Testament,

de Tudor Arghezi

R1:6p
2p:Orientările literaturii după încheierea experienței romantice, negarea tradiției și
spiritul inovator desemnează linia modernismului, o direcție importantă a literaturii
interbelice.
2p:Doctrina estetică a modernismului este promovată de Eugen Lovinescu prin
intermediul revistei Sburătorul, accentuând ,,spiritul veacului” care produce sincronizarea
culturilor, citadinizarea, evoluția poeziei de la epic la liric și înnoirea mijloacelor de
exprimare lirică.
2p:Tudor Arghezi este un reprezentant de seamă al direcției moderniste care produce
în poezia românească interbelică o revoluție estetică de proporțiile aceleia înfăptuite de Mihai
Eminescu. Concepția sa poetică se construiește în jurul ideii că poetul trebuie să aibă talentul
de a scrie ,,pe dedesubt”, poezia plutind astfel pe suportul extralingvistic. Opera Testament
deschide cel dintâi volum al autorului, Cuvinte potrivite (1927), impunând o concepție și un
limbaj poetic de o noutate flagrantă. Ea este o reflecție în versuri pe tema creației și artistului,
o artă poetică. Această artă poetică aparține modernismului prin dimensiunea sa reflexivă,
prin ineditul metaforei, prin cultivarea esteticii urâtului, prin sensibilitatea artistică nouă ce
produce inedite resurse ale lirismului, prin sintaxa poetică mai dificilă, prin reformarea
unităților strofice.
R2:6p
2p: Poezia Testament este un manifest poetic justificat prin ideea pe care o străbate:
rolul și menirea poetului și a creației sale.
2p:În primele două versuri, cuvintele – rimă, ,,moarte – carte” constituie o opoziție. În
vreme ce ființa umană a poetului se va întoarce în lut, imaterializată într-un ,,nume”, opera va
dăinui mereu. Adresându-i-se fiului, poetul se întoarce la Geneză, adică la prima Creație
divină. Opera sa se încadrează astfel într-o eternă repetare a actului creator sacru la care iau
parte toți Zămislitorii de frumos. Poezia este astfel o ipostază a cuvântului divin. La rândul
lui, omul devine nemuritor, prin prelungiri în viitorul fără nume - fiul și în străfunduri de
morminte – străbunii. Desigur există câteva reprezentări simboluri care fixează trudnicul efort
al generațiilor: străbunii urcă ,,pe brânci” prin văgăunile vieții, amintind de primii oameni
care se ridică din tină. Integrat acestei continue sforțări poetul își are partea lui de muncă și de
slavă, numele adunat în operă fiind suma vieții sale. Ideea legăturii dintre generații câștigă un
plus de semnificații. Bătrânii autorului sunt țăranii care au asigurat prin rodire dăinuirea
planetei, ,,sudoarea muncii sutelor de ani” cumulează șirul de opintiri existențiale având drept
consecință apariția unor generații de intelectuali. Poetul face parte din chiar prima serie de
oameni ai spiritului, iar rostul său în lume li se datorează străbunilor. De aici, ridicarea
amintirilor subliniată prin metafora ,,cenușa morților din vatră” la rang divin ,,Și am făcut-o
Dumnezeu de piatră”. Selectându-și cuvintele din graiul aspru, alcătuit din ,,îndemnuri pentru
vite” al țăranilor străbuni, poetul se întoarce la puritatea paradisului biblic. Această curăție se
va răsfrânge asupra lumii, poezia având rol purificator și izbăvitor. Prin gestul pe care îl
săvârșește stihuitorul, poezia transformă urâtul în frumos, în materia artistică:, ,,Din bube
mucegaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi”. Sub influența benefică a poeziei
,,domnița se lasă străbătută de fioruri”, iar durerea se convertește în cântec pur, ,, o singură
vioară”. Sintagma ,,cuvinte potrivite” îl caracterizează pe poet ca pe un artizan care își
făurește creația cu trudă și cu migală, ,,în mii de săptămâni”. Creația viitoarea lui Arghezi este
definită prin îngemănarea dintre ,,slova de foc și slova făurită”, cuvântul inspirat, fierbinte,
pedepsitor, purificator și cuvântul creat cu trudă și migală.
 2p:Meditația lirică argheziană abordează semnificația cărții ca rod spiritual, resursele
poeziei și ale limbajului artistic, relația dintre talent și inspirație în realizarea produsului
estetic. Creația literară este văzută în ipostaza de meșteșug, creație lăsată ca moștenire unui
fiu spiritual. Astfel, cartea devine un mod de a cunoaște lumea ,,Cartea mea-i fiule, o treaptă”,
reprezentând ,,hrisovul cel dintâi”. Metafora carte este motivul central și are sensul de bun
spiritual care asigură legătura dintre generații și oferă urmașilor o identitate, fiind ,,hrisovul
cel dintâi”. Ca element de recurență, cuvântul carte are o bogată serie sinonimică pe parcursul
discursului liric: testament, hrisov, cuvinte potrivite, slovă de foc și slovă făurită, condei,
călimară, cuvinte potrivite. Dat fiind că poetul se închipuie pe sine ca o verigă între generații
și își înțelege opera ca un receptacul al suferințelor și al nădejdii unui lung șir de robi ai
pământului, în fața cărora se pleacă în semn de respect și de recunoștință, opera Testament
cumulează și note de poezie socială.
