Sunteți pe pagina 1din 6

Psihoterapia integrativă are ca scop principal dezvoltarea sinelui.

Sinele este urmărit


întotdeauna în relaţie, pentru că el nu poate să funcţioneze sau să existe fără un context.
Psihoterapia integrativă priveşte sinele ca principiu organizator şi supraordonator al
personalităţii, aflat în inima experimentării Eu-lui. Acesta este privit ca trecerea dintre Eu şi
restul umanităţii şi a mediului înconjurător, ca o punte ce ajută la relaţia noastră cu mediul
natural în care trăim. 
Toţi ne străduim să dobândim şi să menţinem în permanenţă o stare de conştientă de sine,
ce oferă stabilitate în realtia cu ceilalţi şi cu propia persoană, cât şi în realtia cu lumea vie şi
materială din jurul nostru. În procesul dezvoltării conceptului deschis de „sine-în-relație”, se
pune accentul pe cele şase dimensiuni ale sinelui, şase domenii diferite de abordare a acestuia,
apliere pe care el funcţionează în mod normal, prezentate de Ken Evans şi Maria Gilbert: 

1. Domeniul biologic: relația sinelui cu corpul


Acesta se referă la relația pe care Eu o am cu propriul meu corp. Aici explorăm
experiența de sine a unei persoane ca ființă vie; modul în care persoană îşi „însuflețește” propriul
corp și relația pe care o are cu sinele trupesc.
Conceptul de imagine corporală este un punct frecvent aflat în central psihoterapiei şi stă
la baza concepului despre sine într-un mod fundamental, putând influenţa aspectele de
funcţionare ale unei persoane. Se foloseşte termenul de “şinele corpului” oferit de Krueger,
pentru a ne referi la experienţa unei persoane în ceea priveşte forma sa corporală, alcătuită din
totalitatea experienţelor sale kinstezice, legate de aspecte şi procese fizice atât interioare, cât şi
exterioare. 
Dezvoltarea sinelui corpului este strâns legată de procesul de acordare între mamă şi
copil. Natura intersubiectivă a acestui proces se află în centrul experienţei de sine a copilului ca
pe un corp ce se reflectă în rezonanţa răspunsului primit. Prin atingere, mângâiere şi ținere în
braţe a corpului copilului, mama transmite către acesta, la un nivel relațional, un simţ despre
corpul lui şi limitele acestuia. 

2. Domeniul intra-psihic: relația sinelui cu sinele


 Acesta se referă la lumea interioară a experiențelor unei persoane, inclusiv dialogurile
între diferitele parți ale sinelui şi cum acestea se constituie şi se dezvolta cu timpul. Căutam
moduri de înțelegere a naturii şi funcționării cadrului de referință al unei persoane care formează
baza experienței sinelui-în-lume.
Sinele ca subiect, se referă la “Eu-ul” care observă, organizează şi interpretează
experienţa mea şi construieşte “Eu-l” ca propiul meu concept, reprezentarea mea mentală despre
mine aşa cum funcţionez eu în lume, o perspectivă a mea ca un obiect printre alte obiecte
(Fonaghy et.al. 2002). 
O mare parte din literatura psihologică cu privire la conceptul de sine pe care o persoană
îl dezvoltă este concentrată pe obiect al sinelui, pe modul în care eu însumi mă percep printre
alţii şi valorile şi calităţile pe care eu mi le atribui mie, modului în care arăt şi comportamentului
meu.  

