Sunteți pe pagina 1din 8

Tema I: Bazele cercetării economice: obiectul de studiu și curriculumul

disciplinei. Ştiinţa contemporană, cinoşterea umană şi cercetarea.


• Obiectul de studiu şi curriculumul disciplinei.
• Esenţa, structura şi funcţiile ştiinţei. Principalele caracteristici ale ştiinţei
contemporane.
• Corelaţia dintre ştiinţă, cunoaştere şi cercetare (ansamblu, obţinere, acumulare).
Cercetarea ştiinţifică şi tipurile ei.

1.1 Obiectul de studiu şi curriculumul disciplinei.

Obiectul de studiu al disciplinei „Bazele cercetării economice” include definirea


esenţei ştiinţei contemporane, cinoaşterii şi cercetării; trăsăturile caracteristice ale
fenomenului economic şi caracteristica ştiinţei economice şi locului ei în ştiinţele
moderne; metodele cercetării economice; etapele procesului de cercetare în
domeniul economi; gîndirea economică şi specificul cercetăriilor economice.

Temele cursului:
1 Bazele cercetării economice: obiectul de studiu și curriculumul disciplinei.
Ştiinţa contemporană, cinoşterea umană şi cercetarea.
2 Particularitățile fenomenului economic și locul științei economice în
sistemul științelor contemporane.
3 Metode calitative şi cantitative de analiză a fenomenelor economice.
4 Etapele procesului de cercetare ştiinţifică în domeniul economic. Alegerea
temei şi planificarea procesului de cercetare.
5 Documentarea ştiinţifică şi formele ei.
6 Cercetarea propriu-zisă.
7 Redactarea şi susţinerea publică a tezei de licenţă.
8 Gîndirea economică şi specificul cercetărilor economice. Cercetările
curentului mercantilist.
9 Cercetările doctrinei liberalismului clasic
1 Cercetările curentului neoclasic.
0
1 Cercetările doctrinei instituţionale.
1
1 Cercetările doctrinei marxiste.
2
1 Cercetările keynesiste şi neokeynesiste
3
1 Cercetările Şcolii neoliberale de la Freiburg.
4
1 Cercetările Şcolii neoliberale de la Cicago.
5

COMPETENŢELE

1
Prin studiul disciplinei „Bazele Cercetării Economice” se formează
următoarele competenţe:
• Aplicare a cunoştinţelor obţinute în activitatea profesională la cercetarea
proceselor economice şi de producţie din domeniul de activitate
postuniversitară;
• Utilizare a cunoştinţelor la elaborarea şi susţinerea tezei de licienţă;
• Aplicare a cunoştinţelor obţinute pentru scrierea referatelor, articolelor şi
altor lucrări ştiinţifice;
• Utilizare a procedeelor de cercetare în diferite situaţii profesionale şi de
viaţă;
• Aplicare a cunoştinţelor obţinute la analiza tendinţelor de dezvoltare a
economiei naţionale.

LUCRUL INDIVIDUAL AL STUDENŢILOR

Nr Produsul Strategii de realizare Criterii de evaluare Termen de


. preconizat realizare
 Actualitatea temei
 Respectarea metodologiei de
elaborare a referatului
 Formularea corectă a aparatului
categorial
 Analiza/prelucrarea datelor Cu cel puţin o
 Alegerea temei
economice săptămînă
1. Referat  Studiu bibliografic
înainte de
 Analiza critică a rezultatelor
 Redactarea propriu zisă examen
prezentate
 Relevanţa concluziilor
 Identificarea posibilităţilor de aplicare
a rezultatelor
 Volumul până la 10 pg.

 Actualitatea temei de cercetat


 Metode/tehnici adecvate
 Proiectarea etapelor de
 Formularea corectă a aparatului
cercetare a tezei de Conform
categorial
2. Proiect de cercetare licenţă graficului
 Analiza/prelucrarea datelor
 Redactarea tezei de stabilit
 Originalitatea formei de prezentare
licenţă
 Corectitudinea utilizării termenilor
 Relevanţa concluziilor

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1.2 Esenţa, structura şi funcţiile ştiinţei. Principalele trăsături caracteristice


ale ştiinţei contemporane.

