Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
LEXICOLOGIA
Disciplină ştiinţifică (relativ recentă în raport cu lexicografia) care se ocupă de studiul
lexicului* (“vocabularului”) unei limbi din diferite perspective şi cu diferite metode.
Definirea cuvântului* este o problema esenţială pentru lexicologie şi, în general, unitatea
lexicală este considerată izolat de context sau de enunţ, a cărui importanţă este doar
implicată. Lexicologia tradiţionala ia ca unitate de bază cuvântul, studiat fie sub aspectul
sensului (mai ales al schimbărilor de sens, vezi SEMANTICĂ; ONOMASIOLOGIE), fie sub
aspectul originii (stabilirea etimonurilor şi a originii lor, (vezi ETIMOLOGIE). Pana la
apariţia semanticii, lexicologia a fost singura care s-a ocupat de problemele semnificaţiei in
lingvistică. Lexicologia a introdus descrierea câmpurilor* semantice, aplicând atât
abordarea semasiologică*, cât şi pe cea onomasiologică*. Lexicologia dobândeşte
autonomie începând cu Ferdinand de Saussure, care considera cuvântul ca facând parte
dintr-o structură, iar sensul cuvântului se defineşte negativ, în funcţie de raporturile în
care e angajat cu alte cuvinte.
Elaborarea metodelor de analiza semică are tendinţa de a transforma lexicologia într-o
semantică lexicală, cu preocupari în mod esenţial taxinomice. Cercetările lexicologice
s-au dezvoltat şi se dezvoltă în continuare în directia lexicologiei statistice. In direcţia
formalizării şi informatizării merg şi cercetările utile în lexicografia computerizată. Ca şi
lexicografia, lexicologia se ocupă de definirea sensului (vezi DEFINITIE). In sens foarte
larg, lexicologia cuprinde studiul tuturor mecanismelor de formare a unor crea ţii lexicale
noi (vezi DERIVARE; COMPUNERE; CONVERSIUNE). Prin preocuparile sale,
lexicologia este în mod esenţial eterogenă şi interdisciplinară.
Angela BIDU-VRĂNCEANU,
Cristina CĂLĂRAŞU (e.a.)
Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 273-274.
LEXICOLOGIA
Ca ramură a lingvisticii, lexicologia studiază sistemul lexical al limbii, adică felul cum este
organizat, cum funcţioneaza, cum se schimbă şi cum se imbogăţeşte vocabularul unei limbi.
Lexicologia este deci studiul ştiinţific al vocabularului (sau al lexicului).
Din punctul de vedere al relaţiei temporale, lexicologia, ca şi alte discipline lingvistice,
distinge o :
- lexicologie sincronică sau descriptivă, care îş propune să studieze stadiul actual al
sistemului lexical ;
- lexicologia diacronică sau istorică, urmăreşte evoluţia sistemului lexical de-a lungul vremii.
Cele două aspecte ale studiului lexicologic se completează, în sensul că descrierea sistemului
lexical actual se bazează pe datele furnizate de studiile istorice, în timp ce studiul diacronic se
serveşte, ca termen de comparaţie, de stadiul actual al sistemului lexical.
Ramurile lexicologiei
Lexicologia cercetează structura şi dinamica vocabularului pe trei coordonate : materialitatea,
semnificaţia şi originea.
Dupa aceste coordonate, pot fi identificate, din punct de vedere metodologic, trei ramuri ale
lexicologiei : Morfonemia, semantica şi etimologia.
1. Morfonemia studiază structura materială a componentelor vocabularului, realizarea
sonoră şi grafică a cuvintelor, structura silabică şi cea morfematică, variabilitatea
formelor.
2. Semantica lexicală (semasiologia), după cum considera Marcel Brèal (Essai de
sémantique. Science des significations, Paris, 1897), studiază sensul cuvintelor,
semnificaţia lor, dinamica sensurilor.
3. Etimologia se ocupă de biografia cuvintelor, adică: parcurgând istoria unui cuvânt
de la existenţa sa actuală până la origini.
Vasile Şerban, Ivan Evseev,
Vocabularul românesc contemporan,
Facla, Timişoara, 1978, p. 13.
LEXICOLOGIA este disciplina ştiinţifică al cărei obiect de studiu este lexicul, fie lexicul
de la un moment dat, studiat în scopul observării modului lui de funcţionare, al stabilirii
seriilor de unităţi lexicale, clasificate dupa criterii variate, şi al observării structurilor lor
semantice şi morfematice, fie lexicul observat în constituirea şi evoluţia lui, în toate
perioadele de dezvoltare a limbii române, de la româna comună până astăzi.
Din definiţia lexicologiei rezultă următoarele aspecte generale, corelate cu noţiunile
implicate:
Ştefan Gencărău SUPORT DE CURS: LEXICOLOGIE
LEXICOGRAFIA. Disciplină lingvistică elaborată treptat, care a apărut mai intâi (sec. al
XVI-lea) prin practica alcătuirii diverselor dictionare" pentru anumite limbi) şi, mult mai
târziu (sec. al XX-lea), ca tehnică elaborată şi comentată de alcătuire a dicţionarelor, domeniu
al lingvisticii* aplicate. In mod concret, având în vedere alcătuirea dicţionarelor, lexicografia
este foarte veche, datând din epoci îndepartate, când glosarele sau nomenclaturile nu erau
publicate (...) Pentru limba română se cunosc unele dicţionare mai vechi, nepublicate (dintre
care ~Anonymus Caransebiensis, datând de la sfârsitul sec. al XVII-lea ori inceputul sec. al
XVIII-lea); Lexiconul de la Buda este primul dicţionar publicat, în 1825; de la sfârşitul sec. al
XIX-lea, apar numeroase dicţionare, chiar dacă multe dintre ele ramân numai cu valoare
istorica (...) Ca ştiinţă a elaborării dicţionarelor, lexicografia a apărut şi s-a dezvoltat în
ultimele decenii ale sec. al XX-lea. Ea presupune perfectarea tehnicii concrete, practice şi
intuitive de clasificare alfabetică a cuvintelor, de grupare a sensurilor, de ilustrare a acestora
cu citate; dar, mai ales, apare necesitatea unei conceptii teoretice privind definirea unitatii
lexicale, tipologia definiţiei în corelare cu un anumit tip de semantică. In momentul de faţă,
se dezvoltă lexicografia computerizată sau lexicografia asistată de ordinator, preocupată de
tehnicizarea şi ameliorarea tuturor etapelor premergatoare alcătuirii dicţionarelor: documen-
tarea textuală, stocarea bazelor de date, elaborarea de programe cu scopul de a ajuta
redactarea din perspectiva unei coerenţe textuale a dictionarului. In Franta, de ex., s-au
elaborat tehnici informatice de cercetare a unui corpus vast, de stabilire a conditiilor de
utilizare a cuvintelor şi a sensurilor; sunt cercetate 90 până la 180 de milioane de ocurenţe, un
numar mare de texte (2 000) şi de scriitori (900), pe baza cărora s-a elaborat la Nancy
FRANTEXT-ul pentru TLF („Tezaurul Limbii Franceze"). Dezideratul elaborării unei
lexicologii computerizate preocupă majoritatea centrelor de cercetare lexicografică şi
lexicologică din Europa şi din alte părţi.