R3: 6p
3p:Din punct de vedere compozițional, textul este o monolog adresat. Mesajul este
transmis de o instanță generică, tatăl, către o altă instanță generică, fiul, pe un ton înflăcărat,
plin de patimă.
Prima secvență este o octavă care ilustrează adresarea autorului către fiul spiritual
pentru a comunica datele esențiale ale testamentului său. Moștenirea pe care o lasă, aparent
neînsemnată, este doar ,,un nume adunat pe o carte”. Ideea conținută în primele două versuri
este că opera, văzută metaforic prin termenul carte, a fost realizată printr-un proces trudnic și
îndelungat, ,,nume adunat”, la capătul căruia poetul își va aduce partea lui de contribuție la
curgerea generațiilor. Prima metaforă a textului, ,,seara răzvrătită” sugerează golurile
întunecate ale increatului existențial, adâncul temporal în care s-au născut cei dintâi oameni.
Apariția răzvrătită a vieții este uriașa forfotă universală din ziua cea dintâi a omenirii
continuată cu suișul în timpul generațiilor. Imaginea halucinantă a celor care urcă prin ,,râpi și
gropi adânci” sugerează necontenita devenire, curgerea momentului prin veacuri care se va
sfârși în mormanele de oseminte. Viziunea plastică a strămoșilor care ,,urcă pe brânci” din
văgăunile vieții, le conferă acestora o măreție tragică. Poetul și fiul nu sunt decât două
momente ale eternei curgeri a râului omenesc. Integrat acestei legi cosmice, poetul simte
apăsarea timpului și vede ,,capătul de vreme” al existenței sale ca făptură. Din această
conștiință tragică se naște hotărârea de a salva prin cuvânt și de a i se dărui Veciei.
A doua strofă este un catren care ilustrează un avertisment, o rugăminte înflăcărată a
poetului creator. Secvența ,,hrisovul vostru cel dintâi” ilustrează literatura ca piatră de temelie
a evoluției spirituale a unui popor, singura șansă a unui popor de a scăpa de sub teroarea
istoriei, de a se salva de la moarte. Metafora ,,al robilor cu saricile pline/ De osemintele
vărsate în mine” ilustrează ideea că poezia trebuie să exprime suferința celor vechi și
îndeamnă indirect pe urmași să nu uite acest lucru. Conotativ se induce astfel legătura cu
strămoșii.
A treia strofă, polimorfă, ilustrează trecerea de la munca fizică la cea intelectuală, de
la formele tradiționale la cele moderne care a necesitat eforturi de generații, poetul fiind un
reprezentant al generațiilor ridicate de la țară ,,Ca să schimbăm acum întâia oară/ Sapa-n
condei și brazda-n călimară”. Realitatea urâtă este prelucrată în poezie, este transfigurată,
păstrând însă ceva din esența ei. ,,Din graiul lor cu îndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte
potrivite”. Metafora creației ,,cuvinte potrivite” este o metaforă pentru materia poetică, pentru
poezia obținută astfel prin transfigurarea lirică a realității chiar și a celei mai dure, procedeu
care presupune un meșteșug, epitetul integrat demonstrând că nimic nu este la întâmplare.
,,Leagăne urmașilor străbuni” este o metaforă prin care se reia ideea că opera unui poet devine
un model, o sursă de inspirație pentru poetul urmaș. Munca creatorului este caracterizată de
trudă, actul poetic este comparat cu cel al țăranului, deoarece presupune efort ,,frământate mii
de săptămâni”. Metafora ,,versuri și icoane” ilustrează produsul ideal-artistic obținut. La fel
secvența ,,muguri și coroane” prefigurează ideea dominantă a concepției argheziene și anume
estetica urâtului, cititorul fiind provocat inițial să mediteze asupra urâtului existenței. Veninul
strâns este preschimbat în miere, suferința este filtrată poetic în așa fel încât ea să transpară
din versuri cu aceeași acuitate. În poezie cuvintele trebuie folosite cu dublă valență, să aibă
capacitatea de a elogia și de a critica ,,când să-mbie, când să-njure”. Cuvântul trebuie spus de
către poet, Arghezi conferind de altfel ,,dreptul de cetate fiecărui cuvânt”. Poezie are datoria
de a reactualiza trecutul, de a imortaliza în structuri poetice esența istorică a poporului său, de
a o transforma într-un ideal artistic încărcat spiritual. Cultul strămoșilor devine astfel în
poezie o nouă religie ,,Am luat cenușa morților din vatră/ Și am făcut-o Dumnezeu de piatră”.
Cele două lumi vizează realul, irealul, punctând ambiguitatea specifică poeziei moderne
,,Hotar înalt cu două luni pe poale.”
