Tema nr.

2 și 3 Evoluţia procesului de construcţie europeană din perspectivă

juridică şi instituţională:

- Prezentarea tratatelor fundamentale

- Structura institutiilor UE
Sistemul instituţiilor comunitare
Pentru a funcționa UE este necesar să fie create unele instituţii şi să fie adoptate reguli care să asigure
echilibrul între interesele ţărilor membre şi atingerea obiectivelor propuse.

În baza principiului de subsidiaritate, sistemului instituţional comunitar i-au fost delegate prerogative
naţionale în domenii care acoperă ca sferă de influenţă mai mult decât spaţiile naţionale.

A rezultat un drept derivat numit "acquis" comunitar, ce este obligatoriu pentru actualii și viitorii
membri (pentru ţările care solicită aderarea).
Elementele care formează dreptul comunitar sunt:

- reglementările (regulamentele), aplicabile direct în toate ţările membre din momentul adoptării fără
a mai fi nevoie de transpunerea lor în dreptul naţional;

- directivele, care stabilesc doar obiective, lăsând statelor membre libertatea de a alege modul de
realizare şi mijloacele necesare. Se transcriu în legislaţia internă până la un termen anume,
asigurând coordonarea şi armonizarea legislaţiilor naţionale;

- deciziile, care cuprind măsuri obligatorii pentru subiecţi foarte bine desemnaţi: unul sau mai multe
state, întreprinderi etc.;

- avizele, rezoluţiile şi recomandările, cu rol de informare asupra poziţiei instituţiilor în anumite

probleme de interes comunitar.

La acestea se adaugă tratatele şi toate acordurile internaţionale.

Instituţiile comunitare care asigură funcţionalitatea Uniunii:
1. Comisia europeană (1958)
-compusă din 27 de membri (comisari) numiţi pentru 5 ani de către Consiliul de Miniştri (câte unul
pentru fiecare dintre ţările membre), în fruntea cărora se află președintele Comisiei.
- Rol: apără interesul general al UE, propunând acte legislative, asigurând respectarea acestora și
implementând politicile și bugetul Uniunii:
a. de iniţiativă legislativă
b. de execuţie (pune în aplicare deciziile Consiliului)
c. de supraveghere şi control asupra aplicării dreptului comunitar.
Președintele Comisiei decide domeniul politicde care răspunde fiecare comisar.

Comisia funcţionează prin direcţii generale, grupate pe domenii, cum ar fi: agricultura, concurenta,
economie si finante, educatie si cultura, munca si afaceri sociale, societati, energie, transporturi,;
fiscalitate si uniune vamala; cercetare; mediu; piata interna; pescuit; politica regionala; sanatate si
protectia consumatorilor; societatea informationala; extindere; comert; dezvoltare; relatii
externe.

Deciziile se iau în baza votului majoritar.

2. Consiliul de Miniştri este principala instituţie de decizie a Uniunii;
- exercită, împreună cu Parlamentul European, funcțiile legislativă și bugetară.
- reuneşte miniştrii celor 27 (în funcţie de ordinea de zi)
- decide, după caz, prin unanimitate, majoritate simplă sau majoritate calificată.

Conform Tratatului consolidat al CE, Consiliul asigură coordonarea politicilor economice generale
ale statelor membre. Consiliul dispune de putere legislative pe care o exercită împreună cu
Parlamentul, de putere bugetară şi ratifică acordurile internaţionale negociate de Comisie.
La convocarea Președintelui, Consiliul se întruneşte periodic la Bruxelles sau la Luxemburg.

Preşedenţia este exercitată, prin rotaţie, timp de şase luni de către fiecare țară membră UE.

Deciziile Consiliului sunt pregătite de Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre

(COREPER), asistat de grupuri de lucru formate din funcţionari ai ministerelor de resort.

Tratatul de la Amsterdam a extins câmpul de aplicabilitate al votului cu majoritate calificată în cadrul

Consiliului la noi domenii, încercând o eficientizare a activităţii acestuia.

Unanimitatea se menţine doar pentru aşa – numitele domenii “constituţionale” (aderarea de noi
membri, modificarea tratatelor) şi pentru domenii” sensibile”(de ex.fiscalitatea)
3. Parlamentul european este un forum important pentru dezbaterile politice și luarea de decizii la nivelul
UE.