Angela BIDU-VRĂNCEANU,
Cristina CĂLĂRAŞU (e.a.)
Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 272
sintaxă şi este totodată, unitate principală a lexicografiei (sau a disciplinei care se ocupă
cu întocmirea dicţionarelor).
John LYONS, Introducere în lingvistica teoretică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p. 221.
CUVÂNTUL.
Faţă de enunţ, cuvântul are un statut privilegiat, în măsura în care aparţine atât sistemului
(în calitatea sa de „semn lingvistic stabil"), cât şi comunicării (ca parte a enunţului - text,
rezultat al actului enunţiativ), pe când enunţul (constituit în virtutea sistemului), nu este decât
text - produs, concret, al enunţării, al actului discursiv.
Cuvântul, unitate a sistemului
Ca parte a sistemului, în virtutea complexităţii specifice, cuvântul este implicat in diversele
subsisteme configurate prin variatele tipuri de opoziţii. Ca unitate lexicală, aparţine
vocabularului şi funcţioneaza în virtutea complexelor relaţii care organizează această parte a
limbii. Orice cuvânt se situează in raport cu celelalte prin particularităţile privind
posibilităţile de asociere, ceea ce îl implică în organizarea gramaticală a limbii. Unitatea
lingvistică „cuvânt" aparţine în egală masură lexicului şi gramaticii.
Spre deosebire de cuvânt, enunţul (ca realizare concretă), în calitatea sa de „produs"
circumstanţial determinat al performanţei lingvistice, nu aparţine sistemului,de care este însă
dublu dependent: prin obligativitatea prezenţei cuvintelor, a unităţilor lexicale (realizarea
oricărui act comunicativ este condiţionată de utilizarea cuvintelor, în situaţii speciale, măcar a
unui cuvânt), dar şi prin determinările de organizare (generatoare şi ele de informaţie) impuse
de sistem.
Cuvântul, semn lingvistic autonom
Deşi, ca realitate a limbii, cuvântul se impune cu evidenţă intuiţiei oricărui vorbitor al
unei limbi, conceptualizarea lui se revela - şi istoria limbii o dovedeşte cu prisosinţa - a fi
dintre cele mai dificile. In cazul cuvântului, dificultatea principală derivă din confruntarea cu
textul, care scoate în evidenţă dinamica sistemului lingvistic. Ca realitate a limbii,
specificitatea cuvântului, unitate biplana, presupune identificarea lui în raport cu alte entităţi
lingvistice care satisfac condiţia de semn lingvistic, stabilirea deosebirilor faţă de morfem şi
enunţ.
Diversele încercări de definire a cuvântului scot în evidenţă particularitatea de entitate
biplană. In calitatea sa de semn lingvistic, cuvântul asociază un semnificant (o componenta
fonică) cu un semnificat (reprezentat printr-o anumită informaţie), ceea ce il situeaza în
categoria elementelor care fac posibilă comunicarea. Delimitarea cuvântului în raport cu alte
entitati ale limbii care satisfac aceasta conditie invoca particularitati privind unitatea şi
autonomia (relativă a) unitatilor lingvistice care i se subordoneaza.
Caracterul unitar se manifestă - în mod diferit - la nivelul celor doua planuri. Sub
aspectul semnificantului afirmarea caracterului unitar are în vedere un anumit grad de
fixitate: componenta „fizică", materială a a unui anumit cuvânt este reprezentată de un
element sau o secvenţă fonică, obligatoriu aceeaşi, ceea ce presupune asocierea, în aceeaşi
ordine de succesiune, a aceloraşi unităţi afonice (comp., de pilda, car şi rac, mozaic ~i
mozaic), condiţie satisfăcută numai în parte în cazul cuvintelor flexibile, fiecare formă
flexionara deosebindu-se (cf. pom, pomi, floare, flori), cel puţin partial, de celelalte. La
nivelul semnificatului, unitatea este rezultatul cuprinderii într-un ansamblu global, prin
amalgamare, a informaţiei complexe reprezentand sensul sau semnicaţia entităţii cuvânt.
Caracterul autonom al cuvântului se manifestă în mobilitate, şi în capacitatea de
deplasare a acestei unitaţi a limbii în interiorul organizarii „semnului extins" reprezentat prin
enunţ.
Gramatica limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 2005, p.7-8.
LEXEM.
(…) cuvintele care apar în propoziţii au anumite proprietăţi accidentale (ex. Substantivele
sunt fie la singular, fie la plural, verbele sunt la prezent, trecut sau viitor şi aşa mai
departe); iar paradigmele întocmite de gramatician (şi listele) de elemente neregulate )
descriu formele cuvintelor din diferite clase. Lexemele (cuvintele gramaticii tradiţionale)
sunt unităţi subiacente invariante abstrase din proprietăţile lor accidentale : lexemele sunt
substanţe care apar în diferite(le) forme accidentale ale cuvintelor (…)
John LYONS, Introducere în lingvistica teoretică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, p. 223-224).
LEXIC/VOCABULAR
Potrivit interpretărilor din lucrările de referinţă apărute în ultimul deceniu, lexicul reprezintă
totalitatea cuvintelor dintr-o limbă. Se consideră a fi o unitate abstractă pentru că este greu de
delimitat şi, mai ales, de analizat, atât din cauza unor dificultăţi de ordin cantitativ, cat şi
datorită mobilităţii şi varietăţii cuvintelor dintr-o limbă. Cea mai concretă şi accesibilă
reprezentare a lexicului unei limbi ne este dată de dicţionarele monolingve (…) In aceste
condiţii, se procedează la delimitări cantitative şi calitative; dintre acestea, se impune distinctia
dintre lexicul comun, cuprinzând cuvintele care asigură întelegerea sau intersubiectivitatea
dintre vorbitori şi lexicul specializat, care însumează diverse terminologii. Interpretarea
lexicului ca fiind alcătuit din lexic comun şi lexic specializat face mai puţin abstract acest
concept, deşi el reprezintă un sistem potenţial.
