Sunteți pe pagina 1din 6

LINGVISTICĂ GENERALĂ

IVb. “ARHITECTURA SI STRUCTURA LIMBII”

0. Vorbirea este o activitate universală care se realizează prin indivizi particulari ca membri
ai unei comunităţi istorice. De aceea, vorbirea poate fi considerată în plan universal, individual şi
istoric.
Vorbirea în plan istoric reprezintă limba, “ştiinţa” de a vorbi potrivit tradiţiei unei comunităţi.
Facultatea universală a limbajului, proprie oamenilor, nu se realizează în mod uniform, ci în forme
istorice extrem de numeroase care se numesc limbi (v. Coşeriu, Introducere…, accepţiuni ale
termenului limbă, cap. Limba).

1. Definiţia limbii
a. Limba reprezintă, în definiţie coşerianǎ, un sistem de izoglose (acte lingvistice comune)
stabilit convenţional care însumează ceea ce este comun expresiilor unei comunităţi. “În vorbirea
oricărui individ, limba este faptul de a vorbi la fel ca ceilalţi, mai bine zis este tocmai acest «   la fel
ca », fiind vorba totdeauna de un « la fel ca » istoriceşte determinat şi determinabil » (Coşeriu,
Sincronie, diacronie, istorie)
b. Limba este ansamblul de acte lingvistice realizate efectiv (concret exprimate), dar şi
virtuale (limba ca sistem, ca model virtual există în conştiinţa vorbitorilor unei anumite comunităţi
lingvistice şi se modifică în timp).

2. Limba istorică
Limba în accepţiunea curentă a termenului (adică limba care are un adjectiv : limba română,
limba franceză etc.) este limba care s-a constituit istoric, o limbă considerată în dezvoltarea sa în timp.
Coşeriu propune pentru aceasta termenul de limbă istorică.

Tipuri de varietăţi ale limbii istorice :


a. varietăţi diacronice (în timp) – studiate de istoria limbii, gramatica istorică
b. varietăţi sincronice
- în spaţiu (diatopice) – studiate de dialectologie
- la nivel socio-cultural (diastratice) – studiate de sociolingvisticǎ
- la nivelul modalităţilor expresive (diafazice) – studiate de stilistica limbii

a. Varietăţi diacronice
Dezvoltarea în timp a limbii (diacronia) poate fi ilustratǎ prin :
- arhaisme : fonetice (năsip, năroc), lexicale (agă, spătar norod), morfologice (roate, aripe),
sintactice (domn ţării, nepot mamei).
- neologisme
- calcuri lingvistice (cuvinte formate pe tipar străin : ex. suprafaţă <fr. surface, consfinţi<fr.
consacrer, rău de mare<fr. mal de mer, cal-putere<horse power). Sunt şi neologisme, dar şi
calcuri : first lady, number one, second hand.
2

b. Varietăţi sincronice
b.1. Varieţăţi diatopice – vizează diferenţele în spaţiul geografic (dialecte, graiuri).
b.2. Varietăţi diastratice – niveluri de limbǎ (socioprofesionale) ilustrate prin elemente
lexicale ca : jargon (cuvinte şi îmbinări de cuvinte străine de limba naţională), argou (folosirea
codificată a limbii pentru a nu fi înţeleşi de cei din jur sau pentru a epata printr-o vorbire specifică unui
anumit grup ; ex. mişto, nasol, a mangli), termeni tehnici, profesionali (termeni specifici unui
domeniu, unei profesii).
b. 3. Varietăţi diafazice - stiluri de limbă
Diferenţele diafazice sunt generate de diversele tipuri de modalităţi expresive realizate în diferite
variante de limbaj : popular, familiar, academic etc. Variantele diafazice se referă, deci, la disocieri la
nivelul registrului de limbă.