A patra strofa debutează cu o metaforă a suferinței ,,durerea noastră surdă și amară”
trecând mai departe la o metaforă a poeziei ,,o singură vioară”. Poetul trebuie să aibă
capacitatea de a sintetiza aceste suferințe ale poporului în așa fel încât cei care s-au făcut
vinovați de acest lucru să fie vizați și să se regăsească în versuri. Evident, poezia capătă astfel
un rol social. Metafora urâtului ,,Din bube, mucegaiuri și noroi” este imediat urmată de
metafora poeziei ,,iscat-am frumuseți și prețuri noi”. Versurile cheie ale artei poetice
argheziene punctează astfel estetica urâtului care presupune transfigurarea lirică chiar și a
realității cele mai urâte și uzitarea unor cuvinte urâte și transformarea lor în elemente poetice.
Metafora suferinței este ilustrată prin secvența ,,Biciul răbdat se întoarce în cuvinte”. Această
metaforă punctează funcția social-cathartică a poeziei. Tot ceea ce a suferit un popor va fi
întors prin poezie. Poetul are datoria de a demasca fărădelegile ascunse, de a le face cunoscute
indiferent de risc.
Ultima strofă este o octavă care prezintă în incipitul său o metaforă pentru poezie
,,Domnița”, acesteia fiindu-i atribuit un corp fizic, având capacitatea de a suferi. Talentul,
harul poetic, văzut metaforic prin secvența ,,slovă de foc”, se împletește armonios cu
meșteșugul și truda ilustrat prin metafora ,,slovă făurită”. Creația autentică presupune
categoric îmbinarea talentului cu meșteșugul, așa cum presupune îmbinarea unor modalități
tradiționale cu cele moderne. Finalul discursului subiectiv prezintă ipostaza creatorului, a
poetului, ,,robul”, opus ipostazei cititorului care se bucură de munca altuia, ,,Domnul”. De
cele mai multe ori sensul poeziei nu este descifrat de cititor, evidentă fiind ironia finală: ,,Făr-
a cunoaște că în adâncul ei/ Zace mânia bunilor mei.”
3p:Trăsăturile cele mai ispititoare ale limbajului poetic arghezian sunt expresivitatea și
ambiguitatea, caracteristici ale poeziei moderne. Expresivitatea este produsă la nivel lexico-
semantic de asocierile surprinzătoare de cuvinte ,,seara răzvrătită”, ,,slovă de foc”, de
procedeul realizării seriilor sinonimice din metafore ,,graiul lor cu-ndemnuri pentru
vite”-,,zdrențe”-,,venin” sau ,,bube”-,,mucegaiuri”-,,noroi”, procedeu urmat și în construirea
antonimiei ,,venin”-,,miere”, ,,zdrențe”-,,muguri și coroane”. Poetul alege de obicei cuvinte
concrete, cu mare forță evocatoare: ,,muguri”, ,,țap înjunghiat”, ,,fierul cald îmbrățișat în
clește”, preocupat fiind să îi dea limbajului însușiri materiale. La nivel stilistic frecvența
metaforei generează deseori ambiguitatea sensurilor, ca în versurile: ,,Întinsă leneșă pe
canapea/ Domnița suferă în cartea mea”, în care metafora ,,domniței” poate evoca tentația
reprimată a efectului artistic facil sau impulsul alinierii scriitorului la o matrice de concepție și
de stil care să fie a timpului sau, dimpotrivă, prejudecata estetică a receptorilor de poezie.
Metaforele creează imagini vizuale ,,cenușa morților din vatră”, auditive ,,durere o
grămadă pe o singură vioară”, gustative ,,veninul strâns l-am în preschimbat în miere”, dar cel
mai des alertează mai multe simțuri în același timp ,,Durerea noastră surdă și amară/ O
grămădii pe-o singură vioară/ Pe care ascultând-o a jucat/ Stăpânul ca un țap înjunghiat”.
Evident este că metafora devine acaparatoare și, în albia ei de semnificație, sunt atrase și alte
figuri de stil precum epitetul ,,torcând ușure” sau epitetul dublu ,,durerea noastră surdă și
amară”, oximoronul ,,izbăvește pedepsitor”, ,,veninul miere”, enumerația ,,bube, mucegaiuri
si noroi”, inversiunea ,,iscat-am”.
Tudor Arghezi se dovedește un autor inovator și la nivelul organizării strofice și la cel
al prozodiei. Strofele inegale sugerează stări emoționale diferite, frângeri bruște ale
discursului poetic și continuări largi, explicative, de mare vibrație sufletească, tonalități
variate ale frazei. Rima împerecheată este când masculină, când feminină, stabilind și ele un
joc între asprime și suavitate, iar ritmul este variabil.
Testament este o artă poetică reprezentativă pentru direcția modernistă interbelică, o
explicitarea a rolului artistului și al poeziei, care nu își propune epuizarea subiectului: ,,Robul
a scris-o, Domnul o citește/ Fără a cunoaște că-n adâncul ei/ Zace mânia bunilor mei.” Poezia
rămâne să trăiască în sfera inefabilului, folosind orice surse ale limbii, înălțând urâtul, prin
meșteșug și simțire, la noblețea diamantului.