O modalitate de a face accesibilă analiza lexicală opune lexicul vocabularului sau
vocabularelor. Vocabularul s-ar reprezenta prin diferite (sub)mulţimi de cuvinte, delimitate
din diferite puncte de vedere din ansamblul lexical al unei limbi.
Numeroşi lingvişti (…) consideră că delimitarea vocabularului sau vocabularelor se face în
funcţie de manifestarea concretă a cuvintelor în discurs, ceea ce le imprimă caracteristica de
realitate istorică şi culturală. În metalimbajul multor lucrări din domeniu, această distincţie
teoretică nu mai este făcută, termenii lexic şi vocabular fiind consideraţi (cvasi)sinonimi (…).
Se poate numi lexic al limbii române contemporane mulţimea cuvintelor în uz începând cu
mijlocul secolului al XIX-lea, de când datează modernizarea aspectului cult, literar al românei
(o modernizare manifestată la nivel lexical, cu consecinţe asupra sintaxei.
Angela BIDU-VRĂNCEANU,
Narcisa FORĂSCU, Limba română contemporană. Lexicul, Humanitas, Bucureşti, 2005, p.13-14.
redus numeric (optiunile diverşilor autori variază în jurul cifrei de o sută de cuvinte),
desemnând în primul rând, realităţi locale, necunoscute romanilor. Este vorba despre
termeni referitori la configuraţia terenului, (groapă, mal, .măgură), vegetaţie (brad,
mazăre, mugure, sâmbure, strugure), faună (măgar, balaur, viezure, raţă, barză,
cioară).
In multe cazuri termenul autohton nu a dislocat termenul corespuzător latin, ci s-a
constituit într-un sinonim marcat al termenului generic latin:
piatră (lat.) / cremene,
râu (lat.) / bâlc (cu sensul de „pârâu"„)
lână (lat.) /bască (cu sensul de „lână tunsă de pe o oaie",
casă (lat.) /argea (cu sensul de „colibă sub pământ ",
Cronologic, a doua influenţă exercitată asupra lexicului latin în toate ariile romanice o
constituie aceea a populaţiilar migratoare care au fost asimilate de popu laţia romanizată.
Această influenţă formează, în organizarea lexicului, ceea ce se desemnează prin aşa-
numitul superstrat. In limbile romanice occidentale acesta este reprezentat de termenii
împrumutaţi de populaţia romanică de la populaţiile germanice care au pătruns în
Imperiul Roman de Apus (în etape succesive, pâna la cucerirea Imperiului şi la
distrugerea lui ca entitate statală). In limba română, superstratul este reprezentat de
elementele de origine slavă veche, împrumutate de populatia romanizată locală, între sec.
6 şi 11, de la slavii care au pătruns şi s-au stabilit în aceste regiuni.
VOCABULARUL REPREZENTATIV
Prin vocabular reprezentativ se desemnează ansamblul cuvintelor selectate pe baza
asocierii succesive a trei criterii de selecţie; cele trei criterii nu sunt simultan obligatorii:
frecvenţă, bogăţie semantică, şi putere de derivare.
Asemănarea cu fondul principal de cuvinte este dată întâi de cele trei criterii.
Deosebirea se remarcă atât din faptul că, pe câtă vreme criteriile de delimitare a fondului
principal, criteriile sunt considerate simultan obligatorii, cât şi din faptul că vocabularul
reprezentativ prezintă partea cea mai importantă din punct de vedere funcţional a
vocabularului.
Se consideră că termenii din vocabularul reprezentativ nu sunt selectaţi numai pe baza
bogăţiei semantice şi a puterii de derivare, ci pe baza frecvenţei.
Marius Sala socoteşte că, în fapt, în locul criteriului frecvenţei, pentru fondul principal
se foloseşte în fapt criteriul vechimii.
Vocabularul reprezentativ însumează 2 581 de cuvinte faţă de 1419 câte inventariază
fondul principal lexical.
Pentru identificarea vocabularului reprezentativ, s-a folosit dicţionarul realizat de A.
Juilland, P.M.H. Edwards, Ileana Juilland, Frecvency Dictionary of' Rumanian Words,1965).
Demersul de stabilire s-a realizat prin raportare la domeniul romanic iar colectivul
coordonat de Marius Sala a identificat:
207 cuvinte care se selectează pe baza (în respectul) celor trei criterii,, anume
frecvenţă, derivare şi semantică, dintre care: ac, a aduce, a aduna, a alcătui
468 de cuvinte respectă două criterii, anume frecvenţă şi semantică, dintre care: a
abate, accident, activ, adânc, a auzi
162 de cuvinte respectă două criterii, adică frecvenţă şi derivare, dintre aceste
cuvinte: a adormi, albastru, a aluneca, barbă
112 cuvinte se detaşează după două criterii, anume semantică şi derivare, dintre
acestea: a adânci, a afuma, aţă.
1070 de cuvinte se detaşează pe baza unui singur criteriu, anume criteriul frecvenţei,
dintre aceste cuvinte: absolut, abur, acel.
252 cuvinte pe baza criteriului semantic, dintre acestea: acord, a aşterne, atac.
310 cuvinte pe baza criteriului derivare, dintre acestea: a acri, albină, alună, arici.
Vocabularul reprezentativ cuprinde, din punct de vedere etimologic:
Comparaţia cu celelalte limbi romanice indică faptul că numărul cuvintelor de origine latină
moştenite este acelaşi:
146 de cuvinte moştenite sunt selectate în toate vocabularele reprezentative: dintre
acestea: alter, altus, aqua, arbor, arcus.
23 de cuvinte, deşi sunt moştenite de toate limbile romanice, nu s-au regăsit în nici un
vocabular reprezentatitv, dintre acestea: aratrum, balteus, carpinus.
Vezi Marius SALA (coord.), Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Editura
Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988.
Vocabularul pasiv este format din cuvinte cunoscute sau recunoscute de către unul şi
acelaşi vorbitor, dar neîntrebuinţate.
O parte din vocabularul activ se regăseşte la toţi vorbitorii şi este egală cu cuvintele cele
mai frecvente, care asigură comunicarea şi înţelegerea. O altă parte însă variază în funcţie
de profesiune şi de alte aspecte socio-culturale, diferit manifestate de la un individ la altul.
În vocabularul pasiv se regăseşte o zonă mai apropiată de cea activă care cuprinde cuvinte
recunoscute şi înţelese de mai mulţi vorbitori. Aici se plasează şi aşa-numitele disponibilităţi
lexicale într-un depozit de cuvinte care pot trece uşor în zona activă a vocabularului în
funcţie de diferite aspecte ale comunicării. Tot în vocabularul pasiv intră, în funcţie de
vorbitori, cuvinte din alte terminologii decât cele cu care operează aceştia în mod obişnuit.
