Partea I

Capitolul X. BIODISPOZITIVE ŞI BIOSENZORI

10.1. Introducere
10.1.1. Introducere în domeniul “bio-engineering”
Într-o primă etapă dorim să subliniem importanţa domeniului bio-ingineresc, în contextul actual. Vom porni
de la câteva motive de ordin social şi economic. Se ştie că populaţia globului este în creştere numerică. În
diverse rapoarte sociologice se specifică o creştere a mediei de vârstă. În Europa, se prognozează că până în
anul 2020 peste 30% din populaţie va avea o vârstă mai mare de 60 de ani, în timp ce procentul persoanelor
cu handicap va tinde spre 20%, [66]. Este de la sine înţeles că rata bolilor cronice va fi în continuă creştere.
În schimb, numărul limitat de medici nu va mai putea satisface o cerere atât de numeroasă. Serviciile de
sănătate publică au reacţionat la acest fapt. În cadrul unui program de sănătate publică internaţional [66, 67],
s-au lansat trei direcţii principale de lucru în următorii zece ani:

(1) sporirea accesului individual la actul medical decizional, prin intermediul “telemedicinei” şi
“internetului”. Pacientul se poate informa despre boala sa, se autourmăreşte în timpul tratamentului (cu
ajutorul unor biodispozitive, biosenzori) şi poate fi monitorizat “de la distanţă” de către medic.
(2) creşterea rolului geneticii în depistarea precoce, prevenirea şi corectarea unor boli.
(3) “Electronic healthcare” sau orientarea noilor tehnologii electronice – micro şi nano – spre îngrijirea
sănătăţii.

În scopul îndeplinirii acestor trei deziderate se va lucra intens în următoarele arii, [68]:
a) Telemedicina – se referă la crearea unei reţele de comunicaţii de tip Internet, între: unitatea medicală,
unitatea farmaceutică şi pacient. Acest sistem poate servi la îngrijiri medicale la domiciliul pacientului,
permite consultaţii profesionale de la distanţă, ori rezolvă cazuri de urgenţă pentru
pacienţii aflaţi în locuri izolate.
b) Analize biologice. În acest sens, se doreşte realizarea unor biosenzori ce pot fi utilizaţi direct de către
pacient. Momentan există sisteme de monitorizare individuală a glicemiei şi ureei. Din punct de vedere al
plasării biodispozitivelor, există două metode de abordare: (1) metode invazive (“in vivo”), când
biodispozitivul este implantat în corpul pacientului (aici elementul cheie este găsirea de materiale
biocompatibile); (2) metode ne-invazive (“in vitro”), când se prelevează sânge sau alt biolichid (printr-o
puncţie spre exemplu), iar apoi analiza se efectuează în afara corpului.
c) Monitorizarea pacienţilor – are în vedere totalitatea metodelor de transmitere în timp util, a tuturor
parametrilor măsuraţi cu ajutorul biosenzorilor, spre un centru medical decizional (fizic sau virtual).
Interpretarea analizelor se va face fie de către o persoană fizică, fie de către un software specializat.
d) Crearea de dispozitive implantabile pentru: regenerarea funcţiei unor organe, tratamentul bolilor
cronice, înregistrarea de semnale biologice, proteze pentru diferite organe.
e) Chirurgie cu invazie minimă. Tehnica laparoscopică a minimizat mult invazia în actul chirurgical.
Finalul acestei curse ar fi intervenţia chirurgicală la nivel celular. Acest domeniu reprezintă o cerere
continuă pentru industria de micro- şi nano-componente electronice.
f) Succesul geneticii, care este condiţionat de existenţa unor nano-instrumente şi nano-dispozitive,
necesare manipulării materialului genetic.

Acum câteva detalii de ordin economic. În 1996, se estima valoarea desfacerilor de produse medicale pe
plan internaţional la 130B$ [68]. Dintre acestea, microsistemele din aparatura medicală valorau 120M$ [68].
Asta înseamnă că microsistemele sunt prezente în majoritatea aparatelor medicale. Pentru produse în valoare
de 73B$ a rezultat următoarea repartiţie, [68]: 37B$ pentru instrumentar medical şi chirurgical, 19B$ pentru
analize de sânge efectuate cu biosenzori, 12B$ pentru sisteme furnizoare de medicamente, 2.5B$ pentru
aparate necesare bolilor cardiace, 2.5B$ pentru proteze auditive.

Se observă că piaţa biosenzorilor este o provocare pentru micro- şi nano-electronică. Aici nu mai există
delimitări clare între domeniile: electronic, biologic, chimic, fizic. În final, toate elementele componente ale
biosenzorului sunt integrate pe un singur cip sau pe un multicip hibrid [68]. În continuare se va descrie
principiul senzorial din lumea vie. Înţelegând bine aceste mecanisme, proiectanţii de biosenzori au căutat să
aducă cât mai aproape de natură principiul de funcţionare al senzorilor.

10.1.2. Principiul senzorial în lumea vie

Biosenzorii au fost realizaţi după o atentă observaţie a receptării substanţelor în lumea vie. La scară
microscopică, vorbim despre recepţionarea substanţelor la nivel celular. Cuplarea unor substanţe de celule
provoacă schimburi de sarcini ionice, eliberare de substanţe semnalizatoare etc. Aceste "impresii" sunt
transmise mai departe pe cale biochimică. Să vedem în continuare cum captează o celulă vie doar o anumită
substanţă din mediul înconjurător.

Celulele vii au posibilitatea să se adapteze la modificările mediului exterior cu ajutorul receptorilor.

Receptorul constă dintr-o proteină ce este legată la membrana celulei. El posedă o înaltă afinitate de a se
cupla doar cu anumite substanţe ce pot fi: hormoni, enzime, anticorpi, produşi de metabolism, ioni -
denumite liganţi. Un receptor este specializat strict pe o substanţă. Spre exemplu, în sistemul nervos uman s-
au evidenţiat două tipuri de receptori pentru neurohormonul acetilcolină: nicotinici - constau în proteine cu
proprietăţi ionofore şi muscarinici - receptori cuplaţi de proteina G şi bazaţi pe sistemul mesagerilor
secundari, [69, 70].

Mediu extern Ligant Biolichid

celular (purtător de
Na liganţi)
+

Proteină - Receptor

K+

Mediu intern
celular

Membrană
celulară
Fig. 10.1. Captarea unui ligant în receptorul celulei.
Legarea ligantului de proteina receptor cauzează schimbări structurale ale receptorului. Aceste modificări
permit deschiderea temporară a unui canal prin membrana celulei, pentru ionii cu mobilitate mare: Na+, K+
(vezi fig.10.1). Influxul de ioni pozitivi Na+, K+, modifică puternic potenţialul membranei (chiar o singură
legătură produce o creştere detectabilă de potenţial). Se obţine astfel amplificarea substanţială a semnalului
incident. După transmiterea semnalului, cel mai adesea, complexul receptor-ligant se degradează în
interiorul celulei. De aceea, regenerarea unui nou receptor în membrană necesită ceva timp. Cele mai simple
proteine receptor utilizate în domeniul biosenzorilor, au fost enzimele.

10.1.3. De la celula vie la biodispozitiv

De multe ori “tehnica" a împrumutat principii de funcţionare din principii similare biologice. Există
dispozitive electronice ce pot fi considerate dualele unor simţuri: fototranzistorul "simte" semnalul luminos
şi-l transmite amplificat, iar dispozitivele acustice cu cristal piezoelectric echivalează cu celulele receptoare
de sunet, etc.

Biosenzorii sunt biodispozitive sau părţi ale acestora, care recepţionează substanţe. Deci clasa
biodispozitivelor este o clasă mai largă, care o include pe cea a biosenzorilor.

Definiţie: Vom înţelege prin biodispozitiv un ansamblu de părţi electrice, biologice, mecanice, optice – ca
elemente active – (traductoare, amplificatoare, de caracterizare, etc) şi a unor elemente de interconectare,
capsule, terminale, microcanale de alimentare cu biolichid – ca elemente de conectare cu mediul extern.

Biodispozitivul poate avea funcţii complexe. Atunci când el este construit doar pentru a detecta o anumită
substanţă, poartă numele de biosenzor. Dar există biodispozitive create şi în alte scopuri: caracterizarea unor
materiale biologice, furnizarea unui medicament, sau detectarea multor substanţe (biodispozitiv de tip
multisenzor) combinată cu furnizarea de substanţe, vehicularea şi manipularea de substanţe, ţesuturi, etc.

Un exemplu de biodispozitiv este cel utilizat pentru furnizarea insulinei la diabetici. Acest dispozitiv conţine
ca elemente active: structuri traductoare care detectează nivelul glicemiei şi o micropompă pentru insulină,
[68]. În continuare ne vom focaliza atenţia mai mult asupra biodispozitivelor ce au ca unică funcţie
recepţionarea de substanţe – biosenzorii.