Esenţa ştiinţei. Ştiinţa este un fenomen complex, care poate fi


privit din diferite puncte de vedere:

2
• bază a concepţiei despre lume şi natură, o formă a
conştiinţei sociale,
• o componentă a culturii spirituale,
• o componentă a forţelor de producţie.
Ştiinţa este definită în cele mai diferite formule:
• ştiinţa „un ansamblu de cunoştinţe sistematizate şi verificate
de practică”,
• o cunoaştere bazată pe fapte reale care explică şi rezolvă
problemele practice”,
• „o cunoaştere care poate fi verificată şi confirmată empiric”,
• „o cunoaştere care se ocupă cu studiul legilor care
guvernează realitatea şi pe baza cărora se elaborează
previziuni ştiinţifice”.
Ştiinţa, potrivit Dicţionarului Petit Robert, este definită drept
„cunoaştere exactă, universală şi verificabilă”.
Conform Dicţionarului explicativ al Limbii Romîne, ştiinţa reprezintă un
„ansamblu sistematic de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire; ansamblu
de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii”.

Structura ştiinţei. În sistemul ştiinţei pot fi evidenţiate trei grupe mari sau
subsisteme ale ştiinţei:
1. ştiinţe umanitare;
2. ştiinţe reale;
3. ştiinţe tehnice.
Toate acestea se deosebesc prin obiectul lor de studiu şi metodele de investigaţie
ştiinţifică.
În funcţie de obiectul de cercetare, direcţia de dezvoltare şi practica necesară,
ştiinţa se poate evidenţia în:
• ştiinţe fundamentale
• ştiinţe aplicative
Ştiinţele se dezvoltă permanent, realizându-se treptat procesul de diferenţiere a lor
şi apar noi ramuri, cum sunt cibernetica, nano-tehnologia, fizica cuantică, etc.
Concomitent , are loc procesul de integrare a ştiinţelor, care rezida în apariţia si
dezvoltarea ştiinţelor ce se găsesc la intersecţia altor ştiinţe, acestea ocupând un
intermediar. Drept exemplu pot servi biofizica, estetica tehnică,geografia
economică, economia serviciilor, biochimia, fizica nucleară, istoria contemporană,
etc.

Funcţiile ştiinţei. Pentru a evidenţia şi înţelege funcţiile ştiinţei la etapa actuala


trebuie să evidenţiem, în primul rând rolul ştiinţei contemporane. Rolul ştiinţei se
sflă în permanentă schimbare. Rolul ştiinţei a sporit treptat în funcţie de evoluţia
societăţii omeneşti. Ştiinţa a început să se dezvolte odată cu apariţia civilizaţiilor
umane. Pe parcursul evoluţiei importanţa ştiinţei s-a schimbat permanent. Începînd
cu secolul XIX, de la declanşarea revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi pînă în prezent,

3
ştiinţa a devenit umportant sector al economiei şi factor de producţie fără de care
nu este posibil progresul economic şi social. Multe descoperiri ştiinţifice au fost
făcute în secolul al XX-lea (cinematograful, energia atomica, radioul, televiziunea,
informatica si cibernetica etc.), care au schimbat cardinal nu numai modul de viaţă
al oamenilor, dar şi felul de gândire al lor. A crescut numărul descoperirilor
ştiinţifice. Daca în perioada 1940-1960, numărul acestora se dubla aproximativ
la fiecare 10-15 ani, apoi la începutul secolului al XXI-lea el se dublează la
fiecare 2-3 ani.

Funcţiile principale ale ştiinţei contemporane sînt:


1. Funcţia spirituală, care presupune dezvoltarea spirituală, a modului de gândire
al oamenilor. Cercetarea acestei probleme este foarte complicată, deoarece avem
de a face cu „sufletul" omului, cu materia lui „cenuşie".
2. Funcţia materială, ce prevede participarea ştiinţei la procesul de producere a
bunurilor maleriale.
3. Funcţia de dirijare. Cu ajutorul ştiinţei se introduc foarte multe noutăţi în
sistemul de management, exemplu: dirijarea sistematică.
4. Funcţia de apărare. Datorită ştiinţei au fost create diverse tipuri de arme,
printre care şi una dintre cele mai distrugătoare - bomba atomică.
5. Funcţia informaţională. Numai datorită ştiinţei se dezvoltă în prezent
internetul, tehnologiile informaţionale, computerizarea activităţii umane etc.
6. Funcţia psihologică, care prevede analiza modului de gândire, psihologiei
sociale, raţionalismului social inteligenţei şi comportamentului omului în societate.
Actualmente, funcţiile sociale, politice, economice si culturale ale ştiinţei s-au
amplificat considerabil. Cu ajutorul ştiinţei se soluţionează multiple probleme ale
societăţii contemporane.