Acestor trei tipuri de diferenţe sincronice le corespund în sensul omogenitǎţii relative a tradiţiilor
lingvistice trei tipuri de unitǎţi (de sisteme lingvistice unitare) cuprinse în interiorul limbii istorice :
- unitǎţi sintopice : dialecte, graiuri, subgraiuri
- unitǎţi sinstratice : nivel de limbǎ (unitǎţi considerate într-un singur strat socio-cultural)
- unitǎţi sinfazice : stil de limbǎ (uniǎţi de modalitate expresivǎ).
Aşadar, o limbǎ istoricǎ nu reprezintǎ un singur sistem lingvistic, ci un diasistem (mai multe
sisteme), un ansamblu de « dialecte », « stiluri » şi « niveluri de limbǎ ».
Fiecare sistem, la rândul sǎu, nu e perfect omogen (e omogen numai dintr-un punct de vedere) :
- în fiecare dialect existǎ diferenţe diastratice şi diafazice
- în fiecare nivel de limbǎ existǎ diferenţe diatopice şi diafazice
- în fiecare stil de limbǎ existǎ diferenţe diatopice şi diastratice.

O limbǎ istoricǎ nu poate fi descrisǎ structural şi funcţional, pentru cǎ nu se organizeazǎ ca o


structurǎ unitarǎ şi omogenǎ (cuprinde sisteme lingvistice diferite).
O descriere a structurii limbii istorice e din punct de vedere empiric , practic imposibilǎ. O limbǎ
istoricǎ nu se realizeazǎ ca atare în vorbire, ci numai prin intermediul uneia sau al alteia dintre formele
sale determinate în sens diatopic, diastratic şi diafazic. Acestea pot alterna într-un discurs.

3. Limba funcţionalǎ
Tehnica lingvisticǎ în întregime determinatǎ (adicǎ unitarǎ şi omogenǎ) în cele trei sensuri
prezentate aici – un singur dialect la un singur nivel de limbǎ şi într-un stil unic de limbǎ), cu
alte cuvinte o limbǎ sintopicǎ, sinstraticǎ şi sinfazicǎ, poate fi numitǎ limbǎ funcţionalǎ. Este
limba care funcţioneazǎ efectiv şi în mod imediat în discursuri şi texte. (În acelaşi discurs pot fi
actualizate diferite limbi funcţionale, dar în fiecare punct al discursului se prezintǎ în mod necesar o
anumitǎ limbǎ funcţionalǎ).

O limbǎ istoricǎ e un ansamblu de limbi funcţionale, arhitectura limbii .


O limbǎ funcţionalǎ e o limbǎ omogenǎ, unitarǎ, o formǎ determinatǎ a limbii istorice ; e un
obiect ideal, un construct, o abstracţiune şi reprezintǎ structura limbii.

Reducerea la o limbǎ funcţionalǎ (unitarǎ) e foarte importantǎ din punct de vedere metodologic,
întrucât oferǎ posibilitatea de a descrie în mod coerent sistemul limbii sub aspect gramatical, fonetic,
lexical. De fapt, gramatica a descris şi descrie întotdeauna o limbǎ omogenǎ şi unitarǎ (nu e posibil
3

sǎ descrii în mod coerent sisteme distincte în acelaşi timp : o descriere simultanǎ a tuturor
modalitǎţilor unei limbi – dialecte, niveluri, stiluri de limbǎ).
Obiectul specific al descrierii lingvistice, conceputǎ ca descriere structuralǎ şi funcţionalǎ îl
reprezintǎ limba funcţionalǎ, deoarece numai în cadrul unei asemenea limbi, şi nu în toatǎ limba
istoricǎ, sunt valabile opoziţiile, structurile şi funcţiile sistemului lingvistic.

4. Palierele limbii funcţionale (tip, sistem, normǎ)


Tipul reprezintǎ principiile de structurare a limbilor (tipuri de procedee).
Sistemul reprezintǎ opoziţiile funcţionale, procedeele funcţionale ale limbii.
Norma reprezintǎ realizarea comunǎ, tradiţionalǎ a posibilitǎţilor oferite de sistem.