10.2. Biosenzor - definiţii, clasificări

Definiţie: Biosenzorul constă în cuplarea spaţială între un substrat biologic activ (receptorul) imobilizat pe
un traductor de semnal (dispozitiv electronic) şi un circuit electronic de amplificare. Toate aceste elemente
integrate într-o singură capsulă poartă numele de biocip. În figura 10.2 este prezentată schematic structura
bloc a unui biosenzor.

O problemă specifică a biosenzorilor este imobilizarea receptorilor pe suprafeţele dispozitivelor electronice.

Doar cu titlu informativ, dăm ca exemple câteva metode: a) adsorbţia biomoleculelor pe suprafeţe (ce
utilizează forţele de adeziune, iar alteori forţele de atracţie electrostatică); b) captarea biomoleculelor în
geluri din polimeri (fixarea moleculelor este mai sigură); c) crearea unor reacţii chimice prin care
biomoleculele se leagă covalent de elementele traductorului.

O altă problemă specifică este refacerea substratului biologic (după consumarea complexului receptor-
ligant) pentru o nouă măsurătoare. Timpul de regenerare al receptorului este un parametru important în
alegerea unui biosenzor de către un utilizator.
 R
Fig. 10.2. E
Prezentarea C TRADUCTOR Semnal Circuit
schematică E electric electronic
a unui P (I, V) de
T (DISPOZITIV amplificare
biosenzor. O ELECTRONIC)
R

Substanţe
purtătoare de
diverşi liganţi
Substanţa purtătoare a diverşilor liganţi, poate fi: ser, limfă, sânge; generic o vom denumi biolichid. Spre
exemplu în sânge există o multitudine de liganţi. Receptorii au rolul de a extrage din acel amestec o singură
substanţă, pentru care au afinitate. Această substanţă, pentru analiza căreia a fost conceput biosenzorul, o
vom numi analit. Spre exemplu dacă se doreşte măsurarea concentraţiei de glucoză din sânge, se foloseşte
ca receptor enzima GOD (glucozoxidază), iar analitul este glucoza.

Modificările ce au loc în biosenzor la reţinerea analitului, pot fi: modificarea grosimii unui strat, schimbarea
indicelui de refracţie, a temperaturii, modificări în absorbţia luminii, creşterea sarcinii electrice,
modificări de potenţial electric sau de curent electric.
Clasificarea biosenzorilor.
1) Biosenzori de afinitate. Analitul nu se modifică chimic în timpul măsurătorii. El doar se leagă de
receptor. La sfârşit el poate fi îndepărtat chimic sau prin spălare.
2) Biosenzori de metabolism. Aici substratul biologic se consumă printr-o reacţie chimică cu analitul.
Se formează un nou produs. Starea iniţială se poate reface după completa consumare a analitului. Exemplu:
se doreşte detectarea microorganismului Helycobacter Pylor în substanţa purtătoare - suc gastric. În
metabolismul său, acest microb produce NH3 (amoniac). Aşadar, senzorul nu va detecta microbul în sine, ci
concentraţia de amoniac.
3) Imunosenzori. Detectarea substanţelor de tip antigen (Ag) se face cu ajutorul anticorpilor (Ac), pe
principiul "lacăt-cheie". Anticorpii sunt proteine cu molecule în formă de Y (numite imunoglobuline). În
vârfurile Y-ului sunt doar două locuri, unde se poate leaga un singur tip de antigen. Aceşti anticorpi sunt
produşi de organism ca răspuns la o anumită substanţă străină (antigen), pe care nu o poate elimina prin
fagocitoză şi căreia, în ultimă instanţă, îi "încurcă planurile", legându-se de ea: Ac+Ag  AcAg.
Exemplu: În referinţa [2] se descrie un biosenzor cu material piezoelectric acoperit cu anticorpi pentru
Candida Albicans (microorganism din familia fungilor). În timp de aproximativ o oră celulele receptoare au
captat între 106 şi 108 celule de Candida A., având ca rezultat scăderea frecvenţei de rezonanţă a cristalului
piezoelectric cu 0,5...1,4kHz.
4) Senzori biomimetici. Cu ajutorul acestor senzori se detectează semnale fizice (sunet, stres mecanic,
lumină) pe baza interacţiunii lor cu substratul biologic activ (receptorul).

10.3. Structura şi funcţiile traductorilor

Traductorii trebuie să convertească în mărimi electrice parametri generali ca: entalpia de reacţie
(termistorul), modificări ale masei depuse (cristal piezoelectric), grosimi ale unor straturi transparente
(dispozitive optoelectronice), concentraţii de substanţe sau ioni (traductoare ISE).
 10.3.1. Traductori termici

La senzorii de metabolism există reacţii chimice între analiţi şi anumiţi receptori enzimatici cu degajare /
absorbţie de căldură. În acest caz nu se măsoară cantitatea analitului, ci variaţia de temperatură, T. Tabelul
10.1 prezintă entalpiile molare, H, a câtorva reacţii catalizate de enzime.
Tabelul 10.1. Entalpiile molare a câtorva reacţii catalizate de enzime.

Enzima receptor Analit -H (kJ/mol)

Catalază H2 O2 100.4
Cholesterol-oxidază (COD) Cholesterol 52.9
Glucoz-oxidază (GOD) Glucoză 80
Urează Uree 6.6

Enzima-receptor se imobilizează pe sticlă poroasă pe suprafaţa unui termistor. Se imersează totul în soluţia
de măsurat. Termistorul joacă rolul traductorului şi furnizează T. De aici rezultă numărul de moli de analit,
conform relaţiei:

H    C  T (10.1)

unde ν este numărul de moli de analit, C este căldura molară a dispozitivului (ce se determină anterior prin
măsurători calorimetrice). Dezavantajul principal este schimbul de căldură ce apare între diversele
componente ale experimentului, ceea ce va induce erori mari în evaluarea lui T. Optimizările vizează
izolarea calorimetrică a biosenzorului într-un reactor.
10.3.2. Traductori optoelectronici

Cu ajutorul traductorilor optici se poate indica variaţia unor parametri precum: coeficient de absorbţie a
luminii, lungime de undă, indice de refracţie, grosimi ale unor straturi transparente. Ca exemplu, în figura
10.3, este prezentat principiul de detectare a albuminei serice cu un senzor optoelectronic, [2].
Biolichid
purtător
de Rec.
analit A Membrana
de
A Rec. bromocresol

A Rec.

A Rec.

Rec. Fotodioda
LED

Rec.

Fig. 10.3. Principiul de detectare a albuminei serice cu un senzor optoelectronic.

Receptorul a fost imobilizat pe o membrană de bromocresol transparent. Curgerea biolichidului purtător de
albumină a determinat captarea ei pe receptori. Creşterea grosimii stratului de analit se face între o sursă de
lumină (led) şi un detector de lumină (fotodiodă). Curentul prin fotodiodă scade pe măsură ce creşte
grosimea stratului de albumină depus pe receptor.
10.3.3. Traductori piezoelectrici
Principiul pe care se lucrează aici urmăreşte scăderea frecvenţei de rezonanţă a unui cristal piezoelectric
când se absoarbe un material străin la suprafaţa sa şi-l comprimă, [71]. Cristalul este acoperit cu un material
receptor. Efectele zgomotului electric au putut fi înlăturate prin utilizarea de cristale pereche. Aceşti
traductori au fost utilizaţi pentru detectarea: NOx, COx, H+, microorganisme, [2].

10.3.4. Traductori electrochimici

Reacţiile electrochimice se produc la interfaţa electrod – soluţie, iar reacţiile biologice cu transfer de
electroni se produc la interfaţa enzimă – soluţie. Se utilizează potenţiometria, când se determină variaţia
potenţialului electric al unui electrod receptor în funcţie de concentraţia ionilor de analit dintr-o soluţie.
Metoda tradiţională de detecţie a unor ioni într-o substanţă purtătoare foloseşte ISE (Ion Selective
Electrodes). Din punct de vedere electronic ISE poate fi privită ca o sursă de tensiune electromotoare (de
sute de milivolţi pentru biosenzori) şi cu o impedanţă de ieşire mare (până la sute de M), [72]. Masa
electrică este soluţia, iar ieşirea sursei este electrodul de referinţă. Dacă concentraţia ionilor de analit din
soluţie se modifică, atunci potenţialul electrodului sensibil la aceşti ioni (receptorul) se modifică după
relaţia lui Nerst, (9.8). Spre exemplu, în cazul pH-ului (concentraţia ionilor de H+), o scădere a acestuia cu
o unitate, determină creşterea tensiunii furnizate cu circa 55mV, [72].

Mulţi biosenzori electrochimici folosesc amperometria. În acest caz au loc reacţii chimice de oxido-reducere
cu transfer de electroni în medii electrolitice. În domeniul biosenzorilor, această tehnică a însemnat
detectarea unui analit prin măsurarea concentraţiei unui produs de metabolism, mult mai uşor de determinat.
Pentru aceasta se folosesc electrozi cu enzime receptor aşezate în unul sau mai multe straturi. Pentru
măsurarea concentraţiei de glucoză se foloseşte enzima GOD care accelerează foarte mult procesul de
oxidare al glucozei, în urma căruia rezultă şi H2O2. Este mult mai uşor să se măsoară concentraţia de H2O2,
după care se calculează din reacţie concentraţia de glucoză. Curenţii care se stabilesc în aceste straturi sunt
de natura unor curenţi de difuzie, [2]. Curentul, Ilim este proporţional cu concentraţia substanţei care se
determină mai uşor, ci, (i=H2O2, în exemplul anterior cu glucoza), conform modelului (9.14), (9.15).

