar poate că e chiar Superman.
Oliver s-a aşezat la masă în faţa ei, şi-a scos ochelarii şi s-a
frecat la ochi.
— Eu sunt prietenul tău cel mai bun, Erika, a spus el trist. Nu
ştii asta?
Capitolul 72
— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat aseară la masă la ai
mei, a spus Clementine în timp ce-i întindea Erikăi
ceaşca de cafea.
Erau în livingul lui Clementine, cu şemineu original (dar
nefuncţional), cu ferestre rotunde cu vitralii şi parchet cu
scânduri late. Când au văzut prima oară această camera, ea şi
Sam s-au uitat unul la altul cu ochii sclipind de satisfacţie, pe la
spatele agentului imobiliar. Încăperea avea farmec, şi era în stilul
lor (cu alte cuvinte, opusul genului „modern, steril şi impersonal”
pe care îl preferau Erika şi Oliver; Clementine începea să se
întrebe dacă întreaga ei personalitate era ceva contrafăcut, nimic
mai mult decât o reacţie la personalitatea Erikăi. Tu eşti aşa, prin
urmare eu sunt altcumva.)
Acum livingul părea demodat, întunecos şi foarte umed.
A adulmecat aerul.
— Simţi mirosul de umezeală? A început să apară mucegai
peste tot. Revoltător. Dacă ploaia asta nu încetează odată, nu ştiu
ce-o să facem.
Erika a luat ceaşca de cafea şi a ţinut-o cu ambele mâini ca şi
cum voia să se încălzească.
— Ţi-e frig? a întrebat Clementine şi s-a ridicat pe jumătate. Aş
putea să…
Clementine s-a aşezat la loc.
— Mai ţii minte când am cumpărat casa asta şi în raportul
clădirii scria că există o problemă cu umiditatea crescută şi tu ai
zis că ar trebui să ne gândim bine şi eu am spus: cui îi pasă de
umiditatea crescută? Ei, ai avut dreptate. E foarte rău. Trebuie s-
o rezolvăm cumva. Am cerut o ofertă de preţ de la…
S-a oprit. Se plictisea atât de tare auzindu-se vorbind încât nu
s-a mai sinchisit să termine fraza. Oricum, era o încercare
transparentă de disculpare. Tu ai salvat viaţa copilului meu în
timp ce eu n-am făcut decât să mă plâng de tine, tu eşti tot ce e
bun, eu sunt tot ce e rău, însă nu-i aşa că primesc puncte de
credit în plus pentru această autoflagelare, o sentinţă redusă
pentru faptul că pledez vinovată?
— Cina la ai tăi a fost minunată, a spus Erika. Mi-a plăcut.
— Ce bine, a spus Clementine.
Acum se simţea prost. Nu voia ca Erika să creadă că ea s-a
referit la faptul că nu merita acea masă pentru eroismul ei.
— Mă refeream la paharul spart şi la Sam care a plecat furios
şi…
Din nou a lăsat fraza neterminată, a luat o gură de cafea şi a
aşteptat ca Erika să treacă la motivul pentru care venise.
Telefonase mai devreme şi întrebase dacă ar putea să treacă pe la
ea. Era un moment nepotrivit: Sam le scosese pe fete la un film
pentru ca ea să poată exersa – mai rămăseseră doar zece zile până
la audiţie, începuse numărătoarea inversă –, dar fireşte,
Clementine spusese da. Presupunea că avea legătură cu
următoarea etapă din procesul de donare a ovulelor.
Erika a arătat cu capul spre violoncelul din colţul camerei.
— Violoncelul tău este afectat de vremea ploioasă?
Avea acea privire vag defensivă pe care o avea întotdeauna când
se uita la violoncelul lui Clementine, ca şi când acesta ar fi fost un
prieten prestigios care o făcea să se simtă inferioară.
— Am avut mult mai multe probleme decât de obicei cu lupul, a
spus Clementine.
— Ce lup? a întrebat Erika distrată.
Clementine a fost surprinsă. Era sigură că mai vorbise cu Erika
despre „tonul de lup” al violoncelului ei, iar Erika tindea să reţină
genul ăsta de lucruri, mai ales că era ceva negativ. Ei îi plăceau
veştile proaste.
— Multe violoncele îl au, e ca o notă perturbată, crede că ăsta e
cel mai simplu mod de a-l descrie. Scoate un sunet oribil, ca de
freză pneumatică sau o armă de jucărie, a spus Clementine. Câtva
timp am încercat un eliminator de rezonanţă, dar pe urmă mi s-a
părut că am pierdut rezonanţa şi tonul, aşa că l-am scos. Mă
descurc eu, trebuie doar să strâng mai bine violoncelul între
genunchi şi uneori pot să fac în aşa fel încât să prind „sunetul de
lup” la coborârea arcuşului ca să…
— Ah, da, îmi aduc aminte, mi se pare că mi-ai mai spus o
dată, a zis Erika.
Apoi a schimbat brusc subiectul.
— Apropo, să nu uit, am găsit la mine de curând un pantof de-
al lui Ruby.
Erika a scos din geantă unul din adidaşii cu beculeţe pe talpă
ai lui Ruby şi l-a pus pe măsuţa de cafea, făcând să se aprindă
luminiţele. Păreau nefiresc de strălucitori în camera întunecoasă.
— Nu-mi vine să cred!
Clementine a luat pantoful în mână şi s-a uitat la el cu atenţie.
— Am căutat peste tot pantoful ăsta nenorocit. La tine era?Nici
măcar nu-mi aduc aminte să-l fi purtat la…
— Bun. În fine, ce voiam eu să discutăm astăzi, a spus Erika.
Donarea de ovule.
— Aşa, a spus Clementine ascultătoare, lăsând pantoful în
poală. După cum ştii, am făcut o programare la…
— Ne-am răzgândit, a spus Erika.
— Oh!
Clementine a rămas perplexă. Era ultimul lucru la care se
aştepta.
— Cum aşa? Pentru că eu chiar mă bucur să…
— Motive personale, a spus Erika.
— Motive personale?
Era genul de expresie pe care o foloseai în faţa unui angajator.
— Da, îmi pare rău că ţi-am răpit timpul cu analizele de sânge
şi toate celelalte, a spus Erika. Mai ales că se apropie audiţia.
— Erika, a spus Clementine. Ce se întâmplă?
Chipul Erikăi avea o expresie impenetrabilă.
— Nimic, a spus ea. Pur şi simplu nu mai vrem să mergem mai
departe. Asta pentru că…
Clementine a simţit că i se face rău.
— În ziua aceea la grătar. Vorbeam cu Sam şi, la început, nu
ştiam ce să cred despre… rugămintea voastră, mă tem că poate ai
auzit şi ai interpretat greşit…
— N-am auzit nimic, a spus Erika.
— Ba ai auzit, a spus Clementine.
— Bine, am auzit, dar nu contează, n-are legătură cu asta.
S-a uitat la Clementine cu o privire ce părea cumva deschisă şi
goală pe chipul impenetrabil, însă Clementine nu a reuşit să
înţeleagă ce simţea.
— Îmi pare rău, a spus Clementine. Îmi pare foarte rău.
Erika a ridicat din umăr într-un gest aproape insesizabil.
— Acum vreau s-o fac, a spus Clementine. Nu doar pentru
Ruby. M-am gândit mai bine. Nu mă deranjează.
Era o minciună?
Poate că era adevărat. O încânta posibilitatea ca, în adâncul
sufletului, să semene cu mama ei, să fie o fiinţă bună şi
generoasă până la urmă.
— Chiar vreau s-o fac, a insistat Clementine.
— N-a fost decizia mea, a spus Erika. Oliver e cel care vrea să
mai vedem şi alte opţiuni.
— Oh. De ce?
— Motive personale, a repetat Erika.
Oare Erika îi zisese lui Oliver ce o auzise pe Clementine
spunând? Îi venea să plângă la gândul că bunul şi onorabilul
Oliver, care întotdeauna fusese atât de politicos cu ea, care se
lumina la faţă când îi vedea pe copiii ei, a auzit comentariile pe
care le făcuse. S-a gândit la sunetul pe care l-a scos Oliver de
atâta uşurare când a readus-o la viaţă pe Ruby: acel scâncet ca
de animal.
A pus ceaşca de cafea pe măsuţă şi s-a tras de pe canapea,
lăsându-se în genunchi în faţa Erikăi. Adidasul a căzut jos.
— Erika, te rog, lasă-mă să fac asta. Te rog.
— Încetează, a spus Erika uluită. Ridică-te. Îmi aminteşti de
mama. Este exact genul de lucruri pe care le-ar face ea. Apropo,
adidasul a intrat acum sub canapea. O să-l pierzi iar.
Era arţăgoasă, dar parcă se mai înviorase. Îi revenise culoarea
în obraji.
Clementine a găsit adidasul şi s-a aşezat la loc. A luat cafeaua,
a sorbit din ea şi s-a uitat în ochii Erikăi peste marginea ceştii.
— Idioato, a spus Erika.
— Dummkopf, a mormăit Clementine în ceaşcă.
— Arschlisc, a spus Erika dispreţuitoare. Nu. Nu aşa se zice.
Arschloch7.
— Bună, a spus Clementine. Vollidiot8.
Erika a zâmbit.
— Pe-asta o uitasem, a spus ea. Şi verpiss dich9, apropo.
— Ba cară-te tu, a replicat Clementine.
— Credeam că înseamnă „du-te dracului”, a spus Erika.
— Tu ar trebui să ştii mai bine decât mine, a spus Clementine.
Tu eşti aia care lua note mai mari.
— Normal că eu, a spus Erika.
Clementine a clipit ca să-şi reţină lacrimile de râs sau de
supărare, nu ştia precis. Era ciudat, pentru că ea mereu avea
impresia că se ascundea de Erika, că era mai mult „ea însăşi” cu
prietenii „adevăraţi”, cu care prietenia curgea într-un mod matur,
7
tâmpito (germană) (N.t.).
8
dobitoacă, idioată (germană) (N.t.).
9
du-te dracului; cară-te (germană) (N.t.).
obişnuit, fără complicaţii (e-mailuri, telefoane, întâlniri la un
pahar, mese, miştouri şi glume pe care le înţelegeau toţi), dar
acum simţea că niciuna dintre aceste prietene nu cunoştea felul ei
copilăresc, urât, primar şi neprefăcut de a fi, aşa cum o cunoştea
Erika.
— Oricum, adevărul este că eu sunt ambivalentă a spus Erika.
A dat capul pe spate şi a băut cafeaua dintr-o înghiţitură. Era
una dintre ciudăţeniile ei. Obişnuia să bea cafeaua de parcă ar fi
băut un shot.
— Cum adică?
— Niciodată nu mi-am dorit cu adevărat copii după cum ştii şi
după cum îmi tot reamintesc alţii. De-asta Oliver este cel care a
condus totul. Mă simt ambivalenţă.
Părea că de curând dăduse peste cuvântul „ambivalent” şi voia
să-l folosească de câte ori avea ocazia. Insista pe mesaj ca un
politician. A îndreptat degetul arătător spre Clementine în semn
de avertisment.
— Apropo, faptul că sunt ambivalentă este confidenţial.
— Da, desigur. Dar dacă tu nu-ţi doreşti cu adevărat un
copil, ar trebui să-i spui! N-ar trebui să faci un copil doar de
dragul lui. Este alegerea ta!
— Da, iar eu am ales căsnicia, a spus Erika. Asta este alegerea
mea: căsnicia mea.
S-a ridicat în picioare.
— Visul lui Oliver este să avem un copil şi n-am de gând să-l
fac să renunţe.
Şi-a luat geanta.
— Ah, apropo!
Tonul i s-a schimbat şi a devenit nervos.
— Ieri mă uitam printr-o cutie cu suvenire şi am găsit colierul
ăsta. Cred ca a fost al tău.
A scos un colier din scoici extrem de urât şi i l-a întins.
— Nu este al meu, a spus Clementine. Mie nu mi-au plăcut
niciodată colierele astea.
— Sunt foarte sigură că… mă rog, poate că mă înşel.
Erika a dat să pună colierul înapoi în geantă.
— Dar poate că le-ar plăcea fetelor?
S-a uitat la Clementine cu o privire bizară, pătrunzătoare, ca şi
cum chiar ar fi contat. Era o femeie teribil de ciudată.
— Sigur că da. Mersi.
Clementine a luat colierul. N-o să le lase pe fete să se joace cu
el. Părea cam murdar şi ai fi zis că purtai la gât sârmă ghimpată.
Erika a părut uşurată, de parcă s-ar fi spălat pe mâini de ceva.
— Sper că pregătirea ta merge bine. Mai sunt doar zece zile
până la audiţie, nu?
— Aşa e, a spus Clementine.
— Cum merge?
— Nu prea grozav. Mi-a fost greu să mă concentrez. Cu tot ce s-
a întâmplat – eu şi Sam – în fine, nu ştiu.
— Atunci e cazul să te apuci serios de treabă, a spus Erika
brusc. Ăsta e visul tău, dummkopf.
Apoi a plecat, a ieşit în ploaie în pantofii ei practici. Fără
pupături şi îmbrăţişări de adio pentru că nu se despărţeau.
Insultele în germană erau felul lor de a se îmbrăţişa.
Gata, ai scăpat s-a gândit Clementine în timp ce strângea
ceştile de cafea. Fără injecţii zilnice. S-a gândit la filmuleţul video
„Te gândeşti să devii donatoare de ovule?” pe care îl văzuse cu o zi
în urmă şi la cum i se strânsese stomacul de groază în timp ce se
uita la femeia bună şi generoasă care îşi injecta rapid în abdomen
medicamentul cu ajutorul căruia corpul ei avea să producă mai
multe ovule.
S-a aşezat pe scaun cu violoncelul, a luat arcuşul şi s-a
concentrat să parcurgă gama cromatică.
În ultimele zile lăsase să i se formeze în minte o imagine:
imaginea unui băieţel cu ochi migdalaţi ca ai lui Ruby şi părul
negru ca al lui Oliver.
Imaginea a tremurat ca o reflexie pe apă, apoi a dispărut.
Pentru Dumnezeu, Clementine, cum îndrăzneşti? Mâna i s-a
încleştat pe arcuş. Imaginea nici măcar n-avea sens, pentru că
ochii lui Ruby veneau dinspre neamul lui Sam.
Iar se-aude! Prietenul ei, „tonul de lup”. Era un sunet de-a
dreptul oribil. Îl simţea în dinţi.
Sam îi zicea mereu că este prea sensibilă la sunete pentru că
era muzician, dar ea nu credea ca era aşa; el era surprinzător de
insensibil la ele. Erau doar câteva sunete pe care ea le simţea în
dinţi: „tonul de lup”, un chirăit ascuţit al lui Holly când Ruby îi
făcea ceva şi urletul alarmei de rechini de pe plaja McMasters.
Brusc s-a simţit transportată în timp, în momentul când a auzit
ultima oară acea alarmă de rechini în vacanţă, la vârsta de
treisprezece ani. Clementine şi Erika făceau surf împreună când
s-a pornit alarma. Erika era o înotătoare puternică, mai buna
decât ea. Din cauza alarmei, Clementine s-a panicat (sunetul ăla!)
şi a alunecat chiar când se îndrepta spre ţărm, iar Erika a
apucat-o de braţ. „Sunt bine”, se răstise Clementine, smulgându-
şi braţul din mâna ei, dar în secunda imediat următoare i s-a
părut că simte ceva alunecos şi ciudat trecându-i pe lângă picior
şi instinctiv a întins mâna spre Erika. „E în regulă”, a spus
aceasta pe un ton calm, blând şi liniştitor, ţinând-o să nu cadă.
Clementine vedea şi acum braţul alb şi ud al Erikăi pe al ei,
stropii de apa sărată atârnând ca nişte diamante pe pielea ei albă,
cele trei semne roşii de muşcături înconjurând ca o brăţară
încheietura ei subţire şi osoasă. Puricii veneau şi intrau în casa
Erikăi precum anotimpurile.
Clementine a lăsat arcuşul jos şi a încercat să-şi imagineze cum
ar arăta viaţa ei fără Erika: fără iritare urmată întotdeauna de
remuşcare. O melodie cu doar două note: iritare, remuşcare,
iritare, remuşcare. Şi-a luat arcuşul şi a cântat intenţionat o notă
de lup, o dată şi încă o dată, lăsând sunetul s-o irite şi să-i
pătrundă în canalul auditiv, să-i vibreze în timpan, să-i ajungă în
creier şi să-i bubuie în mijlocul frunţii.
S-a oprit.
„Nu trebuie să tolerezi un ton de lup”, îi spusese Ainsley. „Fii
atentă la el.”
Când încercase eliminatorul de rezonanţă, la început fusese o
uşurare. I-a luat câtva timp ca să-şi dea seama că altceva venea
cu tonul de lup. Sunetul ei nu era plin. Notele care înconjurau
tonul de lup erau parcă moi, mai puţin concentrate. S-a întrebat
dacă la fel se simţeau şi oamenii când luau prima dată un
antidepresiv şi nu mai simţeau durere, dar la început totul părea
atenuat: mai lipsit de energie, mai tern.
În final a decis că tonul de lup era preţul pe care ea trebuia să-l
plătească pentru sunetul atâtor secole păstrate în interiorul
contururilor roşii-aurii ale violoncelului ei.
Poate că Erika era tonul ei de lup. Poate că, fără ea, viaţa lui
Clementine n-ar fi avut acel ceva subtil, dar esenţial: o anumită
intensitate, o anumită profunzime.
Sau poate nu. Poate că viaţa ei ar fi fost minunată fără Erika.
Clementine şi-a dat seama că era furioasă. A lăsat deoparte
violoncelul şi în drum spre bucătărie a luat acel oribil colier din
scoici şi a dat cu el direct în coşul de gunoi. S-a dus la frigider, şi-
a luat de-acolo un iaurt, s-a dus la sertar să-şi ia o lingură şi
primul lucru pe care l-a văzut a fost lingura de îngheţată cu
ursuleţ pe mâner, pe care Sam o căutase cu o seara în urmă.
Bărbaţii. Probabil că în tot acest timp fusese acolo, chiar sub
nasul lui.
A desfăcut iaurtul, a luat o gură. Era într-adevăr foarte bun.
Cremos, cum ziceau în reclamă. Era sensibilă la reclame, dar zău
aşa, era un iaurt foarte bun. Îi amintea de gustul primei mâncări
după un post.
Ea nu ţinuse post.
Era o senzaţie care creştea în ea. O senzaţie ca o zvâcnire. Băga
lingura în iaurt şi mânca din ce în ce mai repede. S-a gândit la
melodia de deschidere din Ritualul de primăvară al lui Stravinski.
Sunetul înalt al fagotului. Momentele ciudate, sacadate, care
creşteau într-o desfăşurare extatică. Voia să asculte piesa aceea.
Voia să cânte piesa aceea, pentru că exact asta simţea ea acum.
Simţea în piept o spirală care urcă. Iaurtul conţinea vreun drog?
Era pur şi simplu o minunată uşurare pentru că îşi demonstrase
disponibilitatea absolută de a dona ovule, dar practic n-a mai fost
nevoie s-o facă: altruism fără acţiune, cum nu se putea mai bine!
Sau doar se săturase să se simtă prost pentru ce se
întâmplase? Nu va putea uita niciodată după-amiaza aceea, dar
putea să se ierte. Putea să-l ierte pe Sam. Dacă el voia să pună
capăt căsniciei din cauza asta, atunci ea va plânge după el ca şi
când a murit, dar să dea naiba, va trece peste asta, va trăi. Mereu
avusese această bănuială în ce o priveşte, faptul că în adâncul
sufletului ei era o mică piatră tare; un instinct dur şi rece de
autoconservare. Ar muri pentru copiii ei, dar pentru nimeni
altcineva. Nu va permite ca o singură greşeală, o singură scăpare
de judecată, să-i definească viaţa, nu când Ruby era bine, nu
când viaţa aştepta să fie trăită.
S-a gândit la Erika şi la ce-i spusese aceasta: „E visul tău,
dummkopf!”
Postul ăla era al ei. Postul ăla îi aparţinea. A aruncat paharul
gol de iaurt, şi-a lins degetele şi s-a întors la violoncel, nu ca să
lucreze la tehnica ei de data asta, ci să cânte muzică. Undeva, pe
drum, uitase că era vorba de muzică, de farmecul pur şi
necomplicat al muzicii.
Capitolul 73
— O să-l fure! a anunţat Holly cu voce tare şi clară.
— Ssst! a spus Sam.
Niciodată nu reuşeau s-o facă pe Holly să tacă în timpul
filmului.
— Ba da, uite!
— Ai dreptate, dar…
Sam a dus un deget la buze, deşi cui dracului îi păsa, sala de
cinema era tixită cu copii înnebuniţi din cauza ploii, care se foiau
şi vorbeau întruna, şi părinţi obosiţi peste măsură.
Holly şi-a îndesat o mână de popcorn în gură şi s-a lăsat pe
speteaza scaunului, cu ochii la culorile scânteietoare ale filmului
PIXAR. Ruby stătea de cealaltă parte a lui Sam, sugându-şi
degetul şi mângâind spiţele lui Tel.
Pleoapele i se tot închideau. În curând avea să adoarmă şi să se
trezească cu cinci minute înainte de finalul filmului cerând să fie
pus de la capăt.