S-a constituit: în 1952, ca Adunare Comună a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului; în 1962, sub
denumirea de Parlamentul European; primele alegeri directe au avut loc în 1979.

Deputații în Parlamentul European sunt aleși pentru 5 ani prin sufragiu universal (după 1979).

Parlamentul European cuprinde 705 de deputaţi (96 Germania, 79 Franţa, 76 Italia, 59 Spania, 52 Polonia,
33 România, 29 Olanda, câte 21 Grecia, Belgia, Cehia, Ungaria, Portugalia și Suedia, 19 Austria, 17
Bulgaria, câte 14 Danemarca, Slovacia şi Finlanda, 13 Irlanda, 12 Croația, 11 Litauania, 8 Letonia și
Slovenia; 7 Estonia , 6 Cipru Luxemburg și Malta); numărul reprezentanţilor fiecărei ţări este legat de
ponderea populaţiei în total Uniune.
Iniţial, Parlamentului European i-au fost conferite trei funcţii: consultativă, politică şi bugetară.
Treptat, în baza Actului unic şi a Tratatului de la Maastricht, rolul legislativ al Parlamentului a
fost întărit și s-au conturat două funcţii: legislativă şi bugetară.

Tratatul de la Amsterdam a înlocuit procedura de cooperare, extrem de greoaie, cu procedura de

codecizie, în scopul simplificării procedurilor legislative şi asigurării unui plus de coerenţă.
Pentru a întări rolul legislativ şi de control al Parlamentului, tratatul prevedea de asemenea şi
extinderea procedurii de aviz conform, creşterea rolului bugetar al acestuia şi acordarea
dreptului de intervenţie în desemnarea membrilor şi preşedintelui Comisiei.
Tratatul de la Lisabona (2009) reprezintă cea mai recentă revizuire a tratatelor europene, prin care
Parlamentului European i s-au conferit competențe sporite, punându-l pe poziție de egalitate cu Consiliul
de Miniștri în ceea ce privește procesul decizional legat de ce are de făcut UE și cum se cheltuiesc
fondurile.

Acest tratat a schimbat modul în care Parlamentul European cooperează cu celelalte instituții, consolidând
puterea deputaților în Parlamentul European de a influența numirile în posturile de conducere ale Uniunii
Europene. Parlamentul este cel care alege președintele Comisiei, organul executiv al Uniunii
Parlamentul European are trei roluri principale:

I Rol legislativ
-adoptă legislația UE, împreună cu Consiliul UE, pe baza propunerilor Comisiei Europene.
-ia decizii cu privire la acordurile internaționale.
-ia decizii cu privire la extinderea UE.
-revizuiește programul de lucru al Comisiei și îi cere să propună acte legislative.

II Rol de control
-exercită control democratic asupra tuturor instituțiilor UE.
-alege președintele Comisiei și aprobă colegiul comisarilor în ansamblu. Poate recurge la o moțiune de cenzură,
obligând Comisia să demisioneze.
-acordă descărcarea de gestiune, adică aprobă modul în care s-a cheltuit bugetul UE.
-analizează petițiile cetățenilor și formează comisii de anchetă.
-discută politicile monetare cu Banca Centrală Europeană.
-adresează interpelări Comisiei și Consiliului.
-participă la misiuni de observare a alegerilor.

III Rol bugetar

-stabilește bugetul UE, împreună cu Consiliul.
-aprobă bugetul pe termen lung al UE („cadrul financiar multianual”).
4. Curtea de Justiţie (1952), ultima dintre cele patru instituţii comunitare fundamentale.

Rol: se asigură că legislația UE este interpretată și aplicată în același mod în toate țările UE; garantează că
țările și instituțiile UE se supun dreptului european.
Curtea de Justiție: câte 1 judecător din fiecare țară a UE, plus 11 avocați generali
Tribunalul: câte 2 judecători din fiecare țară a UE.

Judecătorii și avocații generali sunt numiți de statele membre, de comun acord, pentru un mandat de 6 ani, care
poate fi reînnoit.
Judecătorii din cadrul fiecărei instanțe aleg un președinte, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) interpretează legislația UE pentru a se asigura că
aceasta se aplică în același mod în toate țările membre și soluționează litigiile juridice dintre
guvernele naționale și instituțiile europene.