10.3.5. Traductori biologic intacţi

Pentru determinarea unui analit, aceste traductoare folosesc chemoreceptori direct din lumea vie. Spre
exemplu, s-a realizat un receptor de acetilcolină, utilizând organul electric al peştelui Torpedo şi un senzor
capacitiv, [2]. Când biolichidul purtător conţinea acetilcolină în concentraţie mărită, creştea tensiunea
electrică furnizată de traductorul organic al peştelui, ceea ce încărca senzorul capacitiv. S-au putut face
măsurători în domeniul 1....100mol/l concentraţie de acetilcolină în biolichidul purtător prin tehnici de C-
V-metrie.

Altă direcţie de lucru este cuplarea unor celule receptoare vii cu una sau mai multe fibre nervoase.
Stimularea unor celule olfactive sau gustative cu un anumit analit conduce la generarea unui impuls nervos
detectabil către neuronii din fibră.
Ca exemplu, s-a realizat un senzor pentru determinarea concentraţiei de aminoacizi, utilizând drept traductor
organul olfactiv din antenulele crabului Calinectes Sadipus. Antenulele, legate de o unică fibră nervoasă, au
fost conectate cu o sondă de platină. Stimularea receptorilor olfactivi cu aminoacidul L-glutamat, în
concentraţia 0,01...1mmol/l, a creat impulsuri nervoase măsurabile, cu valori cuprinse între 10-1000V. În
plus, s-a obţinut o linearitate bună în această gamă de măsură, [2].

Observaţie: Au fost amintite şi exemplificate o serie de substanţe ca: acetilcolina, dopamina, ioni de Na+,
Ca+, K+. Ele participă ca neurotransmiţători la propagarea impulsului nervos. De reţinut, că transmiterea
unui impuls nervos se face pur electric: prin deplasare de sarcină electrică. Datorită acestei comportări
"electronice" a sistemului nervos uman, s-a dezvoltat o ramură nouă în ştiinţele biologice:
neuroelectrofiziologia, [2].
 10.4. Dispozitive Bio-FET

Prin Bio-FET vom înţelege totalitatea dispozitivelor biologice ce conţin ca element traductor activ un
tranzistor cu efect de câmp. Ele pot fi biosenzori (precum tranzistoarele ISFET, ENFET, etc) sau dispozitive
de testare şi investigare a materialelor biologice, sau dispozitive create în alte scopuri.

10.4.1. Tranzistoarele ISFET

Tranzistoarele ISFET (Ion Sensitive Field Effect Transistor) au derivat direct din ISE (electrozii sensibili la
ioni). Din punct de vedere constructiv, dispozitivul ISFET este un MOSFET, pentru care receptorul - un
electrod ce sezizează doar anumiţi ioni (de exemplu de Ca+, K+…) - este un metal special (Pt, Pd, Ir).
Regiunea porţii este imersată într-o soluţie biologică cu analit. Modelarea se face analog cu cea a MOS-
FET-ului, doar că tensiunea de poartă VG depinde de concentraţia ionilor de analit conform relaţiei lui
Nerst. O categorie aparte o reprezintă tranzistoarele MEM-FET (MEMbrane-FET), la care electrodul
receptor este o membrană organică depusă în dreptul porţii tranzistorului, şi care captează selectiv sarcina
ionică. În figura 10.4. este prezentată structura şi simbolul ales pentru tranzistorul ISFET.

G
Biolichid cu ioni ISE
de analit

S SiO2/ Si3N4 D
G
n+ ............ n+
D

SB
Canal de electroni

p-substrat
SB (Substrat)
(a) (b)
Fig. 10.4. a) Structura tranzistorului ISFET; b) Simbol.

Tensiunile aplicate: VS=VSB=0, VG>0 şi VD>0 se menţin constante. Când concentraţia ionilor de analit
creşte, se modifică diferenţa de potenţial metal-semiconductor, conform cu relaţia (9.8). Deci variază VFB şi
în consecinţă potenţialul porţii. Rezultă o îmbogăţire a canalului în electroni, iar în final o creştere a
curentului de drenă. Fluctuaţiile concentraţiei de ioni de analit se traduc prin fluctuaţii ale curentului ID.

Adoptând pentru curentul de drenă al tranzistorului ISFET modelul simplificat în regim cvasiliniar (5.52),
plus efectul tensiunii de poartă asupra mobilităţii purtătorilor din canal, (5.61), în care neglijăm termenul
VDS2, la tensiuni VDS mici, avem:

VGt  VT VDS
ID  (10.2)
1   G VGt  VT 
Tensiunea de poartă totală, VGt este suma tensiunii, VG, aplicată de la o sursă externă şi a potenţialului de
electrod ΔΦME, dat de relaţia lui Nerst:

RT
VGt  VG   0   ln c A (10.3)
zF
Prin înlocuirea relaţiei (10.3) în relaţia (10.2), rezultă dependenţa curentului de drenă, ID, de concentraţia de
analit, cA:

 RT 
 VG  VT   0   ln c A VDS
 zF 
ID  (10.4)
 RT 
1   G  VG  VT   0   ln c A 
 zF 
Observaţie: Ne dorim o sensibilitate curent-concentraţie de analit cât mai mare. Relaţia (10.4) arată că este
mai favorabil un regim de lucru la tensiuni VGt mici, astfel încât să se poată neglija efectul atenuării
mobilităţii sub influenţa câmpului electric transversal. Rezultă astfel, o dependenţă logaritmică curent-
concentraţie. În plus, dacă s-ar lucra sub prag, unde ID depinde exponenţial de VG (vezi relaţia 5.94), prin
compunere cu relaţia lui Nerst ar rezulta o dependenţă polinomială curent-concentraţie, net superioară
funcţiei logaritmice.

Observaţie: ISFET-urile care determină concentraţia ionilor de H+ se mai notează prin pH-FET-uri, ţinând
cont că pH=-lg [cH+]. O soluţie apoasă este neutră când pH=7, moment în care concentraţia ionilor de H+ o
egalează pe cea a ionilor negativi de OH-. Soluţia apoasă este acidă pentru pH<7 şi bazică pentru pH>7.
Pentru electrolitul complex al organismului uman neutralitatea are loc de asemenea când cH+=cOH-, dar
aceasta se întâmplă la temperatura de 370C pentru un pH=6,75. Sângele are pH=7,36, deci se comportă slab
bazic.

Cu acest gen de tranzistor s-au făcut experimente pentru determinarea concentraţiei ionilor de H+ şi K+.
National Company Japan a realizat un biosenzor integrat pe cip de tipul Silicon On Sapphire, conţinând un
K+-FET cu membrană de GOD şi două H+-FET cu membrană de urează. Cu acest biosenzor se pot face
simultan analize de glucoză şi uree în sânge [2].

Alt exemplu. S-a realizat un dispozitiv ISFET, ca senzor de metabolism, ce măsoară concentraţia de
amoniac, ca în figura 10.5, [2]. Receptorul care sesizează NH4- este Paladiu (Pd). El este depus peste oxidul
de poartă. Se constată o creştere majoră a sensibilităţii biosenzorului dacă peste Paladiu se depune un strat
de Iridiu (Ir). Se obţine o creştere a tensiunii VG de la 20mV în cazul electrodului de Pd, la 400mV în cazul
acoperirii Pd cu Ir, când concentraţia de NH4- este 400ppm. De reţinut aceste două materiale: paladiu, iridiu,
în construcţia biosenzorilor. NH3
VG
biolichid
Ir Ir Ir Ir Ir
S Pd D
SiO2
n+
............ n+

Fig. 10.5. Dispozitiv

MOS pentru detectarea
ionului de amoniu.
p-substrat
Un alt dispozitiv specific măsurătorilor de potenţiometrie este prezentat în figura 10.6. Scopul acestui Bio-
FET este caracterizarea electrică a unor biolichide, [2].
Semiconductor organic
VG ID(A)
80

VS VD 60
~ ~ ~ ~
~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~
~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ 40
~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~
Suport izolator
20
(a) 0 0,1 0,2 0,3 (b)
0,4 0,5 VG(V)
Fig. 10.6. a) Dispozitiv Bio-FET microelectrochimic; b) Caracteristica ID-VG măsurată.

