FACULTATEA DE ÎMBUNĂTĂŢIRI FUNCIARE ŞI INGINERIA MEDIULUI

FIZICĂ

NOTE DE CURS

MIHĂILESCU MIHAELA

1
 CUPRINS

INTRODUCERE . . . . . . . . 3

1. Obiectul fizicii . . . . . . . 3
2. Mărimi fundamentale şi mărimi derivate . . . . 4
3. Unităţi de măsură. Sisteme de unităţi de măsură

1. NOŢIUNI DE FIZICĂ MOLECULARĂ . . . . . 5

1.1 Structura substanţei . . . . . . 5
1.2 Fenomene moleculare de transport . . . . 11
1.3 Fenomene superficiale . . . . . . 14

2. ELEMENTE DE TERMODINAMICĂ . . . . . 20
2.1 Noţiuni termodinamice de bază . . . . . 20
2.2 Teoria cineticomoleculară a gazului ideal . . . 26
2.3 Transformări particulare ale gazului ideal . . . 29
2.4 Lucru mecanic. Căldură. Energie internă . . . . 34
2.5 Schimbul de căldură . . . . . . 39
2.6 Principiul I al termodinamicii . . . . . 43
2.7 Aplicaţii ale principiului I al termodinamicii . . . 47
2.8 Principiul II al termodinamicii . . . . . 50
2.9 Transformari de stare de agregare . . . . 61

3. OSCILAŢII ŞI UNDE MECANICE . . . . . 69

3.1 Noţiuni introductive . . . . . . 69
3.2 Oscilaţii armonice. . . . . . . 71
3.3 Unde mecanice . . . . . . . 84

2
INTRODUCERE

1.Obiectul fizicii.

Fizica studiază cele mai simple şi mai generale forme de mişcare a materiei. (mecanice, termice
electromagnetice).
Prin materie se înţelege realitatea obiectivă care există independent de conştiinţa umană. Materia
se prezintă sub două forme generale: substanţă si câmp. Proprietatea fundamentală a materiei
este mişcarea. Prin mişcare se inţelege orice schimbare sau proces: deplasare mecanică în spaţiu,
reacţie chimică, radiaţie electromagnetică.
Sopul fizicii este descrierea, explicarea şi prevederea fenomenelor naturii. Dezvoltarea fizicii a
fost stimulată de necesităţile practice ale oamenilor. La rândul lor, descoperirile şi realizarile
fizicii stau la baza dezvoltării tehnicii.
Fizica stabileşte legi pe baza observaţiilor şi experimentului. Legea exprimă legătura necesară şi
esenţială între fenomene, legătura dintre cauză şi efect care condiţionează o dezvoltare
determinată a fenomenelor.
Observaţia este studiul fenomenului in condiţiile sale naturale de desfăşurare, în timp ce
experimentul ştiinţific este reproducerea fenomenului în diverse condiţii create artificial.
Descrierea şi explicarea fenomenelor trebuie să fie cantitativă, de aceea matematica este un
instrument indispensabil fizicii. Dar cantitatea se determină numai prin măsurari, de aceea
măsurarea este un proces fundamental în fizică.
Teoria explică un ansamblu de fenomene folosind un număr mic de ipoteze sau legi
fundamentale, numite de obicei principii, care sunt obţinute din experientă.
Materia este infinită şi inepuizabilă în proprietăţile sale, în formele sale de organizare şi
manifestare. De aceea, în studiul fenomenelor naturii suntem totdeauna nevoiţi să simplificăm,
să schematizăm procesele studiate, să creăm „modele” teoretice ale obiectelor şi fenomenelor.
Un model corect trebuie să ia în considerare particularităţile principale ale fenomenului
(obiectului, procesului) studiat. Exemple de schematizări şi modele: punctul material, solidul
rigid, gazul perfect (ideal), lichidul ideal, atomul lui Bohr, etc.

2. Mărimi fundamentale şi mărimi derivate

Proprietăţile corpurilor sunt de două tipuri: calitative si cantitative. Proprietăţile corpurilor care
pot să varieze cantitativ se numesc mărimi.
Mărimile fundamentale sunt independente intre ele. Mărimile fundamentale din fizică sunt:
lungimea (l), masa (m), timpul (t), intensitatea curentului electric (i), temperatura termodinamică
(T), intensitatea luminoasă (I), cantitatea de substanţă (ν).

3
Mărimile derivate se definesc cu ajutorul mărimilor fundamentale. Formulele prin care se
definesc mărimile derivate se numesc formule (ecuaţii) de definiţie.

3. Unităţi de măsură. Sisteme de unităţi de măsură

Unitatea de măsură a unei mărimi este o mărime de acelaş fel cu mărimea de măsurat. Rezultatul
comparării (măsurării), respectiv raportul dintre mărimea de măsurat X şi unitatea sa de măsură x
se numeşte valoarea numerică n a mărimii respective; n = X/x. Unităţile de măsură se clasifică în
unităţi fundamentale şi unităţi derivate.
Unităţile fundamentale sunt cele corespunzătoare mărimilor fundamentale.
Unităţile derivate sunt cele corespunzătoare mărimilor derivate. Aceste unităţi se stabilesc în
funcţie de unităţile fundamentale cu ajutorul formulelor de definiţie.
Unităţile fundamentale împreună cu cele derivate şi unităţile suplimentare constituie un sistem de
unităţi de măsură.
Sistemul Internaţional de unităţi de măsură are următoarele unităţi fundamentale: metru pentru
lungime, kilogram pentru masă, secunda pentru timp, amper pentru intensitatea curentului
electric, grad Kelvin pentru temparatura temodinamică, candela pentru intensitatea luminoasă şi
molul pentru cantitatea de substanţă. (Tabelul 1)