În mod normal, lui Sam îi plăcea foarte mult un film de
animaţie bun, dar habar n-avea despre ce era acesta. Se gândea
la slujba lui şi la cât timp o să mai poată să meargă în virtutea
inerţiei. El era tipul cel nou, care încă învaţă „dedesubturile
meseriei”, dar trebuia să le fi învăţat până acum. Probabil că
oamenii au început deja să observe. Ieri, şeful de departament
spusese: „Poate-ai fi timpul să investeşti într-o umbrelă”,
aruncând o privire critică la hainele ude fleaşcă ale lui Sam. Totul
avea să se ducă de râpă. Cineva va spune: „Tipul cel nou şi ciudat
nu face nimic”.
Momentul critic a trecut, Sam. Trebuie să treci peste asta, să
mergi mai departe şi lasă dracului o umbrelă lângă uşa de la
intrare. De ce în ultimul timp astfel de lucruri mărunte păreau
atât de imposibile? Capul lui Ruby a căzut uşor pe braţul lui. Sam
a ridicat braţul fotoliului, iar ea s-a cuibărit lângă el.
Clementine trecea peste asta. El văzuse ceva schimbat la ea
după vizita lui Vid, Tiffany şi a Dakotei. „Mă simt mai bine după
ce i-am văzut”, spusese ea. „Tu nu?” Lui îi venise să urle „Nu! Mă
simt mai rău! Mă simt mult mai rău!”
Chiar urlase la ea? Nu-şi amintea. Devenise unul care ţipă
întruna, aşa cum făcea tatăl lui, până să-l mai înmoaie vârsta.
Şi-a schimbat poziţia pe scaun.
— Te foieşti, a şoptit tare Holly.
— Scuze, a spus Sam.
Popcornul avea gust de carton cu aromă de sare şi unt, dar nu
se putea opri din mâncat.
Da, categoric se schimba ceva la Clementine. Mai nou avea un
soi de nerăbdare, o instabilitate, numai că instabilitatea
presupunea fragilitate şi ea nu părea fragilă, părea sătulă. Ea voia
să treacă peste accidentul lui Ruby şi avea dreptate. N-avea
niciun rost să tot rumege lucrurile. N-avea niciun rost să ruleze la
nesfârşit filmul acela. Sam se considerase întotdeauna persoana
cea mai rezistentă emoţional din relaţia lor. Clementine era cea
care făcea prea mare caz din orice, dramatiza, uneori devenea
isterică din cauza unor mărunţişuri, cum era cu audiţiile ei de
exemplu, nu că audiţiile erau un lucru mărunt, fireşte, erau o
treabă serioasă, care îţi toca nervii, el înţelegea asta, dar ea le lăsa
să o consume. Odată Sam o auzise pe Holly spunându-i lui Ruby.
„Mami e bolnavă de audiţie”. Şi el râsese pentru că exact aşa era.
O audiţie o lovea ca un virus.
Dar lucrurile păreau să stea altfel cu această ultimă audiţie,
chiar dacă era una dintre cele mai importante din cariera ei. Ea
nu zicea nimic despre asta. Doar îşi vedea de exerciţiile ei. Sam
nici măcar nu era foarte sigur de data audiţiei, deşi ştia că venea
în curând.
Altădată ar fi ştiut să spună exact câte zile mai erau până la
audiţie, pentru că exact atâtea zile mai erau până ce aveau să
facă iarăşi sex. Dar asta se întâmpla cu mult timp în urmă, când
sexul încă era o parte normală, firească, din ecuaţie, înainte să se
complice. Era ciudat cum de sexul devenise ceva atât de
complicat, pentru că mulţi ani el ar fi zis că era cel mai puţin
complicat al relaţiei lor. Ar fi pariat că lucrurile vor rămâne aşa.
De la bun început, de prima oară, i s-a părut foarte natural.
Corpurile şi libidourile lor erau în perfectă sincronie. Avusese
destule relaţii ca să ştie că sexul începea deseori stângaci până să
devină bun, dar cu Clementine a fost bun de la început. Au fost
alte steguleţe roşii în privinţa relaţiei lor: el nu era pasionat de
muzică, ea nu mai fusese nici măcar la o întâlnire cu un tip care
nu era muzician, el voia o familie mare, ea s-ar fi mulţumit cu un
singur copil. Dar niciun steguleţ roşu la capitolul sex. Şi-a amintit
cum credea ca prostul, în sinea lui de bărbat tânăr şi naiv, că
extraordinara compatibilitate sexuală dintre ei dovedea că erau
făcuţi să fie împreună, pentru că atunci erau ei cei adevăraţi,
naturali şi oneşti. Restul erau doar detalii.
Sam şi Clementine nu aveau nevoie să vorbească despre sex şi
asta a fost o mare uşurare după Daniella, fosta lui iubită, cu care
fusese pe punctul să se căsătorească, şi căreia îi plăcea să discute
şi să disece viaţa lor sexuală, şi să facă un scurt chestionar la
cald după fiecare întâlnire: cum putem să colaborăm ca să
obţinem rezultate mai bune data viitoare? (Ea era consultant de
afaceri. Nu se exprima aşa, dar el simţea că asta era intenţia.)
Danielle n-avea nicio reţinere să înceapă o conversaţie la micul
dejun cu un comentariu de genul „Aseară când ţi-o sugeam”, ceea
ce pe el îl făcea să se înece cu cerealele şi să roşească precum un
ţârcovnic. („Ce drăguţ!” jubila Danielle.)
Îi plăcea faptul că el şi Clementine păstrau o doză de mister în
legătură cu viaţa lor sexuală. O tratau cu un fel de reverenţă
sfioasă. Sexul era ca un secret frumos între ei.
Dar poate că Danielle a avut tot timpul o opinie justă. Poate că
tocmai acea reverenţă fusese slăbiciunea lor pentru că, din
momentul când viaţa lor sexuală a început încet să se schimbe şi
să fie superficială şi grăbită, ei n-au mai avut cuvintele necesare
ca să discute despre ea. El nu-şi dădea seama dacă lui
Clementine măcar îi mai plăcea sexul (iar el nu voia să audă
răspunsul dacă acesta era nu). Ideea de „performanţă” începea să-
şi facă loc în mintea lui. Totul funcţiona încă aşa cum ar trebui,
dar pentru prima oară a început să se întrebe cum era el în
comparaţie cu foştii ei iubiţi, dacă abilitatea lor muzicală se
traducea cumva în abilitate sexuală.
Ştia că probabil nu era nimic. Toţi părinţii cu copii mici treceau
prin asta. Era un lucru atât de comun, încât devenise un clişeu.
Va veni o renaştere, îşi spunea în sinea lui. Când fetele vor începe
să doarmă fără să se mai trezească noaptea. Când ei nu vor mai fi
atât de obosiţi şi de stresaţi. Aştepta cu nerăbdare acea renaştere.
Apoi, în seara aceea la grătar, i se păruse că Tiffany le oferea
cheia uşii pe care ei şi-o închiseseră singuri. Ea a fost strălucitul
maestru de ceremonii al unui spectacol de circ care spunea
„Poftiţi la o reîntâlnire cu sexul minunat,
oameni buni! „Dintr-odată era din nou atât de simplu. Văzuse asta
pe chipul lui Clementine. Ea o văzuse pe chipul lui.
Şi-atunci, universul a găsit potrivit să-i pedepsească pentru
egoismul lor în cel mai crud mod pe care şi-l puteau imagina.
A revăzut scena: Oliver şi Erika scoţându-i din apă fetiţa. O
vedea de zeci de ori pe zi. De o sută de ori. Nu va trece, nu va
putea trece niciodată peste asta.
— Tati, a spus Holly. Ai mâncat tot!
Sam s-a uitat la cutia de popcorn goală.
— Scuze, a şoptit el.
Nici nu ştia când a mâncat-o.
— Nu-i corect!
Lumina ecranului s-a reflectat pe figura furioasă a lui Holly.
— Ssst, a spus el zăpăcit.
Îşi simţea gâtul iritat. Îi rămăseseră între dinţi coji mici de la
boabele de porumb.
— Dar eu n-am luat deloc! a ridicat ea vocea la un nivel
inacceptabil.
Cineva de pe rândul din spate a mormăit dezaprobator.
— Dacă nu faci linişte, plecăm, a spus Sam cu glasul scăzut şi
tremurat.
— Lacomule! a strigat ea, apoi a smuls cutia şi a aruncat-o
lângă ea, pe culoarul dintre scaune.
Era o răutate voită, calculată. Nu putea fi ignorată.
Fir-ar să fie. Sam a luat umbrela udă de la picioare, a ridicat
greutatea inertă a lui Ruby pe un umăr, s-a ridicat şi a apucat-o
pe Holly de încheietura mâinii. A simţit că-l înjunghie mijlocul.
Holly a început să urle ca din gură de şarpe în timp ce o trăgea
de la locul ei pe culoar.
Consecinţele. El şi Clementine se amuzau pe seama acestui
jargon de parenting, dar Holly şi Ruby trebuiau să înveţe ceea ce
lui Sam îi luase atâţia ani ca să afle: Viaţa este un şir de
consecinţe.
Capitolul 74
Oliver s-a hotărât să dea o tură de alergare prin ploaie.
Risca să cadă pe aleile alunecoase şi să-i revină că răceala, dar
în clipa asta chiar avea nevoie să-şi limpezească gândurile
deoarece soţia lui era un hoţ de drept comun şi, prin urmare, el
nu va fi niciodată tată.
Asocia incorect această cauzalitate, dar era foarte supărat.
Furios. Şocat.
Şi-a înnodat de două ori şireturile adidaşilor, s-a ridicat, a făcut
câteva întinderi, a deschis uşa casei şi a închis-o la loc aproape
imediat pentru că afară ploua foarte tare, dar nu mai suporta să
stea în casă câtă vreme gândurile îi fugeau de colo-colo ca nişte
şoareci prinşi în cursă.
Alergatul îi va da claritate în gândire. Sistemul lui
nervos va elibera o proteină care stimula regiunile creierului
responsabile cu luarea deciziilor.
A inspirat adânc şi a ieşit din casă. Vid şi Tiffany se distrau,
evident. Pe aleea lor şi în capătul străzii erau parcate mai multe
maşini. Erau nişte oameni extrem de sociabili.
În timp ce ieşea alergând de pe strada înfundată, Oliver s-a
gândit la cercul lui social semnificativ mai mic. I-ar prinde bine să
discute despre asta cu cineva dar n-avea cu cine.
N-avea genul de prieten pe care să-l cheme să iasă împreună „la
un pahar de bere”. El nu era genul de persoană care spunea „la
un pahar de bere”. De fapt nici nu bea bere. El avea prieteni care
beau shake-uri de proteine la cafenele cu mâncăruri sănătoase
după ce dimineaţa făceau treizeci de kilometri pe bicicletă, timp în
care discutau programe de antrenament pentru viitorul semi-
maraton. Îi plăceau prietenii lui, dar pe el nu-l interesa să asculte
problemele lor personale şi de aceea nu şi le împărtăşea pe ale lui.
Nu putea să stea în faţa shake-ului de proteine şi să spună „Soţia
mea fură suveniruri de la prietena ei cea mai bună de când era
copil. Ce părere aveţi? Să mă îngrijorez?”
Oricum, el niciodată n-ar trăda-o pe Erika aşa în faţa altui
bărbat.
O discuţie confidenţială cu o femeie ar fi mai potrivită. Poate
dacă ar avea o soră sau mamă. Teoretic avea mamă. Dar nu o
mamă aşa cum trebuie. Faptul că Erika fura i s-ar părea teribil de
amuzant sau înfiorător de trist, depinde în ce dispoziţie o găseai.
A trecut o maşină pe lângă el şi l-a claxonat în semn de
încurajare sau de batjocură: greu de spus.
Dacă Erika ar fi început să adune obsesiv lucruri, s-ar fi
descurcat cu asta. Chiar se pregătise mental pentru această
posibilitate îndepărtată, în ciuda obsesiei ei de a face constant
ordine. Se pregătise pentru depresie (obişnuită în cazul
persoanelor care făceau fertilizare în vitro), pentru cancer la sân,
pentru tumori la creier, pentru moarte accidentală şi chiar pentru
o legătură amoroasă la serviciu (avea încredere în ea, însă se pare
că directorul asociat de la firma ei era un „afemeiat”), dar
niciodată pentru asta. Nicidecum pentru furtişaguri mărunte. Ei
erau oameni oneşti şi corecţi. Finanţele lor erau puse într-o ordine
scrupuloasă. El şi Erika ar întâmpina cu bucurie un audit fiscal.
Să vă vedem, le-ar spune ei celor de la administraţia fiscală. Să vă
vedem.
Ochelarii lui aveau nevoie de ştergătoare. Şi i-a dat jos în timp
ce continua să alerge şi a încercat să-i şteargă
cu marginea tricoului. Degeaba.
A luat lucrurile lui Clementine, ca un hoţ de buzunare din
romanele lui Dickens. Era de neînţeles. A spus că o să înceteze şi
că o să-i dea înapoi ce se poate într-o perioadă de timp, dar în
lumea lui Oliver oamenii nu încetau niciodată. Părinţii lui
spuneau că vor înceta să mai bea. Mama Erikăi spunea că va
înceta să mai strângă lucruri aiurea. Ei chiar credeau asta pe
moment. El înţelegea asta. Dar nu se puteau opri. Era ca şi cum
le-ai fi cerut să-şi ţină respiraţia. Puteau s-o facă până când
trebuiau să ia o gură de aer.
O altă maşină a trecut pe lângă el şi un adolescent a ieşit
aproape pe jumătate pe geam ca să-i strige „Ratatule!”
Foarte periculos ce faci, amice. Ai putea fi izbit de o altă maşină
din sens opus. Şi obraznic pe deasupra.
A cotit pe strada Livingston. Din nou junghiul în genunchiul
stâng.
În clipa asta, Erika era acasă la Clementine ca să-i spună că nu
vor mai avea nevoie de ea ca să le doneze ovule. Discutaseră
subiectul ăsta şi căzuseră de acord că ar fi politicos să îi spună
personal. Ea investise timp ca să-şi facă analizele de sânge şi să
completeze formularele. Lor nu le plăcea să irosească timpul
altcuiva.
A fost decizia lui Oliver. Din cauza comentariilor răutăcioase ale
lui Clementine pe care le auzise Erika. Scârbită de această idee.
Ticăloasa, s-a gândit el, în timp ce a călcat într-o baltă şi apa a
stropit în jur. Clementine nu era o ticăloasă. El ţinea la
Clementine, dar lucrurile pe care le spusese ea erau răutăcioase
şi fără rost.
S-a gândit la feţişoara Erikăi (avea o faţă mică şi scumpă) şi la
cum trebuie să fi arătat când stătea în hol şi auzea acele cuvinte
oribile. I s-au încleştat pumnii. A simţit brusc o dorinţă
irepresibilă de a-l lovi pe Sam, pentru că evident, nu putea să dea
în Clementine.
Momentul a trecut, la fel şi impulsurile primare. El nu lovise pe
nimeni în viaţa lui.
Oricum, chiar dacă Clementine n-ar fi spus ce a spus, se vedea
că relaţia Erikăi cu ea era prea… ciudată? complicată?
disfuncţională… ca să mai continue.
„În niciun caz”, îi spusese el Erikăi. „Nu se poate ca ea să fie
donatoarea noastră. Nu se va întâmpla aşa ceva. Gata. S-a
terminat.”
Nu şi-a dat seama dacă ea s-a simţit uşurată sau distrusă.
Fusese atât de ferm, dar acum, în timp ce alerga, cu hainele tot
mai ude şi mai grele (ai crede să exista un punct de saturaţie,
dincolo de care nu se puteau uda mai tare, dar se pare că nu),
regreta această decizie. Poate că se pripise.
I se părea o altă pierdere. De fiecare dată se gândea că făcea
bine că evita să-şi facă speranţe. De fiecare dată îşi zicea: nu am
aşteptări, dar la fiecare nou eşec, era atât de dureros, încât îşi
dădea seama că în tot acest timp speranţa existase, plutind
seducător în subconştientul lui. Nici nu-i era mai uşor. Era mai
rău. Un efect cumulativ. Pierdere după pierdere. Ca întinderea de
ligament de la genunchiul stâng.
Şi-acum ce urma? Un donator anonim? Era foarte greu de
găsit, asta dacă nu se duceau peste ocean. Oamenii făceau asta.
Şi ei puteau s-o facă. El putea s-o facă. Putea să facă orice era
nevoie pentru a avea propriul lui copil biologic. Nu era sigur că
Erika putea. Avea bănuiala oribilă că, dacă el ar zice „Hai s-o
lăsăm baltă cu copilul”, prima expresie pe care ar vedea-o pe
chipul ei ar fi de uşurare.
Avea pulsul foarte ridicat. Se auzea cum gâfâie. În mod normal
nu se auzea cum gâfâie. Răceala aceea îi afectase condiţia fizică.
S-a concentrat să respire în ritmul paşilor săi.
A văzut o maşină albă venind spre el din celălalt capăt al străzii
şi şi-a dat seama că era Erika: se întorcea spre casă după vizita la
Clementine.
S-a oprit cu mâinile în şolduri, trăgându-şi sufletul şi privind-o
cum se apropie. Încă nu-i vedea faţa, dar ştia exact cum conduce,
aplecată peste volan ca o bătrânică, cu două cute între sprâncene;
nu-i plăcea să conducă pe ploaie.
Încruntătura ei a fost primul lucru pe care l-a observat la ea
când s-a aşezat lângă el în ziua cu team-buildingul. Nu ştia de ce
i s-a părut atât de atrăgătoare, poate pentru că arăta faptul că ea
lua viaţa în serios, la fel ca el, că îi păsa şi se concentra, nu doar
plutea la suprafaţă distrându-se. Nu i-a spus niciodată asta.
Femeile doreau să fie remarcate pentru ochii lor, nu pentru felul
cum se încruntau.
Probabil că n-a mai zăbovit pe la Clementine după ce i-a dat
vestea.
Maşina a oprit lângă trotuar, de cealaltă parte a drumului. Ea a
coborât geamul şi s-a aplecat peste locul din dreapta ca să se uite
la el îngrijorată.
— N-ar trebui să alergi pe vremea asta! a strigat ea. Ai
putea să aluneci! Nici n-ai terminat de luat antibioticul!
El s-a îndreptat spre maşină, a deschis portiera şi a
urcat lângă ea. În maşină era cald. Avea radiatorul pornit.
Apa curgea de pe el, făcând baltă în jurul lui pe scaunul de
piele, o simţea lipăind. Îi amintea de seara când au scos-o pe
Ruby din fântână; cum au lucrat împreună, cum n-au avut nevoie
să vorbească, doar au acţionat. Formau o echipă bună.
Încă aplecată peste volan, Erika stătea şi îl studia în tăcere,
încruntându-se teribil.
El i-a pus mâna pe obraz.
— Scuze, a spus el dând să şi-o retragă. Sunt ud tot.
Dar ea i-a apucat-o şi şi-a înclinat faţa caldă în palma lui rece.
Capitolul 75
Casa lui Vid era plină de oameni, de muzică şi miros de
mâncare bună, exact ce-i plăcea lui, ce adora. La ce bun să ai o
casă aşa mare dacă n-o umpleai cu oameni?
Ocazia era fără ocazie. Ce-ţi trebuia o ocazie? Nu-ţi trebuia! A
fost sub impulsul momentului. A dat câteva telefoane şi acum
casa era plină. Afară încă ploua, desigur, dar asta nu însemna că
trebuia să înceteze orice distracţie. Înăuntru era cald şi bine, n-o
să-i împiedice ploaia să-şi trăiască viaţa! Ar trebui să facă asta
mai des! Ar trebui să facă asta în fiecare weekend!
Toate cele patru fiice ale sale veniseră în această seară şi în
momentul de faţă toate vorbeau cu el, un eveniment minunat şi
rar. Bineînţeles că toate fiicele lui mai mari voiau ceva de la el,
dar fie! Aşa e când eşti părinte.
Adriana voia să-l convingă să facă dansul tată fiică după o
coregrafie la nunta ei. Va fi filmat, apoi postat pe YouTube. Era
visul ei să devină viral. Vid va face asta, fireşte, deşi pretindea că-i
displace ideea. (Deja avea câteva mişcări în minte.)
Eva şi Elena voiau bani, presupunea el, şi bineînţeles că îi vor
primi. Îi va transfera în conturile lor în seara asta, după ce ele vor
pleca. Tot ce mai trebuiau să stabilească era cât de mulţi. Ar
putea să vadă cum au evoluat abilităţile lor de negociere. Eva va
deveni isterică în trei secunde. El va încerca să-i explice că isteria
nu era o tactică bună de negociere încă de când avea doi ani.
Mezina lui, Dakota, nu voia nimic. Era din nou fericită, deşi el
nu-şi dăduse seama cât de trist fusese bietul copilaş. Până la
urmă, ideea lui Tiffany de a trece pe-acasă pe la violoncelistă se
dovedise a fi una excelentă, chiar dacă oamenii ăia nu le oferiseră
nici măcar ceva de băut. Fusese nemaipomenit s-o vadă pe Ruby
atât de fericită şi de sănătoasă după grozăvia din acea seară. Ăi
luase o imensă povară de pe suflet. Când a plecat din casa aceea
mică şi înghesuită, se simţea mai uşor (şi însetat).
Clementine şi Sam fuseseră tăcuţi şi se purtaseră ciudat, dar o
invitaseră pe Dakota la ziua lui Holly! Spera că nu vor uita să le
dea invitaţilor şi ceva de mâncare. El le va duce ceva la pachet, ca
să fie sigur. Spera că vor rămâne totuşi prieteni. Tiffany nu era la
fel de optimistă ca el. Zicea că numai Dakota fusese invitată la
petrecere, nu şi ei. Zicea că era probabil o petrecere unde îl lăsai
pe copil şi plecai. El nu ştia despre ce vorbeşte. Poate va lua
chifteluţe. O lădiţă cu sticle de şampanie.