Primul dispozitiv microelectrochimic studiat deţinea semiconductori organici (polimeri) depuşi între sursă şi
drenă. Se obţineau caracteristici ca de diodă. Dacă în plus intervenea al treilea electrod - poarta, se obţineau
caracteristicile din figura 10.6.b., pentru semiconductorul organic din polianilină. Ca şi la tranzistoarele
MOS, s-a constatat că în vecinătatea "pragului", rezistenţa între sursă şi drenă variază cu peste 6 ordine de
mărime la variaţii foarte mici ale tensiunii VG (cu 0,1...0,3V). Spre deosebire de tranzistoarele pe Siliciu, la
tranzistoarele Bio-FET de acest gen, după atingerea unei valori maxime curentul scade. Acest dispozitiv
este potrivit pentru studierea proprietăţilor diverselor materiale biologice. Dacă se înlocuieşte
semiconductorul organic cu o soluţie neutră, în care se
creşte concentraţia unui neurotransmiţător (adrenalină, noradrenalină, acetilcolină, dopamină, serotonină etc)
se pot obţine caracteristici ID-VG, furnizoare de parametri de model. Modelele tranzistoarelor MOS pot fi
extinse şi aici, pe anumite subdomenii de măsură. Acest lucru permite extragerea unor parametri echivalenţi
(tensiune de prag - concentraţie de prag, tensiune de nivel mare - concentraţie de neurotransmiţător de nivel
ridicat). Aceşti parametri ar putea fi deosebit de utili în stabilirea unor concentraţii limită între care se face
transmiterea impulsului nervos.

10.4.2. Tranzistoare EN-FET, IM-FET, Microbial-FET

Denumirea de ISFET este generică. Prin tranzistoare ISFET trebuie să se înţeleagă doar acele FET-uri care
determină concentraţia ionilor într-o soluţie pe baza unui electrod selectiv prin metoda potenţiometrică. Din
această clasă de tranzistoare au derivat şi IMuno-FET, ENzime-FET, Microbial-FET, a căror denumire
sugerează tipul relaţiei analit-receptor. De aceea, termenul generic de "Bio-FET" acoperă orice tranzistor cu
efect de câmp folosit ca element traductor în domeniul biosenzorilor.

M. Gotoh şi colaboratorii săi, [73] a realizat un senzor pentru acetilcolină cu un tranzistor ISFET. Receptorii
au fost fixaţi pe poarta tranzistorului cu ajutorul unei membrane de polivinilbutirat. Legarea acetilcolinei de
receptori în concentraţie de 0,1....10mol/l a produs creşteri detectabile ale potenţialului porţii (zeci de mV).

Tamya şi colaboratorii, [74] au realizat un senzor de metabolism cu tranzistor Bio-FET pentru determinarea
alcoolului. Microorganismul Gluconobacter, care prin metabolismul său produce alcool, a fost prins într-o
peliculă de arginat de calciu pe poarta tranzistorului. Astfel de dispozitive fac parte din categoria aşa
numitelor Microbial-FET-uri.

IMmuno-Fet-uri sunt tranzistoare cu efect de câmp, a căror poartă este acoperită cu o membrană ce conţine
anticorpi. În 1987, D. Begreld, [75] a realizat o astfel de probă pentru detectarea imunoglobulinei umane
IgG cu ajutorul albuminei. S-au detectat concentraţii de analit de ordinul 10-11..10-7 mol/l, [2, 75]. Avantajul
major al unor astfel de dispozitive este recepţionarea sigură doar a analitului dorit (deoarece se lucrează pe
principiul lacăt-cheie). Dezavantajele sunt legate de dificultatea realizării unei membrane receptoare perfect
izolatoare, dar şi imuno-responsivă şi suficient de subţire pentru a transmite creşterile de potenţial cauzate de
cuplarea Ag-Ac, la suprafaţa semiconductorului.

Cea mai consacrată aplicaţie în medicină a metodei potenţiometrice a fost măsurarea ureei sangvine. Ureea,
în prezenţa catalizatorului urează, dă anumiţi ioni ca produşi de reacţie: NH4+, OH-, HCO3-. Concentraţia
acestor substanţe încărcate electric a fost uşor de măsurat cu ISE. Această clasă tranzistoarelor Bio-FET, ce
utilizează o membrană enzimatică receptivă pentru ionii de analit (amoniu, în cazul de faţă) poartă numele
de EN-FET (ENzime-FET). Enzima receptoare - urează - se depune fie pe capacitoare MOS cu straturi de
Ir/Pd, fie în poarta tranzistorului peste un strat de Si3N4. Răspunsul neliniar al unui astfel de senzor va fi
studiat în paragraful 10.9.

Întrebare: Care este diferenţa între ISFET şi ENFET ?

Rǎspuns: La tranzistorul ISFET, metalul porţii (Pt, Pd, Ir) este elementul receptor. El reacţioneazǎ
electrochimic cu ionii (de H+, K+, Ca+) şi formeazǎ la echilibru termic un ‘’material cu un alt EF’’, conform
relaţiei lui Nerst. Variaţiile de concentraţie de analit (ioni în cazul nostru) se traduc în variaţii ale MS. La
tranzistoarele ENFET, pe metalul porţii se depune o enzimǎ receptoare (de exemplu acetilcolinesterază -
AcChE). Ea va favoriza hidroliza acetilcolinei în colină, acetat şi H+. În urma reacţiei rezultă 1 mol de H+
per 1 mol de reactant de acetilcolină. EN-FET-urile sunt în majoritate senzori de metabolism, iar în cazul de
faţă se măsoară concentraţia ionilor de H+. Acesta este rolul enzimei specifice – că accelerează foarte mult o
reacţie catalitică (hidroliza în exemplul nostru), şi se obţin ioni de H+ cu preponderenţă din hidroliza doar a
analitului (acetilcolină în exemplul nostru). Concentraţia de analit se traduce în concentraţie de sarcinǎ
acumulatǎ în poarta tranzistorului şi deci în variaţii de curent prin tranzistor.

10.4.3. Optimizări ale tranzistoarelor Bio-FET

Să considerăm un tranzistor Bio-FET care măsoară concentraţia ionilor de K+ captaţi de o membrană

permeabilă. De fapt este vorba de un tranzistor MIS-FET care are, în locul oxidului de poartă, biolichid ce
conţine ioni. Receptorii se pot depune fie lângă metalul porţii, fie lângă suprafaţa semiconductorului, fie sunt
dispersaţi în volumul respectiv. Când biolichidul curge prin acest spaţiu, receptorii captează ionii de K+ (în
aceeaşi manieră în care celulele vii reţin analiţii din sânge, când acesta curge prin capilare foarte înguste).
Ionii se vor aglomera lângă receptor.
Receptori
Receptor
 Receptor

sa sb
 sc
K+ K+ K+ K+ K+ K

K+ K+ K+ K+ K+ K+ K+ K

K+ K+ K+ K+ K+ K+ K+ K+ K+ K
0 xG x 0 xG x 0 xG x
M I S M I S M I S

(a) (b) (c)

Fig. 10.7. Distribuţia sarcinii ionice de analit (K+) captat de receptori (liniile punctate) ce au fost plasaţi: (a)
superior, (b) inferior, (c) uniform în volum.

Metalul porţii deţine un MS cunoscut. Sarcina ionilor de potasiu, captaţi din lichidul purtător de către
receptor, polarizează poarta tranzistorului. Acelaşi lucru îl făceau ionii de sodiu şi potasiu în cazul
tranzistoarelor MOS, atunci când calculam tensiunea de benzi netede.

Se studiază în continuare poziţia de amplasare optimă a unei membrane cu receptori în spaţiul porţii
tranzistorului Bio-FET, astfel încât efectul ionilor să fie cât mai puternic resimţit la suprafaţa
semiconductorului, [76]. În figura 10.7 sunt prezentate trei variante de distribuţie a sarcinii electrice ionice
în dreptul porţii tranzistorului, când receptorii sunt plasaţi: superior (la x=0), inferior (la x=xG) şi dispersaţi
uniform în volumul porţii (vezi şi fig. 10.8).
G
Metal
receptor 0
K+
curgere K+ Izol.
Biolichid cu ioni
K+ (Bio-
K+
S receptor D lichid)
n+ n+ xG
Fig. 10.8. Structura
Semic.
Bio-FET.

p-substrat
x

Prin integrarea ecuaţiei Poisson în spaţiul x  (0, x G ) , se calculează tensiunea echivalentă indusă pe
poartă de către ionii K+. Se aproximează distribuţia de sarcină ca fiind liniară în cele 3 situaţii. Dacă se
notează cu CG = is/xG capacitatea specifică a izolatorului de deasupra porţii şi cu sa, sb, sc, densităţile de
sarcină de suprafaţă în cele 3 cazuri (vezi fig. 10.7.a, b, c), se deduc următoarele expresii pentru tensiunea
indusă pe poartă:

1  1  sc
VGa   sa ; VGb   sb ; VGc  (10.5)
6 CG 3 CG CG

Se poate presupune că sa=sb=sc pentru receptori identici, ce atrag aceeaşi cantitate de analit la suprafaţă,
indiferent de poziţie. Un răspuns maxim se obţine în cazul c. Dacă nu este posibilă plasarea receptorilor
uniform în volum, atunci preferabilă este situaţia b, adică plasarea receptorilor cât mai aproape de suprafaţa
semiconductorului.