Tabelul 1. Mărimi şi unităţi fundamentale

Mărime Simbol Unitate Simbol

lungime l metru m
masă m kilogram kg
timp t secunda s
intensitatea curentului electric i amper A
temperatura termodinamică T grad Kelvin K
intensitatea luminoasă I candela cd
cantitatea de substanţă ν mol mol

Sistemul C.G.S. In sistemul C.G.S. unităţile fundamentale sunt: centimetrul pentru lungime,
gramul pentru masă şi secunda pentru timp.
Astfel, formula de unităţi de măsura in S.I. pentru mărimea derivată viteza va fi :

m
⟨ v ⟩ SI =
s
iar in C.G.S.
cm
⟨ v ⟩CGS =
s

4
 1. NOŢIUNI DE FIZICĂ MOLECULARĂ

1.1 Structura substanţei

Fizica moleculară este ramura fizicii care studiază proprietăţile fizice şi stările de agregare ale
corpurilor pe baza structurii lor moleculare, a forţelor de interacţiune dintre particulele care
alcătuiesc corpurile şi a naturii mişcării termice a particulelor.

Molecule si forţe intermoleculare. Stările de agregare ale substanţelor.

Molecula este cea mai mică particulă de substanţă care pastrează toate proprietăţile chimice ale
substanţei respective. Între molecule se exercită forţe de interacţiune numite forţe
intermoleculare sau forţe Van der Waals. Aceste forţe sunt de natură electrică. La o anumită
distanţă între molecule, numită distanţă de echilibru, forţele de interacţiune dintre molecule au
rezultanta nulă. Dacă distanţa dintre molecule scade sub distanţa de echilibru, predomină forţele
de respingere, rezultanta lor fiind astfel de respingere. Dacă distanţa dintre molecule creşte peste
distanţa de echilibru, predomină forţele de atracţie (coeziune), rezultanta fiind de atracţie.
Spaţiul din jurul unei molecule în care se exercită forţele intermoleculare se numeşte sfera de
acţiune moleculară. Raza acestei sfere, numită şi raza de acţiune moleculară este foarte mică,
de ordinul a 10-7 cm.
Mişcarea permanentă si dezordonată a atomilor si moleculelor din interiorul corpurilor ce se
intensifică la creşterea temperaturii se numeşte mişcare termică sau agitaţie termică.
Fenomenele care se datorează agitaţiei termice sunt cunoscute sub numele de fenomene termice.
Difuzia, dilatarea, creşterea presiunii unui gaz închis intr-un recipient şi încălzit, transformările
de stare de agregare sunt cateva exemple de fenomene termice.
Fenomenele termice pot fi studiate având ca punct de plecare fie noţiunile legate de structura
substanţei (teoria cinetico moleculara), fie o serie de rezultate experimentale a căror valabilitate
este generalizată (termodinamica).
În ceea ce priveşte reprezentările noastre privind structura microscopică a corpurilor s-au
dezvoltat modele structurale pentru diferitele stări de agregare. Astfel, considerăm că orice corp
este alcătuit dintr-un număr foarte mare de particule (atomi sau molecule), aflate în mişcare
permanentă de agitaţie termică. În cadrul teoriei cinetico-moleculare fiecare particulă este
modelată printr-un punct material.
In stare gazoasă, distanţele dintre molecule sunt mult mai mari decât raza de acţiune moleculară,
forţele de interacţiune dintre molecule sunt slabe iar agitaţia termică este foarte intensă. Aceasta
explică faptul ca gazele nu au formă şi volum propriu.

5
La lichide, agitaţia termică este mai redusă decât la gaze. Distanţele mici dintre molecule explică
compresibilitatea redusa. Forţele intermoleculare fiind mai mari decât la gaze, lichidele au volum
determinat.
In starea solidă particulele componente (ioni, atomi sau molecule) sunt dispuse ordonat în spaţiu
în nodurile unei reţele cristaline. Din punct de vedere al mişcării termice, aceasta este ordonată,
fiind reprezentată de oscilaţii de mică amplitudine in jurul nodurilor reţelei cristaline.

Mărimi caracteristice structurii discrete a substanţei.

Masa moleculară

Masa moleculară este masa unei molecule ( in cazul substanţelor pentru care entitatea elementara
este molecula). Ecuaţia unităţii de măsură :

⟨ m0 ⟩ =kg (1.1)

Deoarece masele moleculare sunt foarte mici, s-a convenit definirea unei unităţi de măsură de
ordinul maselor moleculare. In 1963 s-a adoptat ca unitate de măsură pentru masele moleculare,
atomice, ionice, aşa numita unitate de masă atomică, simbol „u” , definita astfel:

1 12
1 u= m (1.2)
12 0 ,C

adică unitatea de masă atomică este egală cu a 12-a parte din masa atomică a izotopului de
carbon 12 (12C).
Măsuratori de precizie au permis determinarea masei ionilor de carbon dintr-un fascicul. Astfel,
relatia (1.2) permite calcularea (aproximativă) a valorii exprimate în kilograme a unităţii de masă
atomică:

1 u=1,66053873 ∙10−27 kg ≅ 1,66 ∙10−27 kg(1.3)