SISTEM / NORMĂ

1. Delimitarea conceptelor de sistem şi normă pornind de la distincţia limbă istorică / limbă


funcţională – reactualizarea conceptelor (v. cursul precedent şi seminarul Arhitectura şi
structura limbii)
- Limba istorică este limba în sensul curent al termenului, limba care s-a constituit istoric, considerată în
dezvoltarea sa în timp (v. limba română, limba franceză etc.). Limba istorică nu este omogenă, nici chiar în
sincronie, nu reprezintă un singur sistem lingvistic, ci reprezintă un diasistem, un ansamblu complex de “dialecte”
(varietate diatopică), “niveluri” (varietate diastratică) şi “stiluri de limbă” (varietate diafazică).
- Limba funcţională este o limbă în întregime determinată (unitară şi omogenă) în cele trei sensuri, adică o limbă
sintopică, sinstratică şi sinfazică (un singur “dialect”, la un singur “nivel” şi într-un “stil” unic de limbă). Limba
funcţională constituie obiectul specific al descrierii lingvistice, structurale şi funcţionale. Limba funcţională este
un construct obţinut prin abstracţii successive, limba care funcţionează efectiv în vorbire.

2. Palierele limbii funcţionale: tip lingvistic, sistem, normă (ca niveluri ale tehnicii virtuale ce se
actualizează în vorbire)
a. Tip lingvistic: reprezintă principiile de structurare a limbilor (v. cursul Clasificarea
tipologică a limbilor);
b. Sistem: reprezintă totalitatea opoziţiilor funcţionale (distinctive) identificate într-o limbă;
c. Normă: reprezintă realizarea comună, tradiţională a unui sistem.

3. Distincţia sistem / normă


3.1. Definirea conceptelor (în accepţiune coşeriană)
- Sistemul unei limbi reprezintă totalitatea tehnicilor de creaţie în acea limbă, ansamblul de
posibilităţi, de virtualităţi de creaţie. Sistemul conţine doar opoziţiile funcţionale, distincţiile pe
care le face o limbă (elementele dintr-o limbă sunt distinctive, iar prin faptul că sunt diferite
constituie altă funcţie în limbă).
Ex. subst. neutre > pl. –e (scaune, creioane) ; -uri (ceasuri, dulapuri)
(de aici şi posibilitatea existenţei unor dublete aragaze/aragazuri, chibrite/chibrituri).
Ex. subst. fem –ă >pl. –e (case) ; -i (ţări);
Ex. sufixe derivative –ime (colectiv); -icică (diminutival) -ar; -tor (agent)
Implicând doar opoziţiile funcţionale, sistemul cuprinde tot ceea ce ar fi posibil într-o
limbă. Sistemul reprezintă o tehnică deschisă care virtual conţine şi fapte nerealizate încă, dar
posibile în virtutea opoziţiilor distinctive şi a regulilor de combinare (ex. pǎhǎrar, pǎrǎsitor).
4

Coşeriu reconstruieşte conceptul saussurian de sistem, definindu-l nu ca pe un lucru gata făcut, ca pe un produs
static (tezaur depus în creierul indivizilor de practica vorbirii), ci ca pe un ansamblu de modalităţi de creaţie
(implicaţie directă a concepţiei limbajului ca activitate creatoare, ca energeia). În fiecare moment, sistemul nu este
decât parţial realizat istoric în produse lingvistice; o limbă nu este numai ceea ce s-a spus deja, ci şi ceea ce se
poate spune în viitor prin tehnica sa, ceea ce poate fi creat pe baza regulilor limbii, posibilităţile nelimitate de
realizări viitoare.

-Norma reprezintă ansamblul realizărilor efective, conţine tot ceea ce este realizare tradiţională
a posibilităţilor oferite de sistem (ex. “aurar”, “fierar”, “morar”, “călător”, “zburător”). Conţine
faptele concret realizate, existente în tradiţie.

