Sunteți pe pagina 1din 19

Universitatea ,,Valahia” din Târgoviște

Facultatea de Științe Umaniste


Departamentul de Învățământ la Distanță și Formare Continuă
Conversie – Educație Fizică și Sportivă

Referat
Volei- Tehnica şi metodica predării

Titular de curs: Prof. univ. dr. Cristian SAVU

Cursant: Cătălin ŞERBAN

Târgovişte, 09 IUNIE 2020


Cuprins:

Cuprins:......................................................................................................................... 2
Capitolul I. Introducere................................................................................................3
Capitolul II. Voleiul în lecţia de educaţie fizică...........................................................5
2.1. Contextul general................................................................................................5
2.2. Rolul jocului de volei.........................................................................................5
Capitolul III. Mijloace specifice jocului de volei folosite în lecția de educație fizică.. .9
3.1. Tehica jocului de volei........................................................................................9
3.2. Tehnica în jocul de volei în atac – Serviciul.....................................................10
3.3. Tehnica în jocul de volei în atac – Ridicarea....................................................11
3.4. Tehnica în jocul de volei în atac – Lovitura de atac..........................................12
3.5. Tehnica jocului de volei în apărare...................................................................14
Capitolul IV. Concluzii...............................................................................................17
Bibliografie.................................................................................................................19

2
Capitolul I. Introducere

Aspectele cheie in jocul de volei din situatiile concrete cu care se confrunta permanent
echipele si jucatorii in timpul unui joc official, al carui scop este castigarea joclui, respectiv
castigarea seturilor. Castigarea unui set presupune castigarea punctelor prin intermediul unor
actiuni de joc care incep stereotip cu serviciul pentru castigarea punctiului sau cu preluarea
serviciului pentru a castiga serviciul si implicit punctual. Faptul ca fiecare actiune a jocului
de volei se incheie cu castigarea sau pierderea punctului, ceea ce conduce intr-un final la
castigarea sau pierderea jocului, isi pune amprenta pe toate executiile sau interventiile
jucatorilor. Aceasta particularitate specifica a jocului de volei determina in esenta aspectele
cheie de la care trebuie sa se plece si la care trebuie sa se ajunga in executarea fiecarei actiuni
de joc.

Este un joc sportiv practicat de mai mulţi sportivi ( în număr de 6), reuniţi într-o
echipă, ceea ce-i conferă caracterul de joc colectiv şi care prin acţiuni individuale şi colective
urmăresc câştigarea punctului şi a serviciului sau câştigarea punctului prin păstrarea
serviciului. Echipele sunt despărţite de fileu, iar în teren fiecare jucător, după terminarea unei
faze de joc, schimbă zonele într-o rotaţie specifică (în sensul acelor de ceasornic) şi strictă,
impusă prin regulament, ceea ce a dus la formarea unor jucători compleţi şi complecşi, cu o
pregătire multilaterală specifică atacului şi apărării.

Scopul principal al jocului de volei este ca jucatorii unei echipe sa reuseasca


trimiterea mingii peste plasa, in terenul de joc advers, in asa fel incat adversarii sa nu o mai
poata trimite inapoi. Tinand seama de conditiile de mai sus, mijlocul principal prin care se
poate realiza acest lucru este elementul tehnic lovitura de atac. Lovitura de atac este un
element tehnic care se invata si se perfectioneaza dupa o perioada mai lunga de timp de la
inceperea pregatirii, fiind legata de calitatile fizice specifice si de particularitatile jucatorului.
Constituie in acelasi timp si cel mai complex element in procesul de instruire si antrenament.
Datorita acestui lucru, va trebui sa se tina seama de partile sale componente, procesul de
invatare si perfectionare fiind legat direct de acestea. Pentru a evita demobilizarea
incepatorilor, elementul fiind greu de realizat in joc, este indicat ca profesorul sau antrenorul
sa gaseasca cele mai eficiente mijloace de pregatire si stimulare. Atacul poate fi executat din
prima lovitura, atunci cand mingea vine direct de la adversar, peste fileu, buna de atac; din a
doua lovitura din primul pas, sau pas direct si din a treia lovitura de cele mai multe ori. Toate

3
procedeele de atac se pot executa: fara elan, de pe loc si cu elan. Privind sub aspectul
miscarilor necesare executarii loviturii de atac, deosebim mai multe componente: elanul,
bataia, zborul, lovirea mingii si aterizarea.

Pentru că jocul de volei, alături de atletism, gimanastică şi celelalte jocuri sportive


reprezintă un mijloc principal de realizarea a obiectivelor educaţiei fizice şcolare, accentul
este pus pe metodologia de predare a jocului în cadrul lecţiilor de educaţie fizică.Au fost
descrise etapele specifice stadiilor de învăţare, adică iniţierea, fixarea şi consolidarea
principalelor acţiuni ale jocului şi sunt prezentate şi sistemele de acţionare considerate de noi
eficiente pentru realizarea demersului didactic.