Masa moleculară relativă (mr)

Masa moleculară relativă este un număr care arată de câte ori este mai mare masa moleculară
decât a 12-a parte din masa atomică a izotopului de carbon 12 (12C).:
m0
mr = (1.4)
1 12
m
12 0 ,C

6
Masa moleculară relativă este o marime adimensională:

⟨ mr ⟩ =1(1.5)

Ţinând cont de (1.2), din relaţia (1.4) rezultă:

m0=mr u(1.6)

Exemplu: pentru apă, mr = 18, m0 = 18u sau ( m 0=18 ∙ 1,66∙ 10−27 Kg=3 ∙ 10−26 Kg)

Cantitatea de subtanţă (ν)

Cantitatea de substanţă este o mărime fundamentala in SI. Definiţia unităţii de măsură a fost
adoptată in 1971:
Molul este cantitatea de substanţă a unui sistem ce conţine atâtea entităţi elementare câţi atomi
există în 0,012 kg de carbon 12; simbolul său este „mol”.
Cand se utilizează molul, entităţile elementare trebuie specificate şi ele pot fi atomi, molecule,
ioni, electroni, alte particule sau grupări specifice de asemenea particule.
Nu trebuie facută confuzie intre cantitatea de substanţă şi masă: cantitatea de substanţă este o
măsură a numărului de particule dintr-un sistem fizic, iar masa este o măsură a inerţiei
sistemului respectiv. Definiţia molului a fost aleasă astfel încât să se obtină o egalitate numerică
foarte utilă in calcule: masa unui sistem ce conţine 1 mol de molecule cu masa moleculară
relativă m r si masa moleculara m 0este:

0,012kg 0,012 kg
M 1 mol = m 0= m0 =m r g (1.7)
12
m 0 ,C 12u

adică masa unui sistem ce conţine 1 mol de molecule, exprimată in grame, este numeric egală cu
masa moleculară relativă. Exemplu: pentru apă, masa unei cantităţi de apă ce conţine 1 mol de
molecule este 18 g.

Masa molară (μ) este o marime derivată in SI, definită prin relaţia:

m
μ= (1.8)
ν

7
în care:
μ este masa molară a substanţei;
m este masa sistemului;
ν este cantitatea de substanţă din sistem.

Ecuaţia unităţii de măsură este:

⟨ m ⟩ kg
⟨ μ ⟩= = (1.9)
⟨ ν ⟩ mol

Vor fi folosiţi şi kg/ kmol si g/mol, submultipli ai unităţii kg / mol.

Din relaţia (1.8) rezultă că masa molară este numeric egală cu masa unui mol de substanţă.
Exemplu: pentru apa, masa molara este μ = 18 kg / kmol (sau μ = 18 g / mol). Această
proprietate se poate scrie:

kg g
μ=m r sau μ=m r (1.10)
kmol mol

Volumul molar (Vμ)

Volumul molar este o mărime derivată din fizică definită prin relaţia:

V
V μ= (1.11)
ν
în care
Vμ este volumul molar;
V este volumul sistemului;
νeste cantitatea de substanţă
Ecuaţia unităţii de măsură este:

⟨V ⟩ m3
⟨ V μ ⟩= ν
=
mol
(1.12)

Pentru lichide şi solide, volumul molar depinde de natura substanţei, dar foarte puţin de
temperatură şi de presiune.
Pentru gaze, volumul molar depinde foarte puţin de natura substanţei in condiţii obişnuite de
temperatură şi de presiune, dar depinde de temperatură şi presiune.
Exemplu: pentru gaze aflate in condiţii normale de presiune şi temperatură
8
( 273,15 K ; 1,01325∙ 105 Pa ) , volumul molar este:

−3 m3
V μ 0=22,4136996 ∙10
mol

Valoarea utilizată in mod obişnuit este :

−3 m3
V μ 0=22,4 ∙ 10 (1.13)
mol

Din relatiile (1.8) si (1.11) se obţine :

μ
=ρ(1.14 )
Vμ

Numărul lui Avogadro (NA)

Numărul lui Avogadro este o mărime fizică derivată in SI definită prin relaţia:

N
N A= (1.15)
ν

în care:
NA este numărul lui Avogadro;
N este numărul de entităţi elementare din sistem:
ν este cantitatea de substanţă din sistem.

Ecuaţia unităţii de măsură este:

⟨N ⟩ 1
⟨ N A ⟩= ⟨ ν ⟩ = mol =mol−1 (1.16)

NA nu este o marime adimensională deşi este numită numărul lui Avogadro.

Numărul lui Avogadro este numeric egal cu numărul de entităţi elementare conţinute într-un mol
de substanţă. Valoarea numărului lui Avogadro se poate calcula astfel;

m kg
mr
N m0 μ kmol kg
N A= = = = =1
ν ν m0 mr u u ∙ kmol

9
După cum se observă, rezultatul nu depinde de natura substanţei. Utilizând (1.3) se obtine:
N A =6,02214199 ∙1026 kmol−1 . Se va folosi valoarea

N A =6,022∙ 1026 kmol−1 (1.17)

Numărul volumic (n)

Numărul volumic este definit prin relaţia:

N
n= (1.18)
V

în care :
n este numărul volumic;
N este numărul de entităţi elementare din sistem;
V este volumul sistemului.