— Te distrezi bine? l-a întrebat Tiffany când l-a întâlnit în
bucătărie de unde au luat amândoi mai multe platouri cu
mâncare ca să-i servească pe invitaţi.
— Nu! De ce facem asta? Eu voiam o seară liniştită şi uite! Casa
e plină de atâţia oameni şi toţi vor de mâncare! Cum s-a întâmplat
aşa ceva?
— Habar n-am. E un mister.
Tiffany a închis uşa frigiderului cu şoldul şi i-a zâmbit, ţinând
în ambele mâini câte o tavă.
— Se pare că mâine va ieşi soarele. Ar trebui să-i invităm pe toţi
să rămână şi să facem un grătar la prânz. Să continuăm
petrecerea tot weekendul!
— Excelentă idee, a spus Vid.
Ştia că ea glumeşte, dar se întreba dacă s-ar putea.
El a sărutat-o şi i-a băgat limba în gură doar ca s-o facă să
spună „Vid!”, numai că ea i-a răspuns cât a putut de bine. Îi
plăcea să-l surprindă.
— Isuse, luaţi-vă o cameră, a spus vărul lui care a intrat
bucătărie şi a ieşit imediat.
Tiffany a ridicat o sprânceană şi s-a îndepărtat unduindu-şi
exagerat şoldurile doar pentru el.
Şi mai era ceva care îl făcea pe Vid fericit. Ceva în legătură cu
Tiffany. Ce era? Îşi pierdea ascuţimea minţii? Nu! Mintea lui era
ascuţită ca un brici. Normal. Chestia cu dobitocul ăla. Totul era
sub control. Când se întorsese ieri de la noua şcoală a Dakotei, ea
îi spusese că se întâlnise cu soţia fostului ei client şi că aceştia nu
mai veneau la St. Anastasia.
Era bine pentru că el ştia că ea s-a culcat cu dobitocul ăla.
Şi-a dat seama după nara ei stângă.
Vid juca poker o dată pe lună cu un grup de prieteni. Prietenul
lui, Raymond, îi spusese cu ani în urmă cum încercau jucătorii de
poker să-şi citească unii altora „semnele”: micile gesturi
involuntare care îi dădeau de gol când blufau. Raymond zicea „Tu,
prietene, ai cam o duzină de semne care te dau de gol. Clipeşti,
mijeşti ochii, ai un tic nervos, practic faci o criză, joci la cacealma
cel mai prost din lume”.
Totuşi, Vid se descurca bine la poker pentru că, deşi la
cacealma era cel mai prost din lume, era cel mai norocos. Îi picau
nişte cărţi foarte bune. Mereu fusese norocos. Avea mare noroc în
afaceri, avea mulţi, mulţi prieteni buni, se căsătorise cu două
femei superbe, chiar dacă prima se dovedise o afurisită nebună la
cap care a încercat să le întoarcă pe fete împotriva lui, nu era
nimic, pentru că el a avut şi mai mare noroc cu a doua soţie. O
viagra ambulantă, iar el o iubea la nebunie.
Tiffany era o mare jucătoare de poker. Nu la fel de norocoasă ca
el, dar era în stare să facă o frumoasă faţă impasibilă atunci când
juca poker. L-a păcălit ani de zile, dar apoi, într-o bună zi, el i-a
descifrat codul.
Tiffany avea un semn care o trăda. Nara stângă. De câte ori
minţea sau blufa, îi tremura nara stângă. Doar o dată. O mişcare
abia perceptibilă. Ca o aripă de fluture.
Vid verificase asta studiindu-şi soţia în acele ocazii în care ştia
sigur că ea nu spunea adevărul. De exemplu când a răspuns la
întrebările Dakotei despre Moş Crăciun sau când le-a spus
surorilor ei că va zbura la clasa economic, când de fapt ea
rezervase bilete la clasa business. Surorile ei aveau o problemă
ciudată cu zborul la clasa business, de parcă era ceva imoral.
Era concludentă. Nara nu minţea niciodată. El nu i-a spus lui
Tiffany, normal, pentru că lui îi prindea numai bine, era super-
puterea lui secretă de a vedea dincolo de figura ei de jucătoare de
poker. (Din păcate, ei nu i-a plăcut deloc lenjeria intimă pe care el
i-a cumpărat-o de Crăciun.)
Aşa că atunci când şi-a întrebat soţia „Te-ai culcat cu el?” n-a
trebuit decât să-i urmărească nara stângă şi a aflat răspunsul.
Ea a spus nu, dar răspunsul a fost da. Da, s-a culcat cu el.
Era în regulă! Nu era nicio problemă!
Poate că era o mică problemă. Să zicem că Vid ar fi fost la un
concert la şcoală şi îl vedea pe acest dobitoc uitându-se la nevasta
lui într-un mod lipsit de respect atunci poate că ar fi fost tentat
să-l lovească. Ameninţări şi violenţe, asta s-ar întâmpla.
Sau să zicem că el şi acest dobitoc ar fi ajuns să pregătească
împreună un grătar cu cârnaţi la şcoală (întotdeauna se
organizau grătare cu cârnaţi, chiar şi când plăteai taxe şcolare de
un milion de dolari) şi dobitocul ar fi făcut vreo remarcă la adresa
lui Tiffany, poate chiar şi o remarcă nevinovată, dar să zicem că
lui Vid îi pica de-a-ndoaselea, din cauză că ştia ce ştia, şi să zicem
că se ducea acasă şi lui Vid nu-i mai ieşea gândul din cap, cum se
întâmplă câteodată cu gândurile, şi să zicem că, într-un moment
de nebunie, i-ar fi dat un telefon prietenului său Ivan şi ar fi
aranjat să-i rupă picioarele dobitocului.
Ivan se grozăvea întotdeauna că, dacă Vid va avea vreodată
nevoie să fractureze genunchii cuiva, el era omul lui. Tiffany zicea
că Ivan glumeşte. Ivan nu glumea.
Dar! Totul era bine pentru că dobitocul era bine-mersi în drum
spre Dubai, cu genunchii intacţi. Prin urmare,
Vid nu va ajunge la puşcărie. El nu încălcase niciodată legea cu
bună ştiinţă, dar putea. Potenţialul exista: poate nu să ucidă, dar
cu siguranţă să schilodească pe cineva, iar el nu voia să meargă
la puşcărie. Mâncarea. Hainele. Vid se cutremura la gândul ăsta.
Deocamdată Vid nu era în pericol să încalce legea. Ce noroc că
avea atâta noroc. De aceea se şi simţea fericit. Şi reputaţia
Dakotei la şcoală era în siguranţă. Dacă ar vrea, ea ar putea
deveni căpitan. Totul era bine.
Şi fusese atât de uşor de aranjat! Doar îl căutase pe dobitoc pe
Google ca să afle unde lucrează şi n-a trebuit decât să dea vreo
trei telefoane ca să găsească un prieten bun care cunoştea un
prieten bun în consiliul director al companiei lui, care a putut să
vorbească cu cineva din conducere şi să aranjeze ca dobitocului
să i se ofere un transfer afară din ţară până când Dakota termina
liceul. Pe Vid l-a costat o sută de mii de dolari cash (câştiguri din
jocuri de poker) doar ca un mic semn de recunoştinţă. A meritat
fiecare cent. Nimic ilegal.
Era sigur că oamenilor acelora le va plăcea în Dubai. Interesant
loc! Citise de curând un articol despre Festivalul Culinar din
Dubai. Aveau ceva ce se chema „Marele Grătar”. Suna
extraordinar! Îi făcuse tipului o favoare!
— De ce arăţi atât de fericit? a întrebat Dakota. Şi aiurit!
Vid s-a uitat la fiica lui care intrase în bucătărie cu o tavă
goală. Ea îi zâmbea cu gropiţe în obraji şi în clipa aceea arăta
extrem de frumuşică. Sfântă Fecioară Maria, Maica lui
Dumnezeu, te rog n-o lăsa să devină la fel de sexi ca maică-sa.
— Pentru că, ştii, sunt fericit, a spus Vid.
A ridicat-o în braţe pe Dakota prinzând-o de subsuori şi s-a
învârtit cu ea. Nu mai putea să le învârtă pe fiicele lui mai mari.
(Eva părea să aibă greutatea unui mic camion.)
— Tu eşti fericită?
— Destul de fericită, a spus Dakota.
Apoi s-a apropiat să-i şoptească la ureche:
— Peste câte minute pot să mă duc în camera mea să mai
citesc puţin?
— Peste treizeci de minute, a spus Vid.
— Zece, a spus Dakota.
— Douăzeci, a spus Vid. Ultima ofertă.
— S-a făcut, a zis Dakota şi a întins mâna.
Au bătut palma. A pus-o jos. Volumul muzicii din partea din
faţă a casei a urcat brusc la nivel de club. Cineva a strigat „Uau!”
pe un ton scandalizat, ceea ce nu putea să însemne decât că
Tiffany dansa, în timp altcineva a strigat „Unde-i Vid?”
— Vin acum! a tunat Vid.
Ce noroc că vecinul Harry se odihnea în pace.
Capitolul 76
Clementine s-a trezit într-o binecuvântată lipsă de zgomot.
Nu se auzea decât liniştea, apoi melodia binecunoscută a
râsului debordant al unei păsări kookaburra. I-a mers direct la
inimă, parcă ar fi fost plecată mult timp departe de Australia şi în
sfârşit se întorcea acasă. A deschis ochii şi lumina i s-a părut
limpede, strălucitoare şi impregnată de semnificaţie.
— S-a oprit, i-a spus cu voce tare lui Sam. În sfârşit s-a oprit.
Nu îndrăznise să creadă promisiunea din buletinul meteo că va
ieşi soarele până la sfârşitul săptămânii. A dat să-l trezească pe
Sam, să-l scuture de braţ, dar pe urmă a văzut că locul lui din pat
era gol şi şi-a adus minte că el nu era acolo. Dormea, ca de obicei
în ultimul timp, în birou, şi ea s-a simţit umilită ca vorbise
singură. Absenţa lui în această dimineaţa fericită şi plină de
speranţă i s-a părut neobişnuit de dureroasă, de parcă era nouă.
A oftat şi s-a întors pe burtă, ridicând un colţ al draperiei ca să
se uite la cerul din nou albastru.
Le vor scoate pe fete la soare… dar stai, nu, nu puteau pentru
că astăzi ea şi Sam erau programaţi să facă un curs
de prim-ajutor la liceul din zonă. Se reprogramaseră deja
de câteva ori şi era hotărâtă să se ducă azi. Nu putea să mai bată
oraşul în lung şi-n lat ca sa le vorbească oamenilor pe un ton
solemn despre importanţa unui curs de prim ajutor, de parcă era
vreun responsabil cu disciplina pentru toată lumea, şi să le
împartă fluturaşi când ea însăşi nu făcuse niciodată aşa ceva.
Părinţii lui Sam aveau să aibă grijă de fete cât erau ei plecaţi.
„S-ar putea să fie foarte amuzant şi stimulativ să învăţaţi
împreună ceva nou!” spusese mama lui Sam plină de speranţă.
Tonul cu care a spus-o Joy te trimitea cu gândul la Pam. Mamele
dădeau târcoale. Clementine bănuia că mama ei vorbise la telefon
cu mama lui Sam, îngrijorate de căsnicia lor.
Era interesant cum căsniciile deveneau instantaneu proprietate
publică imediat ce începeau să se clatine.
S-a uitat la ceas şi a văzut că dormise mai mult decât de obicei.
Era şase şi jumătate, dar nu era nicio problemă. Putea să
exerseze două ore pline până se trezeau fetele. Până la audiţie nu
mai erau nici două săptămâni. Intra în linie dreaptă. Trebuia să
dozezi totul bine, ca un atlet, astfel încât să fii în formă maximă în
ziua audiţiei. Şi-a tras peste pijama cardiganul albastru, şi
lăbărţat (nu se ştie de ce cardiganul devenise de lucru) şi a
coborât la parter fără să facă zgomot. Absenţa zgomotului ploii îi
dădea o senzaţie extraordinară de spaţiu în jurul ei, de parcă
ieşise dintr-o cămăruţă încălzită şi intrase într-o sală de concert.
Până acum nu-şi dăduse seama cât de apăsător fusese acel
zgomot de fond.
În timp timp ce-şi freca arcuşul cu sacâz şi soarele prăfuit al
dimineţii aprindea prin cameră mici sclipiri ca de giuvaer: sticla
ceasornicului de la bunicul lor, pe rama unei fotografii, pe o vază,
avea un profund sentiment de pace în legătură cu cât progresase.
În minte i-a venit gândul ciudat că nu se opunea acestei audiţii,
aşa cum deseori făcuse în trecut. Nu mai irosea energie preţioasă
lamentându-se din cauza nedreptăţii sistemului: numărul prea
mare de muzicieni calificaţi în circuitul audiţiei, faptul că
susţinerea unei audiţii constituia un talent cu totul separat de
abilitatea cuiva de a cânta. Accidentul lui Ruby o golise complet
de ceea ce acum părea un fel de mândrie enervantă, de frică
deghizată în furie.
— Bună dimineaţa, a spus Sam din pragul uşii.
— Bună dimineaţa, a răspuns ea lăsând în jos arcuşul. Te-ai
trezit devreme.
— S-a oprit ploaia, a spus el ursuz.
A căscat cu gura până la urechi. Părea atât de palid şi de tras
la faţă în lumina soarelui. Îi venea să-l ia în braţe şi în acelaşi
timp parcă îi venea să-l ia la palme.
— Aş putea să le scot pe fete în parc ca să poţi să exersezi.
— Astăzi facem cursul acela de prim ajutor, a spus Clementine.
Ai uitat?
— Cred că am să sar peste, a zis el.
Fiecare cuvânt era un oftat, ca şi când era un efort să
vorbească.
— Am să stau acasă cu fetele. Am să-l fac altă dată. Nu mă…
simt prea bine.
— Te simţi bine. O să-l faci, a spus Clementine de parcă el era
un copil. Fetele se bucură că vor sta toată ziua cu părinţii tăi. Şi-
au făcut planuri.
El a scos un sunet, un fel de oftat de oboseală, ca un bătrân
care vede că mai are de urcat încă un rând de scări.
— Bine. Fie.
S-a întors şi a plecat pleoştit. Parcă era căsătorită cu un
octogenar care vorbea ca un adolescent.
— Începe la zece! a strigat ea după el pe un ton vioi.
Astăzi se simţea foarte vioaie, era însăşi întruchiparea vioiciunii,
şi dacă el nu-şi venea în fire mai repede, ea avea să-i spună pe un
ton vioi că nu era singurul capabil să arunce cu vorbe grele şi
dureroase cum ar fi „separare”.
Capitolul 77
— Ce frumos arată, a spus Oliver.
— Ce? a întrebat Erika.
Stăteau în curtea mocirloasă şi dezgustătoare a mamei ei; nu
părea să fie ceva frumos de văzut pe-acolo. I-a urmărit privirea şi
a văzut că se uita spre liquidambarul mamei ei, unde stropi mici
şi strălucitori de ploaie tremurau pe fiecare frunză în lumina
soarelui.
— Uite cum scânteiază. Ca nişte diamante mici! a spus Oliver.
— Eşti într-o dispoziţie poetică, a spus Erika.
Probabil pentru că aseară făcuseră sex pentru prima oară după
o săptămână.
Ea şi-a întors din nou privirea spre catrafusele mamei ei. Acum,
că ieşise soarele, totul arăta şi mai deprimant decât în ziua când
fusese aici pe ploaie. A dat cu piciorul într-o cutie de carton udă şi
deformată, nedeschisă, cu o etichetă Amazon pe ea, şi apa
murdară care se adunase deasupra a stropit-o pe picioare. O
frunza i s-a lipit de pantof şi ea a încercat s-o desprindă dând din
picior.
— Ce faci, dragă? Dansezi country?
Mama Erikăi a apărut în curtea din faţă purtând o eşarfă roşie
cu buline albe legată în creştetul capului şi o salopetă din denim
albastru, ca o gospodină din anii ’50, gata să înceapă curăţenia de
primăvară. Şi-a băgat degetele mari în buzunarele salopetei (care
părea nou-nouţă) şi a bătut cu un picior în spatele celuilalt, apoi
în lateral, fredonând o melodie fornăită.
— Te pricepi foarte bine, Sylvia, a spus Oliver
— Mulţumesc, a spus Sylvia. Am pe-aici pe undeva un DVD cu
muzică country, dacă vrei să ţi-l împrumut.
— Sunt convinsă că o să-l găseşti foarte uşor a spus Erika.
Sylvia a ridicat din umeri într-un gest simpatic.
— Niciun deranj.
S-a uitat prin curte şi a oftat.
— Dumnezeule! Ce mizerie. Ploaia asta a fost incredibilă, nu?
Avem multă treabă de făcut.
Iluzia Sylviei pe ziua de azi era că toată curtea din fată arăta
aşa din cauza ploii.
— Lasă, nu suntem singurii, a spus Sylvia cu o înclinare
curajoasă din bărbie. Oameni din toată ţara au ieşit astăzi să dea
o mână de ajutor, să facă curăţenie.
— Mamă, a spus Erika. Oamenii ăia aveau casele inundate. Ce-
i aici nu-i din cauza potopului de ape. E un potop de gunoaie.
— Azi-dimineaţă mă uitam la televizor, a continuat Sylvia
indiferentă, şi era atât de motivant! Vecini care se ajutau între ei.
Mi-au dat lacrimile.
— Oh, pentru Dumnezeu! a spus Erika.
Oliver i-a pus Erikăi mâna pe umăr.
— Lucrurile pe care nu le putem schimba, a murmurat el.
Îi cita din rugăciunea serenităţii.
— Ce-i asta, Oliver? a întrebat Sylvia. Ce mai fac minunaţii tăi
părinţi? Pe ei i-a afectat ploaia?
Femeia asta avea o minte ascuţită ca un brici.
— Nu i-am mai văzut de mult. Trebuie să ne întâlnim cu toţii la
un pahar, a continuat ea.
— Mama, a atenţionat-o Erika.
— Ar trebui, a spus Oliver. Deşi, după cum bine ştii, în cazul
părinţilor mei, e vorba mai degrabă de vreo zece-douăzeci de
pahare.
— Ah, sunt oameni de viaţă, a spus Sylvia cu drag.
— Da, a spus Oliver. Aşa sunt. Ah, ia te uită, ne vine
containerul.
— Minunat! Eu ce pot să fac? a întrebat Sylvia în timp ce
camionul a tras pe alee şi a coborât încet containerul masiv.
— Să nu ne stai în cale, a spus Erika.
— Da, deşi vei avea nevoie de mine ca să fim siguri că nu
arunci din greşeală ceva important, a spus Sylvia. Ştii ce-am găsit
alaltăieri aruncată într-o cutie cu ziare vechi? Cea mai simpatică
fotografie cu tine, cu mine şi cu Clementine!
— Nu prea cred, a spus Erika.
— Cum adică nu prea crezi? Stai să-ţi arăt! Îţi garantez că o să
râzi. Imaginează-ţi dacă am fi aruncat această preţioasă amintire!
Cred că tu şi Clementine aveaţi vreo doisprezece ani. Clementine
arată atât de tânără şi drăguţă. Alaltăieri seară mi s-a părut cam
dărâmată, sinceră să fiu, nu îmbătrâneşte frumos. Ar trebui să te
uiţi la ea, Oliver. Să vezi cum ar putea să arate viitoarea ta fiică!
Oliver s-a întunecat la faţă.
— Acum n-o să se mai întâmple.
— Ce? N-a mai vrut? După ce i-aţi salvat viaţa copilului ei?
— Noi n-am mai vrut, a explicat Erika. Nu ea. Ne-am răzgândit.
— Oh, a spus Sylvia. Dar de ce? E o veste groaznică. Sunt
distrusă!
Erika a constatat cu uimire că mama ei a uitat bine-mersi tot
ce spusese în urmă cu două seri şi se victimiza.
— M-aţi lăsat să-mi fac mari speranţe! Credeam că o să fiu
bunică. Alaltăieri seară mă uitam la fetiţele alea drăguţe şi mă
gândeam ce frumos ar fi să am şi eu o nepoată. Mă gândeam s-o
învăţ să coasă, aşa cum m-a învăţat bunica pe mine.
— S-o înveţi să coasă? s-a zborşit Erika. Tu pe mine nu m-ai
învăţat niciodată să cos!
— Probabil că nu mi-ai cerut! a spus Sylvia.
— Nu te-am văzut în viaţa mea cu un ac şi un fir de aţă în
mână.
— Eu mă duc să-i plătesc şoferului pentru container, a spus
Oliver.
— Eu mă duc în casă să văd dacă găsesc fotografia aia
simpatică, a spus repede Sylvia, în caz că, Doamne fereşte, s-ar
aştepta cineva ca ea să plătească ceva.
Erika a profitat de ocazie ca să-şi pună nişte mănuşi de
cauciuc, a îndoit genunchii şi a luat de pe jos un coş de rufe
spart, plin cu tot felul de gunoaie: o păpuşă fără cap, un prosop
de baie ud fleaşcă, o cutie de pizza. L-a dus la tomberon şi l-a
aruncat înăuntru, greoi, ca o grenadă. A aterizat cu zgomot pe
metalul containerului. De fiecare dată când arunca lucruri, avea
un sentiment de furie, terifiantă, de parcă intra în luptă cu
strigăte de război.