3. Domeniul interpersonal: relația sinelui cu ceilalți


 Aici vom urmări domeniul relațiilor interpersonale și modul în care negociem legătura
noastră cu cei din jur. Vom cerceta importanta procesului de atașare şi calitatea relațiilor inter-
subiective timpurii reciproce şi interactive ce creează modelul relaționării ulterioare şi al nevoilor
personale în cursul vieții.
Relaţiile sunt privite dintr-o perspectivă inter-subiectivă, este ca un proces continuu de
“infuență reciprocă” care lucrează cu tot ceea ce duce spre un schimb constant de experienţe
împărtăşite. Bebeluşi fiind, oamenii dezvoltă un stil caracteristic  de ataşare atunci când
interacţionează cu îngrijitorii. Stilul de abordare integratic, pune bazele stilului de contact ce va
evolua treptat în modul unei persoane de abordare şi construire a lumii. 
Potrivit lui Assagioli, există perspectiva subpersonalităților, Eu-ul din experienţa noastră
propie, pe măsură ce noi luăm diferite roluri şi poziţii în relaţie, ca răspuns la diverşi oameni şi
circunstante din viaţa lor. O persoană poate avea un eu autoritar, altul rebel, altul reflexiv,
învăţător, etc., toate contribuind 
la mulţimea faţetelor conceptului nostru despre sine. “Eu-ul” din experienţa propie se va reflecta
şi va avea o perspectivă asupra acestor sub-personalitati. 
Polster (1995) ne descrie ca având o “populaţie a sinelui”, toate fiind potenţiale opţiuni
atunci când interacţionam cu ceilalţi. Putem alege un anumit membru al populaţiei căruia dorim
să îi insuflăm energie la un moment dat. 

4. Domeniul intercultural şi contextual


Acesta privește relația dintre sine şi context, urmărind integrarea experienței sinelui în
context. Se studiază în preocesul terapeutic influenţele sociale, politice, istorice, economice,
culturale şi organizaționale asupra dezvoltării  simțului de sine.   
În perspectiva integrativă se apreciază noţiunea consensului, potrivit căreia fiinţele umane
creează, de comun acord, construcţii ale realităţii. O persoană îşi creează propia lume moment cu
moment, dar are nevoie de existenţa altuia pentru a face asta, o relaţie co-dependenţă. 

Imaginea autorului Varla, cel care a fondat această teorie, este accea a unei “cărări create
prin mers”. Psihologii integrativi sunt de acord cu distincţia lui Eleftheriadou dintre o abordare
“multi-culturala” şi una “trans-culturală”. Prima implică folosirea propiilor puncte de referinţă
pentru a înţelege alta persoană, în schimb ceea ce ultima subliniază este nevoia de a trece peste
graniţele culturale. 
În cazul psihoterapeuţilor integrativi, aceştia susţinuţi de o bază fenomenologica de
psihoterapie integrativă, adoptă o poziţie unde toate fenomenele sunt acceptate ca “normale”, ca
realitatea subiectivă a unei persoane. Astfel, psihoterapeutul integrativ poate transcende culturile,
respectând perspectiva unică asupra lumii şi valorilor clientului şi, în consecinţă, permite
chestiunilor culturale să influenţeze procesul şi direcţia lucrului terapeutic. Psihoterapia
integrativă este informată şi de partea holistică, aceasta permițându-i terapeutului să perceapă
clientul în întregimea situaţiilor vieţii sale. Atunci, în mod esenţial, credem că fiecare client
poate fi înţeles numai din cadrul lui de referinţă şi din mediul lui cultural. 

5.Domeniul ecologic
Relația sinelui cu mediul înconjurător şi natura. Aici vom studia relația persoanei cu
mediul său natural şi modul în care sensibilitatea să (ori lipsa acesteia) poate influenţa existenţa
ei în lume.
Psihologii integrativi susţin că este nevoie de introducerea unei perspective asupra rolului
oamenilor în lume. Naess (1989) identifică sinele ecologic şi îl vede că pe o consecinţă a
maturizării psihologice naturale de la egola la sinele-social, de la sinele-social la sinele-
metafizic, de la sinele metafizic la sinele ecologic. Fiecare fază este luată şi este dusă mai
departe, integrată în sinele ecologic şi dezvoltată în continuare în proces. În acest mod,
maturizarea va permite accesul la fiecare dintre fazele de dezvoltare de sine, cât mai adecvat la
circumstanţele curente. 
O integrare ulterioară a noţiunii de “interdependentă” a lui Pilisuck completează,
integrează “sinele ecologic” al lui Naess şi ambele sunt compatibile cu extinderea atitudinii “Eu-
Tu” faţă de lume. În noţiunea de interdependentă, sinele este privit ca o parte dintr-un clan mai
mare şi al unei ecologii mai ample, şi împlinirea personală apare ca urmare a contribuitiei la ceva
mai grandios decât împlinirea sinelui. 