Principalele tăsături caracteristice ale ştiinţei contemporane sînt:


I. Creşterea rolului social al ştiinţei - în prezent nu există nici о sferă de activitate
umană, în care să nu fie implicate ştiinţa, care influienţează direc şi permanent
omul.
II. Pentru ştiinţa contemporana este specific un mod de gândire sintetic, interactiv,
care se manifestă în trei direcţii:
- unificarea domeniilor clasice ale ştiinţei şi formarea ştiiţelor de frontieră - chimia
fizică, biochimia, biofizica etc;
- apariţia unor noi ştiinţe cu profil interactiv (de integrare a investigaţiilor) -
semiotica, teoria sistemelor, teoria informaţiei, cibernetica etc, cînd nu este posibil
un domeniu făra altul;
- interpătrunderea şi influienţa reciprocă a ştiinţelor fundamentale şi cele
aplicative, a ştiinţelor naturii cu cele tehnice şi umanitare.
Ш. Creaţia ştiinţifică contemporană integrează în sine trecutul istoric şi
perspectiva sa revoluţionară sau evoluţionistă. Pentru a cunoaşte ştiinţa şi realitatea
contemporana este necesar a studia evoluţia istorică atît a ştiinţei, teoriilor ei, cît şi
evoluţia, transformările realităţii, diferitor procese aparte – în veşnică transformare
se află şi procesele reale şi cunoştinţele despre ele.
4
IV. A sporit importanţa gândirii teoretice în cunoaştere. Pe de о parte, în ştiinţa
contemporana sunt formulate teorii în diferite domenii ale cunoaşterii, iar, pe de
alta, sunt înaintate teorii de sinteza, de complexitate înaltă.
V. Are loc matematizarea ştiinţei. În cercetarea ştiinţifică se aplica metode
matematice. Matematica se utilizează în toate ramurile ştiinţei: economie, istorie,
filologie, filosofie, sociologie, biologie, chimie, fizica etc. Fiecare ştiinţa
aparte are matematica sa, metodele specifice de aplicare a matematicii.
VI. A crescut importanta ştiinţei aplicative în comparaţie cu cercetarea teoretica.
VII. A crescut foarte mult importanta tehnicii moderne pentru dezvoltarea gândirii
ştiinţifice, de ea depinzând, în măsură considerabilă, progresul ştiinţei economice.

1.3 Corelaţia dintre cunoaştere, ştiinţă şi cercetare. Cercetarea ştiinţifică şi


tipurile ei.