SUBSTRATUL
Clasă de lexic după criteriul etimologic, privită ca element autohton şi detaşată în funcţie de
principii precum:
a. Tot ce nu poate fi explicat ca provenind din latină sau ca împrumut din limbi străine,
b. Comparaţia cu limbile balcanice şi cu armeana
c. Comparaţia cu oricare dintre limbile indo-europene vechi sau moderne din care româna
nu a putut împrumuta direct sau mijlocit.
A fost abordat de B.P.Hasdeu, Ovid Densusianu, Th.Capidan, G.Giuglea, dar mai ales
de către I.I.Rusu care stabileşte o listă de cuvinte de origine traco-dacică, dintre care 90 nu se
găsesc în albaneză, ci numai în română, dintre acestea: aprig, arunca, băiat, bucura, dărâma,
gard, leagăn, răbda, mare, rezema, tare, vatră, zestre.
Pentru I.I.Rusu, cel mai important cercetător al elementului autohton, substratul însumează
174 de cuvinte.
Termenii de substrat sunt în uz general sau local pentru noţiuni esenţiale, precum:
Animale şi ocupaţii legate de creşterea lor: măgar, murg, mânz, stână, baci
Hidronime: Argeş, Buzău, Cerna, Criş, Dunăre, Jiu, Lotru, Olt, Mureş, Prut, Someş, Timiş,
Tisa
Această clasă de lexic detaşată după criteriul originii reprezintă parte din stratul care a
interacţionat cu lexicul autohtonilor. Nu se confundă în totalitate cu fondul latin al limbii
române, fiind partea cea mai veche a acestuia. Cuvintele moştenite direct din latină ating peste
20% din totalul lexicului românesc. Procentul de cuvinte moştenite din latină în franceză este
similar; Dictionnaire étimologique de la langue française editat în 1932 de Oscar Block
cuprinde tot 20% cuvinte moştenite în franceză din latină.
Pentru a evidenţia ponderea elementului latin în lexicul limbii române, Dimitrie Macrea
întreprinde cercetarea statistică a lexicului inventariat în trei dicţionare româneşti din secolul
XIX şi XX. Cele trei dicţionare sunt:
Dicţionarul lui Cihac (1870, 1879),
Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească", (CDE), partea I al lui
I.A. Candrea, 1931
şi Dictionarul limbii române moderne, 1958 (DLRM).
Pentru dicţionarul lui Candrea, Dimitrie Macrea pune în discuţie 55 de grupe etimologice,
dintre care doar 11 depăşesc 1 % (un procent)
Din cele 14 grupe de cuvinte din DLRM care depăşesc un procent, după criteriul etimologic,
e important de evidenţiat că:
a. grupa cuvintelor de origine latină însumează 9920 de cuvinte, dintre care 1849 de
cuvinte moştenite şi 8071 derivate pe teren românesc şi variante, ponderea acestora
fiind de 20,02%
b. 3959 de cuvinte sunt vechi slave, dintre acestea 1133 sunt împrmutate şi 2826
sunt cuvinte derivate pe teren românesc; ponderea acestora fiind de 7,98 %
c. 1073 de cuvinte sunt de origine maghiară, dintre care 443 sunt împrumutate,
iar 630 sunt derivate şi variante; ponderea acestora fiind de 2,17 %.
d. 1827 de cuvinte sunt de origine turcă, dintre acestea 1048 sunt împrumuturi,
iar 779 sunt derivate şi variante; ponderea acestora fiind de 3,62 %
e. 19129 de cuvinte sunt de origine franceză, dintre care 12770 sunt
împrumutate, iar 6359 sunt derivate şi variante; ponderea acestora fiind de 38,42
%
f. 1186 sunt cuvinte latine literare, din care 738 sunt împrumutate şi 448 sunt
derivate şi variante; ponderea acestora fiind de 2,39 %
g. Şi tot astfel:
Dacă urmărim statistica lui Macrea după originea cuvintelor, ordinea grupelor este:
Total
Grupa după origine cuvinte Pondere
Franceze: 19129 38,42
Latine: 9920 20,02%
Vechi slave: 3959 7,98%
Turceşti: 1827 3,62%
Bulgăreşti: 1391 1,57%
latine literare: 1186 2,39%
Neogreceşti: 1172 2,37%
Maghiare: 1073 2,17%
Germane: 878 1,77%
Italiene: 851 1,72%
Bulgaro-sârbeşti: 747 1,51%
Origine
necunoscută: 2770 5,58%
Origine nesigură: 1349 2,73%
Onomatopeice 1108 2,24%
Dacă urmărim aceeaşi statistică după ponderea fiecărei grupe, atunci avem:
De asemenea, analizând lexicul poeziilor lui Mihai Eminescu, Dimitrie Macrea distinge
32 de origini diferite, respectiv 32 de grupe de lexic după origine. Acceptând etimologiile
propuse de Cadrea în Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească", Dimitrie
Macrea ajunge la următoarea situare a celor 32 de grupe ale lexicului poeziilor lui
Eminescu:
sau superstratul, ce se adaugă românei comune în secolele IX-XII este de origine slavă. Faptul
că influenţa slavă s-a exercitat mai târziu, deşi contactul cu slavii începe în secolul VI, e
confirmat de acţiunea diferită a principalelor legi fonetice asupra cuvintelor de origine latină şi
în raport cu cuvintele de origine slavă (compară: lat. canto, cântcî, cu sl. hrană, lat. Solem,
soare cu sl. milă).
Date statistice confirmă că 21,49% din vocabularul de bază e de origine slavă.
Dacă elementele slave vechi pătrund până în secolul XII, elementele din slava
bisericească, numite elemente slavone, pătrund până în secolul XVII.
La influenţa slavă veche se adaugă în mai mică măsură influenţa slavă locală, respectiv, în
Banat, influenţa locală a graiurilor sârbeşti, în sudul ţării: influenţa bulgărească, în N-Estul ţării,
influenţa ucraineană, în partea de est, în unele epoci, influenţa polonă.
deal, drum, izvor, nisip, praf, boală, gât, glas, obraz, plete, poală, ştirb, trup, topor,
pomană, lene, spor, hrăni, iubi, treaz, ţeapăn, babă, ceas, poveste, puşcă, ramă, sută.