Ecuaţia unităţii de măsură este :

⟨N⟩ 1
⟨ n⟩ = = 3 =m−3 (1.19)
⟨V ⟩ m

Numărul volumic este numeric egal cu numărul de entităţi elementare din unitatea de volum.
Simplificând fracţia din relaţia (1.18) prin ν se obtine:

NA
n= (1.20)
Vμ

de unde rezultă că numărul volumic depinde de aceeaşi factori ca şi volumul molar. Exemplu:
pentru gaze in condiţii normale de temperatură şi presiune, numărul volumic este practic
independent de natura gazului, avand valoarea : n0 =2,6867775∙ 1025 m−3, numit constanta
(numărul) lui Loschmidt. Valoarea aproximativă utilizată este:

n0 =2,7 ∙10 25 m−3 (1.21)

10
 1.2 Fenomene moleculare de transport

Fenomenele moleculare de transport au loc datorită mişcării termice a moleculelor. Rezultanta

fenomenelor moleculare de transport poate fi o deplasare de substanţă dacă în mediul respectiv
există condiţii de dezechilibru. (diferenţă de densitate, presiune, concentraţie).

Fenomenul de difuzie la gaze. Legea lui Fick

Difuzia este fenomenul de răspândire a moleculelor unei substanţe printre moleculele altei
substanţe aflate in contact cu prima, fără intervenţia unui agent extern. În general, datorită
difuziei, în sistem există o tendinţă de uniformizare a proprietăţilor fizice şi chimice, adică de
omogenizare a substanţelor.
Dacă într-un gaz, între două puncte diferite există o diferenţă de densitate, atunci se produce în
mod spontan un transport de gaz din regiunea cu densitate mare spre regiunea cu densitate mică,
transport care tinde să egaleze densitatea gazului. Fenomenul de difuzie se produce dupa legea
lui Fick:

∆ρ
∆ m=−D ∆ S ∆ t (1.22)
∆x

în care :
Δm este masa de gaz transportată;
D se numeşte coeficient de difuzie;
Δρ este diferenţa de densitate între două puncte din gaz aflate la distanţa Δx, x fiind direcţia
transportului normală la suprafaţa prin care are loc transportul;
ΔS este suprafaţa prin care are loc transportul;
Δt este timpul în care are loc transportul

Raportul:

∆ρ
∆x

se numeşte gradientul densităţii pe directia x a transportului şi reprezintă variaţia densităţii pe

unitatea de distanţă.
Semnul – arată că transportul are loc în sensul descreşterii densităţii.
Coeficientul de difuzie este numeric egal cu masa de substanţă care străbate unitatea de
suprafaţă în unitatea de timp la un gradient al densităţii egal cu unitatea

11
Fenomenul de difuzie la lichide

În cazul a două soluţii de concentraţii diferite (c1 > c2 ) separate printr-o membrană, legea lui
Fick este dată de relaţia:

∆ m=P ( c1 −c 2 ) ∆ S ∆ t(1.23)

în care:
Δm este masa de solvent transportată;
P este coeficientul de permeabilitate al solventului prin membrană;
ΔS suprafaţa prin care se transportă solventul;
Δt timpul în care are loc transportul.
În general membranele biologice sunt semipermeabile (permeabile pentru solvent şi
impermeabile pentru solvit).

Fenomenul de osmoză

Osmoza reprezintă transportul de solvent printr-o membrană semipermeabilă. Ea se produce ori

de câte ori doua soluţii de concentraţii dieferite (sau solventul pur şi o soluţie) sunt separate de o
membrană semipermeabilă sau de un perete poros semipermeabil. Această membrană este
permeabilă pentru solvent şi impermeabilă pentru substanţa dizolvată (solvit).
Fenomenul de osmoză poate fi pus în evidenţă realizând un experiment (figura 1.1) în care se
utilizează un vas mare (1) ce conţine solventul pur (sau o soluţie mai diluată) şi un dispozitiv
format dintr-un tub care în partea inferioară este prevăzut cu o membrană semipermeabilă. În tub
se găseşte o soluţie mai concentrată (acelaş solvent).

Fig.1.1 Fenomenul de osmoză

12
Deoarece membrana este impermeabilă pentru solvit, apare un flux de solvent dinspre vasul mare
spre tub ceea ce determina creşterea nivelului lichidului din tub. Echilibrul se stabileşte atunci
cand presiunea hidrostatică exercitată de lichidul ce a urcat în tub egalează presiunea exercitată
de soluţie, numită presiune osmotica (π). Van’t Hoff a făcut o analogie între presiunea exercitată
de o soluţie diluată de neelectrolit şi presiunea exercitată de un gaz enunţând următoarea lege :
Presiunea osmotică a unei soluţii diluate de neelectrolit este numeric egală cu presiunea pe care
ar exercita-o solvitul dacă la acea temperatură ar fi în stare gazoasă şi ar ocupa singur volumul
soluţiei. Legea se exprimă prin relaţia:

m
πV = RT (1.24)
μ
în care:
π este presiunea osmotică a soluţiei;
V este volumul soluţiei;
m este masa soluţiei
μ este masa molară a solvitului;
R este constanta generală a gazelor ideale;
T este temperatura absolută a soluţiei.
Dacă împărţim relaţia de mai sus la V obţinem:

mRT cRT
π= = (1.25)
μV μ
în care :

m
c= (1.26)
V

reprezintă concentraţia soluţiei.

Din relatia (1.25 ) rezultă legile osmozei:
1) Pentru acelaş solvit şi aceeaşi temperatură, presiunea osmotică este direct proporţională
cu concentraţia soluţiei.

