Sunteți pe pagina 1din 5

NUME: Oprean Laura-Georgiana

Specializarea: Romana-Latina
Anul: III

MITUL MEDEEI
Scena infanticidului

Medeea este personajul tragediei eponime a lui Euripide (scrisă în 431 î.Hr.), eroină
care, în numele răzbunării își va sacrifica propriii copii. Mitul Medeei este legat de legenda
argonauților, eroii greci care l-au însoțit pe Iason pentru a recupera Lâna de Aur în vederea
ascensiunii la tronul din Iolcos. Medeea, fiică a regelui Colhidei, un ținut barbar, îl ajută pe
Iason să fure faimoasa Lănă de Aur, ucigându-și propriul frate pentru a scăpa de cei care îi
urmăreau. Iason se întoarce victorios în Iolcos însoțit de Medeea, însă aici este întâmpinat de
refuzul fratelui său de a-i ceda tronul. Prin intermediul unor vrăji, Medeea face astfel încât
Pelias să fie ucis de fiicele lui. Dar Iason nu izbuti să capete puterea, căci fiul lui Pelias îi
alungă pe cei doi soți din cetate. Aceștia se refugiază în Corint, unde trăiesc mai mulți ani până
când Iason, vrăjit de frumusețea fiicei lui Creon, Glauke, își încalcă jurămintele făcute Medeei
și se hotărăște să se căsătorească cu prințesa din Corint.
Aici începe, de fapt, tragedia Medeei, femeia trădată care concepe o răzbunare cumplită. Îi
trimite în dar noii soții veșminte bogate și o cunună de aur otrăvite, care îi vor adduce lui
Galuke moartea. Creon încearcă s-o ajute, dar piere și el sub efectul otrăvii. După ce-i ucide și
pe cei doi copii avuți cu Iason, Medeea dispare în văzduh întrun car trimis de zei. Aceasta este,
pe scurt, povestea Medeei.
Semnificația uciderii copiilor nu este însă una clară. Eroina și-a ucis copiii din mânie,
disperare sau din dorința de răzbunare? Totuși, drama Medeei este mult mai complexă iar scena
uciderii pruncilor nu poate fi rezumată la un act comis doar pe bază emoțională. Imaginea
acestei eroine antice trebuie conturată pornind de la imaginea femeii în tragediile antice și de la
însăși gândirea greacă a acelor vremuri.
În tragediile antice femeia hellenică apare ca soră, soție și mamă, ca subordonată bărbaților,
iar pentru a excela în afara acestui statut ea trebuie să fie dispusă să renunțe la propria
feminitate.
In acest sens, tragedia greacă subliniază contradicțiile ce întorc femeia împotriva ei însăși,
opozițiile ce vin din statutul său social și psihologic. Un exemplu în acest sens este Clitemnestra
care, în afirmarea voinței sale, tinde să se substituie bărbatului pe toate planurile, revedincându-
și un rol activ în acțiunile pe care Egist trebuia să le întreprindă, ca bărbat și soț. Clitemnestra
reneagă copiii pe care i-a avut cu Agamemnon și care sunt legați de descendența paternă, de
căminul soțului și de supunerea soției față de acesta. Prin analogie, Medeea renunță la propria ei
feminitate din dorința de răzbunare, iar ca să reușească acest lucru trebuie să renunțe la statutul
de mamă, singurul care i-a mai rămas. Astfel, putem vorbi chiar de o mutilare a propriei sale
ființe, de o autopedepsire sau de un sacrificiu (temă recurentă în tragedia antică). Ea nu își
reneagă copiii, ci îi salvează de la o soartă cruntă, aceea de bastarzi, sau chiar de la moarte,
bănuind că ei vor plăti pentru moartea lui Creon și a lui Glauke.
Totuși, asemenea Clitemnestrei, îndepărtează tot ce i-ar putea aminti de bărbatul ei. Ucigând-o
pe Glauke și pe copiii lui Iason, Medeea îi refuză acestuia din urmă dreptul la o familie, îi
reduce în mod simbolic bărbăția, căci nu își mai poate perpetua numele și averea. În societatea
greacă, bărbatul (cetățeanul) este soț și tată; Medeea i le refuză lui Iason pe amândouă. Spre
deosebire însă de Clitemnestra, Medeea este (până la un punct) soția devotată total, ea se află în
interiorul spațiului familial pe care vrea să îl mențină.
Probabil că ura Medeei nu ar fi fost atât de mare dacă Iason, după căsătoria cu Glauke, nu
șiar fi abandonat copiii („PEDAGOGUL: Dar cine nu-i ca el? Doar astăzi ai aflat/ că dragostea
de sine poruncește-n om?/Un tată-nsurățel își uită de feciori”). Mai mult, se zvonea că Creon
voia să-i alunge pe feciorii lui Iason din Corint. De aceea Medeea îl roagă pe Iason să intervină
pe lângă Glauke în vederea rămânerii pruncilor în Corint, dar toată această rugăminte nu este
decât o prefăcătorie, un pretext ca veșmintele otrăvite să ajungă cât mai repede la Glauke.