Jocul de volei si-a castigat de-a lungul anilor, datorita particularitatilor sale, o
apreciere unanima atat din partea copiilor cat si din partea adultilor. Cu posibilitatile de
practicare la toate varstele, voleiul este un frumos joc sportive cu o mare raspandire in marea
performanta si in acelesi timp, un important mijloc al educatiei fizice/scolare si de recreere.
Facand parte din marea familie a jocurilor sportive si fiind intr-o permanenta evolutie,
voleiul si-a adoptat atat metodele si mijloacele de pregatire, respectand principiile generale de
aplicare a acestora, cat si formele de practicare a jocului, prin aparitia voleiului de plaja si
minivoleiului, la necesitatile componentilor societatii contemporane.

4
Capitolul II. Voleiul în lecţia de educaţie fizică

  2.1. Contextul general

Voleiul este un mijloc al educaţiei fizice, el putând fi practicat la toate vârstele şi


având valoare educativă. Privit din punct de vedere al educaţiei fizice, voleiul are caracter
formativ, educativ, dar ca sport de performanţă, el are scop valorificarea şi îmbunătăţirea
calităţilor motrice, perfecţionarea deprinderilor motrice, dezvoltarea calităţilor de voinţă,
persev. Jocul de volei a cunoscut în ultima perioadă o evoluţie atât de dinamică, încât
echipele ce au ca scop menţinerea în vârful ierarhiilor valorice naţionale şi internaţionale
trebuie să se adapteze noilor cerinţe şi să descopere noi secrete privind factorii
antrenamentului şi ai performanţei. erenţă, iniţiativă, curajul – şi a calităţilor motrice.

Jocul de volei se caracterizează prin atractivitate şi accesibilitate, nunecesită condiţii


organizatorice şi materiale complicate, poate fi practicat atât însală cât şi în aer liber. El oferă
posibilitatea gradării efortului corespunzător vârsteişi gradului de pregătire şi are influenţa
pozitivă asupra întăririi sănătăţii, destinderiifizice şi psihice, asigurând o dezvoltare fizică
armonioasă a celor care-l practică.Dacă este practicat la nivel de performanţă, jocul se
caracterizează prin dinamismşi spectaulozitate, iar popularitatea competiţiilor îi asigură un
loc important îniererhia disciplinelor sportive.

Jocul de volei cunoaste in ultima vreme o evolutie atat de dinamica, incat echipele,
pentru a se mentine in varful piramidei, trebuie sa prezinte de fiecare data valente noi in toate
componentele jocului: fizic, tehnico-tactic, psihologic,etc.

2.2. Rolul jocului de volei

Jocul de volei modern se carecterizează prin viteză şi varietate a acţiunilorde joc, prin
perfecţionarea continuă acţiunilor, punct de lovire a mingii din ce cemai înalt, creativitate în
construirea combinaţiilor de atac şi flexibilitatea înalegerea sistemului de apărare. Calitatea
fizica viteza exprima, in general, repeziciunea miscarilor, iar mai concret viteza reactiei
motrice, viteza miscarilor separate de frecventa miscarilor, iar calitatea fizica indemanare
exprima gradul de coordonare al actiunilor motrice. Unitatea de masura a indemanarii o
constituie precizia perceptiei spatiului, a spatiului/timp in conditii de efort standard si a
spatiului/timp in conditii neprevazute.
5
Reactiile organismului la efortul fizic si prin urmare posibilitatea de a folosi pentru
fiecare sportiv un regim de antrenament s-au altul, depind atat de stare a de sanatate a
acestuia, de gradul de antrenament, cat si de particularitatile individuale de dezvoltare fizica
de trasaturile activitatii sale necesare superioare, de varsta, sex.

A crescut de asemenea conţinutul emoţional al jocului, mai ales în urma modificărilor


de regulament şi introducerea regulii tie-breack-ului.Pe viitor specialiştii domeniului
preconizează ca principale direcţii dedezvoltare a jocului creşterea flexibilităţii în strategia şi
tactica echipei,dezvoltarea pregătirii mentale a jucătorilor şi eliminarea treptatăă a
diferenţelordintre conţinutul jocului practicat de fete faţă de cel practicat de
echipelemasculine.

Trasaturile jocului modern de volei constau in viteza din ce in ce mai mare de


executie si in complexitatea si varietatea actiunilor tactice. Rezulta deci ca principalele
calitati motrice necesare in indeplinirea acestor deziderate sunt viteza si indemanarea. La
grupele de incepatori la care preocuparea pentru dezvoltarea acestor calitati trebuie sa
constituie un aspect primordial, stiind ca la alte nivele de varsta aceste calitati sunt greu sau
deloc perfectibile.

Deci viteza si indemanarea sunt calitatile care trebuie sa preocupe permanent pe orice
cadru de specialitate, si in mod special pe cei care lucreaza cu incepatorii, sa incerce sa
gaseasca solutiile cele mai eficace pentru perfectionarea acestor calitati indispensabile in
pregatirea sportivilor (voleibalistilor) de performanta.