π1 c1
= (1.27)
π 2 c2

Deoarece concentraţiile sunt invers proporţionale cu volumele de solvent în care se

dizolvă aceeaşi cantitate de solvit, rezultă;

π1 V 2
= π V =π V =const .(1.28)
π2 V1 1 1 2 2
13
 2) Pentru acelaş solvit şi aceeaşi concentraţie, presiunea osmotică este direct proportională
cu temperatura soluţiei.

π1 T 1
= (1.29)
π2 T2

3) La soluţii cu concentraţii egale ( dar solviţi diferiţi) şi la aceeaşi temperatură, presiunea

osmotică este invers proporţională cu masa molară a solvitului.

π 1 μ2
= (1.30)
π 2 μ1

4) Presiunea osmotică a soluţiei nu depinde de natura solventului.

1.3Fenomene superficiale

Lichidele au suprafeţe de separare proprii care le delimitează de mediul exterior. Fenomenele

care se produc la nivelul suprafeţelor de separaţie dintre lichid şi mediul exterior se numesc
fenomene superficiale. În funcţie de starea de agregare a mediului exterior, fenomenele
superficiale se clasifică astfel:
 Fenomene care se produc la suprafaţa de separaţie lichid-gaz, numite fenomene de
suprafaţă;
 Fenomene care se produc la suprafaţa de separaţie lichid solid, numite fenomene de
adeziune şi capilaritate.

Fenomene de suprafaţă. Strat superficial. Forţe de tensiune superficială

În cazul lichidelor, forţele intermoleculare au carcteristici specifice:

 Sunt forţe de intensitate redusă (din acest motiv lichidele nu au formă proprie);
 Acţionează pe distanţe scurte (o moleculă dată nu interacţioneaza cu toate celelalte
molecule ale lichidului).
Forţele intermoleculare care se manifestă între moleculele aceluiaş corp se numesc forţe de
coeziune, iar forţele moleculare care se manifestă între moleculele a două corpuri diferite se
numesc forţe de adeziune.
Stratul de lichid mărginit de suprafaţa liberă a lichidului cu grosimea egală cu raza de acţiune
moleculară se numeşte strat superficial. Existenţa stratului superficial explică o serie de
proprietăţi şi fenomene specifice lichidelor.

14
Pentru moleculele care se află în interiorul lichidului, forţele intermoleculare sunt repartizate
spaţial simetric, astfel încât rezultanta lor este nulă. Moleculele aflate în stratul superficial
interacţionează atât cu moleculele care se află în lichid cât şi cu moleculele aflate deasupra
suprafeţei libere a lichidului. Densitatea amestecului de aer şi vapori de apă care se află deasupra
suprafeţei libere a lichidului este mult mai mică decât densitatea lichidului. Din acest motiv,
asupra moleculelor din stratul superficial, rezultanta forţelor intermoleculare este diferită de zero
fiind orientată spre regiunea de densitate mai mare, adică spre interiorul lichidului. (figura 1.2)

Fig 1.2 Formarea stratului superficial

Rezultantele forţelor intermoleculare ce acţionează asupra moleculelor cuprinse în stratul

superficial determină o presiune exercitată de stratul superficial asupra lichidului. Această
presiune se numeşte presiune moleculară sau presiune internă. Pentru apă, stratul superficial
exercită o presiune de aproximativ 11000 atm. Lichidele sunt practic incompresibile datorită
presiunii moleculare exercitate de stratul superficial.
Moleculele din stratul superficial interacţionează între ele prin forţe intermoleculare orientate
tangent la suprafaţa lichidului şi perpendicular pe conturul suprafeţei, numite forţe de tensiune
superficială. Datorită acestor forţe, stratul superficial tinde în mod spontan şi permanent să
micşoreze suprafaţa liberă a lichidului. Astfel se explică de ce suprafaţa liberă a lichidului dintr-
un vas în repaus este plană iar picăturile de lichid tind să ia formă sferica. Forţa de tensiune
superficială este direct proporţionala cu lungimea stratului superficial şi depinde de natura
lichidului.

F=σl (1.31)
în care:
F este forţa de tensiune superficială
σ este coeficienttul de tensiune superficială
l este lungimea conturului stratului superficial
Din relaţia de mai sus obţinem:

15
 F
σ=
l

Astfel, coeficientul de tensiune superficială reprezintă forţa de tensiune superficială care

acţionează pe unitatea de lungime a conturului stratului superficial. Unitatea de masură pentru
coeficientul de tensiune superficială in SI este:

N
⟨ σ ⟩ SI = (1.32)
m

Coeficientul de tensiune superficială scade cu creşterea temperaturii

Fenomene de adeziune

La contactul dintre un solid şi un lichid trebuie să se ţină seama atât de forţele de coeziune dintre
moleculele lichidului ¿ cât şi de forţele de adeziune dintre moleculele lichidului şi ale solidului
(⃗F A ). Aceste forţe au un rol important în forma suprafeţelor libere a lichidelor în regiunea de
contact cu solidul. Suprafaţa liberă a lichidului dintr-un vas cu secţiune mare poate fi plană, când
rezultanta ⃗R a forţelor de coeziune şi adeziune este îndreptată în lungul peretelui vasului, sau sub
formă de menisc. Meniscul este concav când rezultanta ⃗ R este orientată spre exteriorul vasului.
În acst caz lichidul udă solidul. Dacă ⃗ R este îndreptată spre interior, meniscul este convex şi
lichidul nu udă solidul. Unghiul θ format în interiorul lichidului de către peretele vasului şi
tangenta la suprafaţa lichidului măsurat spre interiorul lichidului se numeşte unghi de racordare.
Rezultanta este perpendiculară pe tangenta dusă la suprafaţa liberă în unghiul de racord θ. (figura
1.3). Suprafaţa de la mijlocul vasului este orizontală, deoarece în această zonă acţionează numai
forţele de coeziune.