Cunoaşterea. Încă din antichitatea clasică, Aristotel afirma că toţi oamenii au


clădită în firea lor dorinţa de a cunoaşte. Activitatea de cunoaştere formează
obiectul unei activităţi speciale de reflecţie – a gnoseologiei, care este ”teoria
cunoaşterii”, care studiază capacitatea omului de a cunoaşte.
Cunoaşterea în general sau cunoşterea comună, este un proces de obţinere a
cunoştinţelor în cadrul căruia oamenii îşi construiesc imagini, noţiuni, concepţii şi
teorii despre realitatea înconjurătoare şi, desigur, despre ei înşişi în baza
simţurilor proprii şi experienţă. Toate acestea nu au un scop în sine, ci servesc
nevoile practice, ceea ce necesită şi construirea de instrumente şi mijloace de
acţiune practică.
Cunoaşterea ştiinţifică – proces de obţinere a cunoştinţelor despre fenomene în
mod complex şi prin folosirea unor principii şi metode de cunoaştere, ce permit o
cunoaştere veridică.
Acest fapt se vede elocvent dacă examinăm conţinutul termenului de
epistemologie.
În limba greacă, episteme = cunoaştere adevărată, de profunzime, iar logos =
ştiinţă. Deci epistemologia nu este altceva decât ştiinţa cunoaşterii. Platon realiza o
delimitare a lui „episteme” de „doxa” care nu era altceva decât cunoaştere
superficială a faptelor empirice.
Obiectul de studiu al epistemologiei (ştiinţa cunoaşterii) nu se rezumă numai
la principiile, legile si ipotezele (sub aspectul evoluţiei istorice şi al valorii lor de
cunoaştere) ci cuprinde şi studiul metodelor de cunoaştere, metodologia cunoaşterii
ştiinţifice.
Cunoaşterea ştiinţifică diferă de cunoaşterea comună pe mai multe planuri:
a) sub aspectul formei: cercetarea ştiinţifică se concretizează şi circulă mai ales
sub forma unor teorii ştiinţifice care explică procesele şi fenomenele şi pot sta la
baza prevederii acestora; cunoaşterea comună, în schimb, nu are o argumentare
teoretică şi este de fapt o totalitate de cunoştinţe practice, aplicative şi care se
5
însuşesc şi dezvoltă în procesul muncii, în special pe cale practică, oarecum
spontan sub presiunea trebuinţelor;
b) sub aspectul metodei: cercetarea ştiinţifică are o perspectivă metodologică, este
organizată si elaborată, ea distinge si determină şi proprietăţile calitative ale
fenomenelor cercetate, conexiunile dintre ele cu ajutorul unor metode care permit
înregistrarea, clasificarea, măsurarea tuturor caracteristicilor cantitative. Cercetarea
comună nu ajunge la adevăruri riguroase si controlabile;
c) sub aspectul procedeelor de verificare a ipotezelor: în timp ce cunoaşterea
comună se bazează pe o singură modalitate de verificare a ipotezelor - încercarea,
lipsită de rigoare, cercetarea ştiinţifică dispune de criterii, tehnici şi teste
complexe de verificare a adevărului, a ipotezelor sale; are o putere explicativă şi
predictivă mult mai mare şi în creştere;
d) sub aspectul limbajului: cercetarea ştiinţifică utilizează nu limbaj specializat, cu
un înalt grad de abstractizare, simbolic şi matematic, diferenţiat de la o ştiinţă la
alta, cu reguli sintactice, semantice şi pragmatice pentru ridicarea preciziei,
obiectivităţii, adevărului şi eficienţei; este un limbaj superior, în mare măsură
deosebit de limbajul obişnuit specific cunoaşterii comune;
Cunoaşterea ştiinţifică economică - chiar dacă acum nu garantează absolut
realizarea scopurilor ce îşi propune, este singura cale disponibilă a economistului
pentru a se apropia în mod sigur de scopul fixat, de adevăr, pentru îmbogăţirea
acestuia şi lărgirea gamei de mijloace şi modalităţi necesare atingerii lui.

Cunoaşterea ştiinţifică prezintă obţinerea cunoştinţelor despre fenomene şi se


realizează la două niveluri distincte, dar strâns legate reciproc:
• cunoaşterea empirică rezidă într-o reflectare a obiectelor şi proceselor
studiate de cercetător, de om. Metodele ei specifice de reflectare sunt
observaţia, percepţia fenomenelor cu ajutorul organelor de simţ şi
descrierea. Deşi omului nu-i este proprie doar o cunoaştere senzorială pură,
cunoaşterea empirică are totuşi acest pronunţat caracter (senzorial);
culegerea, observarea si descrierea faptelor si datelor conţin in mod evident
manifestările exterioare, fenomenale, proprietăţi ale obiectelor şi
fenomenelor cunoscute, oricare ar fi acestea. Procesele de cunoaştere
empirică se structurează în special în senzaţii, percepţii şi reprezentări.
• cunoaşterea teoretică reprezintă o treaptă superioară de adâncire a
cunoaşterii prin intermediul gândirii abstracte, realizându-se pătrunderea în
esenţa proceselor şi fenomenelor economice, identificarea legăturilor
interne, a cauzelor şi mecanismelor lor de existenţă, a legilor care
guvernează. Cunoaşterea teoretică are loc pe baza prelucrării mai adânci a
datelor şi cunoştinţelor empirice cu ajutorul analizei şi sintezei, inducţiei şi
deducţiei. Cunoaşterea teoretică presupune elaborarea de teorii care să
explice procesele si fenomenele economice, cu ajutorul
noţiunilor, categoriilor judecăţilor şi raţionamentelor, al ipotezelor, al altor teorii
sau legi, etc.
Cunoaşterea ştiinţifică cere ca o teorie să satisfacă mai multe exigenţe
elementare si anume:
6
• să aibă coerenţă logică, adică enunţurile teoretice să se afle în stare de
compatibilitate reciprocă;
• să fie deductibilă, respectiv enunţurile să decurgă logic unele din altele;
• să aibă completitudine (saturaţie), ceea ce reclamă ca teoria ştiinţifică să
acopere explicativ întregul domeniu la care se referă, să identifice si să formuleze
toate relaţiile esenţiale pe care le implică o bună cunoaştere a unui proces sau
fenomen economic;
• să fie verificabilă, respectiv orice teorie ştiinţifică să fie legată de practică, de
viaţa economică; ea trebuie să fie testabilă, să fie verificabilă pe cale
experimentală, de laborator sau in practică, pe scară largă.