Orice jucator care, in timpul jocului competitional, nu se mobilizeaza in executia


fiecarei actiuni cu toate capacitatile sale psihofizice, pe coordonatele cerute de castigarea
punctului sau castigarea serviciului, iese in afara sferei jocului competitional de volei.
Procesul instructiv-educativ organizat si desfasurat pentru pregatirea voleibalistilor va trebui
sa-I invete pe jucatori cum sa castige punctual sau serviciul prin intermediul fiecarei actiuni
de joc in parte. Aspectul cheie al jocului, respective “victoria” din timpul jocului
competitional, poate fi echivalat in procesul de instruire cu “eficinta” fiecarei actiuni.
Instruirea copiilor si juniorilor pentru joclul competitional de volei cere si presupune ca in
cadrul fiecarei actiuni de joc, invatarea si antrenarea lovirii mingii, specifice fiecarei actiuni
de joc, sa mearga mana in mana cu invatarea si antrenarea modalitatilor de a castiga, sau de a
nu pierde punctual sau serviciul, prin ratarea actiunii respective, ceea ce reprezinta aspecte

6
calitative si cantitative deosebite, ce depasesc sfera aspectelor tactice ale executiilor
procedeelor tehnice studiate.

Practicarea recreativă a voleiului urmăreşte în principal, întărirea sănătăţii,


nepunându-se accent pe execuţia tehnică a acţiunilor de joc. In schimb, practicarea lui
organizată are ca scop însuşirea corectă a acţiunilor tehnico-tactice de joc, însuşire ce se
realizează în lecţii de educaţie fizică cu un conţinut metodologic bine stabilit. Lipsa
dinamismului determinată de timpul lung necesar însuşirii acţiunilor de joc este un factor ce
scade vizibil satisfacţia elevilor, ducând la renunţarea unora de a mai practica acest sport. De
aceea trebuie acordată o atenţie deosebită metodelor şi mijloacelor folosite, care, dacă sunt
alese corect şi adaptate particularităţilor individuale ale elevilor pot duce la însuşirea mai
rapidă a acestora şi implicit la scurtarea drumului spre practicarea competiţională a jocului.
Acţiunile de joc se învaţă mai uşor prin folosirea metodei globale, uşurarea materialelor
folosite în instruire (mingi de greutate şi circumferinţă variabilă, fileu la înălţimi mai mici),
toate acestea pentru atragerea copiilor, pentru satisfacerea nevoii de mişcare la elevi.

Învăţarea corectă a acţiunilor de joc este foarte importantă şi trebuie să se pună accent
deosebit pe acest lucru, deoarece, însuşirea greşită a acestora influenţează negativ jocul având
repercusiuni asupra rezultatului final, şi anume pierderea punctelor şi implicit a jocului.
Numeroşi elevi, care iniţial promiteau o evoluţie deosebită în volei, prin calităţii e fizice
deosebite pe care le deţineau, datorită însuşirii greşite încă din faza de iniţiere a acţiunilor de
joc, au abandonat practicarea acestui joc sportiv, pentru că greşeala odată însuşită necesită un
timp îndelungat pentru corectare, ceea ce ducea la un progres lent şi chiar la abandon.

Instruirea elevilor în volei este condiţionată de caracteristicile jocului şi de


particularităţile lui de învăţare. Acest joc sportiv este deosebit de accesibil; el nu necesită
instalaţii complicate, iar regulile sunt simple. De aceea, considerăm că poate fi practicat în
orice şcoală sub formă organizată în lecţia de educaţie fizică dar şi în cadrul cercurilor
sportive sau în pauze, în timpul liber.

Voleiul se desfăşoară în condiţiile existenţei a două echipe, prin efectuarea de acţiuni


motrice individuale şi colective, care prin alternanţa lor (acţiuni motrice individual şi
colective) realizate de jucători, constituie conţinutul voleiului. Prin specificul său, jocul de
volei nu permite prinderea mingii ci numai respingerea sau lovirea ei. Acţiunea asupra mingii
se face aşa cum spuneam, prin lovirea mingii cu o traiectorie precisă, la un punct fix,
contactul fiind foarte scurt, de ordinul fracţiunilor de secundă. Mingea, datorită

7
regulamentului, nu poate fi jucată în terenul propriu decât printr-o atingere succesivă de către
jucătorii unei echipe de maximum 3 sau 4 ori, ceea ce duce la o însuşire mai dificilă a
tehnicii. În jocul de volei, tehnica este baza, fundamentul, fără de care nu putem realiza
tactica. Acţiunile motrice care trebuie însuşite sunt mai puţin naturale faţă de alte jocuri
sportive şi ca atare se însuşesc mai greu.

Faptul că jocul de volei se desfăşoară pe un teren redus (81 m2 ), între două echipe
despărţite de un fileu şi prin regulament au anumite restricţii, duce la obligativitatea
jucătorului de a-şi perfecţiona continuu tehnica până la perfecţionare, pentru a controla
permanent mingea, în orice situaţie, care are ca finalitate punctul, setul şi jocul.