6. Domeniul transcendental 
Relația sinelui cu lumea transpersonală şi spirituală. Aici avem în vedere maniera în care
omul caută să dea un sens mai larg existenţei sale şi modul în care acesta poate fi dobândit prin
dezvoltarea sinelui spiritual al persoanei”.
Din perspectiva integrativă, transpersonalul şi umanul sunt în mod esenţial conéctate.
Pishologii integrativi susţin noţiunile autorului Naess conform cărora sinele ecológica aduce în
faţă o realtie de unitate sau integritate ce imbratisaza toate formele de viaţă şi are calitatea de a fi
transpersonală. În ciuda acestui fapt, pentru integrare, în timp ce simţul de interdependentă este
esenţial, precum şi cel de conectare, trebuie de asemenea să se acorde atenţie şi calităţii
contactului cu ceilalţi, un numai cu cealaltă persoană, dar şi cu fundalul cultural al acesteia, cât şi
cu mediul său natural. 
Contactul înţeles că “Eu-Tu” al acestui angajament sau întâlnire, este caracterizat de
profunzime şi calitate, fiind descris de Lynne Jacobs ca “cea mai înaltă formă de întâlnire”.
Adesea referirea se face la o formă de întâlnire în care fiecare participant vine cu o atitudine
deschisă şi vulnerabilă, fără a căuta să controleze direcţia întâlnirii, ci permiţând “mijlocului” să
influenţeze nivelul de angajare şi conţinutul dialogului. Asemenea angajament nu este
întotdeauna confortabil, deoarece atunci când exista o reciprocitate în predarea faţă de “mijloc”,
atunci ceea ce iese din întâmplare un poate fi prezis sau controlat decât dacă unul dintre
participanţi pleacă. Angajarea faţă de cineva necesita o dorinţă de a rămâne în dialoga desea cu
incertitudine, ambiguitate sau neştiinţă. Atunci când asemenea reciprocitate este întâlnită, atunci
există un contact în sensul profund definit, precum îl susţine autorul Buber în scrierile sale. 
În mod paradoxal, prin confruntarea dintre oameni, prin întâlnirea unei alte persoane, o
experienţă supra-naturala, mistică, extraordinară, transpersonală, poate avea loc şi un simplu, sau
poate rareori în opinia umană, în afara confruntării dintre oameni.
Pentru a încheia acest capitol, voi trece în revistă declaraţia de valori prezentată în primul
curs de Introducere în Psihoterapia Integrativă, preluată din cartea lui Kan Evans şi Maria
Gilbert, care  pentru mine au o semnificaţie foarte mare, considerându-le esențiale pentru
psihoterapeutul integrativ:

1. Experienţa subiectivă a clientului este adevărul lui şi punctul de începere a explorării.


În psihoterapia integrativă acceptarea este ceea ce este dat şi  de onorarea lumii clientului, aşa
cum este pentru el, aceasta fiind responsabilitatea principală a terapeutului.
2. “Acum" este conştiinţa prezentă a clientului şi singurul moment în care el nu are niciun
control direct. “Acum" poate fi copleşit de trecut, ca şi în cazul transferului, sau prin anxietatea
de viitor ca în stările anxietăţii, dar o astfel de experienţă este în "acum". Clientul descoperă în
“acum”ceea ce este moral în conformitate cu propriile opţiuni şi valori.
3. Oamenii sunt capabili de răspuns, principalii agenţi în determinarea propriului lor
comportament. Cu toate acestea, vedem oamenii integraţi în contextul lor, care poate limita
opţiunile deschise lor, uneori în moduri schilodite. 
4. Moralitatea la cel mai bun punct al ei, se bazează pe nevoile organice - pe o cunoaştere
relativ exactă a ceea ce este, mai degrabă decât "ar trebui" - bazat pe o impunere arbitrară a ceea
ce cred alţii. Aceasta se aplică la reglementarea relaţiilor interpersonale, la reglementările
intrapsihice şi la reglementările în cadrul grupurilor sociale. 
5. Având în vedere faptul că pacientul are posibilitatea de a-şi alege comportamentul, în
"acum", terapeutul lucrează pe creşterea conştientizării lui asupra precedentelor, reacţia organică
şi consecinţele comportamentului. 
6. Relaţia terapeutică este un microcosmos al "modului de a fi în lume" al clientului şi
astfel clientul poate vedea şi auzi cum sunt experimentate de terapeut. Prin urmare, este
important că prezenţa activă a terapeutului să fie autentică şi energizată, sinceră şi directă.
Aceasta cere terapeutului să fie conştient de contra-transfer şi dezvoltat în auto-conştientizarea
semnificativă, pentru a monitoriza procesul şi în particular potenţialul pentru abuzul de putere în
relaţia terapeutică.