Medeea invocă injustiția pe care Iason o arată copiilor lor, asumându-și o posesivitate
maternă în soarta copiilor.
Euripide nu prezintă scena uciderii copiilor, insistând pe hotărârea Medeei de a-i ucide, pe
pregătirile pe care aceasta le face, asemănătoare unui adevărat ritual, iar apoi sunt înfățișate
doar cadavrele lor, așa cum le găsește Iason. Se pune accentul deci pe conflictul interior ale
Medeei, ce oscilează între dragostea de mamă și dorința de răzbunare. Avem monologul
Medeei când se hotărăște să comită infanticidul:
„Și-acuma-mi schimb rostirea mea
şi plîng la gîndul celor ce va trebui
să le-mplinesc. Am să-i ucid pe fiii mei
şi nime nu-i în stare a mă-mpiedica;
şi după ce-am să-i prăpădesc întregul neam
lui Iason, eu voi părăsi acest pământ.
Omorul scumpilor copii mă va goni,
c-am îndrăznit cel mai nelegiuit păcat.
Nu pot s-ajung batjocura duşmanilor,
nu, dragi femei! La ce le-ar folosi
viaţa, cînd eu n-am nici ţară, nici sălaş,
nici unde să m-adăpostesc de-atîta rău.
Cît am greşit în ziua cînd mi-am părăsit
lăcaşul părintesc, momită de-un helen!
Dar dacă zeii mă vor ajuta, voi şti
să-i dau răsplată dreaptă. Fiii zămisliţi
de mine n-o să-i mai privească vii nicicînd
şi n-o să-i nască tînăra soţie prunci,
că trebuie să piară de o moarte grea.
Otrava mea nu iartă!...”
Corifeul încearcă s-o abată pe Medeea de la această hotărâre, dar ea este orbită de dorința de
răzbunare:
„CORIFEUL Cutezi, femeie, să-i ucizi pe pruncii tăi?
MEDEEA Nimic nu l-ar muşca mai crunt pe soţul meu...”
Apoi, corul femeilor corintiene deplânge hotărârea Medeei:
„Strofa a II-a
Cetatea cu sfintele râuri
şi ţara la oaspeţi deschisă
te va primi printre ceilalţi,
pe tine, pruncncigașa,
pe tine nelegiuita?
Gândește-te, cum să izbeşti în copii?
Gândeşte la crima cu care te-ncarci!
O, nu, pe genunchii tăi,
rugându-ne ţie din toată puterea,
vlăstarele nu ţi le frînge.
Antistrofa a Il-a
Afla-vei atâta-ndrăzneală
şi-n mâinile tale, și-n suflet,
să-nfigi lovitura cumplită
în pieptul copiilor tăi?
Şi cum să-ţi azvârli peste fii
privirea și să-i ucizi fără lacrimi?
Văzând cum te roagă sărmanii-n genunchi,
tu nu vei putea să-nduri,
cu inima nenduplecată, să-ţi curgă
pe mână şuvoiul de sînge
[...]
Plâng durerile tale, Medeea, mamă-ncercată,
tu, care-ţi vei junghia copiii de dorul
patului nunţii
nesocotit de Iason, nelegiuitul,
cel strămutat în iatacul altei neveste.”
Pedagogul intervine în favoarea copiilor, izbindu-se de neînduplecarea Medeei, deși la un
moment dat, ea pare că e gata să renunțe la comiterea crimei:
„Nu, suflete al meu, nu, n-ai să-ndeplinești
acest omor! O, iartă-i, cruţă-i pe copii,
sărmano! Chiar din depărtare, de le laşi
viaţa, te vor bucura. Ba nu, mă jur
pe duhurile răzbunării care zac
în Hades, niciodată nu-mi voi părăsi
copiii-ntre duşmani, să-şi bată joc de ei.
Oricum, tot vor muri şi dacă le e scris,
chiar eu am să-i ucid, eu, care i-am născut.”
Medeea își ia rămas-bun de la copii cu inima îndurerată:
„O prunci, daţi mamei mâna dreaptă, daţi-o s-o sărute!
Iubite mâini şi buze dragi, icoane voi
Cu nobil chip, fiţi fericiţi, copiii mei,
Dar dincol-amândoi! Căci tatăl v-a răpit
Norocul de aici. O, dulci îmbrăţişări,
Obraji plăpânzi, suflări suave de copii!
Plecaţi, plecaţi! Eu nu mai am curaj să-ntorc
Privirea către ei. Năprazna m-a zdrobit.
Presimt ce mârşăvie-s gata să-mplinesc.
Mai dârză-i patima decât e mintea mea,
Necazuri fără seamăn în lume prilejuind!"
La Euripide, atât pedagogul, cât și doica și corifeul apar ca personaje care o sprijină pe
Medeea în uneltirea răzbunării, dar care nu sunt de acord cu apogeul acestei răzbunări, ce