Creativitatea jucătorului a dus la feluri diferite de a finaliza o acţiune de joc, ceea ce a


mărit numărul procedeelor tehnice. Odată cu acest lucru au apărut stiluri, care reprezintă
modul original al unui jucător în a finaliza. Cu cât tehnica a devenit mai bine stăpânită de
jucători, cu atât posibilitatea abordării acţiunilor tactice mai complexe şi eficiente, a crescut.

8
Capitolul III. Mijloace specifice jocului de volei folosite în lecția de educație
fizică

3.1. Tehica jocului de volei


Tehnica reprezintă ansamblul de procedee specifice ca formă şi conţinut folosite în
scopul practicării cu randament maxim a unui joc sportiv, în concordanţă cu cerinţele de joc
competiţional (Leon Teodorescu). Am putea concluziona că tehnica jocului de volei
„reprezintă totalitatea acţiunilor motrice, aciclice, bazate pe percepţii spaţio-temporale
specifice acestui joc, însuşite corect şi raţional în vederea obţinerii unor rezultate cu eficienţă
maximă în competiţii”.

Tehnica voleiului este într-un proces permanent de perfecţionare şi creativitate,


ajungând astăzi la posibilitatea ca mingea să fie trimisă de către jucător acolo unde doreşte.
La evoluţia tehnicii a stat necesitatea, ca fiecare jucător sau antrenor, să rezolve mai eficient o
situaţie de joc apărută, datorită luptei permanente dintre atac şi apărare, în ansamblu, şi în
special dintre atacant şi apărător. Toate acestea la putem pune pe seama dorinţei individului
de a se autodepăşi Plecând de la succesiunea fazelor( structuri) de joc, deci de la alternanţa
structurilor jocului, putem vorbi de o sistematizarea a elementelor şi procedeelor tehnice.
Pentru că jocul se raportează la mereu la cele două compartimente ale jocului, şi anume
atacul şi apărarea, vom face o sistematizare a tehnicii jocului de volei în funcţie de cele două
compartimente, care alternează mereu.

Tehnica voleiului este într-un proces permanent de perfecţionare şi creativitate,


ajungând astăzi la posibilitatea ca mingea să fie trimisă de către jucător acolo unde doreşte.
La evoluţia tehnicii a stat necesitatea, ca fiecare jucător sau antrenor, să rezolve mai eficient o
situaţie de joc apărută, datorită luptei permanente dintre atac şi apărare, în ansamblu, şi în
special dintre atacant şi apărător. Toate acestea la putem pune pe seama dorinţei individului
de a se autodepăşi. Putem spune tehnica jocului de volei este sistematizată pe elemente
specifice atacului şi apărării, dar şi pe elemente comune sau mixte atacului şi apărării.
Elementele tehnice, arată lucrurile în general (serviciul, pasa, etc.), iar concretizarea lor sunt
procedeele tehnice (serviciul de jos din faţă, de sus din faţă etc.).

Am putea concluziona că tehnica jocului de volei „reprezintă totalitatea acţiunilor


motrice, aciclice, bazate pe percepţii spaţio-temporale specifice acestui joc, însuşite corect şi
raţional în vederea obţinerii unor rezultate cu eficienţă maximă în competiţii”.

9
3.2. Tehnica în jocul de volei în atac – Serviciul

Cu ajutorul serviciului, mingea trebuie trimisă peste plasă (fileu), astfel încât să fie
preluată greu de adversar, lucru care presupune un serviciu precis planat sau un serviciu în
forţă. Ultimul are avantajul, din punct de vedere psihologic, de a crea un efect demoralizator
pentru echipa adversă şi unul mobilizator pentru cea care îl efectuează.

După locul unde este plasat punctul de lovire al mingii faţă de planul umerilor
jucătorului de la serviciu, serviciul poate fi de jos şi de sus; în funcţie de planul liniei
umerilor faţă de plasă, din faţă şi din lateral; în funcţie de contactul cu solul, de pe sol şi din
săritură.

Serviciul de jos din fata- se numeşte astfel pentru că mingea este lovită de jos şi din
faţa executantului, cu scopul de a o transmite peste plasă (fileu), în terenul advers.

Este procedeul tehnic uşor de însuşit, care se foloseşte la începători şi în special la


fete. El este uşor atât ca execuţie cât şi ca preluare. Ca execuţie, pentru că la vârstele
începătorilor (10 – 11 ani), ei nu au încă forţa necesară executării a serviciului de sus. Iar din
punct de vedere al preluării este uşor pentru ca mingea vine cu o traiectorie înaltă, timp
necesar ca jucătorii să se deplaseze la minge şi să realizeze preluare fie cu două mâini de sus
fie cu două mâini de jos. Astfel mingea poate sta mai multe în joc Fiecare procedeu tehnic are
la bază un mecanism de bază, ce conţine mai multe componente: momentul iniţial sau poziţia
iniţială, execuţia propriu-zisă, poziţie finală.