10.5. Biodispozitive de tip MEMS

Sunt biodispozitive care combină structuri mecanice (micropompe, actuatori) cu structuri microelectronice.
În cazul Sistemelor Micro-Electr-Mecanice (MEMS) problemele sunt legate de vehicularea biolichidului în
spaţiul porţii tranzistorului. În mod clasic, acest lucru se face cu o micropompă cu membrană şi valve,
acţionată de un actuator, figura 10.9.a.
 Actuator Actuator
deformată
membrana deformată
în repaus membrana
în repaus

Valva Valva Difuzor Confuzor

V1 V2

Camera Camera
de de
admisie Camera Camera
refulare
de de
admisie refulare
(a) (b)
Fig. 10.9. Metode de vehiculare a biolichidului: a) micropompă cu membrană şi valve; b) micropompă cu
membrană şi difuzor-confuzor.
Prin actuator se înţelege dispozitiv de acţionare. Proiectarea actuatorilor se studiază la automatizări.
Dezavantajele acestei micropompe sunt: fiabilitatea scăzută (deoarece valvele fiind elemente în mişcare se
pot bloca, defecta uşor), posibilitatea deteriorării unor componente biologice prin închiderea / deschiderea
valvelor. De aceea este preferată micropompa cu difuzor-confuzor din fig.10.9.b, fără părţi în mişcare, [77].
Este adevărat că atunci când actuatorul ridică membrana, se absoarbe lichid atât prin difuzor din camera de
admisie (un flux mare), cât şi prin confuzor din camera de refulare - fapt nedorit - (dar un flux mic). Oricum,
marele avantaj vine din simplitatea tehnologică: microstructurile difuzor-confuzor se realizează uşor prin
corodare anizotropă a siliciului; în plus nu au părţi în mişcare.
Actuator

Gfront
S oxid poartă faţă
D
Si-film, p = membrana micropompei
n+ = corp tranzistor n+
canal de inversie
Oxid îngropat
Membrana cu Receptori

Si
Si K+

Si, p Si, p Si, p

Camera de admisie
Camera de refulare
Biolichid
Gback Biolichid
 Fig. 10.10. Structură Bio-FET cu tranzistor SOI-MOSFET.

În figura 10.10 este prezentată o variantă constructivă de tranzistor Bio-FET pe structură SOI şi alimentare
prin micropompă cu difuzor-confuzor. Filmul de siliciu reprezintă sediul tranzistorului, dar şi membrana pe
care o acţionează actuatorul. Elementul traductor din fig. 10.10 este un tranzistor SOI-MOSFET clasic.
Pentru a avea canalul de inversie cât mai aproape de membrana cu receptori, se recomandă polarizarea porţii
din spate, Gback. Poarta din faţă, Gfront, poate fi utilizată doar pentru conexiunea mecanică cu actuatorul.
Analiza făcută cu formulele (10.5) recomandă plasarea membranei cu receptori pe partea inferioară a
filmului de siliciu (cât mai aproape de zona activă a tranzistorului). Microcanalele difuzor-confuzor au o
formă în trunchi de piramidă şi se obţin uşor prin corodare (spre exemplu pentru Si <111>, unghiul de
corodare este 54,740). Membrana cu receptori poate fi depusă sub stratul îngropat. Acest izolator îngropat
reprezintă un excelent strat de stopare a corodării siliciului.

S
D Si-film, n = membrana
micropompei =
canal de
= corp tranzistor
Oxid îngropat
Membrana cu Receptori

Si
Si K
+

Si, p Si, p Si, p

Camera de Camera de
admisie refulare
Biolichid Gback

Fig. 10.11. Structură SOI-BioFET optimizată.

Tehnologiile SOI permit realizarea unor filme de siliciu de grosimi variabile. Ele trebuie astfel proiectate
încât să reziste din punct de vedere mecanic. Aceasta deoarece din punct de vedere electric, se doreşte un
film cât mai subţire pentru o sensibilitate maximă a senzorului. Este nevoie ca traductorul să fie sensibil la
tensiuni foarte mici (proporţionale cu concentraţii mici de analit). De aceea, se poate utiliza aici tranzistorul
pseudo-MOS ca element traductor, deoarece are avantajul faţă de tranzistorul SOI-MOSFET, că "simte"
tensiuni de poartă în orice regim de lucru. Astfel, se elimină o grijă suplimentară: aducerea tranzistorului în
regim de inversie. Avem următoarele simplificări tehnologice: nu mai sunt necesare difuziile n+ în filmul de
siliciu, nici depunerile de oxid şi metal pentru poarta din faţă, Gfront.
Mai putem face încă un pas în optimizarea structurii: eliminarea actuatorului. El avea rolul de a ridica şi
coborâ membrana de siliciu. Acelaşi efect îl poate avea poarta din spate (care ea însăşi nu este mobilă), dar
acţionează un film de siliciu “suspendat”, care se poate arcui. Se pot adapta aici principiile de la tranzistorul
MOS cu poartă mobilă, dar având grijă ca deformarea filmului de siliciu să nu ducă la spargerea sa. De fapt,
nu este nevoie de o deformare prea amplă a filmului. Mici pulsuri negative-pozitive (de cca  8V), aplicate
pe Gback, pot produce încovoieri suficiente ale filmului pentru a recircula biolichidul prin dreptul membranei
cu receptori.
Figura 10.11. prezintă structura optimizată a SOI-BioFET. Pentru recircularea biolichidului este necesar să
se fixeze VS=VD=0V, iar pe terminalul Gback să se aplice într-un timp tr, pulsuri de tensiune de +8V şi
respectiv –8V. Această manevră arcuieşte în jos filmul de siliciu la tensiuni pozitive, iar prin confuzor se
elimină vechiul fluid; apoi, la tensiuni negative, filmul se arcuieşte în sus şi prin difuzor se absoarbe noul
fluid. După timpul de recirculare, tr, (calculat din considerente de microfluidică) se poate presupune că s-a
împrospătat tot biolichidul în spaţiul porţii. Urmează măsurătorile electrice.

Pentru măsurarea concentraţiei de analit captat în spaţiul porţii de către receptor, se monitorizează curentul
de drenă, ID. Se procedează astfel: se aplică tensiuni constante, de referinţă pe cele 3 terminale: VS=0, VD>0,
VGback>0. În acest mod, tranzistorul pseudo-MOS este în regim de acumulare, unde curenţii sunt mai mari şi
deci mai uşor de măsurat. Se lasă dispozitivul în repaus un timp de captare, tc, (calculat din considerente
biologice: captarea analitului pe receptor). Se citeşte curentul ID. Cu ajutorul acestui curent, dintr-o relaţie de
tipul (10.4) se calculează concentraţia de analit, cA.

10. 6. Biodispozitive pentru caracterizare

Spre deosebire de biosenzori, care sunt biodispozitive destinate determinării concentraţiei unui analit într-un
amestec de substanţe, biodispozitivele concepute pentru caracterizarea proprietăţilor fizico-chimice ale unor
compuşi biologici pot măsura alte mărimi decât concentraţiile (curenţi, capacităţi electrice). Prin măsurători
polarografice se determină curentul în funcţie de tensiunea aplicată pe biodispozitiv.

Diferenţa dintre polarografia clasică, utilizată în chimie, şi cea aplicată aici constă în faptul că
biodispozitivul lucrează cu o cantitate mult mai mică de substanţe. Spre exemplu, dacă într-o instalaţie
chimică de polarografie se utilizează 100-500 ml soluţie între doi electrozi metalici, la biodispozitive
cantitatea de soluţie ajunge la 0,1-0,5 ml. Uneori această cantitate infimă de biolichid este încapsulată în
cadrul unei structuri complexe pentru a evita evaporarea sau reacţiile chimice secundare nedorite. Alteori
este închisă într-o cavitate ce comunică cu exteriorul sau cu un microrezervor prin intermediul unei
membrane semipermeabile.

În fig.10.12.a este prezentat un biodispozitiv pentru caracterizarea soluţiei de epinefrină (adrenalină) de

concentraţie 1 mg/ml, de uz farmaceutic. Această substanţă este un neurotransmiţător (sau un neurohormon)
din familia catecolaminelor. Ambele denumiri provin fie din latinescul “ad-renes” fie din grecescul “epi-
nephros” şi înseamnă literal acelaşi lucru: “pe rinichi”, sugerând prin aceasta, glanda suprarenală care
secretă acest neurotransmiţător. Din punct de vedere chimic adrenalina, C9H13NO3, conţine un lanţ aromatic
(“catecol”), la care se leagă un grup ce conţine nitrogen (“amina”), fig.10.12.b.

(a) (b)
Fig.10.12. Structura biodispozitivului, (b) formula chimică a epinefrinei ca ion.
Cei doi electrozi metalici, Met1 şi Met2, au fost denumiţi sursă şi drenă (notaţi S şi D), iar tensiunea pe
biodispozitiv a fost notată cu VDS. Volumul de biolichid utilizat a fost de aproximativ 0,2 ml (1 picătură), iar
distanţa dintre electrozi d=1mm. Izolatorul 1 a fost plexiglassul, iar izolatorul 2 aerul. Cei doi electrozi
metalici au fost realizaţi din aliajul Sn 60 Pb38 Cu 2 ISO – 9453 (25), [78].