coincide cu uciderea copiilor.
Medeea a făcut un sacrificiu enorm pentru Iason, ucigându-și propriul frate, prin aceasta
renunțând la identitatea ei, la legăturile cu familia și cu pământul natal („MEDEEA O, tată, o,
patrie, v-am părăsit,/ pe fratele meu l-am ucis mișelește”). De aceea ea nu poate înțelege
trădarea lui Iason și modul în care el alege să o răsplătească, distrugându-i identitatea care i-a
mai rămas, aceea de soție devotată. Astfel, ea devine din victimă (soție trădată) călău și
răstoarnă concepția arhaică a femeii-mamă, devenind mamă infanticidă. Ea vede răzbunarea ca
pe singura cale, existența ei pe acest pământ trebuind să ia sfârșit. Într-adevăr, în patria natală
nu putea să se întoarcă, din Corint este alungată de Creon, iar fuga în alt spațiu (Atena lui Egeu)
necesita și preluarea altei identități, reconstruirea altei condiții, ceea ce, pentru Medeea ar fi fost
aproape, ar fi însemnat să trăiască din nou într-o fugă continuă. Aruncată din orice spațiu
social, respinsă ca soție, tot ce i-a mai rămas este statutul de mamă, pe care ea singură și-l
anulează prin uciderea copiilor. Aceasta este o pedeapsă dublă: atât pentru Iason, cât și pentru
ea.
Pedeapsa asupra lui Iason se dovedește cruntă („IASON Vai mie! Ce grăiești? Femeie, m-ai
ucis!”, „pe mine m-ai lovit de moarte nimicindu-i pe feciorii mei”).
Cu toate acestea, uciderea copiilor are baze mult mai profunde decât o simplă răzbunare.
Medeea este conștientă că odată cu uciderea regelui Corintului, copiii ei vor fi la rândul lor
uciși de către corintieni, astfel încât e mai bine să piară de mâna ei și înmormântați „în crângul
Herei sfânt” decât să fie pângăriți de locuitori: „...niciodată nu-mi voi părăsi/ copiii-ntre
duşmani, să-şi bată joc de ei./Oricum, tot vor muri şi dacă le e scris,/chiar eu am să-i ucid, eu,
care i-am născut”. Din acest punct de vedere, uciderea copiilor corespunde unui sacrificiu.
Interesant este modul în care se termină existența ei pământească. Ea nu are parte de o
moarte pe acest pământ, ca majoritatea eroinelor tragediilor antice grecești, ci își depășește
condiția umană dispărând în văzduh într-un car ceresc. Ne putem întreba cum ajunge o mamă
infanticidă să fie sprijinită de zei și absolvită pentru faptele sale. Am putea crede că ea a fost
luată pentru a avea parte de justiția divină, însă nu avem informații despre cum avea loc aceasta.
Sau, probabil, ceea ce o salvează de un sfârșit lumesc este suferința enormă de care are parte
pentru crimele sale. Prin disoluția totală a ființei sale ea ajunge totuși la un statut superior. În
această tragedie, personajul e singurul răspunzător pentru soarta sa, zeii neintervenind în
conturarea sorții acestuia. Ura cu care Medeea își îndeplinește răzbunarea este atât de mare
precum iubirea pe care i-a oferit-o lui Iason și din cauza căreia ajunge să-l ucidă pe fratele ei,
apoi pe fratele soțului ei.
Euripide și-a ales drept eroină o femeie barbară, dar o conturează ca pe o ființă neobișnuită,
superioară femeilor contemporane ei, făcând astfel încât aceasta să stârnească totuși înțelegerea
cititorilor/spectatorilor ca femeie și ca mamă. Trebuie menționat că piesa lui Euripide nu a fost,
la început, primită cu încântare de către contemporanii săi. Autorul a fost acuzat de imoralitate,
șocând, prin intermediul eroinei sale, mentalitatea atenienilor.
Mitul Medeei a fost preluat și valorificat atât în perioada clasică (Seneca), cât și în perioada
modernă (dramaturgul Pierre Corneille), precum și în constructe cinematografice
contemporane, cum ar fi cel al lui Pier Paolo Pasolini sau al lui Lars von Trier.

S-ar putea să vă placă și