Executia propriu- zisa: se realizează a trecere a greutăţii corpului pe piciorul din spate
odată cu retragerea mâinii lovitoare, în lateral şi spre înapoi întinsă din articulaţia cotului.
Mingea se aruncă oblic spre fileu, ceea ce coincide cu răsucirea trunchiului cu faţa spre fileu
şi cu acţiunea mâinii care loveşte mingea dinapoi spre înainte şi de jos în sus, odată cu
trecerea greutăţii în faţă pe piciorul care a păşit. Mingea este lovită cu podul palmei, cu
articulaţia pumnului încordată şi articulaţia cotului în extensie.

10
3.3. Tehnica în jocul de volei în atac – Ridicarea
Ridicarea spre înainte de pe sol

Ea este denumită astfel pentru că transmiterea mingii către un atacant, se realizează


spre înainte, iar acesta în momentul execuţiei se găseşte cu picioarele pe sol. Ridicarea mingii
este de fapt a doua lovire a mingii în cadrul organizării celor trei lovituri din cadrul echipei şi
este cea mai importantă acţiune individuală, pentru că de ea depinde finalizarea unei acţiuni
de atac. Ea este procedeul cel mai frecvent folosit în cadrul jocului.

Mecanismul de bază are aceleaşi componente, şi anume: poziţia iniţială, execuţia


propriu-zisă şi poziţia finală. În cazul acestui element tehnic, ridicarea, trebuie să ţinem cont
de faptul că pentru realizarea lui avem nevoie de alte două acţiuni premergătoare, şi anume
poziţia de aşteptare şi deplasarea. Poziţia de aşteptare poate fi diferită, în funcţie de acţiunea
premergătoare ridicării (preluare din servici, din atac, blocaj, dublarea atacului sau blocajului
etc.), deci poate fi înaltă, medie sau joasă. Deplasarea la minge poate fi impusă de intrarea din
linia a II-a a ridicătorului, sau de o preluare mai puţin precisă a echipei proprii. Deplasarea
trebuie realizată printr-un start rapid, bazată pe anticipaţie a traiectoriei mingii, urmată de o
deplasare rapidă la minge astfel ca ridicătorul să ajungă la locul întâlnirii, înaintea mingii şi
într-o poziţie stabilă.

Executantul se găseşte într-o poziţie echilibrată, cu picioarele depărtate la lăţimea


umerilor şi decalate, cu tălpile paralele orientate spre în faţă, membrele inferioare într-o
uşoară flexie din toate trei articulaţiile sale (tripla flexie), trunchiul drept uşor aplecat spre
înainte. Braţele sunt îndoite din cot, depărtate de trunchi şi ridicate cu articulaţia pumnului la
nivelul frunţii. Degetele ambelor mâini sunt deschise, cu policele orientate spre frunte,
palmele sunt într-o flexie dorsală şi formează astfel o cupă de mărimea unei mingi. Cupa este
alcătuită din degetele celor două mâini, astfel: policele şi degetele arătătoare formează un
triunghi de susţinere şi cu scopul ca mingea să nu scape în jos, iar celelalte degete înfăşoară
mingea de-o parte şi de alta.

Ridicarea spre înapoi de pe sol-e ste denumită astfel pentru transmiterea mingii se
realizează la un jucător spre înapoi, în spatele său, pe deasupra capului, cu picioarele pe sol în
momentul execuţiei. Se foloseşte în special cu scop tactic, acela de a deruta blocajul advers,
ceea ce-i conferă ridicătorului posibilitatea folosirii lungimii fileului în atac.

11
Poziţia iniţială- nu diferă faţă de procedeul anterior, ridicarea înainte numai cu câteva
excepţii: oprirea din deplasare se face mai mult sub minge, într-o poziţie mai joasă, cupa se
realizează puţin deasupra frunţii spre vertex (creştet), poziţia trunchiului este verticală, cu
linia umerilor perpendiculară pe traiectoria pasării. Execuţia propriu-zisă Îşi menţine
caracteristicile de la procedeul anterior, cu diferenţa că mişcarea de extensie a tuturor
articulaţiilor se menţine, dar trunchiul realizează o extensie accentuată împreună cu cea a
capului, odată cu lovirea mingii, prin împingerea bazinului spre în faţă şi prin extensia şi
retroducţia braţelor. Extensia articulaţiei pumnului imprimă mingii o traiectorie cu direcţia
spre în sus la începutul mişcării şi spre înapoi după aceea.

Ridicarea laterală- se realizează mai rar în timpul jocului şi este denumită astfel pentru
că transmiterea mingii către un atacant se realizează în lateral, cu o parte a corpului către acel
atacant. Această ridicare apare în momentul în care fie ridicătorul nu are a altă variantă de
ridicare, fie preluarea a fost prea spre fileu, chiar în fileu şi pentru a evita atingerea acestuia
printr-o întoarcere, executantul este cu faţa la fileu şi pasează în lateral. Lovirea mingii se
face cu o parte a corpului mai aproape de cel spre care se pasează sau se ridică. Execuţia se
bazează pe lovirea mingii prin înclinarea laterală a trunchiului, însoţită de întinderea braţelor
lateral în sus, inegal, braţul dinspre locul pasării este mai puţin întins, faţă de celălalt care se
întinde complet.