Ştiinţa şi cercetarea se condiţionează reciproc. Nu poate


exista ştiinţa fără cercetare, după cum în egală măsură nu se
poate face cercetare ştiinţifică în afara cadrului strict al regulilor
ştiinţifice.
Cercetarea ştiinţifică reprezintă activităţi:
• de investigaţii sistematică şi structurată a diverselor domenii
ale realităţii (natura);
• în scopul obţinerii şi validării noilor cunoştinţe (rezultat);
• necesare explicării, anticipării şi transformării ei (finalitate);

Cercetarea ştiinţifică şi tipurile ei.


Cercetarea ştiinţifică este acumularea de cunoştinţe despre fenomene.
În teoria economică, dar şi în practică în general, în întreaga lume, inclusiv în sfera
instituţiilor internaţionale de specialitate, cunoaşterea ştiinţifică (sau cercetarea-
dezvoltarea cum mai este denumită), este diferenţiată şi clasificată în trei mari
categorii:
1. Cercetarea ştiinţifică fundamentală - o activitate teoretică sau experimentală
fundamentală care are ca scop principal acumularea de noi cunoştinţe privind
aspectele fundamentale ale fenomenelor şi faptelor observabile, fără să aibă în
vedere o aplicaţie deosebită sau specifică.
Ea este menită să descifreze legile naturii, gândirii şi societăţii şi să asigure astfel
noi deschideri care împing mai departe cunoaşterea ştiinţifică, progresul
tehnologic, progresul economic şi progresul social.
În cadrul acestui prim tip, un loc aparte, special îl ocupă cercetarea fundamentală
experimentală, orientată către aplicaţii practice de viitor;
2. Cercetarea ştiinţifică aplicativă - o activitate de investigare originală în scopul
acumulării de noi cunoştinţe, dar orientată în principal spre un scop sau un obiectiv
practic specific. Cercetarea aplicativă, potrivit definiţiei de mai înainte foloseşte
rezultatele celorlalte forme de cercetare ştiinţifică (fundamentală şi de dezvoltare),
inclusiv cunoştinţele empirice acumulate în practică în vederea convertirii lor în
tehnici şi tehnologii concrete, în maşini şi utilaje, în produse noi, în măsuri
concrete de organizare, de conducere economică, în studierea pieţei, în exporturi
etc.;

7
3. Cercetarea şi dezvoltarea (dezvoltarea tehnologică) - o activitate sistematică în
care se folosesc cunoştinţele existente acumulate de pe urma cercetării şi/sau a
experienţei practice în vederea lansării în fabricaţie de noi materiale, produse şi
dispozitive, introducerea de noi procedee, sisteme şi servicii sau îmbunătăţirea
substanţială a celor deja existente.

Variatele categorii de lucrări ştiinţifice constituie tot atâtea forme de comunicare a


informaţiei ştiinţifice. Dintre acestea în cele ce urmează reţinem ca mai importante
următoarele:
A. Lucrările cu autoritate ştiinţifică, de consacrare:
• Monografia;
• Tratatul;
• Manualul;
• Enciclopediile si dicţionarele de specialitate;
B. Lucrări pre si post-consacrare, vizând verificarea ipotezelor existente şi
formularea de noi ipoteze şi direcţii de cercetare:
• Studiul ştiinţific;
• Articolul ştiinţific;
• Raportul de cercetare;
• Comunicarea ştiinţifică;
• Referatul ştiinţific;
• Intervenţia ştiinţifică;
C. Lucrări de popularizare a literaturii ştiinţifice:
• Eseurile ştiinţifice;
• Scrierile de popularizare;
• Notele de lectură, comentariile si recenziile.
Teza de doctorat si lucrarea de licenţă sunt lucrări ştiinţifice asimilabile unora
din cele prezentate mai înainte. Ele reprezintă, totuşi, o categorie specială de
lucrări .
Toate formele de comunicare reprezintă la un loc literatura economică de
specialitate, suportul principal al informaţiei ştiinţifice, documentele primare
indispensabile asimilării, învăţării ştiinţifice, formării specialiştilor şi inovării
producţiei de bunuri şi de servicii în societatea modernă.