ÎMPRUMUTURILE LEXICALE
Astfel, au intrat în română şi sunt răspândite mai ales în Muntenia, cuvinte de origine
bulgară precum a ciupi, a prăşi, sită, şindrilă:
Au pătruns pe cale populară, începând cu secolul XV, cuvinte sârbo-croate precum:
diedă (bunic), gost (oaspete), iorgovan (liliac), tetă (mătuşă), tuluz (tulpină de porumb).
Din ucraineană au pătruns, în secolele XII-XIII, cuvinte precum: cuşmă, hulub, hrib,
horn.
În prima jumătate a secolului XIX, în timpul Regulamentului Organic, au pătruns în
română cuvinte de origine rusă care erau la origine cuvinte latin-romanice, mai ales pentru
terminologia militară şi administrativă: artilerie, cavalerie, infanterie, administraţie, comitet,
constituţie. Influenţa rusă a revenit şi după 1944, când în română au intrat termeni precum:
combină, combinat.
Împrumuturi maghiare
Între limba română şi limba maghiară s-a stabilit o influenţă reciprocă care s-a limitat la
lexic. Influenţa lexicală maghiară este în cea mai mare parte de natură populară, în parte însă şi
de natură cultă. Imprumuturile de natură cultă sunt legate de administraţie, de lexicul juridic, de
armată şi de viaţa de curte. Documentar, primul element lexical de origine maghiară în română
este cuvântul hotar, atestat în 1392, celelate elemente lexicale de origine maghiară în română
fiind mai târzii.
Împrumuturile din maghiară sunt mai numeroase în partea vestică a ţării, fără ca lexicul
de origine maghiară să se reducă doar la varietăţile dialectale ale românei. Încă în secolul XIX,
cuvinte de origine maghiară se regăsesc în uzul comun în partea sudică a ţării şi pătrund şi în
diverse opere lexicografice, dintre acestea: altoi, a altoi, beteşug.
Împrumuturile turceşti
Se disting două etape ale influenţei turceşti asupra lexicului românesc.
Prima etapă aduce cuvinte de origine pecenegă şi cumană. De la pecegeni avem câteva
toponime ce conţin numele sau radical din numele lor: Peceneaga, Peceneagul, Pecenişca,
Pecenevra.
Lexicul de origine cumană este mai numeros, fiind de natură:
toponimică: Comana, Comanca, Caracal, Teleorman (tele şi orman: pădure nebună, pădure
deasă, sălbatică)
antroponimică: Aslan, Baraban, Bărăgan, Caraiman, Talabă, Ulmeş.
A doua etapă a influenţei turceşti începe odată cu invazia turcilor osmanlii în
Balcani, această etapă este cunoscută sub denumirea de influenţă turcă otomană
antefanariotă şi fanariotă. Lexicul din această etapă priveşte domenii precum:
casa şi locuinţa: acaret, balama, cearşaf, cerdac, chibrit, divan, duşumea,
hambar, iatac, odaie
mâncăruri şi băuturi: baclava (plăcintă cu miere sau zahăr, cu nuci sau migdale),
cafea, caimac, ciulama, ciorbă, ghiveci, iahnie, iaurt, musaca, magiun, pastramă, pilaf,
rachiu, sarma, telemea, trufanda, tutun
îmbrăcăminte: anteriu, basma, ciorap, maramă, şalvari
faună şi floră; abanos, dovleac, dud, pătlăgea, zambilă, bursuc, catâr
minerale: chihlimbar, fildeş, sidef
comerţ: chilipir, cântar, dugheană, muşteriu, ciubuc, para, raft, tarabă, tejghea
meserii şi unelte: băcan, boiangiu, calup, cazangiu, cazma
însuşiri: ageamiu, fudul, lichea, peltic, pişicher, şiret, tembel, ursuz, zevzec
noţiuni abstracte: berechet, belea, bucluc, cusur, hal, hatâr, huzur, moft
Cuvintele de origine turcă au ajuns azi arhaisme, întrebuinţarea lor are un rol stilistic,
preponderent ironic; Satisfac necesităţi stilistice mai ales împrumuturile din domeniile
îmbrăcăminte, comerţ, meserii, mâncăruri.
Împrumuturi greceşti
Unităţile lexicale de origine grecească pătrund în română mai ales prin limbi
intermediare chiar dacă a existat un contact direct între greacă şi română. Se disting
Ştefan Gencărău SUPORT DE CURS: LEXICOLOGIE
astfel, după limba prin care au pătruns şi după epoca în care s-a produs contactul
lingivsitc:
a. Cuvintele de origine greacă pătrunse prin intermediul latinei. Se înregistrează 408
cuvinte de origine greacă păstrate în majoritatea limbilor romanice, dintre care
aproximativ 42 de astfel de cuvinte de origine greacă păstrate prin intermediul
latinei se atestă în română:
Împrumuturi germane
De altă părere sunt Ovid Dencusianu şi Al.Rosetti, pentru care, cantitativ, lexicul
de origine germanică este redus.
Lexic de origine germană se identifică, după secolul XVIII pentru domenii ca:
Împrumuturi franceze
Se produc mai ales în secolele XVIII şi XIX şi ca urmare a modernizării societăţii
româneşti.
O schimbare a lexicului românesc administrativ şi politic se înregistrează la
începutul secolului XIX, aceasta fiind, după cum susţine Klaus Bochman, atestată de
presa românească a vremii.
Introducerea limbii franceze ca limbă obligatorie în şcoală în Ţara Românească,
prezenţa unor intelectuali francezi în Moldova şi în Ţara Românească, întemeierea
Colegiului „Sfântul Sava” de la Bucureşti, dezvoltarea teatrului românesc, traducerile şi
progresul terminologiilor ştiinţifice explică împrumuturile din franceză în secolul XIX.
Contactul direct cu oameni politici, artişti, oameni de ştiinţă, studii în Franţa ale
tinerimii vremii, toate acestea au determinat nu numai împrumuturile din franceză, cât
mai ales o redescoperire a fizionomiei romanice a limbii române.
Sunt considerate împrumuturi recente din franceză, dar prin recente înţelegem
acum aproximativ 70-80 de ani : abajur, abandon, aberant, abilitate, abject, balet, a
blama, broşă, buton, cinema, comunicativ, condescendenţă, facilitate, fascinant, sabota
veleitar, zoomanie etc.
Împrumuturi italiene
Împrumuturile italiene sunt atestate începând cu secolul XVIII, sunt favorizate de
orientările secolului XIX (a se vedea aici mai ales italienismul lui I.H.Rădulescu).