Ridicarea înainte din săritură spre înainte - este un procedeu specific sportivilor de
performanţă. El se realizează printr-o săritură urmată de transmiterea mingii spre înainte
printr-o ridicare. Este un procedeu diferit pentru că picioarele trebuie să realizeze o cât mai
bună săritură, echilibrată, iar braţele să realizeze .pasarea, ridicarea.

Ridicarea peste cap din săritură - denumită astfel pentru că traiectoria mingii este spre
înapoia executantului, realizată printr-o săritură.

3.4. Tehnica în jocul de volei în atac – Lovitura de atac

Lovitura de atac constă în trimiterea mingii peste fileu din săritură, în terenul advers,
prin lovirea mingii cu o mână, astfel încât contactul cu mingea să se realizeze deasupra
nivelului benzii superioare a fileului. Ea reprezintă concretizarea efortului întregii echipe în
faza de atac şi are ca scop câştigarea punctului pentru echipa proprie. Lovitura de atac
depinde de mai mulţi factori cum ar fi ridicarea, dar nu procedeul în sine ci traiectoria

12
imprimată mingii de ridicător în cazul unor combinaţii (înaltă, întinsă, scurtă, în 76 urcare
etc.), blocajul advers, scorul, distanţa faţa de fileu etc. Toţi aceşti factori cer anumite calităţi
unui trăgător, cum ar fi: calităţi motrice deosebite ( viteză de reacţie şi de execuţie, forţă –
viteză, îndemânare, coordonare), stăpânirea tuturor procedeelor tehnice de atac, vedere
periferică, acuitate vizuală, stăpânirea emoţiilor, capacitate de analiză şi decizie rapidă.
Procedeele de lovire a mingii pot fi diferite, pe direcţia elanului sau pe alte direcţii (cu
răsucirea trunchiului după săritură sau din braţ) şi prin rotarea braţului.

Elanul- inainte de elan, jucătorul trebuie să ştie unde este mingea, cum sunt aşezaţi
adversarii în teren şi să anticipeze mişcările ridicătorului. Elanul este acţiunea de acumulare a
unei viteze de pe orizontală şi transformarea ei printr-o desprindere pe verticală. Elanul se
realizează prin efectuarea a 2-3 paşi, în funcţie de zona de unde se realizează lovitura de atac.
Dacă jucătorul efectuează lovitura de atac din zonele 2 sau 4, atunci elanul este format din 2-
3 paşi sau mai mulţi, în funcţie de acţiunea premergătoare (preluare) atacului. Dacă se
efectuează lovitura de atac din zona centrală, Z3, elanul poate fi formai şi din 1-2 paşi sau 3.
Primul pas este mai mic, este un pas pregătitor, efectuat de piciorul opus braţului lovitor,
penultimul pas este mai lung, îngenuncheat, târşit, cu scopul de a frâna deplasarea pe
orizontală, iar cel de-al treilea pas se duce lângă penultimul, depăşindu-l cu o jumătate de
talpă. Odată cu penultimul pas, se realizează şi elanul de braţe, prin ducerea lor mult spre
înapoi. Elanul se face perpendicular pe fileu, pentru ca executantul să poată beneficia de
vederea periferică asupra întregului teren, având şi posibilitatea de a juca mingea cu orice
mână.

Bătaia- se face pe ambele picioare simultan sau succesiv şi este specifică jocului de
volei Voleiul modern a adus şi bătaia pe un picior, dar se foloseşte numai la sportivii de
performanţă, şi numai după însuşirea desprinderii de pe două picioare. Contactul cu solul se
face pe călcâi, pentru a transforma viteza acumulată pe orizontală din pasul sau paşii
executaţi anterior, într-una ascensională, pe verticală prin rularea tălpii piciorului. Membrele
inferioare sunt flexate din cele trei articulaţii ale sale. Laba piciorului împreună cu gamba
formează un unghi de 78 80o -82o , gamba cu coapsa formează un unghi de 100o -120o ,
coapsa cu trunchiul 90o -92o . Braţele se găsesc înapoia trunchiului întinse.

Săritura- prin extinderea energică a musculaturii triplei extensii a membrelor


inferioare, împreună cu elanul energic al braţelor, se realizează o desprindere pe verticală, în
apropierea mingii, în punctul cel mai înalt al săriturii. Mingea trebuie să fie în faţa

13
executantului şi deasupra sa. Desprinderea se face în funcţie de traiectoria şi de viteza de
deplasare a mingii. Imediat după desprindere, braţele continuă elanul spre înainte sus
împreună cu trunchiul. Corpul executantului este echilibrat în timpul săriturii, cu linia
umerilor paralelă cu direcţia de transmitere a mingii. Trunchiul se află în extensie, braţele se
ridică până deasupra capului, de unde braţul lovitor îşi continuă drumul spre înapoia capului,
flexat din articulaţia cotului., cu palma orientată spre minge.