În figura 10.13 sunt prezentate rezultatele experimentale. Biodispozitivul înseriat cu o rezistenţă de valoare
mare, R=110 kΩ, a fost alimentat la o sursă de tensiune US. În figura 10.13.a sunt prezentate rezultatele
măsurătorilor în curent continuu, sub forma caracteristicilor ID – VDS. Apariţia regiunilor cu rezistenţă
diferenţială negativă demonstrează amorsarea unei surse interne de tensiune inversă, bazată pe reacţia
electrochimică de reducere a adrenalinquinonei în adrenalină, [79]:

Pe porţiuni, caracteristica poate fi modelată cu relaţia Butler – Volmer, dacă predominant este procesul de
electrod sau cu legile de difuzie ale lui Fick, dacă predominant este procesul de difuzie a ionilor de analit.
Oricum ambele relaţii descriu dependenţe neliniare, exponenţiale pe porţiuni ale caracteristicii statice a
biodispozitivului, care prin logaritmare dau relaţia Tafel de legătură dintre curent şi potenţialul pe dispozitiv:
q  VDS
ln I D  ln I 0    z  (10.6)
kT
unde: ID este curentul prin biodispozitiv, VDS – tensiunea între Sursă şi Drenă, α(0,1) este coeficientul de
transfer, q – sarcina electrică elementară, z – numărul de electroni schimbaţi în reacţia de oxido – reducere
(z = 2 în cazul de faţă), k – constanta lui Boltzmann, I0 – curentul de saturaţie pentru reacţia de oxido-
reducere, sau curentul limită pentru procesul de difuzie (ce depinde de constanta de difuzie a moleculei de
epinefrină). Presupunând procesul redox predominant, se poate determina rata reacţiei de oxidare a
adrenalinei, KAdr+ , din relaţia, [62]:

350 NaCl Adr1 25Adr2 Us(V) 2000

20 U adren.
Tensiune biodispozitiv ( m V )

300 U NaCl
Tensiune sursa Us ( V )

20 1500
Curent [uA], (Adr1, NaCl)

250
Curent [uA], (Adr2)

200 15 1000

10
150 10 500
100
5 0
50

0 0
0 -500
0 1 2 -100 400
Potential, [ V ] timp ( s ) 900

Fig. 10.13. (a) Caracteristicile ID -VDS ale biodispozitivului cu 2 terminale în curent continuu; (b) Curbele de
comutaţie.
I 0  F  z  K Adr  [c Adr  ] (10.7)
La nivelul sinapsei neuronale aceşti neurotransmiţători asigură transmiterea impulsului nervos (care este o
supratensiune de la -30mV la 70mV). Aşadar, fiziologic predomină un regim de comutaţie. De aceea, în
fig.10.13.b au fost studiate curbele VDS – timp în regim de comutaţie pentru două biolichide: soluţii apoase
de adrenalină (caz în care VDS s-a notat cu Uadren) şi de NaCl cu aceeaşi concentraţie de 1mg/ml (caz în care
VDS s-a notat cu UNaCl în figura 10.13.b). Adrenalina este mult mai sensibilă la variaţii de tensiune electrică
decât clorura de sodiu. Astfel, se observă în fig.10.13.b că atunci când tensiunea sursei externe US a comutat
de la 0V la 2V, tensiunea pe biodispozitivul cu soluţie de adrenalină a atins 320mV, în timp ce tensiunea pe
biodispozitivul cu soluţie de NaCl a atins doar 90mV, [79].

Semiconductoarele organice tind să înlocuiască clasicele joncţiuni pn pe Siliciu, în măsura în care prezintă
conducţie electrică neliniară. Biolichidele şi în special cele utilizate de sistemul nervos în propagarea
influxului nervos pot fi candidaţi demni de luat în seamă, aşa cum rezultă experimental. Întrucât în
biodispozitive conducţia electrică prin soluţie este şi ionică şi electronică, se poate pune problema obţinerii
unor separări de sarcini prin acţiunea unui al treilea electrod.

20 Vg(V)

-20 0 10 20 30
Vd=1V
Vd=2V
)

-60
Id ( u A )

-100

-140
Met3

-180

(a) (b)
Fig.10.14. (a) Structura biodispozitivului de test cu trei terminale; (b) caracteristica ID – VGS în curent
continuu.

În fig.10.14.a este prezentat un biodispozitiv de caracterizare cu trei terminale ce utilizează aceleaşi

materiale ca şi cel anterior prezentat. Metalul de poartă Met 3 a fost Al plasat pe spatele izolatorului1, iar
biolichidul soluţie de epinefrină 1mg/ml. În fig. 10.14.b sunt prezentate curbe ID – VGS măsurate la
tensiunile VDS= 1V, 2V. Liniaritatea acestor curbe în gama de măsură abordată, infirmă instalarea unor
canale de inversie/acumulare; dar dezalinierea lor pentru cele două valori distincte ale lui VDS probează
experimental că al treilea terminal influenţează curentul prin biodispozitiv, probabil datorită segregării
ionilor pozitivi şi negativi care circulă prin soluţia lichidă.

10.7. Biodispozitive pentru furnizarea de substanţe active

Toate biodispozitivele utilizate ca proteze auditive, ca implant sub-retinal, biostimulatoare cardiace,

detectoare de uree – declanşatoare de dializă, detectoare de glucoză – declanşatoare de insulină, micropompe
de dozare/microdozare de medicamente reprezintă câteva exemple de biodispozitive concepute în scopul
substituirii unor deficienţe organice. De cele mai multe ori ele includ un sistem de biosenzori
multifuncţionali, integrat cu circuitul electronic de prelucrare într-un biocip, sau structuri MEMS obţinute
prin micro ori nanotehnologii. În prezent, convergenţa dintre ştiinţa materialelor biocompatibile şi
microtehnologii au direcţionat aceste biodispozitive spre aplicaţii in vivo. Aşa au apărut biodispozitivele
implantabile în ţesut, oferind platforme pentru terapeutică, precum livrare de substanţe active la momentul
oportun.

În fig.10.15 este prezentat un biodispozitiv implantabil pentru furnizarea insulinei. El face parte dintr-o clasa
mai largă, bazată pe aşa numitele biomicrocapsule, care au scopul de a asigura un spaţiu sigur pentru o
specie de celule închise într-o cavitate şi plasate în interiorul unui organism gazdă.
Se creează o cameră imunoizolantă reprezentată de două membrane semipermeabile, care să permită
schimbul de nutrienţi cu exteriorul. Urmează închiderea camerei după introducerea celulelor. Materialele
membranei trebuie să asigure o funcţionare normală a celulelor încapsulate, fără să permită recunoaşterea lor
din partea corpului, deci evitarea funcţiilor de respingere.

Din punct de vedere tehnologic se porneşte de la corodarea anizotropă a două plachete de siliciu până la
obţinerea unor membrane subţiri cu grosimi de circa 10 μm. Aceste membrane sunt porozificate astfel încât
se obţin microcanale cu lungimi între 6-9 μm şi diametre nanometrice. Se creează camera imunoizolantă. Se
acoperă marginile plachetelor cu colagen sau albumină serică, se introduc celulele în cavitate şi apoi se
lipesc plachetele de siliciu, închizând camera. Membranele semipermeabile din Si poros permit celulelor să
funcţioneze normal (absorb nutrienţi din exterior şi furnizează insulină prin membrana poroasă), fig.10.15,
[80]. S-a demonstrat că celulele producătoare de insulină au o viabilitate de aproximativ 8 zile pe substrat de
Si poros, dar prezintă o proliferare superioară în aceste 8 zile pe Si poros faţă de substratul de latex, clasic
utilizat în biochimie, [81].

Fig.10.15. Dispozitiv de furnizare a insulinei prin încapsularea celulelor secretoare de insulină între două
membrane de Si-poros.

10.8. Biodispozitive pentru prelevare individuală a celulelor vii

Principiile de funcţionare ale acestor biodispozitive sunt bazate pe legi fizice, chimice şi biologice în
general. Dar fabricaţia lor este posibilă doar prin utilizarea micro şi nanotehnologiilor. Acesta a fost motivul
esenţial, pentru care dezvoltarea acestor biodispozitive a putut fi pusă în practică mai mult de către ingineri
microelectronişti decât de către biologi.