Fig.1.3.  Forma suprafeţelor libere a lichidelor la contactul cu diferite solide: a) menisc concav
(solid liofil); b) suprafaţă orizontală (solid indiferent); c) menisc convex (solid liofob).

Un solid in raport cu lichidele poate fi:

16
  F A >⃗
solid liofil (hidrofil in cazul apei) cand ⃗ FC şi 0<θ< π /2, menisc concav, fiind udat
de lichid; Cazul limită θ = 0 corespunde modelului lichid care udă perfect.
 solid indiferent cu θ=π /2, suprafaţa liberă a lichidului fiind orizontală;
 solid liofob (hidrofob) cand  ⃗ F A <⃗
FC şi π /2<θ< π , menisc convex, lichidul nu udă
solidul. ). Cazul limită θ = π corespunde modelului care nu udă deloc.

In tuburile capilare (cu diametrul mai mic de 1 mm) întreaga suprafaţă a liberă a lichidului este
de forma unei calote sferice, lipsind zona plană care se formează în cazul suprafeţelor libere mai
mari.

Presiunea suplimentară (capilară) la meniscurile concave şi convexe.

În cazul suprafeţelor curbe din tuburile capilare, forţele de tensiune superficială, care actionează
tangent în fiecare punct al meniscului, au o componentă îndreptată în lungul tubului. Rezultanta
acestor componente se numeşte forţa Laplace şi este orientată spre exteriorul lichidului pentru
meniscul concav, respectiv spre interior în cazul meniscului convex (figura1.4.) Forţa Laplace va
determina apariţia unei presiuni suplimentare (capilare), ps, de forma:

F
ps = ( 1.33)
S

unde S este suprafaţa meniscului

Deci, sub acţiunea forţelor de tensiune superficială apare o diferenţă de presiune

∆ p=p ext − p∫ ¿= p ¿ de o parte şi de alta a unui menisc de lichid.

s

Pentru un menisc sferic presiunea suplimentară este dată de formula Laplace:

2σ
ps = (1.34)
R

Unde:

σ este coeficientul de tensiune superficială a lichidului

R este raza de curbură a meniscului.

17
Fig. 1.4.  Forţa Laplace; a) menisc concav şi b) menisc convex.

Ca urmare, presiunea de-a lungul capilarului variază astfel: sub meniscul concav este p0 - 2σ/R,
deci mai mică decât presiunea atmosferică (p0), si creşte spre baza tubului capilar ajungând la
nivelul lichidului din vas egala cu p0. Deci, în tot capilarul presiunea este mai mică decât cea
atmosferică, şi lichidul urcă în tub. În cazul lichidului care nu udă peretii capilarului, fenomenele
se petrec invers, are loc o depresiune capilară, respectiv o scădere a presiunii in tubul capilar de
la valoarea p0 + 2σ/r la nivelul meniscului convex pana la p0, la baza tubului capilar.

Fenomenul de capilaritate. Legea lui Jurin

Dacă se introduce un tub capilar într-un vas cu lichid, se observă că nivelul lichidului în tub este
mai ridicat sau mai scăzut decât nivelul lichidului din vas în funcţie de natura lichidului. Dacă
lichidul udă pereţii tubului capilar se produce ascensiunea capilară iar dacă lichidul nu udă
pereţii se produce depresiunea capilară. (figura.1.5).

Fig. 1.5 Ascensiunea şi depresiunea capilară

18
Ascensiunea şi depresiunea capilară se numesc fenomene capilare şi se datoresc presiunii
suplimentare care apare la meniscurile concave şi convexe. Considerăm un tub capilar introdus
într-un lichid care udă pereţii tubului(figura.1.6).

Fig. 1.6 Ascensiunea capilară

Notăm cu r raza tubului, cu y inălţimea la care urcă lichidul în capilar şi cu θ unghiul de

racordare. Forţa totală exercitată în sus va fi:

F=2 πrσcosθ (1.35)

Forţa îndreptata în jos este greutatea lichidului din tubul capilar şi este dată de relaţia:

G=mg=ρVg=ρπ r 2 yg(1.36)
în care:
m este masa coloanei de lichid din tubul capilar
g este acceleraţia gravitatională
ρ este densitatea lichidului
V este volumul de lichid din tubul capilar

Egalând cele doua forţe obţinem pentru y expresia:

19
 2 σcosθ
y= (1.37)
ρrg

Dacă lichidul udă pereţii tubului, θ< 90° , cosθ> 0 , si deci y >0. Lichidul urcă în tubul capilar.
În cazul când lichidul nu udă pereţii vasului, θ> 90° , cosθ< 0 , deci y <0. În acest caz lichidul
coboara în tubul capilar sub nivelul lichidului din vas.
În cazul în care lichidul udă perfect pereţii vasului sau nu udă de loc pereţii vasului, θ=0sauπ
cosθ=± 1 si obtinem:

2σ
y=± (1.38)
ρrg

Această relaţie exprimă legea lui Jurin: inălţimile la care urcă sau coboară lichidele în tuburi
capilare sunt invers proporţionale cu razele tuburilor. Dacă se scrie legea lui Jurin pentru două
tuburi capilare de raze r1 si r2 introduse în acelaş lichid se obţine ;

y1 r2
= y r = y r =ct (1.39)
y2 r1 1 1 2 2

2. ELEMENTE DE TERMODINAMICĂ

2.1Noţiuni termodinamice de bază.