— Mamă-mamă, da’ aveţi de lucru, nu glumă, a spus tipul cu
containerul de gunoi în timp ce împăturea formularul galben pe
care i-l dăduse Oliver şi îl băga în buzunarul de la spate.
Şi-a încrucişat braţele peste pieptul imens şi s-a uitat la curtea
din faţă cu o expresie de maxim dezgust.
— Vrei să dai o mână de ajutor? a întrebat Oliver.
— Ha, ha! Nuu, descurcă-te singur, frate. Bine că nu sunt în
locul tău.
Continua să stea acolo şi să clatine din cap de parcă venise să
supervizeze.
— Atunci hai, du-te şi plimbă ursu’, a spus Erika iritată şi,
când s-a întors să ia bradul vechi de Crăciun, l-a auzit pe Oliver
râzând pe înfundate.
Tocmai un brad de Crăciun. Nu-şi aducea aminte să fi avut
vreodată un brad de Crăciun în toată copilăria ei şi acum iată
unul vechi şi deformat, cu un şir amărât de beteală aurie.
Şoferul a plecat uruind cu camionul lui, iar Erika a aruncat
bradul de Crăciun în container în timp ce Oliver a luat într-o
mână un ventilator defect cu piedestal şi un sac de gunoi în
cealaltă.
Mama ei a ieşit pe uşa din faţă ţinând triumfătoare între două
degete o fotografie mică. Mare minune că găsise ceva.
— Uită-te la fotografia asta! i-a spus ea Erikăi. Îţi garantez că o
să te facă să râzi.
— Îţi garantez că nu, i-a răspuns acru Erika.
Sylvia s-a aplecat şi i-a îndepărtat Erikăi o bucată mică de
beteală aurie de pe cămaşă.
— Ba da. Uită-te.
Erika a luat fotografia. A izbucnit în râs. Mama ei a început să
danseze, îmbrăţişându-se singură de atâta încântare.
— Ţi-am spus eu! Ţi-am spus eu!
Era o fotografie alb-negru neclară cu ea, maică-sa şi
Clementine într-un montaigne-russe. Era făcută cu una dintre
acele camere foto automate setate să surprindă reacţiile
pasagerilor în cel mai terifiant moment al traseului. Toate trei
aveau nişte guri ovale încremenite pentru eternitate într-un ţipăt.
Erika era aplecată în faţă, ţinându-se cu ambele mâini de bara de
siguranţă, de parcă o împingea să meargă mai repede. Clementine
avea ochii strâns închişi, iar părul prins în coadă de cal îi zbura
într-o linie verticală deasupra capului, ca mitra unui papă. Sylvia
avea ochii larg deschişi şi braţele în aer ca o fată beată care
dansează. O veselie hilară, îngrozită. Asta se vedea în fotografie.
Nu conta dacă era clară, nu se putea să te uiţi la ea fără să râzi.
Ea şi Clementine erau îmbrăcate în uniformele de şcoală cu
pătrăţele.
— Vezi? Nu te bucuri că am păstrat-o? a spus Sylvia. Arată-i-o
şi lui Clementine. Să vezi dacă îşi aminteşte ziua aia! Trebuie să
recunosc că eu nu-mi amintesc precis ziua, dar vezi şi tu ce
fericite eram! Să nu spui că n-ai avut o copilărie fericită, ai avut o
copilărie minunată! Când ne dădeam în montaigne-russe, ţii
minte? Doamne, îmi plăcea la nebunie să mă dau în montaigne-
russe. Şi ţie îţi plăcea.
Privirea i-a fost atrasă de ceva.
— Oliver, ce-ai acolo? Stai să văd ce e!
Oliver, care ţinea în braţe o cutie de carton ce se dezintegra, s-a
grăbit spre containerul de gunoi în timp ce Sylvia alerga în urma
lui strigând:
— Oliver! Oh, Oliver!
Asta era viaţa cu Sylvia: absurdă, grotescă, enervantă şi,
uneori, foarte rar, minunată. Trebuiau să meargă la şcoală în ziua
aceea. Era spre sfârşitul lunii noiembrie, vara plutea în aer. Era în
ziua când Erika împlinea doisprezece ani, nu, era la o săptămână
după ziua ei, maică-sa uitase că era ziua ei, Sylvia nu ţinea minte
zilele de naştere, dar de data asta se hotărâse să-şi răscumpere
greşeala cu un gest nebunesc, spontan. Venise la şcoală şi le
luase pe amândouă de la ore ca să meargă în Luna Park fără,
apropo, să-i anunţe sau să le ceară permisiunea părinţilor lui
Clementine; în ziua de azi nu s-ar întâmpla aşa ceva şi Erika era
acum îngrozită în numele şcolii. Implicaţiile legale erau de
neimaginat.
Clementine nu avea voie să se dea în montaigne-russe deoarece
mama ei avea o fobie faţă ele. Fusese profund afectată de povestea
unui accident cu un montaigne-russe în care muriseră opt
oameni la un bâlci la ţară, cu mulţi ani înainte să se nască
Clementine şi Erika. „Maşinăriile alea nu sunt întreţinute”,
spunea Pam mereu. „Sunt capcane ale morţii. Sunt accidente care
aşteaptă să se întâmple.”
Dar Erikăi şi Sylviei le plăcea la nebunie să se dea în
montaigne-russe, cu cât mai terifiante, cu atât mai bine. Era
singura lor pasiune comună. Fără decizii, fără control, fără
discuţii: doar valul de aer care-ţi intra în plămâni şi sunetul
strident al propriilor tale ţipete înainte să fie duse de vânt.
Şi lui Clementine îi plăcuse mult ziua aceea. Erika era nouăzeci
şi nouă la sută sigură de asta. Fusese într-una din stările ei de
fericire nebună. A fost o zi când Erika nu s-a îndoit de ea însăşi
sau de prietenia lor. Fuseseră şi astfel de zile, zile când mama ei
era mama ei şi prietena ei era prietena ei.
A băgat fotografia în buzunarul de la spate al blugilor şi s-a
uitat la Sylvia care se aplecase atât de tare în containerul de
gunoi încercând să apuce cu degetele ceva, încât aproape că era
să cadă înăuntru. Aceasta s-a repliat imediat, şi-a aranjat mai
bine eşarfa pe cap şi s-a întors spre Oliver, cu mâinile în şolduri.
— Oliver! Ventilatorul acela este foarte bun! a strigat ea. Te rog
să mi-l recuperezi!
— Nu se poate, Sylvia, a spus Oliver.
Erika s-a întors cu spatele ca să-şi ascundă zâmbetul. S-a uitat
cu atenţie la lumina soarelui ce strălucea în copacul acoperit cu
picături de ploaie. Chiar că arăta frumos. Ca un pom de Crăciun.
Şi-a lăsat capul pe spate, bucurându-se de soarele ce-i încălzea
faţa, şi a văzut-o pe doamna cea răutăcioasă care locuia peste
stradă, stând la fereastra de la etaj cu o mână pe geam, ca şi când
îl ştergea. Femeia părea să se uite direct la Erika.
Şi atunci s-a întâmplat: Erika şi-a amintit totul.
Capitolul 78
În ziua grătarului

Erika stătea la intrarea în zona fântânii, ţinând în braţe teancul


de farfurii albastre din porţelan pe care Vid i ie dăduse în
bucătărie. Erau nişte farfurii solide superbe, cu nişte desene
complicate. „Model chinezesc”, s-a gândit Erika. Şi-a adus aminte
că bunica ei avusese cândva farfurii exact ca acestea. Bunica ei
avea o mulţime de lucruri frumoase şi Erika habar n-avea ce se
întâmplase cu ele. Probabil se rătăciseră pe undeva sau se
spărseseră, îngropate sub straturile sedimentare de gunoaie din
casa mamei ei.
Asta era ironia: mama ei ţinea atât de mult la lucruri încât nu
avea nimic.
Erika a strâns farfuriile mai bine în mâini, simţind o dorinţă
copleşitoare de a le păstra pentru ea. Se vedea strângând farfuriile
la piept şi fugind la ea acasă să le ascundă în dulapul din
bucătărie. Nu va face asta. Normal că nu va face asta. Pentru o
clipă a fost îngrozită că o va face.
A stat un moment fără să se mişte. Când era mică, îi plăcea să
se ducă în grădina din spate şi să se învârtă până ameţea. Exact
aşa se simţea acum. De ce făcea aşa de bunăvoie? Nu era o
senzaţie plăcută. Probabil că era beată. De ce alegeau părinţii lui
Oliver această senzaţie? O plănuiau? O doreau? Era groaznică.
Şi-a concentrat atenţia la fetiţe. Ruby ieşea din foişor cu Tel
într-o mână şi gentuţa cu paiete albastre a lui Holly în cealaltă.
Lui Holly n-o să-i placă asta. Nimeni n-avea voie să pună mâna pe
colecţia ei de pietre. Unde era Holly?
Bineînţeles, Holly a apărut brusc în spatele lui Ruby, strigând
ceva ce Erika n-a auzit peste sunetul muzicii clasice ce se revărsa
din sistemul audio al lui Vid. Ruby s-a uitat peste umăr şi a grăbit
pasul. Era aşa de drăgălaşă. Părea hotărâtă să scape cu marfa ei
de contrabandă.
Ai grijă, s-a gândit Erika. Măcar părinţii tăi te supraveghează?
S-a uitat spre grupul adulţilor. Oliver nu se vedea pe niciunde.
Clementine vorbea cu Vid. Tiffany vorbea cu Sam. Toţi patru erau
pur şi simplu fermecaţi unii de alţii. Ea şi Oliver puteau foarte
bine să nu fie acolo. Le stricau distracţia. În clipa asta, nici Sam
şi nici Clementine nu se uitau la fete. Era o nepăsare, o neglijenţă
din partea lor.
Se uita la Vid care a luat un cuţit şi se prefăcea că dirijează în
ritmul muzicii. A văzut-o pe Clementine râzând amuzată. Ce
anume spusese mai devreme când era la etaj? Ce cuvânt folosise?
Silă. Ideea de a-i dona ovule Erikăi îi făcea silă. Şi cât timp au
petrecut ea şi Oliver discutând acest subiect. S-a gândit la Oliver
care îi spunea doctoriţei: „Vrem să o rugăm pe cea mai bună
prietenă a Erikăi. Sunt ca nişte surori”.
Ca nişte surori. Ce glumă. Ce minciună.
Erika s-a uitat la Clementine care şi-a dat părul mai pe spate în
timp ce Vid i-a dat să guste ceva dintr-o lingură şi ea s-a aplecat
să ia. Clementine era ca prinţesa aceea din poveste care la botezul
ei primea toate darurile de la ursitoare. Vei avea părinţi care te
adoră! Ding! Vei avea talent la muzică! Ding! Vei trăi în curăţenie
şi confort! Ding! Vei rămâne însărcinată natural imediat ce vei
dori şi vei naşte două fiice minunate! Ding, ding!!
O singură ursitoare bătrână lipsea de pe lista invitaţilor. Baba
neinvitată. Erika nu era invitată la multe petreceri când era copil.
Ce a făcut ursitoarea neinvitată? A aruncat un blestem asupra ei.
Te vei înţepa la deget într-un fus şi vei muri, aşa că ai grijă la ace.
Dar pe urmă a intervenit o zână cumsecade şi l-a modificat. Vei
dormi o sută de ani. Nu-i aşa de rău. Stai. Asta era Frumoasa
Adormită. Povestea era Frumoasa Adormită!
Chiar că era foarte beată. Trebuia să se urnească din acel loc,
dar nu s-a mişcat.
Frumoasa Adormită. Lui Clementine îi plăcea să doarmă.
Frumoasa Adormită, ce i se potrivea. Dormi pe tine în clipa asta.
Nici măcar nu te sinchiseşti să-ţi supraveghezi copiii.
S-a auzit un sunet. De undeva. Un sunet care încerca să se
strecoare pe sub muzica clasică ce se revărsa din sistemul audio
al lui Vid.
Cântă Clementine? Bineînţeles că nu cântă, Erika, eşti în
curtea vecinului, eşti beată, aşa e la beţie, creierul ţi se lichefiază,
iar gândurile alunecă şi se amestecă.
L-a auzit din nou.
Era un ciocănit. Ăsta era sunetul. Un ciocănit rapid, cioc-cioc-
cioc. A văzut chipul mamei ei. Cu degetul dus la buze. Nu
răspunde la uşă. Da, mamă, ştiu ce trebuie să fac. Să nu fac
niciun zgomot. Noi nu răspundem niciodată la uşă. Nu vrem ca
oamenii să vadă secretul nostru murdar. Nu e treaba lor. Cum
îndrăznesc să bată la uşa noastră neinvitaţi?! Ce lipsă de politeţe.
Nu au niciun drept să ne facă să ne simţim aşa. Facem linişte şi
nu ne mişcăm până pleacă. Unii oameni bat tare şi furios, într-un
fel acuzator, ca şi când ar şti că sunt păcăliţi şi sunt furioşi din
cauza asta, dar până la urmă renunţă şi pleacă.
Bineînţeles că ciocănitul s-a auzit mai tare şi mai cu furie.
Ochii mamei ei ardeau de ură. Nu au niciun drept. Niciun drept.
Erika s-a scuturat. Nu ciocănea nimeni la uşa din faţă. Era la
grătar. Unde erau fetele? A văzut o frântură de albastru în colţul
curţii. Holly stătea pe iarbă cu picioarele încrucişate, cu geanta
alături, scoţându-şi cu grijă pietrele şi înşirându-le una câte una.
Îi plăcea să-şi inventarieze colecţia din când în când.
Dinspre masă s-a auzit un hohot de râs.
Din nou acel ciocănit. Venea de undeva, de mai sus de ea.
Erika s-a uitat la fântâna aceea ridicolă. A văzut nişte gunoi
care plutea în fântână. Haina veche a cuiva care se rotea încet.
Maică-sa avea grămezi de haine. Paltoane groase de iarnă.
Parcă locuiau în Siberia, nu în Sydney. Ei bine, ea n-o să scoată
haina aia din fântână. Nu era treaba ei. Îi ajunsese câtă curăţenie
făcuse.
Cioc, cioc, cioc. Cum îndrăzneşti să baţi la uşa noastră atât de
insistent? Se auzea de undeva de sus. A ridicat privirea şi l-a
văzut pe Harry, bătrânul şi morocănosul Harry care stătea la
fereastra de la etaj de parcă se lipise de ea, şi nu ciocănea, ci
efectiv bătea cu pumnii în geam de parcă voia să evadeze. A văzut-
o că se uita. I-a arătat ceva. Arăta violent cu degetul în direcţia
fântânii. Gura i s-a deschis într-un strigăt mut. Îşi dădea seama
după postura corpului şi după gesturile lui că era furios pe ea.
Ţipa ceva la ea. Voia ca ea să cureţe gunoiul acela. Vecinii erau
mereu supăraţi. Voiau mereu ca ea să cureţe gunoiul. N-o s-o
facă. Nu era treaba ei.
S-a uitat la fântână, la haina veche de culoare roz care se rotea
lent în cercuri.
L-a văzut pe Tel pe marginea bazinului.
Aia nu era o haină veche. Nu era gunoi.
Adrenalina a lovit ca un glonţ în inimă. Atâtea lucruri furase de
la Clementine, dar ea niciodată n-a vrut să facă asta. E vina ei,
vina ei, vina ei.
Farfuriile i-au scăpat din mâini. A strigat la Clementine.
Capitolul 79
Cursul de prim ajutor se ţinea la liceul din zona unde se
presupunea că vor merge fetele într-o bună zi, deşi gândul că la
un moment dat vor fi destul de mari să meargă la liceu li se părea
de domeniul fantasticului. Profesoara era o femeie masivă, veselă
şi cu un aer uşor condescendent, pe nume Jan, care îi amintea lui
Clementine de o flautistă nesuferită pe care o vedea în fiecare an
în tabăra de muzică.
Jan a început ziua făcând turul sălii şi cerând fiecăruia să
spună cum îl cheamă şi motivul pentru care se afla aici şi, „ca un
mic exerciţiu amuzant de spart gheaţa!”, să răspundă la
întrebarea: „Dacă ai fi legumă, ce legumă ai vrea să fii?”
Au început cu un tânăr antrenor personal plin de muşchi, pe
nume Dale, care se afla acolo deoarece avea nevoie de cursul de
prim-ajutor pentru a-şi obţine „autorizaţia de PEF”, care ar fi o
varză kale, dacă ar fi să aleagă, întrucât era o legumă plină de
nutrienţi – aici a flexat un biceps impresionant – şi care avea o
faţă de copilaş.
— Excelent răspuns! a spus Jan părând momentan învinsă de
bicepsul lui Dale, ceea ce a făcut-o pe Clementine să o
simpatizeze.
A urmat o femeie de vreo patruzeci de ani, scundă şi îndesată,
care venise deoarece la biroul unde lucra avusese loc un accident
fatal. Un muncitor se electrocutase, iar femeia nu se simţise în
viaţa ei atât de nefolositoare şi neajutorată şi nu voia să se mai
simtă vreodată aşa, deşi nu credea că asta ar fi avut vreo
importanţă pentru bietul meseriaş.
— Dacă aş fi o legumă, aş fi un cartof, evident, a spus femeia
arătând spre corpul ei şi toţi au izbucnit în râs, după care s-au
oprit brusc în caz că nu trebuiau să râdă.
Sam a fost următorul şi a vorbit clar şi sigur pe el, rezemat lejer
de speteaza scaunului, cu picioarele întinse în faţă. A spus că el şi
soţia lui – a arătat spre Clementine – făceau cursul deoarece
aveau copii mici. Clementine s-a uitat la el. Ea ar fi spus
adevărul. Ar fi spus că fiica lor era să se înece. Ea era mereu
pregătită să-şi spună povestea, dar chiar şi când au avut-o pe
Ruby la spital, Sam evitase să le spună oamenilor de ce se aflau
acolo, de parcă era un secret absolut ruşinos.
— Aş fi o ceapă, a spus Sam. Pentru că sunt foarte complicat.
Am straturi.
Şi asta a stârnit râsete, iar Clementine şi-a dat seama că Sam
făcea lucrul ăsta tot timpul – la workshop-uri şi team-building –
acesta era corporatistul din el, glumeţ şi de gaşcă. Probabil că
mereu alegea ceapa.
Când a venit rândul ei, ea n-a mai spus de ce se afla acolo
întrucât Sam răspunsese deja. A spus că ea ar fi o tomată pentru
că mergea bine cu ceapa, şi Sam a zâmbit, dar fără tragere de
inimă, de parcă era o străină care încerca să se dea la el, iar ea şi-
a adus aminte de umilinţa de azi-dimineaţă, când s-a trezit şi a
vorbit cu el, deşi el nu era acolo.
— Ooo, au spus toţi, mai puţin persoana din spatele lui
Clementine care a spus că tomata este un fruct.
— E legumă toată ziua, i-a tăiat-o Jan şi Clementine a decis că
nu semăna deloc cu flautista.
După ce au ascultat toată clasa, Jan a spus că dacă ea ar fi o
legumă, ar fi un avocado deoarece îi lua ceva timp până să se-
nmoaie („Avocado este fruct”, a oftat expertul în fructe din spatele
lui Clementine) şi se afla azi aici deoarece „primul ajutor era
pasiunea ei” ceea ce a făcut-o pe Clementine să-i dea lacrimile. Ce
frumos că în lumea asta erau oameni ca Jan, care aveau
„pasiunea” de a ajuta nişte necunoscuţi.
Apoi au trecut la treabă, iar Clementine şi Sam şi-au luat
conştiincioşi notiţe în timp ce Jan le prezenta procedura „suportul
vital de bază”, presărată cu povestiri din experienţa ei în
acordarea primului ajutor, cum a fost atunci când ţinea un curs
şi s-a pomenit într-un scenariu de viaţă real, când unul dintre
participanţi s-a prăbuşit în clasă.
— Aţi profitat pentru a face o demonstraţie? a întrebat cineva.
— Nu, a trebuit să golesc sala, a spus Jan. Oamenii începeau
să cadă ca muştele. Cădeau ca nişte piese de domino: bang, bang,
bang…
A spus-o cu plăcere, ca să arate ce slabi sunt oamenii în
general.
— De-asta trebuie să dai fiecăruia ceva de făcut – du-te şi
cheamă ambulanţa, adu-mi nişte gheaţă – sau să-i expediezi de-
acolo, altfel oamenii intră în stare de şoc. Este un eveniment
traumatizant. Poţi suferi un stres posttraumatic. Vom discuta
despre asta mai târziu.
Clementine a aruncat o privire spre Sam să vadă dacă îşi
amintea de „evenimentul lor traumatic”, dar el avea o figură
impasibilă. Scria ceva în carneţel.
Jan l-a rugat pe Dale, antrenorul personal cel musculos, să se
întindă pe podea, apoi a ales două tinere atrăgătoare (morcov şi
conopidă) să încerce să-l pună pe Dale în poziţia de revenire, ceea
ce au şi făcut, şi pentru că erau trei tineri atrăgători, era o plăcere
să-i priveşti, iar când l-au rostogolit pe Dale, i s-au văzut chiloţii
Calvin Klein ieşindu-i din şort, iar Jan a spus:
— Mă bucur să văd că astăzi porţi Calvin Klein.
Totul era amuzant. Era interesant şi instructiv, iar Sam punea
întrebări inteligente şi făcea din când în când câte o glumă bine
plasată. Tocmai de aceea a fost atât de neaşteptat când s-a
întâmplat.