Împrumuturi din italiană se înregistrează în:
terminologia muzicală: allegro, allegretto, alto, andante, solo, tenor, trio, vivace
domeniul financiar bancar şi economic: acont, agenţie, bancă, bilanţ, fisc
terminologia alimentară, arhitectură, medicină, marină: ancoră, basorelief,
campion, capodoperă, spaghete, reumatism, stindard
Dintre acestea:
Artist, -ă din fr. artiste, it. artista
A opera: din fr. opérer, lat., it. operare
Operă1: cu sensul de Acțiune conștientă îndreptată spre un anumit scop, din lat., it
opera
Óperă2, opere, s.f. Compoziție muzicală scrisă pentru solişti, cor şi orchestră pe
textul unui libret dramatic; reprezentare scenică a acestei lucrări. ♦ Clădire destinată
reprezentării unor asemenea compoziții. – Din it. opera, fr. opéra.
Concert: înţelegere, acord, armonie. Din fr. concert, it. concerto.
Compoziţie: Operă artistică, în special muzicală. ♦ Modul de organizare internă a
unei opere literare. Studiul regulilor de compunere a unei bucăți muzicale; arta de a
compune muzică potrivit anumitor reguli. Din fr composition, it. composizione, lat.
compositio
Împrumuturile din engleză pun în mare parte problema adaptării la limba română.
Vezi pentru anglicisme:
Avram, Mioara, Anglicismele în limba română în seria Conferinţele Academiei Române, ciclul
Limba română şi relaţiile ei cu istoria şi cultura românilor, Bucureşti, 1997
Ciobanu, Georgeta, Anglicismele în limba română, Timişoara, Editura Amphora, 1996
După cum s-a arătat la tratarea diverselor surse ale împrumuturilor, lexicul
romanic ajunge în română şi pe cale indirectă, respectiv prin:
filieră franceză: reporter (din lat portare cu prefixul re-, a aduce la locul potrivit)
revolver (din lat volvere, cu prefixul re, a rostogoli)
filieră neogreacă: bezea (lat basiare , a săruta) neogr. bezes (numele prăjiturii)
salată (lat sal, sare) neogr. salata
dar şi prin filieră turcă (caşcaval), ucraineană (cuhnie), slavă veche (chilie), sârbocroată
(boltă), italiană (drapel).
ARHAISMELE
Sunt considerate cuvinte învechite sub aspect lexical (formal şi semantic), numai formal sau
numai semantic. Sunt definite în DSL ca forme fonetice, sens sau construcţie gramaticală
care aparţine, în evoluţia limbii unei perioade depăşite sau pe cale de dispariţie. Statutul de
arhaism se determină prin raportarea a două etape de limbă, respectiv a două sincronii (Alain
Rey)
Arhaismele lexicale sunt unităţi de lexic înregistrate în tezaurul limbii, dar ieşite
din uz datorită evoluţiei societăţii, schimbărilor în viaţa socială, dispariţiei unor realităţi,
conducând la dispariţia unor referenţi şi astfel la eliminarea factorilor care să determine
întrebuinţarea unor astfel de unităţi ale lexicului. Arhaismele lexicale sunt considerate de
către Theodor Hristea istorisme.
Arhaismele lexicale desemnează:
Ştefan Gencărău SUPORT DE CURS: LEXICOLOGIE
Arhaismele fonetice sunt unităţi de lexic care conservă o variantă fonetică veche
sau care şi-au schimbat forma astfel încât forma de origine apare ca învechită în raport cu
forma din limba actuală.
După Th. Hristea sunt arhaisme fonetice: hitlean (viclean), îmbla (umbla), împle
(umple), lăcaş (locaş), samă (seamă)
Arhaismele sintactice privesc mai ales realizarea unor cazuri în mod analitic,
precum:
genitivul analitic: Râu de Mori, mijloc de codru, Gazeta de Transilvania
în dativul adnominal: domn ţării, mamă copiilor, frate codrului
NEOLOGISMELE
Clasă de lexic desemnată prin raportare la momentul intrării în limbă.
Neologismele sunt fie împrumuturi recente din alte limbi, fie creaţii în limba română.
Inexactitatea termenului e dată de reperul în funcţie de care să fie evaluate astfel
cuvintele noi, fie împrumuturi, fie creaţii în cadrul limbii.
Accepţia mai largă a termenului neologism trimite la orice cuvânt nou împrumutat
sau creat prin mijloace interne, în vreme ce într-o accepţie mai restrânsă, prin neologism
se desemnează orice cuvânt străin împrumutat la o dată nu prea îndepărtată.
Termenul neologism are astfel un sens temporal larg. S-a propus ca prin
neologism să se desemneze cuvintele împrumutate sau create în limba română începând
cu secolul XVIII, după cum, mai ales în lucrări lexicografice consacrate neologismelor,
s-a propus ca prin neologism să se înţeleagă cuvintele intrate în limbă în ultima etapă a
evoluţiei acesteia.
o primă etapă priveşte evoluţia lexicului până în secolul XVIII, aceasta fiind etapa
de consolidare şi îmbogăţire cantitativă... cu împrumuturi slave, germanice, turceşti,
greceşti, maghiare (N.Felecan)
absenţa unei unităţi lexicale pentru un aspect nou de viaţă materială sau
spirituală: computer, hard, cord, cardinal, misionar
apariţia unor câmpuri semantice noi: e mai ales cazul terminologiilor din
domenii noi, mai ales al ştiinţei, al artei, al sportului; după N.A. Ursu,
terminologia ştiinţifică românească este în totalitate neologică; cel mai apropiat
exemplu pentru noi îl constituie terminologia lingvistică: lexem, semem, deixis,
anaforic, paradigmă, morf, morfem, alofon, alomorf etc
Când le privim diacronic, ieşim din cadrul unei singure limbi şi constatăm că
neologismele îşi declară identitatea de metafore, de imagini pierdute, dar recuperabile
pe calea analizei lingvistice verticale (diacronice).
ARGOUL
A fost considerat multă vreme doar un limbaj special ce reclamă un lexic cu un
semantism intenţionat modificat, pentru ca mesajul să nu poată fi decodat decât de către
destinatarul real, intenţionat al acestuia. Multă vreme a dăinuit ideea că lexicul este cel
care diferenţiază acest limbaj la care fac apel grupuri de vorbitori a căror dorinţă expresă
este să nu fie înţeleşi de ceilalţi, de către ceilalţi participanţi la conversaţie. De aceea, a
fost considerat o ramificaţie socială vorbită de categorii de utilizatori care fie că
apelează la unităţi de lexic neînţelese de alţi utilizatori, fie că produc modificări în
structura cuvintelor ori în distribuţia acestora. Prin argou se înţelege şi:
a. un mod de utilizare marginală a unei limbi
b. o manieră de a vorbi popular şi incorect
c. o utilizare a limbii de către un grup bine determinat marcat de cele mai multe ori
negativ din punct de vedere social
Începând cu secolul XIX, prin argou se desemnează şi vocabularul profesional al unui
grup social, în mod particular al unei grupări profesionale , indicându-se în acest sens:
argoul tipografic, argoul militar, argoul studenţilor, argoul elevilor.