1. Biodispozitive pentru încapsulare individuală a celulelor vii

În acest domeniu s-a căutat un material suport, biocompatibil cu celulele vii, prelucrabil prin metode
MEMS/NEMS, pentru a furniza locaşuri individuale pentru celule. O celulă izolată în această capsulă poate
fi alimentată cu nutrienţi, iar în final i se pot măsura unii parametri biologici precum: ratele de
asimilaţie/dezasimilaţie, timpul de viaţă, proliferarea.
Unul dintre mediile de implantare unicelulară a fost siliciul nanoporos cu pori de dimensiuni cuprinse între 7
şi 49nm, [81, 82]. Celulele depuse pe

acest substrat au fost celulele secretoare de insulină (insulinome). În paralel s-a studiat comportamentul
acestor celule pe suporturi binecunoscute în biologie: (a) suport din latex şi (b) suport dintr-un material de
referinţă (“petri dishes”). După 8 zile, procentajul de supravieţiure al celulelor insulinome a fost cuprins
între 90-100% pe materialul de referinţă, dar şi pe membrana de siliciu poros, iar pe membrana de latex de
doar 70%. După 4 zile proliferarea celulelor insulinome a fost de acelaşi ordin de mărime, 5×105celule/ml,
pe membranele de Si-poros şi de “petri dishes” şi mult mai mică pe suportul de latex, 2×104celule/ml. După
încă 4 zile (deci 8 zile în total), proliferarea pe suportul de referinţă a ajuns la 4,5×106celule/ml, pe Si-poros
a ajuns la 2×106celule/ml, iar pe latex a ajuns doar la 2,2×104celule/ml, [81].

Următorul pas a fost căutarea unor substraturi cu microcapsule, cu ajutorul cărora să se studieze in vitro
celulele vii, menţinându-le aceeaşi stare morfofuncţională ca în mediul in vivo. Au fost studiate trei tipuri de
substraturi: (a) siliciu, (b) strat de Au depus peste Si, (c) sticlă, toate cu forme ce mimează “cuiburile” in
vivo, în care cresc celulele eucariote. În cele 3 substraturi s-au realizat microcavităţi de 1-40μm prin tehnici
de corodare anizotropă, [83].

Membrana
Citoplasma
Nucleu

Fig.10.16. Comportarea celulelor pe substrat de Siliciu.

S-au folosit măşti hexagonale, pătrate şi circulare pentru creearea unor capsule cu diverse forme. Celulele au
fost plasate în cavităţi şi introduse într-un incubator, unde au fost alimentate cu nutrienţi, astfel încât
condiţiile lor de viaţă să fie cât mai apropiate de cele in vivo. Celulele depuse în aceste mirocavităţi au fost
celulele fibroblaste dermice, prelevate prin biopsia pielii, [83]. Experienţele au demonstrat că:
- celulele fibroblaste aderă bine la toate cele 3 materiale utilizate;
- comportamentul celulelor nu depinde de forma capsulei (haxagonală, circulară, etc.); celulele caută să ia
forma capsulei;
- comportamentul celulelor în timp a dovedit însă o dependenţă de materialul substratului. Cultura de
fibroblaste s-a înmulţit şi a supravieţiut cel mai mult pe suportul de sticlă;
- prin microscopie optică s-a observat că histologia (structura) membranară
şi citoplasmatică a celulei a fost identică cu cea observată la culturile aflate
pe materialul de referinţă “petri dishes”;
- tendinţa generală a celulelor a fost să iasă puţin din alveole pentru a genera un film coerent peste substrat;
în special zona celulei ce conţinea nucleii se bomba deasupra substratului.

2. Micro şi nano instrumente de manevrare celulară

În acest scop au fost împrumutate o serie de dispozitive din diverse domenii şi adaptate, miniaturizate pentru
scopuri biologice: micropompe cu difuzor/confuzor [77], microdoze, microgrippere mecanice [84],
micropipete [85], pulsuri laser pentru aducerea/eliminarea celulelor din microcavităţi [86].
 Fig. 10.17. Secţiune transversală printr-un microgripper tactil.

Gripperele sunt instrumente de manevrare şi asamblare utilizate în tehnică. Microgripperele utilizate în

domeniul biologic trebuie să manipuleze materiale de dimensiuni micronice sau submicronice. În aceste
cazuri actuarea se face utilizând forţe electrostatice sau piezoelectrice, care erau inutilizabile la scară
macroscopică. Adăugând sistemului micromecanic un senzor piezoelectric, ce sesizează “atingerea” şi
eventual o microcameră de luat vederi, se poate obţine un microgripper ca în figura 10.17, care nu numai că
manevrează microelementele, dar şi “pipăie” şi “vede”, [84]. Principiul de funcţionare al actuatorului bio-
termic se bazează pe coeficienţii de dilatare diferiţi ai aluminiului şi siliciului. Când structura este încălzită
consola se încovoaie. Datorită senzorului piezorezistiv incorporat, rezistenţa electrică a stratului de siliciu
este puternic dependentă de stresul mecanic. Astfel, forţa tactilă mecanică este “citită” cu uşurinţă, graţie
unei punţi Wheatstone integrată în consolă.
De asemenea au fost împrumutate din electrochimie tehnici de separare a unor componente celulare:
electroforeza, electroosmoza, dielectroforeza, [87]. Proteinele sunt formaţiuni globulare aranjate în aşa
manieră încât zonele hodrofobe sunt orientate spre interior, iar zonele hidrofile sunt în contact direct cu
mediul apos exterior. De asemenea, aranjamentul grupărilor acide şi bazice ale proteinei este puternic
influenţat şi de pH-ul mediului exterior, adică de concentraţia ionilor de H+. Toate aceste considerente duc la
modelarea globulară a proteinelor. Lanţul proteic are diverse dimensiuni şi diverse încărcături electrice.
Electroforeza proteinelor este influenţată de sarcina electrică, de dimensiuni, de solubilitate şi de activitatea
biologică, fig.10.18.a, [87]. Mobilitatea μ, se defineşte similar, ca fiind raportul dintre viteza unui segment
proteic v, per intensitatea câmpului electric aplicat din exterior, E, deducându-se formula:

µ = v/E = Q/{6()  r} (10.8)

unde se poate constata că mobilitatea creşte cu sarcina globală Q, şi scade cu raza r a proteinei globulare,
depinzând de asemenea de coeficientul de vâscozitate η. Ca aplicaţie la acest studiu se poate observa
electroforeza Acidului Dezoxiribo Nucleic (ADN) în fig.10.18.b.
 (a) (b)
Fig. 10.18. (a) Electroforeza unui lanţ proteic este influenţată şi de încărcătura electrică a segmentelor
proteice, dar şi de masa lor; (b) exemplu – electroforeza ADN-ului.

Micropipetele sunt alte intrumente clasice miniaturizate, fig.10.19.

Fig. 10.19. Micropipete: (a) de dimensiunea firului de păr; (b) pentru manevrări ale organitelor celulare
Pentru a manevra membrana unei celule vii, se utilizează o micropipetă ca în fig. 10.19.b. După o încălzire
bine controlată a unui tub capilar de sticlă sau cuarţ cu diametrul de aproximativ 1 μm se plasează pe
membrană. După răcire, prin conracţia aerului din capilar se poate trage de celulă.

Pentru a măsura activitatea celulară a celulelor miocite prelevate de la broască, cercetătorii au utilizat o
micropipetă ca în figura 10.20, [87]. Este necesar un contact foarte bun pipetă-celulă pentru măsurători
corecte (spre exemplu măsurători ale deschiderii canalelor ionofore de pe pereţii celulari). Acest contact este
obţinut prin sucţiune, când celula miocită (prezentată în stânga) este prinsă de pipetă.

Fig. 10.20.
Micropipete ce
acţionează asupra
membranei unei celule
miocite.
 10.9. Analiza răspunsurilor neliniare ale biosenzorilor

Deoarece biosenzorii conţin elemente traductoare active în combinaţie cu receptori biologici, este de aşteptat
ca răspunsul lor să fie neliniar. În figura 10.21. este prezentat răspunsul tensiune - concentraţie de uree a
unui senzor cu Ir/Pd pe capacitor MOS, raportat de Winquist în 1985, [88]. Analitul măsurat aici este ureea
sangvină. Se observă că răspunsul senzorului prezintă o pantă de aproximativ 0,7mV/mol/l între
1...20mol/l concentraţie de analit. La concentraţii mari de uree se constată o drastică scădere a sensibilităţii
senzorului (explicat prin creşterea pH-ului în stratul de receptori enzimatici). Întrucât însăşi producătorii
acestui senzor constată comportări diferite la nivele "mari" şi nivele "mici" ale concentraţiei de analit, ar fi
de dorit: 1) modelarea acestui răspuns neliniar; 2) stabilirea unei graniţe (unei concentraţii de prag) între cele
două nivele.
Pentru a nu fi tributari nici unei convenţii, cea mai generală metodă, pentru aflarea concentraţiei de prag, ar
fi aplicarea teoremei conducţiei electrice neliniare.
35

30 V _ e x p e r im .
V _ a n a lit ic
25
Tensiune ( mV )

20

15

10

0
0 50 100 150 200 250 300
C o n c e n t r a t ie u r e e ( u m o l / l )

Fig. 10.21. Dependenţa experimentală tensiune-concentraţie de uree (după Winquist [88]); alegerea unui
model analitic prin metoda celor mai mici pătrate (curba punctată).