Clementine a trebuit să respire cu putere când Jan a început să
demonstreze manevrele de resuscitare pe un manechin din plastic
albastru-aprins, reprezentând capul şi trunchiul. Mişcarea de du-
te-vino a mâinilor lui Jan care împingeau atât de puternic şi rapid
a readus totul în prezent: pavelele tari sub genunchii ei, obrajii ca
de ceară şi buzele vinete ale lui Ruby, luminiţele decorative clipind
la periferia câmpului vizual. Dar a reuşit să treacă peste asta şi,
când s-a uitat la Sam, el părea în regulă.
Apoi Jan le-a cerut tuturor să se grupeze în perechi şi a
împărţit fiecărei perechi câte un manechin albastru şi câte două
măşti de resuscitare de unică folosinţă. (Jan avea întotdeauna o
astfel de mască de rezervă pe inelul cheilor: atât de pregătită era
să-şi ofere serviciile). Au trebuit să-şi găsească un loc liber pe
podea unde să-şi întindă manechinul.
Jan se plimba prin sală să vadă cum se descurca fiecare.
— Vrei să începi tu primul? l-a întrebat Clementine pe Sam.
Stăteau amândoi în genunchi, de-o parte şi de alta a
manechinului.
— Sigur, a spus Sam şi părea să fie bine când a început să
parcurgă metodic acronimul pe care tocmai îl învăţaseră de la
Jan: „PIS CRR”, adică Pericol, Intervenţie, Solicită ajutor, Căi
respiratorii, Respiraţie, RCR şi Defibrilator.
A eliberat calea respiratorie, s-a uitat, a ascultat să vadă dacă
se simte respiraţia, a început manevrele de resuscitare, apăsând
ritmic cu mâinile împreunate pe pieptul manechinului şi, în timp
ce făcea asta, privirea lui a întâlnit-o pe cea a lui Clementine, iar
ea a văzut o broboană de transpiraţie rostogolindu-se pe faţa lui.
— Sam? Te simţi bine? a întrebat Clementine.
El a scuturat din cap, un mic „nu”, dar nu a oprit compresiile
de resuscitare. Se albise la faţă ca un mort. Ochii i se înroşiseră.
Ea nu ştia ce să facă.
— Ai… ai dureri în piept?
Măcar se aflau în locul potrivit. Jan părea la fel de competentă
şi cu siguranţă mai pasionată decât un doctor sau un paramedic.
El iar a scuturat din cap.
S-a aplecat, a strâns nările manechinului şi a făcut două
insuflaţii. Pieptul manechinului s-a ridicat, arătând că le
executase corect. A ridicat capul şi a reînceput compresiile, iar
Clementine a văzut, cu un şoc ca un pumn în stomac, că îi
curgeau lacrimile pe faţă şi picurau pe manechin. Ea nu-şi văzuse
niciodată bărbatul plângând, de-adevăratelea, nici în ziua nunţii
lor, nici când s-au născut copiii, nici când Ruby nu respira, nici
când s-a trezit a doua zi. Şi nu-şi pusese niciodată întrebări în
legătură cu asta pentru că nici ea nu-l văzuse pe tatăl ei
plângând, iar fraţii ei mai mari nu au fost nişte plângăcioşi, ei
trânteau uşile şi loveau cu pumnul în perete în perioada lor de
furie adolescentină. Clementine era singura din familie care
plângea şi poate că internalizase acel clişeu învechit: băieţii nu
plâng, pentru că era absolut uluitor pentru Clementine că Sam
putea să plângă aşa, că acel trup era capabil să facă asta, să
producă atâtea lacrimi. În timp ce-i privea lacrimile picurând pe
manechin, a simţit că se rupe ceva în ea şi un imens izvor de
compasiune i-a umplut pieptul, şi-atunci i-a venit în minte gândul
teribil că poate ea crezuse întotdeauna fără să-şi dea seama că,
întrucât Sam nu plângea, însemna că nu simţea sau simţea mai
puţin, nu atât de profund şi intens ca ea. Pe ea întotdeauna o
preocupase în ce fel acţiunile lui afectau emoţiile ei, ca şi când
rolul lui era să facă lucruri pentru ea şi tot ce conta era reacţia ei
emoţională faţă de el, ca şi când un „bărbat” era un produs sau
un serviciu iar ea alesese în sfârşit marca potrivită pentru a
obţine răspunsul potrivit. Era oare posibil ca ea să nu-l fi văzut
sau să nu-l fi iubit cu adevărat aşa cum merita el să fie văzut şi
iubit? Ca persoană? O persoană obişnuită, cu sentimente şi
defecte?
— Oh, Sam.
El s-a ridicat atât de repede din poziţia în genunchi încât era să
se răstoarne pe spate. Şi-a ferit faţa, frecându-şi tare obrazul cu
podul mâinii, de parca îl înţepase ceva. S-a întors şi a ieşit din
sală.
Capitolul 80
— Ne scuzaţi, i-a spus Clementine profesoarei. Mă duc să văd
ce face soţul meu. Cred că nu se simte bine
— Desigur, a spus Jan.
Apoi a adăugat pe un ton încurajator:
— Să-mi spuneţi dacă aveţi nevoie de mine.
Clementine a ieşit din sală şi s-a uitat spre stânga. El ajunsese
deja aproape de capătul coridorului.
— Sam! l-a strigat ea, pe jumătate alergând prin dreptul sălilor
pline cu adulţi dornici să se autoîmbunătăţească.
El a părut că grăbeşte pasul.
— Sam! a strigat ea din nou. Aşteaptă
A ieşit după el într-un pasaj pustiu şi liniştit, cu plafon din
sticlă, care lega două corpuri de clădire. Pereţii erau acoperiţi cu
dulapuri gri. Sam s-a oprit brusc. A găsit o nişă între două şiruri
de dulapuri, genul de ascunzătoare de care erau atrase fetele, şi
s-a aşezat jos, cu spatele lipit de perete. Şi-a lăsat fruntea pe
genunchi. Umerii i se scuturau în tăcere. Avea o pată rotundă de
transpiraţie pe cămaşă. Ea a vrut să-i pună mâna pe umăr, dar a
rămas ezitând cu mâna în aer câteva clipe, apoi s-a răzgândit.
S-a aşezat vizavi de el, pe cealaltă parte a pasajului, cu spatele
rezemat de metalul rece al unui dulap. De-a lungul coridorului se
înşirau pătrate de soare ca un tren de lumină. Se simţea
neobişnuit de liniştită în timp ce aştepta ca Sam să se oprească
din plâns, respirând parfumul nostalgic al liceului.
Într-un târziu, Sam a ridicat capul cu faţa umflată şi udă de
lacrimi.
— Scuze, a spus el. Ce bărbat sunt şi eu…
— Te simţi bine?
— Când făceam compresiile… a spus Sam.
Şi-a şters nasul cu dosul mâinii şi a suspinat.
— Ştiu, a spus Clementine.
— Aveam impresia că eram acolo.
Cu podul palmelor şi-a frecat pomeţii cu mişcări circulare.
— Ştiu, a repetat ea.
El a ridicat privirea spre tavan şi a făcut o mişcare cu limba ca
şi cum ar fi vrut să-şi scoată un rest de mâncare dintre dinţi.
Lumina soarelui strălucea pe peretele din spatele lui şi îi făcea
ochii să pară foarte albaştri pe chipul lui umbrit. Părea foarte
tânăr şi foarte bătrân în acelaşi timp, ca şi când versiunea lui din
trecut şi cea din viitor se suprapuneau pe faţa lui.
— Întotdeauna am avut convingerea că mă descurc bine în
situaţii de criză, a spus Sam.
— Te descurci bine în situaţii de criză.
— Credeam că, dacă aş fi pus la încercare, dacă ar fi un
incendiu sau un atac armat sau o apocalipsă cu zombi, eu aş
avea grijă de familia mea. Eu aş fi bărbatul.
A rostit „bărbatul” cu o voce groasă şi dispreţuitoare.
— Sam…
— Nu doar că mi-am luat ochii de la Ruby. Nu doar că mă
chinuiam să deschid un borcan cu bomboane ca să impresionez o
stripteuză, auzi pe cine! în timp ce fetiţa mea se îneca lângă
mine…
A respirat adânc, cutremurându-se.
— Dar nici nu m-am mişcat. Stăteam şi mă uitam ca un bou
cum un alt bărbat îmi scotea fetiţa din fântâna aia nenorocită.
— Ba te-ai mişcat, a spus Clementine. Doar că ei au ajuns
acolo primii şi au ştiut ce să facă. A fost doar o fracţiune de
secundă. Doar că pare mai mult. Şi pe urmă te-ai mişcat, îţi jur,
te-ai mişcat.
Sam a ridicat din umeri. Pe chip i-a apărut o expresie de
dezgust faţă de propria persoană.
— În fine. Nu pot schimba ce am făcut sau ce n-am făcut.
Trebuie să nu mă mai gândesc la asta. Trebuie să mi-o scot din
cap. Mereu revăd filmul în faţa ochilor iar şi iar şi iar, e aiurea,
fără niciun rost. Nu pot să muncesc, nu pot să dorm, şi îmi vărs
nervii pe tine şi… Trebuie să îmi revin.
— Poate, a spus Clementine ezitând. Ai putea sau am putea să
discutăm cu cineva. Cum ar fi cu un profesionist?
— Adică un psiholog, a spus Sam cu un zâmbet forţat. Pentru
că îmi pierd minţile.
— Adică un psiholog, a spus Clementine. Pentru că pare că-ţi
pierzi minţile. Numai puţin. Mă gândeam când profesoara a vorbit
adineauri despre stresul posttraumatic…
Sam părea consternat.
— Stres posttraumatic, a spus el. Ca la un veteran de război.
Numai că eu nu m-am întors din Irak sau Afganistan unde am
văzut oameni murind în explozii, nu, eu m-am întors de la un
grătar în curtea unei case.
— Unde ai văzut cum fiica ta era cât pe ce să moară înecată, a
spus Clementine.
Sam a închis ochii.
— Fiica ta era cât pe ce să se înece, a repetat Clementine. Iar tu
te simţi vinovat.
Sam a ridicat ochii spre tavan şi a oftat.
— Clementine, eu nu am sindromul stresului post-traumatic.
Isuse. Este umilitor. Este patetic.
Clementine a scos telefonul din buzunarul jachetei.
— Nu căuta pe Google, a rugat-o Sam. Crede-mă. Tu mereu îmi
spui mie să nu mai caut pe Google. Nu găseşti acolo nimic bun.
— Ba uite că mă uit pe Google, a insistat Clementine şi a simţit
că respiră precipitat pentru că brusc vedea tot comportamentul
lui de la grătar încoace dintr-un alt unghi, într-o cu totul altă
lumină, şi s-a gândit la tatăl ei care spusese cu două seri în urmă:
„Nu e în apele lui”, iar ea nu ascultase deloc, nu aşa cum ai
asculta când cineva ţi-ar spune: „Soţul tău e bolnav”.
— Simptomele stresului posttraumatic, a citit Clementine cu
voce tare. Revezi mereu filmul evenimentului. Tocmai ai spus că
asta faci!
— Mă bucur că eşti atât de încântată, a spus Sam cu un
zâmbet palid.
— Sam, eşti cum scrie la carte! Insomnie! Da. Iritabilitate. Da.
Soluţia? „Caută tratament.”
Vorbea pe un ton glumeţ, ironic, cumva prostesc, ca şi când era
vorba de o super glumă, ca şi când nimic nu conta cu adevărat,
ca şi când nu i se strângea stomacul de teamă, ca şi când nu
simţea că asta era singura ei şansă, deoarece în ultimul timp
dispoziţia lui se schimba într-o clipită şi după o oră putea să nu
mai vrea să discute deloc despre asta şi-atunci l-ar pierde din
nou.
— Uite ce e. N-am nevoie „să caut tratament” a început Sam.
— Ba da, a spus Clementine cu ochii în telefon. Efecte pe
termen lung: divorţ. Abuz de substanţe. Abuzezi de substanţe?
— Nu abuzez de substanţe, a spus Sam. Nu mai citi chestiile
alea. Lasă telefonul. Hai să ne întoarcem la curs.
— Eu cred că trebuie să discuţi cu cineva, cu un profesionist, a
spus Clementine.
Se transformase în maică-sa, nu mai lipsea decât să-i sugereze
un „minunat psiholog”.
— Promiţi să discuţi cu cineva, te rog?
Sam a lăsat capul pe spate şi a rămas din nou cu privirea în
tavan. În cele din urmă s-a uitat din nou la ea.
— Aş putea, a spus el.
— Bine, a spus Clementine.
S-a rezemat cu capul de dulap şi a închis ochii. Avea un
sentiment al inevitabilului, ca şi când căsnicia ei era o navă
imensă şi acum era prea târziu să-i schimbe cursul, avea să
lovească aisbergul sau nu, şi nimic din ce zicea sau făcea acum
nu mai conta. Dacă mama ei ar observa această interacţiune, i-ar
spune lui Clementine că se înşela, că trebuia să continue să
vorbească, să spună orice îi trecea prin minte, să comunice, să nu
lase nicio posibilitate de interpretare eronată.
Dacă tatăl ei ar fi aici, ar duce degetul la buze şi ar spune: Ssst.
Clementine s-a rezumat la trei cuvinte.
— Îmi pare rău, a spus ea.
Voia să spună „Îmi pare rău că s-a întâmplat asta. Îmi pare rău
că n-am văzut că treceai prin asta. Îmi pare rău că poate nu te-
am iubit aşa cum meritai să fii iubit. Îmi pare rău că, în faţa
primei noastre crize, s-a văzut tot ce mergea prost în căsnicia
noastră şi nu tot ce era bine. Îmi pare rău că ne-am întors unul
împotriva celuilalt în loc să venim unul spre celălalt”.
— Da, şi mie îmi pare rău, a spus Sam.
Capitolul 81
— Şi de fapt Harry i-a salvat viaţa lui Ruby, a spus Oliver.
Erika şi Oliver se plimbau prin cartier, în apropiere de casa
mamei ei. În clipa când îşi amintise ce s-a întâmplat, ea vrusese
să-i povestească lui Oliver şi normal că n-a vrut să audă Sylvia,
aşa că insistase ca Oliver să iasă cu ea la o plimbare.
— Da, a spus Erika. Şi nimeni nu i-a mulţumit. Eu cred că nici
măcar nu m-am mai uitat spre fereastra lui.
Au trecut pe lângă un cuplu de tineri care împingeau un
cărucior cu un copil mic, iar Erika le-a aruncat un zâmbet
indiferent ca să le dea de înţeles că nu era cazul să comenteze
despre vreme şi despre cât era de minunat că în sfârşit se oprise
ploaia.
— O fi văzut că am scos-o din fântână, a spus Oliver.
— Sper. Dar nu i-a spus nimeni că Ruby e bine. Nimeni nu s-a
dus să-i mulţumească. Şi-o fi zis că a fost nepoliticos din partea
noastră. El mereu era de părere că toţi sunt nemanieraţi şi o fi
murit crezând că asta e dovada.
— Bănuiesc că ar fi putut să vină şi să ne întrebe, a spus
Oliver. Dacă era îngrijorat.
Au sărit amândoi peste o băltoacă murdară care se întindea
aproape dintr-o parte în alta a aleii.
— Eu nu mi-am dat seama pe moment că era Ruby, a spus
Erika. Am crezut că era o haină veche care plutea în fântână şi
stăteam şi mă uitam la ea. Aveam impresia ilogică şi ciudată că
Harry voia să curăţ fântâna de gunoaie. Ruby se îneca în timp ce
eu mă uitam la ea.
Oliver a tăcut o clipă, apoi a vorbit.
— Întotdeauna m-am simţit prost pentru faptul că, atunci când
s-a întâmplat, eu mă ascundeam la baie şi mă priveam în oglindă.
Cred că toţi avem să ne reproşăm ceva în legătură cu după-
amiaza aceea.
— În afară de Harry, a spus Erika.
— În afară de Harry, i-a dat dreptate Oliver.
O femeie de vreo patruzeci de ani, într-un costum de sport care
n-o avantaja deloc, venea alergând spre ei.
— Ce frumos e să vezi iar soarele! a spus ea entuziasmată şi a
încetinit pasul ca şi când ar fi vrut să discute în continuare
despre soare.
— E fantastic! a spus Oliver, apoi, ca printr-un acord tacit, a
mărit pasul odată cu Erika. Vă doresc o zi frumoasă!
— Crezi că ar trebui să mai spun cuiva? a spus Erika. Despre
ce mi-am amintit?
Acum, că avea toate datele în minte, simţea o dorinţă
copleşitoare de a pune lucrurile la punct, de a trimite autorităţilor
o declaraţie modificată.
— Nu văd cui să spui, a zis Oliver. Sau cu ce ar ajuta.
— Aş putea să-i spun lui Clementine, a spus Erika, deşi n-avea
absolut nicio intenţie să-i spună.
— Nu, a spus Oliver. Nu poţi să-i spui lui Clementine. Ştii că
nu poţi.
Ajunseseră la capătul cartierului şi acum se întorceau spre
casa mamei ei.
— Of, fir-ar să fie, a oftat Erika.
— Ce? a spus Oliver.
— Acum a intrat cu totul în tomberon.
Capitolul 82
Se oprise ploaia. În sfârşit! Ce bine! Dakotei nu-i venea să
creadă. Totul în viaţa ei şi întreaga lume îi păreau altfel.
— Va fi foarte amuzant, a spus mama Dakotei când au deschis
uşa casei şi au ieşit pe veranda din faţă.
— Nu văd de ce nu ne-am duce cu maşina până acolo, a spus
tatăl Dakotei pentru a mia oară. De ce trebuie să mergem pe jos
până acolo? Ca nişte oameni ai străzii.
— Pentru că suntem atât de norocoşi că facem mai puţin de
zece minute de mers pe jos până acolo! a spus mama ei.
Îl ţinea pe Barney de lesă în timp ce acesta sarea în sus şi
muşca aerul, încercând să prindă o muscă invizibilă.
În ultimul timp, mama ei „practica recunoştinţa”. (Tatăl ei
spunea că speră să-şi revină curând din faza asta.) Avea un
borcan special numit „borcanul fericirii”. Trebuia să scrii
amintirile frumoase pe bucăţi de hârtie şi să le pui în borcan, apoi
în ajunul Anului Nou le citeai şi îţi numărai binecuvântările sau
ceva de genul acesta. Mai erau câteva săptămâni până atunci, aşa
că trebuiau să se grăbească să adune cât mai multe amintiri de
familie frumoase.
— Dar suntem şi foarte norocoşi să avem un Lexus, a explicat
tatăl el. Ar trebui să apreciem cum se cuvine faptul că avem un
Lexus.
Mama ei descoperise un traseu superb prin parcul naţional
aflat chiar în cartierul lor. La scurtă distanţă de ei! Asta însemna
foarte mult. Era ca şi cum ai avea un loc la geam. Se pare că
vecinii lor, Erika şi Oliver, făceau această plimbare „tot timpul” şi
se mirau că mama Dakotei nici măcar nu ştia că există, iar mama
ei se simţise jenată din cauza asta, sau aşa zicea ea, deşi probabil
nu era aşa, pentru că Erika şi Oliver erau nişte persoane
cumsecade, dar anoste, şi nimeni nu se simţea jenat în faţa unor
persoane amabile, dar anoste. De-aia te simţeai relaxat în preajma
lor.
— Fetelor, cred că o să ne vedem acolo, a spus tatăl ei. Mai am
câteva treburi de făcut. Treburi importante, ştiţi.
— Exclus, a spus mama ei. Mişcă, mişcă. Isuse!
Maică-sa îl punea pe tatăl ei la un regim de viaţă sănătos (el
avea o burtă mare şi păroasă, dar putea să şi-o facă tare ca piatra
dacă voia, apoi o invita pe Dakota să-l lovească cu pumnul. „Mai
tare!” striga el ca un maniac. „Eşti om sau şoarece?”)
— Tu ce zici, Dakota? N-ai vrea să mergem cu maşina? Mult
mai bine? Mult mai confortabil? a întrebat tatăl ei. Putem să ne
oprim să mâncăm o îngheţată după aceea?
— Nu-mi pasă, a spus Dakota. Numai să ne întoarcem până la
ora trei.
După-amiază se ducea la o petrecere cu tema Jocurile Foamei,
aşa că lucrurile astea n-aveau relevanţă. Era petrecerea prietenei
ei Aishling, iar mama lui Aishling trata cu mare seriozitate aceste
teme. Fără îndoială că nu va muri nimeni, nu mergea ea atât de
departe, dar vor fi probabil nişte trageri cu arcul foarte mişto sau
cine ştie.
Chiar când mergeau pe alee ca să iasă în stradă, au auzit pe
cineva strigând din vechea casă a lui Harry.
— Bună ziua!
— Barney! a spus mama Dakotei în timp ce câinele aproape că
i-a smuls braţul, smucindu-se în lesă, sărind bucuros şi lătrând.
Dacă Dakota ar şti să traducă limbajul câinelui, ar vedea că
spune: „Altă fiinţă umană! Ce tare!”
Tatăl ei s-a oprit în drum.
— Bună ziua! a urlat el.
Efectiv a urlat. De parcă striga de pe munte, nu din faţa casei.
— Ce mai faci? Faină zi, nu?!
Tatăl ei se bucura la fel ca Barney că vedea alt om. Pe bune.
Un bărbat îmbrăcat într-un tricou polo roz-pal, închis la
nasturi până sus, şi nişte pantaloni scurţi a venit spre ei ducând
ceva în braţe. În ultimele zile, în casa lui Harry avea loc o mare
operaţiune de curăţenie. Fusese ciudat să vezi piese de mobilier
scoase afară: o canapea veche, un televizor mic, o saltea veche,
pătată şi îngălbenită. Dakota nu putuse să se uite. Avea impresia
că vedea lenjeria intimă a lui Harry.