În anumite circumstanțe, Curtea poate fi sesizată de persoane fizice, întreprinderi sau organizații
care doresc să introducă o acțiune împotriva unei instituții UE pe care o suspectează că le-a încălcat
drepturile.
Curtea pronunță hotărâri în cauzele care îi sunt înaintate spre soluționare. Cele mai frecvente tipuri
de cauze sunt:

-interpretarea legislației (hotărâri preliminare) - instanțele naționale ale țărilor UE sunt obligate să
garanteze aplicarea corespunzătoare a legislației europene. Există riscul ca instanțele din țări diferite
să interpreteze legislația în mod diferit. Dacă o instanță națională are îndoieli cu privire la
interpretarea sau valabilitatea unui act legislativ al UE, aceasta poate să solicite opinia Curții de
Justiție. Acest mecanism poate fi utilizat și pentru a determina dacă un act legislativ sau o practică
națională este compatibilă cu dreptul UE.

- respectarea legislației (acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor sau proceduri de

infringement) - este vorba despre acțiuni introduse împotriva unui guvern național care nu își
îndeplinește obligațiile prevăzute de legislația europeană. Aceste acțiuni pot fi inițiate de Comisia
Europeană sau de altă țară din UE. În cazul în care țara vizată se dovedește a fi vinovată, ea are
obligația de a remedia situația imediat. În caz contrar, se poate introduce o a doua acțiune împotriva
ei, care poate conduce la aplicarea unei amenzi.
5. Consiliul European-
- în 1974 (forum informal), în 1992 (statut oficial), în 2009 (instituție a UE)
- definește direcția politică generală și prioritățile Uniunii Europene
- este format din șefii de stat și de guvern ai țărilor UE, președintele Consiliului European, președintele
Comisiei Europene
Consiliul European:

- Stabilește orientarea generală și prioritățile politice ale UE

- nu adoptă acte legislative.
- tratează probleme complexe și sensibile care nu pot fi soluționate la niveluri mai joase de
cooperare interguvernamentală.
-definește politica externă și de securitate comună a UE(ținând cont de interesele strategice ale
Uniunii și de implicațiile în domeniul apărării).
-desemnează și numește candidați la anumite posturi de importanță majoră la nivelul UE
6. Banca Centrală Europeană (BCE)-1998
- gestionează moneda euro, menține stabilitatea prețurilor și trasează politica economică și monetară
Principalul său scop este menținerea stabilități prețurilor. Astfel, sprijină creșterea economică și crearea de locuri de
muncă.
-fixează rata dobânzilor (la care acordă credite băncilor comerciale din zona euro), controlând masa monetară și
inflația.
-gestionează rezervele valutare străine din zona euro, precum și tranzacțiile de valută pentru a echilibra cursurile de
schimb.
-garantează siguranța și soliditatea sistemului bancar european.
-autorizează tipărirea de bancnote euro de către țările din zona euro.
BCE este constituită din: președintele și vicepreședintele BCE și guvernatorii băncilor centrale din toate
statele membre

Președintele BCE reprezintă instituția la reuniunile europene și internaționale la nivel înalt.

BCE dispune de următoarele organisme decizionale:

1. Consiliul guvernatorilor- principalul organ decizional.

Este alcătuit din Comitetul executiv și din guvernatorii băncilor centrale din zona euro.
2. Comitetul executiv - gestionează activitățile cotidiene ale BCE.
3. Consiliul general are mai ales un rol de consultanță și coordonare.
7. Banca Europeană de Investiții (BEI)- oferă finanțare pentru proiecte care contribuie la atingerea obiectivelor
UE, atât în interiorul, cât și în afara Uniunii.
BEI contractează împrumuturi pe piețele de capital și acordă finanțări, în condiții avantajoase, pentru proiecte care
sprijină obiectivele UE.
Aproximativ 90 % din finanțări se acordă în interiorul UE.
Aceste fonduri nu provin niciodată de la bugetul UE.
8. Curtea Europeană de Conturi (1977)- verifică dacă fondurile UE sunt colectate și utilizate corect și
ajută la îmbunătățirea gestiunii financiare a UE