Lovirea mingii- se face în punctul cel mai înalt al săriturii, prin mişcarea de revenire
din extensie a trunchiului, a braţului lovitor, care se întinde de la nivelul cotului şi prin
coborârea celuilalt braţ. Lovirea mingii se face cu toată palma, printr-o flexie palmară
energică, executată deasupra liniei mediane, pe calota superioară. Această mişcare imprimă
mingii o traiectorie descendentă accentuată, datorită vitezei şi forţei de lovire a braţului, de
deasupra planului fileului spre terenul advers.

Aterizarea- după lovire braţul continuă mişcarea de coborâre pe lângă fileu, braţul
neîndemânatec îl precede, iar corpul completează mişcarea printr-o flexie. Aterizarea se face
pe ambele picioare, elastic, datorită amortizării realizată prin cedarea tuturor articulaţiile
membrelor inferioare, iar privirea urmăreşte mingea.

Acţiunea de după lovire- după aterizare, executantul se deplasează pentru a participa


la următoarea acţiune de joc.

3.5. Tehnica jocului de volei în apărare

Preluarea din serviciu- preluarea din serviciu este o acţiune individuală, prin care un
jucător intră în contact cu mingea venită din serviciul adversarului, printr-o lovire de jos cu
antebraţele, cu scopul de a o transmite către ridicătorul propriu. Mecanismul de bază al
preluării din serviciu are următoarele componente: poziţia iniţială, execuţia propriu-zisă şi
poziţia finală.

Preluarea din serviciu se realizează după o deplasare, precedată de o anticipare,


urmată de oprire în poziţia specifică, medie de obicei, iar dacă serviciul are o forţă crescută,
poziţia este joasă şi cu faţa către direcţia de unde vine serviciul. Picioarele sunt uşor depărtate
şi îndoite de la nivelul genunchilor, greutatea egal repartizată pe ambele picioare, piciorul din
exterior este mai în faţă. Braţele sunt depărtate, trunchiul uşor înclinat în faţă, pentru a se
realiza o deplasare dacă este cazul.

14
Contactul cu mingea se face la nivelul antebraţelor, în treimea inferioară, deasupra
articulaţiei pumnului. Lovirea mingii nu este o lovire scurtă, ci una de conducere a mingii pe
direcţia de transmitere, de către braţe spre înainte sus, cu ducerea umerilor în faţă, rotunjind
spatele.

Poziţia braţelor în momentul lovirii mingii trebuie să fie în funcţie de distanţa faţă de
fileu. Dacă jucătorul care execută preluarea, se află mai aproape de fileu, braţele se ţin
paralele cu solul şi se execută preluarea numai din întinderea membrelor inferioare, iar dacă
jucătorul de la preluare se află mai departe de fileu, se ţin braţele oblic, iar preluarea se face
prin întinderea membrelor inferioare, ducerea braţelor înainte sus. În funcţie de viteza şi forţa
serviciului, preluarea se face printr-o mişcare de cedare, amortizare a contactului cu mingea,
urmată dacă este cazul de fandare urmată de rulare pe spate, îngenunchere.

Preluarea din atac- este o acţiune importantă prin care jucătorul nu lasă mingea să
cadă în terenul propriu. Preluarea din atac este o acţiune individuală, prin care un jucător intră
în contact cu mingea venită din atacul adversarului, printr-o lovire de jos cu antebraţele, cu
scopul de a o transmite către ridicătorul propriu. La preluarea din atac jucătorul trebuie să
posede capacitatea de anticipare, reacţie la minge, poziţie joasă specifică, deplasare rapidă la
minge. Mecanismul de bază are aceleaşi componente ca la preluarea din serviciu.

Blocajul este acţiunea de interceptare a mingii care vine de la adversar, efectuată de


jucătorii aflaţi aproape de fileu, depăşind marginea superioară a fileului. Este o acţiune prin
care un jucător sau mai mulţi din linia I ai echipei din apărare, încearcă prin interpunerea
palmelor peste nivelul superior al fileului, între minge şi terenul propriu, să respingă mingea
înapoi venită dintr-o lovitură de atac sau să o reţină în terenul propriu. După numărul
jucătorilor care participă la blocaj, avem blocaj individual sau în grup ( de 2 sau 3 jucători),
după traiectoria mingii transmise de adversar avem, blocaj la minge sau la zonă şi după
plasarea palmelor faţă de planul vertical al fileului avem, blocaj ofensiv şi defensiv.
Mecanismul de bază al blocajului individual are următoarele componente: poziţia iniţială,
elanul, bătaia, desprinderea şi acţiunea palmelor, aterizarea.