7. În auto-reglementarea organică, alegerea şi învăţarea se întâmpla cu o naturală


integrare a minţii şi corpului, a gândirii şi sentimentului, fizică şi spirituală, de sine şi de mediu,
lucru care corespunde termenului de holistic. 

8. Schimbarea este posibilă şi are loc holistic atunci când o persoană devine cine şi ce
este şi nu când încearcă să devină ce nu este. Paradoxal schimbarea are loc nu prin constrângere,
ci dacă o persoană aloca timp şi efort de a deveni ea însăşi (Beisser, A.R., 1970). 
9. Viaţa este într-un  flux constant. Tratamentul nu doar că afectează lumea, dar şi lumea
are impact în terapie. Creşterile personale şi dezvoltarea sunt posibile şi necesită conştientizări
intrapsihice, interpersonale şi socio-politice, pentru deconstruirea şi reconstruirea cunoaşterii,
conştientizării şi înţelegerii. 
10. Factorii de mediu dovedesc o sursă majoră de stres, lipsă de putere şi alienare. Acesta
este un manifest particular împotriva inegalităţii de şanse şi practicii opresive. Psihoterapia
integrativă susţine dreptul unei persoane de a fi diferită şi acest lucru necesită provocarea şi
confruntarea cu rasismul, sexismul, diferenţe de sex şi clasă. 
11. Dialogul este o manifestare a perspectivei existenţiale asupra relaţiei. Ideea de "sens"
a lui Buber  prin spriinul întâlnirii părerilor asupra terapiei ca o "co-creare"- ideea că "adevărul"
începe cu doi. Personalul: "I" are sens numai în raport cu un altul, în dialogul Eu-Tu sau în
contactul Eu-El. Dialogul este bazat pe experimentarea altor  persoane aşa cum acestea sunt şi
experimentarea de sine - împărţind reciprocitatea şi cooperarea, care la rândul lor necesită
disponibilitatea de a fi responsabil şi autentic. Dialogul este susţinut de crezul modern feminist
menţinând importanţa relaţiei şi afilierea în dezvoltarea identităţii şi dialogului, reciprocităţii şi
cooperării urmărind înţelegerea.
12. Prin urmare, maturitatea nu este simplă în ceea ce priveşte autonomia sinelui, dar
sinele-in-relatie este un proces continuu de ajustare creativă de-a lungul vieţii. Într-adevăr
sănătatea poate fi 
descrisă ca o interacţiune creativă între individ şi mediu. Ajustarea fără creativitate este
conformitatea cu un standard extern şi în conflict cu fenomenologia. Creativitatea fără ajustare
este nihilism şi în conflict cu dialogul. 
13. Şi sinele în izolare şi sinele în manipularea negativă a mediului pot fi opresive - o
formă de violenţă către sine sau către alţii. Violenţa este văzută ca o încercare de anihilare a
sinelui sau a altora, ceea ce este antitetic conştientizării şi expresiei deschise a lui Eu-Tu.

14. Sinele şi celălalt/ceilalţi pot fi privite cu curiozitate şi compasiune, mai degrabă decât
cu o judecată negativă. 
15. Psihoterapia integrativă urmăreşte să promoveze suficientă integrare care
maximizează ceea ce continuă să se dezvolte după şedinţa de terapie, în "absenţa" terapeutului.
Aceasta susţine dreptul clientului la auto-determinare şi demnitate personală. Integrarea se
petrece atât în cabinetul de psihoterapie, cât și după plecarea clientului din cabinet. 

S-ar putea să vă placă și