De altfel, prima consemnare a lexicului argotic în Franţa datează din 1455, fiind vorba
despre unităţi de lexic notate de un grefier în timpul unui proces în care a fost implicat un
grup masiv de răufăcători.
Româna a folosit la rându-i mai mulţi termeni pentru a desemna această clasă de
lexic, dintre care
Prima culegere de termeni argotici: în anul 1860 în publicaţia satirică Coarnele lui
Nichipercea, unde redactorul N.T.Orăşanu, introduce un glosar succint de termeni din
dialectul puşcăriaşilor, fără însă să semneze această listă.
Lexic argotic apare apoi la G.Baronzi care, în Limba română şi tradiţiunile ei, adaugă
celor 64 de termeni din lista lui Orăşanu, alţi 21 de termeni, înregistrând astfel 85 de termeni
de argou.
Despre lexicul argotic cu circulaţie în mediul şcolar se interesează întâi B.P. Hasdeu
în Cuvente den bătrâni.
Pentru argoul studenţilor câteva exemple din anchetele realizate de Raluca Mare:
ABURI, aburesc, vb. tr. 1. A scrie la un examen mult. 2. A scrie la un examen ceva ce nu are legatură cu
subiectul. 3. A fermeca pe cineva prin cuvinte frumoase. 4. A minţi. 5. A se linguşi, a se pune bine pe lângă
cineva.
AVEA LA BORD expr. frazeol. A fi beat.
AVEA SPATE expr.frazeol. 1. A avea cunoştinţe, relaţii care să intervină pentru a ajuta, pentru a interveni
pentru cineva în anumite situaţii. 2. A avea prieteni de încredere. 3. A avea de cine să fii apărat în cazul unui
scandal. 4. A şti la un examen. 5. A avea bani.
Ştefan Gencărău SUPORT DE CURS: LEXICOLOGIE
BAŞTAN, baştani, s.m. 1. Persoană bogată. 2. Persoană care are cunoştinţe, relaţii care să intervină pentru
cineva în anumite situaţii. 3. Persoană care se pricepe foarte bine într-un anumit domeniu. 4. Şef, lider. 5.
Persoană de treabă, ajutătoare. 6. Persoană puternică, bună la bătaie.
BAZAT, -Ă, bazaţi, -e, adj (D. fiinţe) 1. Care are bani. 2. Care are relaţii, cunoştinţe. 3. Care este foarte isteţ,
are multe cunoştinţe în domeniul său. 4. Care are mulţi prieteni. 5. Influent. 6. Stăpân pe situaţie. 7. Drăguţ ,
frumos. 8. Îngâmfat, mândru. 9. Care merge la un examen cu multe fiţuici. 10. Care nu ştie nimic la un examen.
11. Care merge rar la şcoală.
BĂGA BARBĂ expr. frazeol. A scrie la un examen ceva ce nu are legătură cu subiectul.
BĂIAT DE BĂIAT expr. perifr. 1. Băiat care are are relaţii, prieteni, bani. 2. Băiat căruia îi place să fie iubitul
mai multor fete în acelaşi timp. 3. Băiat de distracţie, admirat pentru aceasta de cei din jurul său. 4. Băiat care
se comportă excelent. 5. Băiat care se crede superior celor din jurul său. 6. Homosexual. 7. Băiatul cel mai
frumos, mai drăguţ. 8. Băiat de cartier, hip-hop-ăr.
BENGOS, -OASĂ, bengoşi, -oase, adj. 1. (D. fiinţe şi obiecte) Excelent, grozav. 2. (D. fiinţe) Care se crede
ceea ce nu este. 3. Care este văzut pozitiv într-un anumit anturaj. 4. Inteligent, deştept, descurcăreţ. 5. Mândru,
infatuat. 6. Mofturos, capricios. 7 (D. fiinţe şi obiecte) De calitate, frumos.
BETON, -OANĂ, adj. sg. 1. Formidabil, excelent. 2. (D. calităţi) Prost, care nu ştie nimic la un examen. 3. (D.
fiinţe si lucruri) Frumos, bun, impresonant, atractiv. 4. (D. fiinţe) Care se îmbrăcă provocator.
BIŞTAR, biştari s.m. Bani.
BOSCHETA, boschetez, vb. intr. 1. A pierde vemea, stând sau hoinărind pe străzi. 2. A sta flămând. 3. A locui
pe străzi, în boscheţi.
BOSCHETAR, -Ă, boschetari, -e, s.m., s.f. 1. Persoană fără cămin, locuinţă. 2. Student care a rămas fără
mâncare în cămin. 3. Persoană plictisită, neinteresată de viaţă, care trăieşte fără să lupte pentru ceva. 4. Trădător.
5. Alcoolic. 6. Persoană proastă. 7. Persoană căruia nu-i pasă de nimic, indiferentă.
BULAN, bulane, I s.n. sg. Noroc. 2. Homosexual. 3. Nesimţit. 4. Persoană care îşi bate joc de cei din jur.
5.Persoană curajoasă, tupeistă. II s.n. Picior, partea de sus a piciorului unei fete. 6. Baston de cauciuc.
CA LUMEA expr.frazeol. 1. (D. fiinţe ) Drăguţ, frumos. 2. (D. profesori) Înţelegător, indulgent. 3. (D. fiinţe şi
obiecte) Excelent, formidabil.
CALC s.n. Calculator.
CAŞ s.n. sg. Bani.
CHIULI, chiulesc, vb. intr. A lipsi nemotivat de la cursuri sau de la alte activităţi.
CIOCHIST, -Ă, chiochişti, -e, adj., s.m., s.f. 1. Pârâtor, denunţător. 2. Persoană care are barbă doar în regiunea
bărbiei. 3. Persoană care practică sexul oral.
CIORDI, ciordesc, vb. tr. A fura.
CIRCAR, circari, s.m.1. Persoană care se dă în spectacol. 2. Om fără cuvânt. 3. Persoană glumeaţă.