— Bună ziua, a spus omul cu respiraţia întretăiată de parcă ar
fi alergat.
I s-a adresat mamei Dakotei.
— Ne-am întâlnit acum două zile. Steve. Steve Lunt.
— Vid! Încântat de cunoştinţă! a spus tatăl ei. Mergem la o
plimbare, ştii. Numai ce-am ieşit pe uşă.
A făcut cu mâna o mişcare scurtă, ca de karate.
— Aşa ne mişcăm noi. Ne place să ieşim în natură.
Dakota se simţea jenată.
— Bună, Steve, a spus mama ei. Cum merge curăţenia? Ea este
fiica noastră, Dakota, apropo, şi câinele nostru şturlubatic
Barney.
Dakota a ridicat mâna într-un gest abia perceptibil pentru a
contrabalansa stilul direct şi gălăgios al tatălui ei. A încercat să
evite contactul vizual astfel încât el să nu se simtă obligat să intre
cu ea în vorbă şi să se arate – chipurile – interesat („în ce clasă
eşti la şcoală?”)
— Bună, Dakota, a spus Steve. De fapt pe tine voiam să te văd.
Mă întrebam dacă n-ai vrea tu acest glob vechi. Crezi că ar arăta
bine în camera ta?
I-a întins un glob pământesc de modă veche, pe un suport de
lemn. Avea o culoare aurie ca de biscuit şi un scris frumos,
caligrafic, ca acela de pe o veche hartă a comorii unor piraţi.
Dakota a fost surprinsă să constate că şi-l dorea foarte tare. Îl şi
vedea aşezat pe biroul ei, cu o aură gălbuie şi misterioasă.
— Este foarte frumos, a spus mama ei. Dar pare a fi o
antichitate. S-ar putea să valoreze ceva. Poate ar fi bine să-l
evaluezi.
— Nu, nu. Vreau să-l iei tu. Vreau să fie într-o casă bună, a
spus Steve.
I-a zâmbit Dakotei cu dantura lui albă şi frumoasă şi i-a dat
globul.
— Mulţumesc, a spus ea.
Era mai greu decât se aşteptase.
— Numai să nu te bazezi pe el când îţi faci tema la geografie, a
spus el.
L-a atins cu degetul ca să-l facă să se învârtească uşor.
— Arată Persia şi Constantinopole în loc de Iran şi Istanbul.
— Într-adevăr, este foarte vechi, a spus Vid. Un lucru foarte
preţios pe care să i-l dai Dakotei. Mulţumim.
Persia. Constantinopole. Dakota a strâns globul în braţe.
— Mi se pare că a fost al fiului lui Harry, a explicat Steve.
A coborât glasul şi s-a întors puţin cu faţa spre mama Dakotei,
ca şi când nu voia să-l audă Dakota, deşi asta a făcut-o pe Dakota
să asculte cu şi mai multă atenţie.
— Se pare că dormitorul fiului său nu mai fusese atins din ziua
când acesta a murit. Mama crede că asta a fost în urmă cu cel
puţin cincizeci de ani. A fost cel mai ciudat lucru care mi s-a
întâmplat. Parcă m-am întors în timp. Era o carte.
Vocea a început să-i tremure de emoţie.
— Biggles învaţă să zboare. Cu faţa în jos, pe pat. Toate hainele
lui erau încă în dulap.
Mama Dakotei şi-a acoperit gura cu mâna.
— Oh, Doamne. Bietul de el.
Minunat. Acum mama ei se va simţi şi mai vinovată faţă de
nesuferitul Harry cel scuipăcios.
— Am făcut fotografii, a spus Steve pe un ton solemn.
Dakota s-a gândit că era un gest cam deplasat. Avea de gând să
pună fotografiile cu camera băiatului mort pe Instagram?
Tatăl Dakotei începea să dea semne de nelinişte. Îşi zornăia
cheile casei în buzunar.
— Dakota, hai să ducem în casă globul ăsta frumos, bine?
— Mulţumesc, i-a spus din nou Dakota lui Steve. Mulţumesc
foarte, foarte mult pentru el.
— Cu foarte, foarte mare plăcere, a răspuns Steve. Sunt sigur
că Harry s-ar fi bucurat să-l primeşti tu.
— Bătrânul Harry ţinea foarte mult la Dakota, a spus tatăl ei.
Era o minciună gogonată, Dakotei nu-i venea să creadă.
— Poate că n-o arăta întotdeauna, ştii.
S-a uitat la Steve.
— Prietene, nu simţi nevoia de o pauză? Vrei să vii pe la noi să
bem o cafea? Să mâncăm ceva? Avem…
— Mergem la plimbare, Vid, l-a întrerupt mama ei.
— Ah, da, a spus tatăl ei posomorât. Uitasem.
Capitolul 83
În ziua grătarului

Harry urca scările ţinându-se de balustradă cu o mână apoi cu


cealaltă, de parcă se căţăra pe o frânghie. Era inacceptabil ca un
om să nu poată urca scările în propria lui casă fără să-l doară
picioarele în halul asta. Cândva fusese puternic ca un taur şi
întotdeauna avusese grijă de sănătatea lui, îl preocupa sănătatea.
Era mereu la curent cu diverse lucruri. Imediat ce ministrul
sănătăţii a dat publicităţii raportul despre cancerul pulmonar şi
ţigări, Harry s-a lăsat de fumat. În aceeaşi zi.
Cunoştea piramida alimentelor. O respecta cât putea. Făcea
gimnastică regulat. Lua nişte multivitamine la recomandarea
medicului său de familie care arata de parcă nici nu terminase
liceul, poate chiar era la liceu, pentru că multivitaminele au fost
bani aruncaţi pe geam. N-au avut niciun efect. În fiecare zi se
simţea puţin mai rău. Producătorii acelei vitamine se bucurau că
încasau banii. Harry se gândea să le facă o reclamaţie. Scria de
regulă două-trei reclamaţii pe săptămână. Mediul corporatist din
Australia trebuia să fie responsabil. Când eşti în mediul
corporatist, există standarde. Munca de proastă calitate din ziua
de azi era o ruşine.
S-a oprit la jumătatea drumului să se odihnească.
De-asta boşorogii trebuiau să se mute din casele lor în
Dumnezeu ştie ce aziluri oribile pentru că nu mai puteau să urce
blestematele astea de scări. Ce glumă. El n-o
să se mute niciunde. Puteau să-l ia pe sus când o fi în coşciug.
Încă se auzea muzica de alături. Ce oameni egoist prost-
crescuţi. Va chema poliţia dacă va fi nevoie. Altădată chema
poliţia tot timpul, când fiul dădea petreceri în timp ce părinţii
erau plecaţi în naiba ştie ce croaziere naiba ştie pe unde în sudul
Franţei. Băiatul acela cu părul lung şi slinos ca o maimuţă.
Dezgustătoare fiinţă.
Dar oamenii aceia nu mai locuiau acolo, nu? Ştia asta.
Bineînţeles că ştia. S-au mutat acum zece ani. Ştia foarte bine.
Făcea un sudoku în fiecare zi. Avea mintea clară. Numai că uneori
încurca timpul.
Era arabul ăla solid sau ce naţionalitate o fi. Probabil un
terorist. În ziua de azi nu se ştia niciodată. Harry avea numărul
lui de telefon. Avea notate cu grijă toate detaliile în caz că
vreodată va trebui să le dea poliţiei. Nu-l scăpa din ochi. „Sigur că
da, Harry”, îi spusese soţia lui când îi sunase mai devreme în
legătură cu muzica. „O s-o dăm mai încet.” Dar Harry bănuia că o
dăduseră mai tare. La ce să te aştepţi de la un bărbat care purta
brăţară? Nevastă-sa n-arăta rău, dar n-avea clasă. Se îmbrăca de-
ai fi zis că e prostituată. Fata aia ar fi putut să înveţe ceva despre
ce înseamnă să ai clasă, eleganţă, de la soţia lui Harry. Elizabeth
ar fi adus-o pe calea cea bună.
Fetiţa lor îi aducea aminte de Jamie. Poate forma capului ei. Şi
încă ceva: un fel de linişte, ca a unui pasionat de natură, de parcă
observa lumea, încercând cu grijă să o înţeleagă. Jamie fusese un
gânditor. Harry se enerva de câte ori se uita la copila aia. Cum
îndrăznea să semene cu Jamie? Cum îndrăznea ea să fie aici în
timp ce el nu era? Asta îl înfuria. Uneori, când se uita la ea,
efectiv vedea roşu în faţa ochilor. Simţea că lua foc.
A continuat să urce scările. O mână după alta pe balustradă.
Altădată Harry alerga. A fost un alergător înainte ca alergatul să
devină o modă. Acest corp alerga altădată. Nu-şi mai recunoştea
picioarele bătrâne şi uscate, parcă erau ale altcuiva. De ce n-a
inventat nimeni un medicament care să împiedice să se întâmple
acest lucru? Nu se poate să fie atât de greu. Asta din cauză că toţi
cercetătorii erau tineri şi nu ştiau ce-i aşteaptă. Nu-şi dădeau
seama! Credeau că trupurile lor erau ale lor pentru totdeauna,
apoi, când îşi dădeau seama, era prea târziu, erau la pensie,
aveau mintea înceţoşată, deşi mintea lui Harry nu era înceţoşată,
el făcea sudoku.
„Nu mai alerga, nu mai alerga!” îi striga Elizabeth lui Jamie
când acesta alerga pe potecile din pădure. Îi era teamă să nu
alunece, dar el nu aluneca niciodată. Era sprinten. Obişnuiau să
iasă pe uşa din spate cu nişte mâncare pentru picnic la ei şi într-o
oră ajungeau la cascadă.
Acum Harry era izolat în această casă aşa cum era izolat în
acest trup. Nici nu ştia dacă poteca aceea mai există, poteca pe
care alerga Jamie. Putea să afle, dar dacă pe ea s-a construit un
centru comercial, s-ar enerva, iar dacă mai exista, dacă alţi copii
alergau pe ea în timp ce mamele lor le strigau „Nu mai alerga! Nu
mai alerga!”, s-ar enerva şi mai tare.
A ajuns sus. Ce mai vorbărie ca să urci un rând de scări. Da’ de
ce urcase? Ce-i trebuia?
Mintea i se împotmolise, uneori nu găsea cuvântul potrivit
pentru un lucru, dar şi-a amintit că un uneori nici
Elizabeth nu găsea un cuvânt „Unde e cum-îi-zice?” spunea ea,
fusese atât de tânără, minunat, extraordinar de tânără, ea habar
n-avea cât de tânără era, iar el habar n-avea de ce urcase la etaj.
Încă se auzea muzica de la vecini. Chiar mai tare acum. Cine se
credeau? Îşi dădeau aere de artişti? Lui Elizabeth îi plăcea la
nebunie muzica clasică. La şcoală cânta la vioară. Avea mai multă
clasă la degetul mic decât avea târfuliţa aia ieftină în tot corpul. I-
ar arăta ea. Cum îndrăzneau să dea muzica atât de tare?
Nepăsători.
Îşi imagina că sună la poliţie şi le spune că vecinii lui îl
asurzesc cu muzică de Mozart. Nu Mozart era ăla surd? Nu-i de
mirare că a compus nişte melodii aşa tâmpite. Elizabeth se amuza
pe seama morocănoşeniei lui. Elizabeth avea un minunat simţ al
umorului. La fel şi Jamie. Amândoi se amuzau pe seama lui.
Odată ce-au murit ei, nimeni n-a mai râs pe seama lui. Tot ce-l
făcea amuzant a dispărut odată cu ei.
Vecinii erau de vină că nu-şi amintea de ce urcase la etaj. Îl
zăpăciseră. S-a dus în camera lui Jamie să se calmeze şi a aprins
lumina.
S-a uitat pe fereastra lui Jamie. De-acolo se vedea bine în
curtea arabului pe care acesta o aranjase să arate ca o grădină.
Vecinii aprinseseră toată luminile de exterior. Ai fi zis că acolo era
Disneyland.
Două fetiţe alergau prin curte. Una avea pe spate nişte aripi ca
o mică zână. Cealaltă purta o hăinuţă roz ce părea de modă
veche. Lui Elizabeth i-ar fi plăcut haina aceea roz.
Vedea şi câinele ăla blestemat care fugea de colo-acolo. Lătrând
ascuţit. Astăzi săpase în curtea lui Harry, fericit nevoie mare.
Harry îi dăduse un şut în fund ca să-i arate lui. N-a dat tare, dar
e adevărat că nici Elizabeth şi nici Jamie n-ar fi râs la faza asta.
Probabil că n-ar mai fi vorbit cu el. El şi Elizabeth voiau să-i dea
lui Jamie un câine în ziua când împlinea nouă ani. Mai bine i l-ar
fi dat când a făcut opt.
S-a uitat pe fereastră. Probabil că factura la electricitate pentru
atâtea luminiţe era exorbitantă.
Îi vedea şi pe vecinii care locuiau la două case mai jos. Oliver.
Un nume preţios, dar el era un tip destul de cumsecade. Puteai să
ai o conversaţie rezonabilă cu el. (Deşi mergea cu bicicleta şi
purta un şort negru, strâns pe corp şi lucios, arăta ca un nătărău
când făcea asta.) Nu-şi amintea cum o chema pe nevastă-sa. O
femeie din alea slăbănoage, cu figură îngrijorată.
N-aveau copii. Poate că nu-şi doreau. Poate nu puteau să aibă.
Nevasta n-avea un bazin bine dezvoltat, care să poarte un copil,
asta-i sigur. Deşi acum puteau să-i obţină în eprubetă.
Lui Elizabeth i-ar fi plăcut o surioară pentru Jamie.
Întotdeauna se uita după fetiţe. Îi plăceau rochiţele lor. „Uite ce
rochie drăguţă are fetiţa aia”, îi zicea, pe când lui Harry nu-i păsa
câtuşi de puţin ce rochie drăguţă avea fetiţa.
Se uita la o fetiţă în ziua aia, o fetiţă care ţinea în mână un băţ
cu o uriaşă vată de zahăr de culoare roz. Elizabeth zicea „Uită-te
şi tu, e mare aproape cât ea”, dar Harry doar a mormăit ceva
pentru că era indispus, voia să plece, era duminică după-amiază
şi aveau mult de mers mână acasă, iar el se gândea la serviciu şi
la săptămâna care îl aştepta. Sindicatul le dădea bătăi de cap. Lui
Harry nu-i plăcea să se simtă zorit duminică seara. Îi plăcea să se
simtă pregătit pentru săptămâna care urma.
El nu vrusese să bată atâta drum cu maşina până la dracu-n
praznic ca să vină la acest bâlci de ţară ieftin. N-ar fi trebuit să-i
spună lui Elizabeth „la dracu-n praznic” pentru că ei nu-i plăcea
expresia, chiar a supărat-o, dar el se tot gândea la sindicalist, un
tip dur şi ticălos, şi la bătălia care îl aştepta. (Sindicalistul a venit
la înmormântare. Nu-şi amintea numele lui. L-a îmbrăţişat pe
Harry şi Harry n-a vrut să fie îmbrăţişat, dar n-a vrut nici să fie la
înmormântarea soţiei lui.)
Ar fi trebuit să fie mai bun cu Elizabeth şi Jamie în ziua aceea.
Ar fi fost mai bun dacă ar fi ştiut că era ultima zi când vor mai fi
împreună. N-ar mai fi spus „la dracu-n praznic”. Nu i-ar mai fi
spus lui Jamie că jocurile erau măsluite şi că nu va câştiga
niciodată. Nu ar mai fi bombănit urâcios când Elizabeth i-a
arătat-o pe fetiţa cu vata pe băţ.
Pe de altă parte, ar fi trebuit să fie şi mai morocănos. Ar fi
trebuit să fie mai ferm. Ar fi trebuit să spună „Nu” când au vrut
să se dea a treia oară.
El a spus nu, dar Elizabeth nici n-a băgat de seamă. L-a luat pe
Jamie de mână şi a spus „Doar încă o tură”. Şi au luat-o la fugă.
Dacă i-ar vedea din nou, ar ţipa la ei. Ar ţipa „Am spus
nu! Eu sunt bărbatul în casă!” Apoi i-ar îmbrăţişa amândoi şi nu
le-ar mai da drumul.
Dacă i-ar vedea din nou. Elizabeth credea în viaţa de apoi şi
Harry spera că ea a avut dreptate, ea avea dreptate de cele mai
multe ori, doar în ziua aceea n-a avut dreptate.
I se spunea „Păianjenul”. Avea opt picioare lungi cu o maşină în
capătul fiecărui picior pentru maximum opt persoane. Picioarele
se ridicau şi coborau, se ridicau şi coborau, apoi toată chestia se
învârtea în cerc.
De fiecare dată când zburau pe lângă el, le zărea pentru scurt
timp feţele îmbujorate şi surâzătoare, capetele lăsate pe spate în
scaunele lor. Îl făcea să-i fie rău.
Păianjenul fusese construit cu zece ani în urmă de un
constructor australian cu nume german: Flugzeug Amusement
Rides. Flugzeug Amusement Rides asigurase însă nişte servicii
rudimentare de întreţinere şi inspecţie pentru Păianjen. Compania
care deţinea târgul de distracţii se chema Sullivan şi Fiii. Sullivan
şi Fiii era într-o situaţie financiară de rahat. Au făcut reduceri de
personal. Un manager special pentru întreţinere pe nume Primo
Paspaz a fost pus pe liber. Primo îşi stabilise propriul program de
întreţinere într-un carnet roşu. Carnetul roşu a dispărut când şi-a
pierdut slujba. Primo s-a lovit cu pumnul în genunchi când a
depus mărturie la tribunal. Îi străluceau ochii de lacrimi.
Unul dintre cuzineţii de pe Păianjen s-a defectat şi o maşină s-a
desprins.
Toţi cei opt pasageri care ţipau şi râdeau au murit. Cinci adulţi
şi trei copii.
Procesele au durat ani de zile. L-au dărâmat pe Harry. Avea şi-
acum dosarele: bibliorafturi pline cu o poveste despre neglijenţă,
incompetenţă şi prostie. Nimeni nu a avut curajul să-şi asume
responsabilitatea. Doar Primo Paspaz i-a spus lui Harry „Îmi pare
rău”. A zis „Nu s-ar fi întâmplat niciodată în tura mea”.
Oamenii trebuiau să-şi asume responsabilitatea.
Harry s-a îndepărtat de fereastră şi a învârtit globul lui Jamie
astfel încât toate locurile pe care Jamie n-a mai apucat să le vadă
au trecut pe sub degetul lui.
S-a uitat iar pe fereastră la vecini. S-a gândit că, dacă Elizabeth
ar fi trăit, el ar fi fost acolo la grătar, pentru că Elizabeth era
foarte sociabilă şi arabul îl invita mereu pe Harry pe la el, ca şi
când chiar ar fi vrut să vină, era ciudat. O clipă Harry a văzut
totul foarte clar; felul cum ar fi arătat această seară: Elizabeth
stând la masă şi ascultând muzică, Harry prefăcându-se
morocănos şi toată lumea râzând, pentru că Elizabeth făcea haz
de morocănoşenia lui.
Harry le privea pe cele două fetiţe alergând prin curte. Păreau
să se joace de-a prinselea.
Cea mică s-a urcat pe marginea fântânii. Avea cu ea o gentuţă
albastră. A alergat pe margine. Fântâna era de mărimea unei
piscine.
— Ai grijă, fetiţo, i-a spus Harry cu voce tare. Poţi să cazi în ea.
Măcar vedea cineva ce face?
S-a uitat cu atenţie prin curte. Ceilalţi adulţi se adunaseră în
jurul mesei, nici măcar nu se uitau la copii. Râdeau de mama
focului. Nu le auzea râsetele din cauza muzicii. Nu-l vedea pe
Oliver, dar o vedea pe Erika, nevastă-sa, care stătea pe aleea ce
ducea la intrarea din spate. Ea putea să le vadă pe fetiţe.
S-a uitat din nou spre fântână şi a simţit că-i stă inima.
Fetiţa dispăruse. Coborâse de pe marginea fântânii? Apoi a
văzut-o. Hăinuţa roz. Dumnezeule mare, era cu faţa în jos. Căzuse
în apă. Parcă el făcuse să se întâmple atunci când se temuse de
asta.
S-a uitat după un adult. Unde era Erika aia? Nu se poate ca ea
să nu fi văzut. Stătea chiar acolo şi era chiar în câmpul ei vizual.
Dar ea stătea nemişcată. Ce naiba făcea proasta asta?
— A căzut în apă!
A bătut cu mâinile în geam.
Soţia lui Oliver nu s-a mişcat. Stătea nemişcată. Ca o statuie. A
întors capul ca şi când nu voia să vadă, ca şi când se uita în altă
parte în mod deliberat. Pentru Dumnezeu, ce era cu ea? Ce era cu
oamenii ăştia proşti? Doamne, Doamne, Doamne.
Harry se înroşise la faţă de furie. Fetiţa se îneca chiar acolo, în
faţa unor oameni proşti şi iresponsabili. Îţi venea să-i împuşti, dar
era o pedeapsă prea blândă.
A încercat să deschidă fereastra ca să strige, dar era înţepenită.
Nu mai fusese deschisă de ani de zile. A bătut în geam atât de
tare încât l-au durut pumnii. A ţipat mai tare decât ţipase de ani
buni.