Sistem termodinamic. Starea unui sistem termodinamic. Parametri de stare.

Sistemul termodinamic este un sistem fizic finit format dintr-un număr foarte mare de particule
microscopice (sistem macroscopic) care pot interacţiona între ele şi cu mediul exterior.

Clasificarea sistemelor temodinamice.

 In funcţie de compoziţia internă, sistemele termodinamice se clasifică in omogene şi

eterogene.
Un sistem este omogen dacă este format din acelaş fel de consituenţi. (în orice punct al
sistemului proprietăţile sunt identice).

20
 Un sistem este eterogen dacă este format din constituenţi diferiţi. (în sistem există
suprafeţe de separaţie macroscopice intre constituenţi şi proprietăţile sistemului sunt
diferite în diversele puncte). O fază constă din totalitatea porţiunilor omogene ale unui
sistem termodinamic.

 In funcţie de variaţia spaţială a proprietăţilor (fizice, chimice), sistemele se clasifică în

izotrope si anizotrope.
Un sistem este izotrop dacă proprietăţile lui sunt aceleaşi în toate direcţiile spaţiului.
Un sistem este anizotrop dacă proprietăţile sistemului sunt diferite în diversele direcţii.

 In funcţie de caracterul interacţiunii cu mediul exterior sistemele se clasifică în sisteme

izolate, închise si deschise.
Un sistem este izolat dacă nu schimbă cu mediul inconjurător energie şi substanţă.
Un sistem este închis dacă nu schimbă substanţă cu mediul exterior dar schimbă energie.
Un sistem este deschis dacă schimbă atât energie cât şi substanţă cu mediul înconjurător.

Starea unui sistem termodinamic este determinată de totalitatea proprietăţilor sale la un moment
dat. Mărimile fizice ce descriu starea unui sistem temodinamic se numesc parametri sau
variabile de stare. Parametri de stare pot fi intensivi sau extensivi.
Parametri intensivi sunt sunt funcţii de punct. Aceştia pot avea valori diferite în puncte diferite
ale sistemului.
Parametri extensivi caracterizează sistemul ca întreg; aceşti parametri nu pot fi definiţi într-un
punct al sistemului.
Exemple;
 parametri intensivi: presiunea, temperatura, densitatea;
 parametri extensivi; masa, volumul, cantitatea de substanţă, energia internă.

Între parametri de stare ai unui sistem termodinamic există numeroase relaţii de legatură. Se
constată astfel, pentru orice sistem termodinamic că, in funcţie de structura sa, există un anumit
număr de parametri de stare a căror cunoaştere permite calcularea tuturor celorlalţi.
Numărul parametrilor de stare necesari şi suficienţi pentru cunoaşterea stării sistemului
termodinamic este numit număr de grade de libertate ale sistemului termodinamic. Parametri
de stare respectivi se numesc parametri independenţi sau grade de libertate ale sistemului
termodinamic.
Ceilalti parametri se numesc parametri dependenţi.
Deşi numărul parametrilor independenţi este bine determinat pentru un sistem termidinamic dat,
alegerea parametrilor independenţi se poate face relativ arbitrar. Există o serie de condiţii ce pot
constitui criterii de selecţie.
 Nu există relaţii care cuprind doar parametri independenţi ; orice relaţie trebuie să
cuprindă cel puţin un parametru dependent; exemplu: parametrii densitate, masă si

21
 volum nu pot fi aleşi simultan ca parametri independenţi (deoarece unul dintre aceştia
poate fi calculat in funcţie de ceilalti doi cu ajutorul relaţiei: m= ρV).
 Printre parametrii aleşi trebuie sa fie cel puţin un parametru extensiv.

Starea unui sistem termodinamic poate fi:

 Stare staţionară – parametrii de stare sunt constanţi în timp (sistemul nu evoluează).
 Stare nestaţionară – parametrii de stare nu sunt constanţi în timp (sistemul evoluează).

Starea unui sistem este numită stare de echilibru termodinamic dacă sistemul se află într-o stare
staţionară în condiţii de izolare de mediul înconjurator. În caz contrar starea este numită stare de
neechilibru.
Generalizand numeroase rezultate experimentale, s-a ajuns la următoarea concluzie care
constituie postulatul echilibrului termodinamic:
Un sistem termidinamic izolat evoluează spontan şi ireversibil spre o stare de echilibru
termodinamic pe care nu o mai părăseşte de la sine.
Starea unui sistem aflat în echilibru termodinamic poate fi modificată doar dacă se renunţă la
izolarea sistemului, adică dacă se realizează între sistem şi mediul înconjurător unul sau mai
multe contacte (interacţiuni). Astfel de contacte pot fi:
 Contact mecanic
 Contact termic
 Schimb de substanţă