În acest scop, pentru răspunsul experimental din fig. 10.21, a fost ales ca model de fitare relaţia (2.81):

a c
V (c)  , c>0 (10.9)
1    c

unde V este tensiunea măsurată, c - concentraţia de analit (uree),  - are semnificaţia unui factor de atenuare
a sensibilităţii la nivele mari ale concentraţiei de analit,  - un parametru ce caracterizează neliniaritatea
receptorului şi a - un factor ce caracterizează nivelele mici ale concentraţiei de analit.

Observaţie: Curba experimentală din figura 10.16 a fost trasată prin interpolare (cu funcţii splain de gradul
I), iar curba analitică a fost trasată prin metoda curbelor de regresie, adoptând criteriul celor mai mici
pătrate.

Întrebare: În ce constă interpolarea şi în ce constă metoda curbelor de regresie? Când se foloseşte fiecare
metodă pentru trasarea unei curbe?
Indicaţie: Interpolarea trasează graficul funcţiei prin punctele date, dar ne “forţează mâna” la anumite forme
standard pentru funcţie. Regresia trasează graficul printre punctele date şi putem alege noi modelul funcţiei.
Alegând un criteriu de regresie (spre exemplu metoda celor mai mici pătrate), obţinem parametrii modelului
ales de noi.
Din criteriile de regresie ale curbei analitice au rezultat următoarele valori pentru parametrii de model:
a=0,95mV/mol/l, =0,098(mol/l)-0,78, =0,78. Deoarece modelul (10.9) ales pentru răspunsul
biosenzorului se supune condiţiilor TCEN (vezi clasa acestor funcţii prezentate în paragraful 2.7) se poate
aplica direct rezultatul (2.85) pentru determinarea concentraţiei de prag:

1/ 
1
cT    (10.10)


Rezultă cT=19,01717mol/l. Aflarea unei graniţe cT, poate fi un avantaj pentru descompunerea domeniului
de măsură în două game: una cu sensibilităţi mari (pentru c<cT) şi una cu sensibilităţi mici (pentru c>cT).

În figura 10.22 sunt prezentate răspunsurile curent-concentraţie de Oxigen înregistrate de un Microbial-FET

ce conţine microorganisme producătoare de oxigen: Bacillus Subtilis şi Trichosporon Cutaneum, [89].

600 1400

1200
500

1000
400
Curent Id ( nA )

Curent Id ( n A )

800
I(nA) BacillusSubtillis
300

Icalc(nA) BacillusSubtillis 600

Imas(nA) Trichosporon
200
cutaneum
400

Icalc(nA) Trichosporon
100
cutaneum
200

0
0
0 50 100 150 200 250
0 50 100 150 200 250
mg O2/ l
mg O2/l

(a) (b)
Fig. 10.22. Curbe experimentale şi analitice pentru răspunsul unui microbial-FET: (a) necesar depistării
Bacillus S.; (b) necesar depistării Trichosporon C.

Celulele de Bacillus S. şi Trichosporon C. au fost fixate cu un strat de nitroceluloză în poarta tranzistorului.

Aceste microorganisme au fost puse în contact cu o soluţie conţinând glucoză. Prin metabolismul lor, ele au
generat oxigen, a cărui cantitate a fost măsurată. S-a adoptat tot modelul analitic (10.9). Au rezultat
următorii parametri de model de fitare:
Pentru Bacillus S. : a=18nA/mg, =2,8*10-2(mg/l)-1, =1.
Pentru Trichosporon C.: a=15nA/mg, =9,9*10-3(mg/l)-0,94, =0,94.
Prin aplicarea rezultatului (2.85) au rezultat conform TCEN următoarele concentraţii de prag: cT-
BacillusS=35,71mgO2/l, cT-TrichosporonC=135,61mgO2/l.

Aceste exemple vor să arate că teorema conducţiei electrice neliniare poate fi aplicată şi în cazul
biosenzorilor. Valorile concentraţiilor de prag ce rezultă din această teoremă pot reprezenta graniţe utile, ce
despart domeniile de măsură în două game - cu sensibilitate mare şi cu sensibilitate mică.
 10.9. Perspective de cercetare în domeniul bioelectronicii

O direcţie vizează continuarea combinaţiei de succes dintre biotehnologie şi microelectronică. Se urmăreşte

integrarea pe acelaşi cip a biosenzorului şi a sistemului digital de prelucrare a semnalului. Scopul ar fi
obţinerea unor actuatoare integrate complet şi controlate de nivelul analitului în sânge. S-ar putea realiza
actuatoare, care să furnizeze automat anumite medicamente în sânge, sau micropompe de declanşare a
dializei, [2].

O altă direcţie de cercetare se bazează pe observaţia făcută de Scheller [2] în legătură cu procesarea de
semnal făcută la nivel enzimatic. Există două tipuri distincte de enzime ce pot realiza suma matematică a
semnalelor generate de doi senzori distincţi [2]. De asemenea, s-a realizat diferenţa şi produsul de convoluţie
a două semnale cu ajutorul a două enzime distincte. Dacă acest lucru va fi făcut în viitor la o scală mică de
integrare şi cu o viteză de răspuns superioară circuitelor digitale, vom asista în viitor la dezvoltarea
biocalculatoarelor.

Modelarea răspunsurilor biosenzorilor prezentată aici este doar o provocare. Dacă un biosenzor are un
comportament neliniar, cu atât mai mult un organism viu are. Modelarea răspunsurilor în lumea biologică şi
în special în medicină este un teren neatins încă. Utilitatea lor ar fi imensă. Un exemplu: medicul analizează
răspunsul unui electrocardiograf doar calitativ. Acest răspuns s-ar putea modela cu parametri ce ar indica
elasticitatea vaselor de sânge, timpi de comutaţie, amplitudini - parametri ce ar putea duce la un diagnostic
optimizat.

Aplicaţii ale TCEN sunt interesante mai ales în analiza răspunsurilor lumii vii. Spre exemplu, dozarea
medicamentelor ar putea fi făcută pe baza stabilirii concentraţiei de prag. Organismul uman prezintă o
anumită reactivitate biologică la un medicament. Dacă se administrează în concentraţii prea mici,
organismul nu "simte" nimic. Peste o doză "prag" reactivitatea începe să se facă simţită. În viitor s-ar putea
dovedi o reactivitate chiar şi sub prag. Parţial s-a demonstrat acest lucru. Scăzând concentraţia
medicamentului foarte mult, s-a ajuns la stabilirea unor diluţii foarte înalte (homeopatice), la care
reactivitatea organismului creşte din nou. Aceste concentraţii, sau în celălalt caz, diluţii prag, ale unor
medicamente, ar putea fi extrase cu TCEN.

Dezvoltări în direcţia electrofiziologiei. Proprietăţile fundamentale ale neuronilor constau în generarea şi

conducerea impulsurilor electrice nervoase. Un stimul cu intensitatea sub prag nu se propagă. Asemănarea
conducţiei electrice intraneuronale cu dispozitivele MOS este frapantă. Între doi neuroni conducţia se face
prin intermediul mediatorilor chimici şi a neurotransmiţătorilor (substanţe ca acetilcolina, dopamina etc).
Iată de ce aceste substanţe sunt atât de intens cercetate cu ajutorul biosenzorilor. Dar nu numai neuronii, ci
toate celulele au comportamente electrice: conducţia prin canalele ionofore, încărcătura electrică a mediului
micelar, electroforeza proteinelor sunt doar câteva exemple.

De asemenea, deosebit de interesantă ar fi modelarea în domeniul electronicii celulare şi a transmiterii

semnalelor biologice. Există o transmisie la nivel intracelular (prin mesagerii secunzi spre receptorii
nucleari), o transmisie intercelulară (prin circulaţia sangvină a analiţilor) şi apoi o transmisie globală între
organe. Electrofiziologii au avansat mult în ultimele decenii, reuşind prin observaţii directe să explice unele
fenomene electrice ce apar în funcţionarea celulelor. Şi instrumentele puse la dispoziţie de nanotehnologii i-
au ajutat. Însă ceea ce lipseşte în acest domeniu este modelarea. O stăpânire cantitativă a fenomenului la
nivel celular şi apoi globală, ar fi cheia unei medicini moderne. Este de aşteptat ca această modelare să fie
extrem de dificilă, întrucât organismul are diverse metode de adaptare printr-un număr extrem de mare de
feed-back-uri. De aceea ele trebuie să debuteze treptat: mai întâi la nivel celular şi în cele din urmă la nivelul
ansamblului organismului viu.

Părerea personală a autorului acestei cărţi este că în viitor vom asista la o convergenţă a ştiinţelor într-un
mod surprinzător. Dacă în trecut, materia acestei lumi a fost studiată din unghiul chimistului, al fizicianului,
al biologului, al electronistului, astăzi asistăm la o superspecializare pe domenii extrem de înguste:
electronişti specializaţi doar pe tranzistoare SET, sau doar pe nanotuburi de carbon, ori biologi care studiază
doar un anumit organit celular. Ironia soartei este că electronistul care aprofundează mult nanotuburile le
redescoperă printre proteinele din canalele ionofore celulare, iar biologii sunt forţaţi să dea explicaţii despre
fenomene electrice celulare. Probabil că doar conlucrarea acestor cercetători va asigura succesul în viitor.