— Se îneacă!
În sfârşit, femeia a ridicat ochii spre el. Soţia lui Oliver. Privirile
li s-au întâlnit. Slavă Domnului, slavă Domnului!
— Se îneacă! a ţipat Harry arătând cu degetul spre fântână.
Fetiţa se îneacă!
A văzut că întoarce capul spre fântână. Încet. Ca şi când nu era
nicio grabă.
Dar tot nu s-a mişcat din loc. Femeia aia tâmpită şi idioată nu
s-a mişcat. Stătea şi se uita spre fântână. Era un coşmar. Harry
s-a auzit oftând de frustrare. Timpul se scurgea.
S-a îndepărtat de fereastră şi a ieşit în fugă din cameră. Era
singura cale. Trebuia să se mişte repede. Trebuia să fie sprinten.
Trebuia să dea fuga la vecini şi s-o scoată chiar el pe fetiţă. Fetiţa
cu hăinuţă roz se îneca. Lui Elizabeth i-ar fi plăcut mult fetiţa
aceea. Parcă o şi auzea pe Elizabeth strigând „Fugi, Harry, fugi!”
Din camera lui Jamie a ieşit în fugă pe palier. Parcă avea trupul
lui de altădată. Nu mai avea nicio durere. Se simţea însufleţit de
urgenţa misiunii lui. Alerga graţios, cu uşurinţa unui tânăr de
douăzeci de ani cu genunchi perfecţi, flexibili. Putea s-o facă. Era
rapid. Era sprinten. O va salva.
La a doua treaptă a căzut. S-a prins de balustradă ca să se
ţină, dar era prea târziu, zbura prin aer la fel ca soţia şi fiul lui.
Capitolul 84
Începea să se însereze la capătul unei alte zile frumoase, iar
Sam venea dinspre feribot şi se îndrepta spre casă sub un cer
indigo. Trecuse o săptămână întreagă de vreme senină. Totul se
uscase de-a binelea şi oamenii nu mai vorbeau despre cât de
frumos era să vezi soarele. Amintirile tuturor despre „marele
potop” se îndepărtau treptat, purtate de o adiere blândă de
primăvară.
Sam tocmai avusese încă o zi destul de productivă la serviciu,
deci era ceva. Era puţin jenant câtă satisfacţie stupidă obţinuse
astăzi din realizarea cu succes a planului strategic propus de el
pentru prevenirea pierderii pe viitor a cotei de piaţă din segmentul
acum foarte aglomerat al băuturilor energizante cofeinizate, fără
zahăr şi cu aromă de fructe. Nu că ar fi compus o simfonie, dar
era o strategie bine gândită care va aduce bani companiei, care va
compensa pentru ultimele săptămâni când el stătuse la birou şi
fusese plătit degeaba. Îşi folosise creierul. Îndeplinise o sarcină.
Se simţea bine.
Poate că totul se datora efectelor magice uimitoare ale primei
şedinţe de consiliere psihologică.
Consilierul psiholog era un tip mititel, vesel şi vorbăreţ, ca un
trepăduş, şi avea o mulţime de păreri, ceea ce l-a surprins pe
Sam. (Nu se presupunea că aceştia spuneau lucruri enigmatice de
genul „Ce crezi tu?”) I-a spus lui Sam că suferea probabil de o
formă uşoară de stres post-traumatic. A spus-o pe un ton
nonşalant de parcă ar fi spus „ai probabil o uşoară infecţie a
sinusurilor”. Era de părere că Sam va avea nevoie doar de trei sau
patru şedinţe „maxim” ca „să-i dea de cap”.
Sam plecase de la cabinetul lui aproape râzând; tipul ăsta îşi
obţinuse on-line diploma de calificare? Dar în timp ce cobora cu
liftul în holul de la parter, a fost surprins să constate că avea o
uşoară senzaţie de destindere ca atunci când stai în zona de
recuperare a bagajelor după un zbor lung şi simţi cum îţi pocnesc
urechile, neştiind că le aveai înfundate. Nu că se simţea
extraordinar. Doar ceva mai bine. Poate era un efect placebo,
poate că oricum avea să se întâmple până la urmă sau poate că
micul consilier avea nişte puteri speciale.
Acum s-a oprit la o trecere pentru pietoni şi s-a uitat la o femeie
cu un copil mic într-un cărucior şi un puşti de vârstă preşcolară.
Copilaşul avea în jur de un an. Stătea în fund, cu picioruşele
grăsuţe întinse în faţă, cu o frunză mare şi verde ţinută ca un
steag în mânuţa durdulie.
Oare în ziua aceea lui Ruby i-a fost atrasă atenţia de o frunză
ce plutea pe apă? Şi-a imaginat asta aşa cum o făcuse de atâtea
ori până atunci, aşa cum poate o va face pentru tot restul vieţii. A
văzut-o căţărându-se pe marginea fântânii, mândră de ea,
mergând de jur împrejur, poate chiar alergând. A alunecat? Sau a
văzut ceva ce voia? O frunză ce plutea sau un băţ ce părea
interesant? Ceva ce strălucea? Şi-a imaginat-o în genunchi pe
marginea fântânii, în hăinuţa ei roz, cu mâna întinsă, apoi brusc,
căzând înăuntru fără zgomot, cu capul înainte, panicându-se,
zbătându-se, plămânii ei umplându-se cu apă în timp ce ea
încerca să strige „Tati!”, haina grea trăgând-o la fund, apoi
nemişcarea, părul ei plutind în jurul capului.
Pentru o clipă, lumea lui Sam s-a clătinat, iar lui i s-a tăiat
respiraţia. S-a concentrat pe lumina roşie care spunea NU
TRAVERSA, aşteptând să se schimbe în TRAVERSEAZĂ. Maşinile
treceau în viteză. Mama care aştepta lângă el vorbea la telefonul
mobil.
— Îmi scapă pantoful din picior, se smiorcăia băieţelul.
— Ba nu-ţi scapă, a spus absentă mama în timp ce continua să
vorbească la telefon. Ştiu, tocmai asta e, adică era bine dacă ar fi
spus asta de la bun început, dar Lachlan, nu! Nu te descălţa aici!
Băieţelul se trântise în fund pe trotuar şi se chinuia să-şi
scoată pantoful din picior.
— Îşi scoate pantoful din picior în mijlocul străzii. Lachlan,
încetează. Am spus încetează.
Femeia s-a aplecat să-l tragă pe băieţel în picioare. A luat mâna
de pe mânerul căruciorului. Era pe o pantă care dădea direct în
stradă.
Căruciorul a luat-o la vale.
— Hopa.
Sam a întins mâna şi a prins căruciorul de mâner.
Femeia a ridicat privirea.
— Doamne Dumnezeule.
Telefonul pe care îl sprijinea cu capul de umăr i-a lunecat şi a
căzut pe jos când s-a ridicat repede şi a apucat mânerul
căruciorului, punând mâna peste mâna lui Sam.
S-a uitat la maşinile care treceau cu viteză, apoi la cărucior.
— Putea să… era să… a spus ea.
— Ştiu, a spus Sam. Dar totul e bine, nu s-a întâmplat.
Şi-a tras mâna de sub a ei. Ea ţinea acum strâns de mânerul
căruciorului.
— Mami, telefonul s-a spart!
Băieţelul i-a întins telefonul pe care îl recuperase de pe jos cu o
expresie de groază pe chip. Sam a auzit o voce subţire care striga
în telefon: „Alo? Alo?”
Semaforul s-a făcut verde. Femeia nu s-a mişcat. Încă nu-şi
revenise, încă vedea ce-ar fi putut să se întâmple.
— O seară bună, a spus Sam şi a traversat strada să meargă
spre casă, în timp ce în faţa lui se deschidea cerul imens şi plin de
speranţă.
Capitolul 85
— Sper că nu trebuie să te grăbeşti înapoi la serviciu, nu? a
spus Oliver în timp ce-şi băga urechile sub casca de baie – clap,
clap – şi îşi punea ochelarii de înot la ochi, arătând în faţa Erikăi
ca un extraterestru nătărău.
Era luni şi se întâlniseră în pauza de prânz la piscina North
Sydney, aflată la mică distanţă de mers pe jos de la birourile lor,
pentru prima partidă de înot după scurta lor „pauză hibernală”,
cum îi plăcea lui Oliver să-i zică. Pe perioada lunilor de iarnă,
înlocuiseră înotul cu treizeci de minute de exerciţii intensive de
cardio la sală.
— Trebuie să mă întorc până la unu şi jumătate.
Erika şi-a pus ochelarii de înot şi totul în jurul ei a devenit
turcoaz.
— Perfect, a spus Oliver.
Părea serios.
În timp ce dădea primul tur de bazin, Erika se întreba la ce se
gândea. De când el îi descoperise „obiceiul”, ea avea impresia că
fusese retrogradată la statutul de asociat minoritar în căsnicia lor.
Oliver îi ceruse să-i promită că va discuta cu psihoterapeuta
despre „cleptomania” ei.
„Nu e cleptomanie!” a strigat Erika. „Înseamnă doar că…”
„Furi lucruri de la prietena ta!” a continuat Oliver prompt.
Era ceva diferit la Oliver în ultimul timp: un fel de nesăbuinţă,
deşi nu tocmai, pentru că Oliver n-ar fi niciodată nesăbuit.
Aproape agresivitate? Dar nu chiar. Impetuozitate. Nu era
neplăcut să fii deschis. Făceau foarte mult sex furios. Era super.
Încă nu discutase despre „cleptomania” ei cu psihoterapeuta
pentru că n-o mai văzuse. De curând, Nu-e-Pat anulase câteva
şedinţe în ultimul moment. Probabil că avea şi ea probleme
personale. Erika spera în sinea ei că poate va fi nevoită să-şi ia un
concediu prelungit.
Când întorcea capul să ia o gură de aer la fiecare secundă, se
uita în sus şi vedea pilonii cenuşii ce susţineau arcadele podului
din portul Sydney, înălţându-se spre cerul albastru şi senin de
deasupra lor. Era un loc minunat pentru înot. Nu era de ajuns
pentru o viaţă? Serviciu bun, gimnastică bună, sex bun. S-a
răsturnat pentru întoarcere şi s-a uitat după Oliver. Era cu mult
înaintea ei, accelerând prin apă; bine că nu era prea multă lume
pentru că înota prea repede chiar şi pentru ultimul culoar.
Îl preocupa copilul. Despre asta va vrea să vorbească. Copilul
era proiectul lui, iar aptitudinile lui pentru managementul
proiectului erau excelente. Acum că ieşise Clementine din peisaj,
va vrea să „exploreze alte opţiuni, alte căi”. Va vrea să discute
despre argumente pro şi contra. La gândul acesta, tot corpul
Erikăi a încetinit în apă. Şi-a simţit picioarele neputincioase, ca
nişte greutăţi pe care le trăgea după ea.
Gândul i-a venit clar în minte: am pus punct. Am pus punct
proiectului cu copilul. Dar bineînţeles că nu putea să-i pună
punct, nu înainte ca Oliver să-i pună punct.
Era pur şi simplu un zid. De fiecare dată când alergai la
maraton, dădeai de un zid. Zidul era o barieră fizică şi mentală,
dar putea fi depăşită (încărcarea cu carbohidraţi, hidratarea,
concentrarea pe tehnică). A continuat să înoate. Nu simţea că va
putea trece de el, dar asta era natura zidului.
După ce au înotat, s-au aşezat la soare pe terasa unei cafenele
cu vedere spre port şi au mâncat de prânz o salată de ton. S-au
îmbrăcat la loc în costum. Ochelarii de soare pe nas. Părul uşor
umed la vârfuri.
— O să-ţi trimit un link spre un articol, a spus Oliver. L-am
citit ieri şi m-am tot gândit la el. M-am gândit mult.
— Bine, a spus Erika.
Probabil vreo nouă tehnologie reproductiva. Grozav. E doar
zidul, şi-a spus în sinea ei. Respiră.
— Este despre luarea în plasament, a spus Oliver. Luarea în
plasament a unor copii mai mari.
— Plasament?
Erika a rămas cu furculiţa în aer.
— Despre cât de dificil este, a continuat Oliver. Despre faptul că
oamenii îşi fac o idee foarte romanţată despre luarea în plasament
şi nu este deloc aşa. Despre cum majoritatea persoanelor care iau
în copii în plasament habar nu au în ce se bagă. Este un articol
de o sinceritate brutală.
— Oh, a spus Erika.
Nu-i vedea ochii din cauza ochelarilor de soare. Era conştientă
de senzaţia unei fărâme de speranţă stăpânită.
— Şi motivul pentru care mi-l trimiţi este…?
— Eu cred că ar trebui s-o facem, a spus Oliver.
— Tu crezi că ar trebui s-o facem, a repetat Erika
— Mă gândeam la Clementine şi Sam, a spus Oliver. Şi la cât
de mult i-a afectat accidentul lui Ruby. Vrei să ştii de ce a fost aşa
o catastrofă pentru amândoi?
N-a aşteptat răspunsul.
— Pentru că până atunci nu li s-a mai întâmplat nimic rău!
— Păi, a spus Erika gânditoare. Nu ştiu dacă asta e întru
totul…!
— Dar noi, tu şi cu mine, ne aşteptăm la ce e mai rău! a spus
Oliver. Nu avem aşteptări mari. Noi suntem tari. Ne descurcăm!
— Crezi? a zis Erika.
Nu ştia dacă să-i atragă atenţia asupra faptului că ea făcea
terapie.
— Toată lumea vrea copii mici, a spus Oliver fără s-o ia în
seamă. Copii mici şi drăgălaşi. Dar cei care au într-adevăr nevoie
de părinţi sunt copiii mai mari. Cei furioşi. Cei cu sufletele frânte.
S-a oprit şi brusc a părut să-şi piardă încrederea. Şi-a luat
paharul de super-smoothie.
— Mă gândeam… mă gândeam că am putea să luăm asta în
calcul pentru că poate noi am înţelege sau cel puţin am şti cât de
cât prin ce trec copiii aceia.
A supt cu paiul. Ea vedea portul reflectat în ochelarii lui de
soare.
Erika şi-a mâncat salata şi s-a gândit la părinţii lui Clementine.
O vedea pe Pam pregătindu-i patul extensibil ca să rămână la ei
peste noapte, din nou, zvâcnind din încheieturile mâinilor astfel
încât cearşafurile albe şi călcate se desfăceau în aer: parfumul
plăcut şi curat de apret era şi acum mirosul preferat al Erikăi. Îl
vedea pe tatăl lui Clementine stând pe scaunul din dreapta al
maşinii în timp ce Erika stătea la volan pentru prima oară. Îi
arăta cum să pună mâinile pe volan la „trei fără un sfert”. „Alţii
zic la două fără zece”, spunea el. „Dar e greşit.” Şi-acum conducea
cu mâinile aşezate la trei fără un sfert.
Care era expresia pe care o foloseau oamenii? Transmite mai
departe.
— Să zicem că facem aşa, a spus Erika. Luăm unul dintre acei
copii nefericiţi.
Oliver a ridicat privirea.
— Să zicem că da.
— Conform acestui articol, ar fi groaznic.
— Aşa zice, a confirmat Oliver. Traumatizant. Stresant.
Groaznic. Am putea să ne îndrăgostim de un copil care până la
urmă se va întoarce la părintele lui biologic. Am putea să avem un
copil cu serioase probleme de comportament. Am putea să
constatăm că relaţia noastră este pusă la încercare aşa cum nu
ne-am imaginat vreodată.
Erika s-a şters la gură cu şervetul şi şi-a întins braţele mult
deasupra capului. Soarele îi încălzea vârful scalpului, dându-i o
senzaţie de căldură topită.
— Sau ar putea fi extraordinar, a spus ea.
— Da, a spus Oliver şi a zâmbit. Cred că ar putea fi
extraordinar.
Capitolul 86
— Vrei o discuţie care să-ţi distragă atenţia? a întrebat
Sam în timp ce o conducea cu maşina în oraş. Sau o tăcere
liniştitoare?
— Nu ştiu, a spus Clementine. Nu mă hotărăsc.
Era puţin după ora zece într-o sâmbătă dimineaţa. Audiţia era
abia la ora două. Ora de plecare la zece şi zece minute fusese
calculată ţinând cont de eventualitatea că ceva ar putea merge
prost.
„Pot să conduc eu”, îi spusese Clementine lui Sam aseară.
„Ce vorbeşti?” spusese Sam. „Întotdeauna eu conduc când
mergi la audiţii.”
Ea s-a gândit uşor surprinsă: înseamnă că încă suntem noi?
Poate că erau, deşi în continuare se duceau în fiecare seară să
doarmă în camere separate.
Ceva se schimbase în ultima săptămână, nimic dramatic, ba
dimpotrivă. Parcă se instalase între ei un sentiment de
normalitate ca începutul unui nou anotimp, proaspăt şi familiar
totodată. Toată furia şi toate acuzaţiile dispăruseră, se topiseră.
Lui Clementine îi amintea de acea senzaţie pe care o aveai după o
boală, când simptomele dispăreau, dar încă te simţeai ciudat,
uşor ameţit.
Fetele stăteau azi la părinţii lui Clementine şi amândouă erau
într-o formă minunată. Holly se întorsese ieri de la şcoală cu o
diplomă de merit pentru Comportament Excelent în Clasă, diplomă
pe care Clementine bănuia că o primise pentru că nu se mai
purtase ca nebuna clasei. „Holly e din nou aşa cum o ştiam”, îi
spusese învăţătoarea lui Clementine în curtea şcolii şi scosese un
mic „Pfiul”, ştergându-şi fruntea cu dosul mâinii, ceea ce a făcut-o
pe Clementine să creadă că de fapt comportamentul lui Holly la
şcoală fusese cu mult mai rău decât li se dăduse de înţeles ei şi
lui Sam.
Ruby spusese că Tel poate să rămână azi acasă să se
odihnească puţin. Părea să-şi piardă interesul faţă de el.
Clementine vedea deja că bietul Tel va ieşi pe nesimţite din viaţa
lor, aşa cum se întâmpla uneori cu prietenii.
— În regulă, nu trebuie să ne panicăm pentru că avem suficient
timp exact pentru o astfel de posibilitate, a spus Sam, văzând că
traficul pe pod s-a oprit şi un semnalizator cu neon anunţa cu
litere roşii: INCIDENT ÎN FAŢA. POSIBILE ÎNTÂRZIERI.
Clementine a inspirat adânc pe nări şi a expirat pe gură.
— Sunt bine, a spus ea. Nu sunt încântată, dar sunt bine.
Sam a întors palmele în sus ca într-o meditaţie.
— Suntem maeştri Zen.
Clementine a privit cu atenţie contururile albe şi netede ale
pânzelor de la Casa Operei, profilându-se pe cerul albastru. Din
fericire, Casa Operei era unul dintre locurile unde ştia că primea o
cameră de repetiţii numai pentru ea şi nu va fi nevoită să o
împartă cu alţi muzicieni sau, mai rău, să stea la discuţii cu cei
vorbăreţi. Aveau foarte multe cabine, unele cu vedere spre port.
Va fi un proces plăcut, confortabil. Audiţia se va ţine în atmosfera
rarefiată a sălii de concerte.
S-a uitat din nou la drum. Traficul a înaintat foarte încet pe
lângă două maşini tamponate în partea din faţă. Erau acolo
poliţia, o ambulanţă cu uşile din spate deschise şi un bărbat în
costum aşezat pe bordură, cu capul în mâini.
— Alaltăieri, Erika mi-a spus ceva ce nu-mi iese din minte, a
spus Clementine.
Nu plănuise s-o spună, dar brusc o spunea, ca şi când o
plănuise în subconştient.
— Ce anume? a întrebat Sam precaut.
— A spus „Aleg căsnicia”.
— Alege căsnicia. Ce înseamnă asta? s-a mirat Sam. N-are
niciun sens. Alege căsnicia în locul cui?
— Eu cred că are sens, a spus Clementine. Înseamnă să alegi
să faci din căsnicia ta o prioritate, să, cum să spun, să o aşezi
înainte de toate, ca o misiune declarată sau ceva de genul ăsta.
— Clementine Hart, tu foloseşti acum jargonul corporatist lipsit
de emoţie? a întrebat Sam.
— Taci. Vreau doar să profit de ocazie ca să spun…
Sam a pufnit în râs.
— Acum vorbeşti ca maică-ta când ţine un discurs.
— Vreau să profit de ocazie ca să spun că şi eu aleg căsnicia.
— Hm… mulţumesc?
Clementine a vorbit repede.
— Dacă, de exemplu, dorinţa ta cea mai mare este să mai facem
un copil, atunci ăsta e un lucru despre care trebuie cel puţin să
discutăm, eu nu pot să-l ignor sau să sper că vei uita de el, ceea
ce am făcut până acum, sinceră să fiu. Ştiu când te-am întrebat
în urmă cu două săptămâni că ai spus că nu mai vrei un copil,
dar asta a fost când tu încă erai… sau noi încă eram…
— Furioşi, a continuat Sam în locul ei. Tu mai vrei un copil? a
întrebat-o el.
— Sincer, nu, a spus Clementine. Dar dacă tu chiar îţi doreşti,
atunci trebuie să discutăm.
— Ce? Şi pe urmă să vedem dacă eu îmi doresc un copil mai
mult decât nu-ţi doreşti tu? a întrebat Sam.
— Exact, a spus Clementine. Cred că exact asta facem.
— Am vrut încă un copil, a spus Sam. Dar acum, ei bine, nu e
un lucru care să mă preocupe.