3.2. Exemplificarea conceptelor sistem / normă


a. erori de flexiune;
Ex. fr. carnaval / carnavaux – în loc de carnavals. Sistemul conţine ca legitimă această
opoziţie, dar ea nu se realizează în acest caz, ci în altele.
Ex. rom. ă / e ; ă / i –forme ideale, izolate de uzul concret, oferite de sistem. Conform
posibilităţilor sistemului s-ar putea spune ţară / ţare ; casă / căsi, dar acestea nu corespund normei
limbii române. Tări, case – realizări concrete, în normă (în mod tradiţional).

b. creaţii interne pe baza posibilităţilor oferite de sistem (însă inexistente în normă);


a. “  Florile s-ar ierbi “ (are la bază regula formării verbelor din substantive – floare – a
înflori)
b.” vedere prin nevedere”, nerevelaţie - formate prin derivare cu prefixe
c. vedeam – zăream – străvedeam
d. “Pe şoseaua mare / Sta un ou în vulturare”  (exemple preluate din poeme de Nichita
Stǎnescu).

c. adaptarea fonetică, grafică, morfologică şi lexicală a neologismelor la sistemul limbii


române;
Adaptarea fonetică şi grafică a unor cuvinte engl. – scrierea fonetică a unor cuvinte, conform
grafiei limbii române : aisberg (iceberg), ghem (game), lider (leader), meci (match), sandviş / sandvici
(sandwich) etc. Alte cuvinte sunt scrise etimologic – aceasta, în funcţie de vechimea pătrunderii lor în
limba rom.
Adaptarea morfologică a anglicismelor (articulare enclitică, flexiune în număr, gen, caz,
persoană etc.)
- a dribla, a faulta, a sprinta, a şuta, a lista, a scana etc. – flexiune ca orice verb românesc
- sticsuri – flexiune în număr cf. sistemului limbii rom., chiar dacă se realizează un pleonasm
morfologic
Adaptarea lexicală – formarea de familii lexicale a unor neologisme
- ex. miting – mitingar, minimiting, mitingomanie, mitingofil, mitingită (Academia Caţavencu).

d. creaţii ludice cu intenţia de a actualiza, în glumă, un alt sistem lingvistic (confluenţa a două
sisteme lingvistice) :
- cuvinte “compuse” cu sufixoide englezeşti: -land (Golanland, Caritasland, Draculaland,
Papuciland) ; -man (tarabmen, bişniţmen, tupeumen) cf. engl. Congressman, buisnissman)
5

3.3. Distincţia limbă / vorbire (în raport cu conceptele ‘sistem’/’normă’)


Sistemul şi norma (concepte care corespund, în mare, conceptului saussurian de langue) nu sunt
realităţi autonome şi opuse vorbirii (concept similar celui de parole), nici simple aspecte ale vorbirii,
ci forme care se constată chiar în vorbire, abstracţii care se elaborează pe baza activităţii lingvistice
concrete - care este vorbirea.

Pe baza vorbirii concrete (unica realitate investigabilă a limbajului), se elaborează conceptele de


sistem şi normă.
ABCD – vorbirea constatată în mod efectiv, concret;
abcd - norma (primul grad de abstractizare) – conţine numai ceea ce în vorbirea concretă e
repetare a modelelor anterioare ; se reţin doar aspectele comune (care se structurează pe baza unor
modele precedente), eliminându-se aspectele total inedite, variantele individuale, ocazionale
(inovaţiile).
a’b’c’d’ – sistemul (al doilea grad de abstractizare) – conţine numai ceea ce în normă e formă
indispensabilă, opoziţie funcţională, eliminându-se tot ceea ce nu are valoare funcţională, tot ceea ce e
variantă facultativă.
Ex. În sistemul limbii române nu există opoziţie funcţională între vocalele închise şi vocalele
deschise> opoziţia între e închis şi e deschis nu e funcţională, adică nu produce diferenţe de
semnificaţie (nu funcţionează ca valori diferite); în franceză e funcţională: chanter - chantais ;
manger- mangeais.
În norma limbii române e închis şi e deschis se diferenţiază: realizarea normală e închisă în
unele cuvinte (bec) şi deschisă în altele (bilet), dar în sistem, nu se află în opoziţie funcţională.

Sistemul şi norma sunt forme care se manifestă şi se constituie în vorbirea însăşi şi la care se
ajunge prin abstracţii succesive. Astfel, există un plan al realizării (vorbirea concretă) şi trei planuri de
tehnică virtuală (norma, sistemul şi tipul).

tehnică virtuală 4. tip


3. sistem
2. normă
tehnica realizată 1. vorbire

Limba şi vorbirea nu sunt entităţi separabile, ci se presupun implicit, una neexistând decât prin
cealaltă : vorbirea e realizarea limbii, iar limba e condiţia vorbirii, se constituie pe baza vorbirii şi se
manifestă concret numai în vorbire.