Acoperă o suprafaţă mai mare în apărare şi realizează o superioritate numerică în faţa


atacantului şi dacă este realizat corect duce la anihilarea forţei atacului. Modalitatea de
execuţie şi mecanismul de bază sunt la fel cu cele de la blocajul individual, cu anumite
adăugiri. Foarte importantă este sincronizarea săriturii, a plasării palmelor pentru a fi eficient.
Sincronizarea se referă la alegerea corectă de către cei doi sau trei jucători, a momentului

15
săriturii, în funcţie de momentul săriturii atacantului. Deci bătaia şi desprinderea trebuie
făcute în acelaşi timp. La blocajul în doi jucători, sarcinile sunt împărţite astfel; unul
stabileşte locul de aşezare (şi de obicei, dacă blocajul se organizează în extreme, cel care
stabileşte locul de aşezare este extrema, care sare în dreptul mingii) şi celălalt lipeşte palmele
97 sale de ale colegului. Fiecare jucător de la blocaj, are în sarcină corespondentul său din
terenul advers.

Blocajul în trei jucători se efectuează când atacul este realizat de un jucător de


valoare, dar numai dacă ridicarea permite deplasarea şi gruparea blocajului. Se poate realiza
din Z3, la un atac realizat din linia a II-a din Z6, atunci când traiectoria ridicării este mai
înaltă sau din Z2 şi Z4. Blocajul se poate executa atât la minge, cât şi la zonă. Blocajul la
minge se execută când se realizează un atac în apropierea fileului, iar la zonă atunci când se
realizează un atac din linia a II-a.

16
Capitolul IV. Concluzii

Ca urmare a studiului efectuat am ajuns la cateva concluzii, menite sa aduca o


contributie modesta la generalizarea si aprofundarea studiului efectuat pentru insusirea
unitara si eficienta a tehnicii de joc.

In realizarea unor performante ridicate este foarte importanta elaborarea corecta


a ipotezelor si continua lor imbunatatire.

Importanta obiectivizarii, rationalizarii si standardizarii mijloacelor de antrenament in sensul


perfectionarii practice a acestui proces in toate ciclurile, etapele si perioadele de pregatire.
Orientarea metodica a intregii pregatiri, importanta dezvoltarii calitatilor motrice, prin
jocurile de miscare constituie factori determinanti ai realizarii performantelor voleibalistelor
incepatoare.

În privinţa preluării serviciului, modelul jocului competiţional ne arată că această


acţiune de joc trebuie pregătită să facă faţa serviciului advers, executat variat şi dificil. De
aceea, odată învăţată lovirea mingii cu ambele mâini de jos, cu „manşeta”, lovirea cu
„manşeta” trebuie exersată în continuare în condiţii variate ( în care mingea vine cu altă
traiectorie, cu altă viteză, cu alte unghiuri de cădere). Datorită implicaţiilor preluării
serviciului în eficienţa jocului ea trebuie considerată ca acţiune prioritară tehnico-tactică a
jucătorilor.

Ca momente succesive de execuţie, preluarea din serviciu cuprinde o structură


formată din: deplasare, oprire în poziţie medie, joasă sau fandat, urmată eventual de execuţia
plonjonului, însoţită apoi de lovirea mingiei pe „manşetă”. Capacitatea vizuală specifică a
blocajului (acuitatea vizuală şi vedere periferică) este hotărâtoare în eficienţa blocajului. O
caracteristică a blocajului, determinată de jocul actual, este faptul că, pentru a face faţă
atacului rapid şi variat al adversarului, blocajul se execută în majoritatea situaţiilor de joc la
echipele de performanţă cu un singur jucător: blocaj individual. La un blocaj individual,
trebuie analizat în prealabil jucătorul care poate să atace pe zona ta, din punctul de vedere al
posibilităţilor proprii, apoi trebuie urmărit ce face în atac cu corpul şi braţele. Jucătorul de la
blocaj va stabili direcţia de blocat, în funcţie de posibilităţile atacantului şi preferinţele lui, iar
executarea blocajului va acoperi „diagonala” sau „întorsul”.

17
Este o acţiune de joc specifică fazelor de apărare şi are ca scop menţinerea mingii în
joc, fiind tot timpul premergătoare acţiunilor de preluare din servici, din atac, din plasă, din
blocaj. Plonjonul are o poziţie specifică de stare de dezechilibrare, indiferent de forma de
execuţie, cu două mâini de sus sau de jos. Din aceasta poziţie se acţionează la minge, printr-o
cădere pe spate, laterală sau înainte. Toate aceste acţiuni, dacă sunt executate corect şi
eficient, reduc timpul în care jucătorul poate fi scos din joc. Pot fi înlocuite acestea printr-o
anticipare a direcţiei mingii, urmată de o deplasare rapidă sau de o fandare.

In consecinta, pregatirea fizica care este de cea mai mare importanta in realizarea
performantelor sportive trebuie sa se faca in tot timpul pregatirii, paralel cu invatarea,
consolidarea si perfectionarea tehnicii si tacticii.

18
Bibliografie

1. Bâc, O., (1999), Volleyball, Editura Universităţii din Oradea.

2. Cojocaru A, Ioniţă, M. (2005), Volei, caiet de lucrări practice, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti.

3. Cojocaru, A., Cojocaru, M.(2009), Volei teorie şi practică, Editura Bren, Bucureşti.

4. Drăgan, A.(2000), Volei, noţiuni de bază, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti.

5. Mureşan, A (2008), Volei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.

19

S-ar putea să vă placă și