Nicolae Felecan consideră că principalele mijloace prin care unitatea lexicală de uz comun
devine element argotic sunt:
a. Apelul la metaforă pentru a crea un sens nou:
abureală: minciună, păcăleală
brăţară: cătuşă
a ciripi: a vorbi, a denunţa
b. Selectarea unor termeni regionali puţin cunoscuţi:
ciubotă: ofiţer sau subofiţer
hagialâc: locuinţă frecventată de prostituate
holdană: femeie senzuală şi temperamentală
pârnaie: închisoare, puşcărie
c. Întrebuinţarea unor expresii, am crede: de circulaţie redusă, chiar locală:
bomboane agricole: seminţe de floarea soarelui
darul suptului: viciul beţiei
a face o talpă: a face o plimbare
a fi în renovare: a fi internat la spital
jenă financiară: lipsă de bani
a mişca din urechi: a mitui
d. Selectarea unor termeni şi a unor expresii din limba ţigănească:
a ciordi: a fura lucruri mărunte
a hali: a mânca
hoha: nimic
lovele: bani
a mardi: a bate pe cineva
a mierli: a muri
mişto: foarte bun,
e. Întrebuinţarea unor termeni proveniţi din abrevieri, respectiv, am considera,
substantivarea de cele mai multe ori cu alt sens decât în uzul comun, a unor abrevieri
şi a unor sigle:
IMF: în mijlocul familiei (în loc de Institutul de Medicină şi Farmacie)
AMR: rest din stagiu militar de satisfăcut (în loc de au mai rămas)
OZN: o zeamă chioară (în loc de obiect zburător neidentificat)
f. Trunchierea, prescurtarea unităţilor lexicale: mate, diru, profa, exa, gorba.
g.
Vezi pentru argou:
B.P. Hasdeu, Cuvente den bătrâni, vol. III, Bucureşti, 1881, Ediţie tipărită sub îngrijirea
lui Gh. Mihăilă, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1984.
Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, Institutul de Filologie Română „A.
Philippide”, 1994.
Vasiliu, Alexandru, Din argot-ul nostru, GS, vol. VII, 1937.
Mihai Pop, Contribuţie la studiul limbii speciale din Cornova. Păsăreasca, ,,Arhiva
pentru ştiinţa şi reforma socială”, X, nr. 1-4, 1932.
Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Polirom, 1999.
Dumitrescu, Dan, Dicţionar de argou şi termeni colocviali ai limbii române, Bucureşti,
Editura Teora, 2000.
Nicolae Felecan, Vocabularul llimbii române, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
2004.
Frosin, Constantin, Dicţionar de argou francez-român, Bucureşti, Editura Nemira,
1996.
Volceanov, Anca, Volceanov, George, Dicţionar de argou şi expresii familiare ale
limbiiromâne, Bucureşti, Editura Livpress, 1998.
JARGONUL
În accepţia actuală, termenul jargon desemnează un limbaj sociolectal.
Termenul argou s-a folosit multă vreme pentru a desemna atât lexicul argotic, cât şi
lexicul de jargon, după cum şi termenul jargon a fost folosit pentru a desemna lexicul
argotic.
Întrebuinţarea ca atare a numelor celor două clase se datorează faptului că şi unul
şi celălalt trimit la un limbaj folosit de anumite grupuri profesionale. Ceea ce pare să
unească aceste două clase ţine de delimitarea grupului ce face apel la una sau alta dintre
clasele de lexic. Ceea ce le diferenţiază ţine de intenţia cu care vorbitorii produc selecţiile
lexicale.
În referirile la jargon, se arată şi că acesta se compune din elemente neologice de
ultimă oră neadaptate încă şi nesocializate în cercuri mai largi, folosite insistent şi
deseori defectuos sau neglijent de unele grupuri, ca urmare a dorinţei de detaşare de
masa vorbitorilor sau a pretinsei superiorităţi intelectuale (I.Toma).
Jargonul este considerat o clasă de lexic intenţionat conservată pentru unele dintre
situările sociale, caracterizând vorbitorii, deosebindu-i de alţi vorbitori în mod intenţionat,
dar fără intenţia de a-i exclude, prin criptarea semnificaţiei, pe participanţii neiniţiaţi. Din
acest motiv jargonul a fost echivalat unui lexic sociolectal identitar.
Grupul de locutori care face apel la lexicul de jargon îşi dobândeşte identitatea şi îşi
afirmă cultura de grup prin experienţa particulară de folosire a cuvintelor.
Ideii că jargonul este un limbaj folosit de grupuri sociale profesionale greu de înţeles
din pricina specializării lor i se opune gruparea unităţilor de lexic terminologic în clasa
tehnolectelor, clasă de lexic ce trimite la realităţi specializate şi tinde spre denotativitate
absolută.
Privit ca o clasă de lexic ce e marcată de selecţia intenţionată a unităţilor de către
locutori, jargonul reuneşte lexicul pedanţilor manieraţi. În această accepţie, în istoria
Ştefan Gencărău SUPORT DE CURS: LEXICOLOGIE
societăţii româneşti, se succedă subclase de lexic de jargon cu selecţie de unităţi din turcă,
apoi din greacă, latină, franceză şi mai nou din engleză. Interes mai mare s-a arătat jargonului
grecizant, jargonului rusizant şi celui franţuzist.
Jargonul grecizant s-a dezvoltat mai ales în epoca fanariotă, dar şi în cea a
Regulamentului Organic. Dintre elementele de jargon grecizant, literatura atestă:
psihimu: sufletul meu
beimu: domnu meu
parigorie: mângâiere
filotimie: dărnicie
schepsis: deliberare
evghenie: nobleţe.
Jargonul rusizant este favorizat, la rându-i, de epoca Regulamentului Organic, dar şi
de contactul cu polona. Dintre elementele de jargon rusizant:
dvoreanin: nobil
pamescic: proprietar
zapiscă: adeverinţă
cinovnic: funcţionar
doclad: referat
delă: act, dosar
Jargonul franţuzit este expresia unei selecţii abuzive de lexic francez sau de derivare
cu afixe franceze, în epoca începuturilor contactului cu franceza, fapt confirmat de
întrebuinţarea acestuia în demersurile literare din prima jumătate a secolului XIX. Între
exemplele de lexic de jargon franţuzit, sunt amintite: amureză, musiu, moncher, madame,
furculision, lingurision, tambour, dar tendinţa nu se opreşte doar la selecţia lexicală, ci
conduce şi la sintagmatizări de secvenţe franceze în continuarea celor din limba bază, de
treceri de la un cod cultural la altul, fapt ilustrat de comediile lui Alecsandri.
Vezi pentru argou şi jargon:
Raluca Mare, Argoul. Disertaţie, Facultatea de Litere, Cluj-Napoca, 2007.
Volceanov, Anca, Volceanov George, Dicţionar de argou şi expresii familiare ale limbii române,
Livpress, 1988.