Concluzii
a. Sistemul – ansamblul de posibilităţi, de virtualităţi care indică atât căile deschise cât şi căile
închise ale unei vorbiri inteligibile într-o comunitate, “ceea ce se poate spune”
Norma – ansamblul de realizări obligatorii consacrate social şi cultural “ceea ce s-a spus” şi “se
spune” în mod tradiţional;
b. Sistemul cuprinde formele ideale (izolate de uzul concret), virtuale de realizare ale unei limbi,
tehnica şi regulile de creaţie lingvistică;
Norma cuprinde modelele deja realizate istoric cu ajutorul acestei tehnici şi al acestor reguli;
c. Sistemul reprezintă dinamica limbii, modul ei de “a se face” şi în consecinţă posibilitatea ei de a
merge mai departe faţă de ceea ce s-a realizat deja;
6

Norma corespunde fixării limbii în tipare tradiţionale. Norma limitează posibilităţile date de
sistem. (v. citat infra)

ANEXA

“Caracterul creativ al limbajului nu ar trebui să fie neglijat nici în cadrul studiului tehnicii
lingvistice: tehnica lingvistică este în mod esenţial un sistem pentru a crea ceva nou, şi nu pentru a
repeta doar, ceea ce este deja dat în limba tradiţional realizată.”

“Descrierea unei limbi, dacă doreşte să fie adecvată obiectului său, ar trebui să prezinte
această limbă ca pe un sistem pentru a crea şi nu ca pe un simplu produs. O limbă, de exemplu
spaniola, este ansamblul posibilităţilor de a “vorbi spaniola”, posibilităţi care, parţial, sunt deja
realizate istoric, iar parţial pot fi în continuare realizate. Aceste posibilităţi sunt în acelaşi timp
sistematice şi dinamice. In consecinţă, o limbă trebuie considerată mai degrabă ca “sistematizare”
constantă decât ca sistem închis”.
(E. Coseriu, El hombre y su lenguaje)

“Sistemul e sistemul de posibilităţi, de coordonate care indică drumuri deschise şi drumuri


închise; poate fi considerat ca ansamblu de impuneri, dar de asemenea, ca ansamblu de libertăţi,
pentru că admite realizări infinite şi pretinde doar să nu se afecteze condiţiile funcţionale ale
instrumentului lingvistic.
Dacă ni se permite o analogie, vom spune că sistemul nu se impune vorbitorului mai mult
decât se impun picorului pânza şi culorile: pictorul nu poate ieşi de pe pânză şi nu poate folosi
culori pe care nu le are. Dar în cadrul limitelor pânzei şi folosind culorile pe care le are, libertatea
sa expresivă e absolută. Sistemul oferă, pune la dispoziţie mijloace pentru exprimarea inedită şi, în
acelaşi timp, comprehensibilă pentru cei care utilizează acelaşi sistem.
Ceea ce în realitate i se impune individului, limitând libertatea sa expresivă şi comprimând
posibilităţile oferite de sistem în cadrul fixat prin realizările tradiţionale, este norma. Norma este
un ansamblu de realizări obligatorii, de impuneri sociale şi culturale şi variază în funcţie de
comunitate.”
(E. Coşeriu, Sistem, normǎ, vorbire)

Bibliografie :

Coşeriu,Eugeniu, Lecţii de lingvistică generală, Chişinău, Arc, 2000.

Coşeriu, Eugen , Arhitectura şi structura limbii, în Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994, p. 49-64;

Coşeriu, Eugeniu, Sistem, normǎ şi vorbire în Teoria limbajului şi lingvistica generalǎ, Editura Enciclopedicǎ,
Bucureşti, 2004

Coseriu, Eugeniu, Sincronie, diacronie şi istorie, 1997, Bucureşti: Editura Enciclopedicǎ