— Ştiu, a spus Clementine. Ştiu. Dar poate, într-o zi, am putea,
nu să uităm, desigur, ci poate să iertăm. Am putea să ne iertăm
pe noi înşine. În fine, nu ştiu de ce-am adus vorba despre asta
tocmai azi. Nici măcar nu…
Nu mai facem sex. Nu mai dormim în acelaşi pat. Nu ne mai
spunem „Te iubesc”.
— M-am gândit că ar fi bine să pun subiectul ăsta în discuţie la
un moment dat, a spus ea.
— Consideră că l-ai pus, a spus Sam.
— Perfect.
— Ştii care e cea mai mare dorinţă a mea? a întrebat Sam.
— Care?
— Ca tu să obţii postul ăla.
— Înţeleg, a spus Clementine.
— Nu vreau să urci pe scenă gândindu-te la copii. Vreau să te
gândeşti la ce trebuie să te gândeşti, intonaţie, înălţimea
sunetului, tempo, la tot ce ţi-ar fi spus să te gândeşti efeminaţii
ăia de foşti iubiţi ai tăi.
— Ei, am să mă străduiesc, a spus Clementine.
Apoi a adăugat cu duioşie:
— Eşti un om bun, Samuel.
— Ştiu. Mănâncă-ţi banana, a spus Sam.
— Nu, a spus Clementine.
— Vorbeşti ca fiică-ta.
— Care dintre ele?
— Amândouă.
Traficul se fluidizase deja. După un moment, Sam şi-a dres
vocea şi a spus:
— Aş vrea să profit de această ocazie ca să spun că şi eu aleg
căsnicia.
— Oh, da, şi ce înseamnă asta?
— Habar n-am. Am vrut doar să-mi exprim clar punctul de
vedere.
— Poate că înseamnă că nu mai vrei să dormi în birou, a
sugerat Clementine continuând să privească drept înainte.
— Poate, a spus Sam.
Clementine i-a privit cu atenţie profilul.
— Ai vrea să te întorci?
— Aş vrea să mă întorc, a spus Sam.
S-a uitat peste umăr ca să schimbe banda de circulaţie.
— De naiba ştie unde oi fi fost până acum.
— Atunci, a spus Clementine, eşti foarte binevenit să înaintezi o
cerere.
— Aş putea veni la o audiţie, a spus el. Am nişte mişcări
plăcute.
A făcut o pauză. Apoi:
— Tu ai putea fi legată la ochi. Va fi o audiţie oarbă, pentru
imparţialitate.
Ea a simţit crescând în interiorul ei un sentiment nebun de
fericire pură. Era o discuţie prostească, siropoasă, făcută în joacă,
dar era discuţia lor prostească, siropoasă, făcută în joacă. Ştia
deja cum va fi diseară: dulcea familiaritate şi micile înţepături din
cauza a ceea ce erau să piardă. Nu ştia cât de aproape fusese
căsnicia lor de acel aisberg, suficient de aproape ca să-i simtă
umbra rece, dar îl evitaseră.
— Da, aleg căsnicia, a spus Sam virând la dreapta. Şi mai aleg
temporar această bandă ilegală pentru autobuze pentru că sunt
un nebun afurisit.
Clementine a căutat în geantă, a scos banana şi a decojit-o.
— O să primeşti amendă, a spus ea muşcând din banană şi a
aşteptat să simtă efectul betablocanţilor naturali; probabil fusese
un sezon foarte bun pentru banane, pentru că era cea mai bună
banană pe care o gustase vreodată.
Capitolul 87
În sfârşit, la ora trei şi jumătate au strigat-o pe ea.
A păşit pe covorul lung cu violoncelul şi arcuşul spre singurul
scaun de pe scenă. A clipit în lumina albă, puternică,
strălucitoare. O femeie a tuşit dincolo de ecranul negru şi i s-a
părut că semăna puţin cu Ainsley.
Clementine s-a aşezat. A îmbrăţişat violoncelul. I-a făcut semn
din cap pianistului. El a zâmbit. Îşi angajase propriul pianist ca s-
o acompanieze. Grant Morton era un bărbat cu aer de bunic, care
locuia singur cu o fiică adultă, cu sindromul Down. Soţia lui
murise la o zi după ce împlinise cincizeci de ani, abia anul trecut,
dar el păstra încă cel mai blând zâmbet din câte ştia ea, şi fusese
foarte încântată că el era disponibil, pentru că voia să înceapă
audiţia cu acel zâmbet minunat.
Era conştientă că inima îi bătea cu repeziciune în timp ce-şi
acorda instrumentul, dar nu într-atât încât să n-o poată controla.
A respirat şi a pus mâna pe micile stickere cu strălucire metalică
de pe gulerul cămăşii.
„Asta ca să-ţi poarte noroc la audiţie”, îi spusese Holly înainte
să plece astăzi la şcoală şi pusese cu grijă un sticker cu un fluture
violet pe cămaşa mamei ei, apoi, cu o minunată solemnitate de
adult, o sărutase pe Clementine pe obraz.
„Şi eu vreau noroc!” ţipase Ruby, ca şi când norocul erau nişte
bomboane pe care le împărţea Clementine, şi copiase tot ce făcuse
sora ei, mai puţin stickerul care era o faţă galbenă zâmbitoare, şi
sărutul care a fost foarte umed, cu aromă de unt de arahide.
Clementine încă îi simţea urma lipicioasă pe obraz.
A inspirat o dată adânc şi s-a uitat la partitura de pe stativ.
Totul se afla înăuntrul ei. Nenumăratele ore de practică
dimineaţa devreme, audierea înregistrărilor, zecile de decizii
tehnice mărunte asupra cărora se fixase.
Le vedea pe fetiţele ei alergând printre luminiţele decorative, pe
Vid dând capul pe spate şi râzând, cu scaunul înclinat pe-o parte,
pe Oliver cu mâinile încrucişate peste pieptul lui Ruby, umbra
neagră a elicopterului, faţa furioasă a mamei ei aproape de a sa.
Se vedea pe ea la şaisprezece ani ridicându-se şi plecând de pe
scenă. Vedea un băiat într-un smoching care nu-i venea bine
privind-o cum îşi punea violoncelul în cutie şi spunându-i: „Pun
pariu că ţi-ai dori să fi ales flautul.” Vedea privirea surprinsă de
pe chipul Erikăi când Clementine se aşezase pentru prima oară în
faţa ei pe terenul de joacă.
Şi-a amintit-o pe Marianne spunând: „Nu trebuie doar să cânţi
pentru ei, trebuie să interpretezi.”
Şi-l amintea pe Hu spunând: „Trebuie să găseşti echilibrul. E
ca şi cum ai merge pe o sârmă între tehnică şi muzică.”
Şi-o amintea pe Ainsley spunând: „Da, dar la un moment dat
trebuie să dai frâu liber sentimentelor.” A ridicat arcuşul. Şi a dat
frâu liber sentimentelor.
Capitolul 88
În seara grătarului

Pam şi Martin au oprit maşina în faţa căsuţei cu aspect îngrijit


unde locuiau Erika şi Oliver.
— Poate că Holly doarme la ora asta, i-a spus Pam soţului ei.
Era aproape ora nouă.
— Poate, a spus Martin. Poate nu.
— Probabil că acolo s-a întâmplat, a spus Joy.
A arătat cu dispreţ spre casa imensă de alături. Cu atâtea
turnuleţe, spirale şi arabescuri. Întotdeauna i se păruse o casă
înzorzonată şi de prost-gust.
— Unde şi ce s-a întâmplat? a întrebat Martin senin.
Uneori ar fi jurat că avea un început de demenţă.
— Unde s-a întâmplat accidentul, a spus Pam. Erau la vecini.
Se pare că nici nu-i cunoşteau prea bine.
— Oh, a spus Martin întorcând capul şi desfăcându-şi centura
de siguranţă. Aşa e.
Au coborât din maşină şi au înaintat pe aleea pavată, mărginită
de un gărduleţ viu tuns cu grijă. Pam a apăsat pe butonul
soneriei şi i-a auzit clinchetul îndepărtat.
— Cum te simţi? I-a întrebat ea pe Martin.
— Ce? Eu? Mă simt bine.
— Voiam să mă asigur că n-ai dureri în piept sau mai ştiu eu
ce, pentru că în astfel de momente oamenii de vârsta noastră cad
brusc din picioare şi mor.
— Eu nu am dureri în piept, a spus Martin. Tu ai dureri în
piept? Şi tu eşti o persoană de vârsta noastră.
— Eu joc tenis de trei ori pe săptămână, a spus Pam cu
afectare.
— Mă îngrijorează mai mult ginerele nostru, să nu facă vreun
infarct şi să moară, a spus Martin băgând mâinile în buzunare.
Arăta groaznic.
Avea dreptate, Sam arătase absolut groaznic la spital. N-ai fi zis
că un eveniment ar fi putut avea un efect fizic atât de puternic
asupra cuiva. Numai ce-l văzuseră pe Sam ieri, când trecuse să-l
ajute pe Martin să mute vechea maşină de spălat şi fusese în
perfectă formă, discutase despre audiţia lui Clementine, despre
un plan de-al lui ca s-o ajute să treacă peste emoţii, se arătase
încântat de noua lui slujbă, dar în seara asta arăta de parcă
fusese salvat de undeva, ca oamenii aceia pe care îi vezi la ştiri,
înveliţi cu folii argintii, cu ochii injectaţi şi o paloare de mort. Era
într-o teribilă stare de şoc, fireşte.
— Ai fost foarte dură cu Clementine, a spus Martin cu blândeţe
în timp ce Pam apăsa pe butonul soneriei şi se auzea clinchetul
îndepărtat.
— Ar fi trebuit să stea cu ochii pe Ruby, a spus Pam.
— Pentru Dumnezeu, se putea întâmpla oricui, a spus Martin.
Mie nu, s-a gândit Pam.
— Şi amândoi ar fi trebuit să stea cu ochii pe ea, a spus Martin.
Au făcut o greşeală şi au fost cât pe ce să plătească scump.
Oamenii mai greşesc.
— Da, ştiu asta.
Dar în ochii lui Pam, era greşeala lui Clementine. De aceea se
lupta cu acest teribil şi nepărintesc sentiment de furie faţă de
iubita ei fiică. Ştia că se va domoli în cele din urmă, spera că se va
domoli, şi că probabil se va simţi oribil pentru cum îi vorbise la
spital, dar deocamdată se simţea foarte, foarte furioasă. Era
datoria mamei să-şi supravegheze copilul. Lasă-l încolo de
feminism. Lasă naibii toate aiurelile astea. Pam ar striga pentru
salarii egale din vârful acoperişului, dar orice femeie ştia că nu te
poţi baza pe un bărbat să aibă grijă de copii într-o situaţie socială.
Era dovedit ştiinţific că nu puteau face două lucruri deodată!
Clementine fusese întotdeauna prea dispusă să se bazeze pe
Sam, dar numai pentru că ea era muzician, o persoană creativă,
un „artist”, asta nu-i dădea dreptul să abdice de la îndatoririle ei
de mamă. Meseria de mamă era pe primul loc.
Uneori, Clementine căpăta o expresie visătoare, distrată,
identică cu cea a tatălui lui Pam la masa de seară, când Pam
începea să-i spună ceva şi nici n-apuca să termine fraza că el deja
nu mai era atent. Putea să fi fost şi Ernest Hemingway, lui Pam
nici că-i păsa. Petrecuse atâta timp să scrie un roman pe care nu
avea să-l citească nimeni, ignorându-şi copiii, încuindu-se în
biroul lui, când ar fi putut să trăiască. „Poate că era o
capodoperă”, spunea mereu Clementine, de parcă se întâmplase o
tragedie, de parcă despre asta era vorba, când de fapt nu era,
problema era că Pam nu a avut un tată şi lui Pam i-ar fi plăcut
foarte mult să aibă. Măcar din când în când.
La ce-i folosea lui Ruby că mama ei era cea mai bună
violoncelistă din lume? Clementine ar fi trebuit s-o supravegheze.
Ar fi trebuit să asculte. Ar fi trebuit să-şi concentreze atenţia pe
copilul ei.
Desigur, muzica lui Clementine nu avea nicio legătură cu ce s-a
întâmplat azi. Ştia asta.
Dacă Ruby nu rezista până dimineaţă, dacă suferea vreun efect
negativ pe termen lung asupra sănătăţii, Pam nu ştia ce va face
cu atâta ură. Va trebui să găsească puterea de a o da la o parte
pentru a fi alături de Clementine. Pam şi-a dus mâna la piept.
Ruby era stabilă, şi-a repetat în gând. Feţişoara aceea rozalie şi
bucălată. Ochişorii aceia năzdrăvani şi oblici ca de pisicuţă.
— Pam, a spus Martin.
— Ce-i? s-a răstit ea.
El a privit-o cu atenţie.
— Arăţi de parcă o să faci infarct.
— Ei, nu, mersi frumos, sunt perfect…
Uşa s-a deschis şi în prag a apărut Oliver îmbrăcat în pantaloni
de trening şi un tricou.
— Bună, Oliver.
Pam nu-l mai văzuse până atunci în haine de casă. De obicei
purta o cămaşă decentă, în carouri, băgată în pantaloni. Pam îl
întâlnise în numeroase ocazii de-a lungul anilor, dar niciodată nu
ajunsese să-l cunoască atât de bine. El îi făcea întotdeauna
complimente pentru prăjitura cu morcov şi nuci, specialitatea ei
(se pare că-i intrase în cap că nu conţinea zahăr, ceea ce nu era
cazul, dar ea nu se sinchisea să-l corecteze, era foarte slab, puţin
zahăr nu-i strica).
— Holly e aici, se uită la un film, a spus Oliver. Ar fi fost
binevenită să rămână la noi peste noapte, desigur, a adăugat el pe
un ton trist.
— Oh, i-ar fi făcut mare plăcere, Oliver, a spus Pam. Dar, ştii,
toţi ne batem pe ea, ne mai distrage atenţia de la îngrijorarea
noastră pentru Ruby.
— Înţeleg că tu ai fost eroul zilei, a spus Martin şi i-a întins
mâna lui Oliver.
Oliver a dat să-i strângă mâna lui Martin.
— Nu ştiu ce să zic…
Dar spre surprinderea lui Pam, soţul ei s-a răzgândit şi, în
ultimul moment, în loc să-i strângă mâna, l-a îmbrăţişat pe Oliver
cu stângăcie, bătându-l pe spate pare-se mult prea tare.
Pam l-a frecat uşor pe Oliver pe spate ca să compenseze
loviturile mult prea vârtoase ale lui Martin.
— Eşti un erou, a spus ea cu vocea încărcată de emoţie. Tu şi
Erika sunteţi nişte eroi. Când s-o-ntoarce Ruby acasă şi s-o simţi
mai bine, o să vă invităm pe la noi la o cină specială. O cină pe
măsura unor eroi! Am să fac prăjitura aceea cu morcov care ştiu
că-ţi place.
— Oh, delicios, uau, foarte frumos din partea ta, a spus Oliver
dându-se puţin înapoi şi lăsând capul în pământ de parcă avea
paisprezece ani.
— Unde este Erika? a întrebat Pam.
— Doarme, a spus Oliver. Nu se simţea… prea bine.
— Probabil din cauza şocului, a spus Pam. Toată lumea se
simte… ei, ia uite pe cine avem noi aici! Bună, scumpo.
Ia te uită ce aripi de zână!
Holly s-a îndreptat spre ea şi şi-a ascuns faţa la brâul ei.
— Bună, buni, a spus ea. Sunt „epuizată”.
A ridicat degetele ca să pună ghilimele în aer. Micul ei obicei
simpatic.
— Aşa e, a spus Oliver. Am să-ţi aduc colecţia de pietre Holly.
— Nu. N-o vreau, a spus Holly pe un ton aproape certăreţ. Ţi-
am spus că n-o vreau. Ţine-o tu.
— Atunci am să am eu grijă de ea, a spus Oliver. Dacă te
răzgândeşti, poţi s-o iei înapoi.
— Holly, vino la bunicul.
Martin a întins mâinile spre Holly şi ea i-a sărit în braţe,
încolăcindu-l cu picioarele de mijloc, lăsându-şi capul pe umărul
lui. N-avea niciun rost să i se spună lui Martin să n-o ţină în
braţe după operaţia la genunchi. Simţea nevoia s-o ducă în braţe.
Holly a adormit în maşină şi nu s-a trezit când Martin a dus-o
înăuntru pe braţe sau când Pam a schimbat-o într-o pereche de
pijamale de rezervă pe care le ţinea în casă. Martin nu înţelegea
de ce era nevoie s-o schimbe, dar Pam ştia că întotdeauna te simţi
mult mai confortabil în pijamale.
Dar când Pam s-a aplecat s-o sărute de noapte bună, Holly a
deschis brusc ochii.
— Ruby a murit? a întrebat ea.
Stătea întinsă pe burtă, cu faţa pe pernă, cu obrazul ascuns de
o şuviţă de păr.
— Nu, scumpa mea, a spus Pam ridicându-i părul de pe faţă şi
dându-i-l de pe frunte. Este la spital. Doctorii au grijă de ea. O să
se facă bine. Tu culcă-te la loc.
Holly a închis ochii şi Pam a continuat să o mângâie uşurel pe
spate.
— Buni, a şoptit Holly.
— Da, scumpa mea?
Pam se simţea de-acum obosita. Holly a şoptit ceva, dar Pam n-
a auzit.
— Ce spui tu? a întrebat Pam şi s-a aplecat sa asculte
— Mami şi tati sunt foarte, foarte supăraţi pe mine? a şoptit
Holly.
— Bineînţeles că nu! a spus Pam. De ce să fie supăraţi pe tine?
— Pentru că am împins-o.
Pam a încremenit.
— Am împins-o pe Ruby, a spus din nou Holly, mai tare.
Pam a încremenit cu mâna lipită de spatele lui Holly şi pentru o
clipă nu şi-a recunoscut-o, arăta prea îmbătrânită şi prea zbârcită
ca să fie a ei.
— Mi-a luat geanta cu pietre, a spus Holly. Ea stătea pe
marginea fântânii cu geanta mea şi nu voia să mi-o dea, şi e a
mea, şi eu încercam să i-o iau şi pe urmă i-am luat-o şi am
împins-o pentru că eram foarte, foarte supărată.
— Oh, Holly.
— Eu nu am vrut să se înece. Am crezut că o să fugă după
mine. O să se ducă în rai? Eu nu vreau să se ducă în rai.
— Ai mai spus cuiva? a întrebat Pam.
— Lui Oliver, o mormăit Holly în pernă de parcă se temea că şi
aceasta era o greşeală. I-am spus lui Oliver.
— Şi ce-a spus Oliver? a întrebat Pam.
— A spus ca atunci când o s-o văd pe Ruby la spital, să-i
şoptesc foarte încet la ureche îmi pare rău şi că nu trebuie s-o
mai împing niciodată.
— Ah, a spus Pam.
— A spus că e secretul nostru şi că el n-o să spună nimănui
niciodată, a spus Holly.
Era un om minunat Oliver. Un om bun. Care încerca să facă ce
e bine.
Dar dacă Holly nu va mai avea şansa să-i şoptească lui Ruby la
ureche „îmi pare rău”? Ruby era stabilă. Ruby nu va muri la
noapte.
Dar dacă murea, Pam refuza să o lase pe frumoasa şi inocenta
ei nepoată să plătească pentru neatenţia lui Clementine.
— Ştii ce, eu nu cred că ea a căzut când ai împins-o, a spus ea
cu fermitate. Asta s-a întâmplat probabil mai târziu. După ce ai
fugit. Probabil a alunecat. Eu cred că a alunecat. Ştiu sigur că a
alunecat. A căzut, scumpa mea. Nu ai împins-o tu. Ştiu că nu. V-
aţi certat din cauza pietrelor lângă fântână şi biata Ruby a căzut
în apă. A fost un accident. Acum culcă-te.
Holly a început să respire regulat.
— Să-ţi scoţi asta din minte, a spus ea. A fost un accident. Un
accident nefericit. N-a fost vina ta. N-a fost vina nimănui.
A continuat s-o mângâie pe Holly pe spate în cercuri tot mai
largi, ca undele nesfârşite stârnite de o pietricică aruncată într-o
apă liniştită, şi în timp ce făcea asta, vorbea întruna, făcând să
dispară amintirea aceea asemenea undelor, şi culmea era că şi ea
simţea cum furia ei faţă de Clementine se domolea, ca şi când nici
n-ar fi existat vreodată.
Capitolul 89
Patru luni de la grătar

Clementine se întorcea de la cutia poştală răsfoind


corespondenţa până a ajuns la un plic alb adresat ei. Era scrisul
Erikăi.
S-a oprit în mijlocul aleii, uitându-se cu atenţie la scrisul
înghesuit şi familiar. Scria de parcă trebuia să economisească
spaţiu. Îl pusese în cutie ieri, chiar înainte să plece la aeroport?
Erika plecase cu avionul ieri dimineaţă într-o călătorie de şase
luni împreună cu Oliver. Amândoi îşi luaseră concediu fără plată
de la serviciu şi cumpăraseră bilete în jurul lumii. Aveau planuri
„flexibile”, sau flexibile pentru ei, în sensul că pentru unele nopţi
nu făcuseră rezervare la hotel. Tâmpenii.
La întoarcere sperau să ia un copil în plasament pe termen
lung. Demaraseră deja procesul de aprobare, când pe neaşteptate
Erika a anunţat (pe e-mail, nu la telefon) că mai întâi vor pleca în
călătorie. După cele spuse de mama lui Clementine, nu
aranjaseră nimic special pentru Sylvia. Dacă v