S-a constatat că numărul parametrilor independenţi (numărul gradelor de libertate ale sistemului
termodinamic) depinde doar de structura sistemului termodinamic.
Să considerăm un sistem termodinamic care este format dintr-un amestec ce conţine mai multe
tipuri de entităţi elementare; de exemplu, pentru un sistem molecular, să considerăm că este
alcătuit din K tipuri de molecule (despre un astfel de sistem termodinamic se spune că este
format din K componente).
Se constată că numărul gradelor de libertate ale sistemului termodinamic considerat este K + 2
(postulatul gradelor de libertate). Explicaţia acestui rezultat este urmatoarea: starea unui sistem
poate fi modificată doar prin contactele pe care acesta le are cu mediul înconjurător, deci
numărul parametrilor de stare independenţi trebuie să coincidă cu numărul contactelor pe care
sistemul le poate realiza cu mediul exterior. Aceste contacte pot fi:
 mecanic (un contact)
 termic (un contact)
 schimb de substanţă pentru fiecare din componentele sistemului (K contacte)

In concluzie, sistemul termodinamic poate realiza K + 2 contacte cu mediul înconjurător şi

tinând cont de raţionamentul de mai sus, este caracterizat prin K + 2 parametri independenţi.

22
Starea unui sistem termodinamic poate fi reprezentată într-o diagramă bidimensională ale carei
axe de coordonate constituie doi dintre parametrii de stare ai sistemului (presiune, volum)(figura
2.1). Într-o astfel de diagramă, o stare de echilibru termodinamic este reprezentată printr-un
punct (A) numit punct reprezentativ.

Fig 2.1 Diagrama de stare

Procese termodinamice.

Trecerea unui sistem dintr-o stare de echilibru în altă stare de echilibru se numeste proces
termodinamic sau transformare de stare.
Procesele termodinamice se clasifică după mai multe criterii.

 In funcţie de mărimea variaţiei parametrilor de stare pot fi procese diferenţiale în care

variaţia parametrilor de stare este foarte mică şi procese finite în care cel puţin un
parametru are o variaţie relativ mare.
 In funcţie de coincidenţa sau necoincidenţa între starea finală si cea iniţială pot fi procese
ciclice la care starea finală coincide cu starea initială şi procese neciclice sau deschise la
care starea finală este diferită de cea iniţială.
 In funcţie de drumul stărilor intermediare pot fi procese reversibile si ireversibile. Un
proces termodinamic se numeşte proces reversibil dacă:
 Se poate desfăşura în ambele sensuri
 Prin aceleaşi stări intermediare
Dacă una din aceste condiţii nu este indeplinită procesul termodinamic se numeşte
proces ireversibil.

23
  In funcţie de natura stărilor intemediare procesele pot fi cvasistatice sau
necvasistatice. Procesul termodinamic în care stările intermediare pot fi
considerate stări de echilibru se numeşte proces cvasistatic. Dacă există stări
intermediare care sunt de neechilibru, atunci procesul termodinamic se numeşte
proces necvasistatic.

Echilibru termic. Temperatura

Două sisteme termodinamice sunt în contact termic dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
 Ansamblul celor două sisteme este izolat de exterior;
 Între ele este posibil schimbul de căldură;
 Între ele nu este posibil schimbul de lucru mecanic.
Două sisteme termodinamice se află în echilibru termic dacă, atunci când sunt puse în contact
termic, între ele nu are loc schimb de căldură.
Observaţii:
 În general, când două sisteme termodinamice sunt puse în contact termic ele schimbă
căldură între ele. După un timp schimbul de căldură încetează şi conform postulatului
echilibrului temodinamic, ansamblul celor două sisteme ajunge într-o nouă stare de
echilibru termodinamic. În această situaţie s-a realizat echilibrul termic între cele două
sisteme termodinamice.
 Când două sisteme termodinamice sunt în echilibru termic înseamnă că ele se află în
astfel de stări de echilibru termodinamic încât atunci când sunt puse în contact termic
starea sistemului total , format din cele două sisteme considerate, este tot o stare de
echilibru termodinamic (deoarece ele nu schimbă între ele nici căldură nici lucru
mecanic).
Pe baza constatărilor experimentale s-a enuntat postulatul tranzitivităţii echilibrului termic.
Enunţ:
Dacă sistemele termodinamice A şi B sunt în echilibru termic, iar B este în echilibru termic cu un
al treilea sistem termodinamic C, atunci sistemele temodinamice A si C sunt în echilibru termic.
Pentru a caracteriza stările de echilibru termic ale sistemelor termodinamice se introduce
mărimea fizică numită temperatura empirică. Definirea temperaturii empirice ca un nou
parametru de stare este permisă de postulatul tranzitivităţii echilibrului termic pe baza convenţiei
următoare:
Convenţie: Toate sistemele termodinamice aflate în echilibru termic au aceeaşi temperatură.

Atunci când în urma stabilirii contactului termic între două sisteme termodinamice, acestea
schimbă căldură, se consideră că ele au avut iniţial temperaturi diferite. Se adoptă atunci
următoarea convenţie:
Convenţie: Temperatura sistemului termodinamic care cedează căldură este mai mare decât
temperatura sistemului care primeşte căldură.

24
Măsurarea temperaturii. Scări termometrice.

Considerăm două sisteme termodinamice A şi B puse în contact termic. Ele schimbă căldură şi
ajung la echilibru termic adică au în final aceeaşi temperatură. Este posibil ca, în urma realizării
contactului termic şi a efectuării schimbului de căldură, temperatura unuia dintre cele două
sisteme termodinamice, de exemplu B, să nu se modifice. Aceasta înseamnă că temperatura
sistemului A se modifică pâna la a deveni egală cu temperatura sistemului B. Se spune că B este
un termostat pentru A.
Se numeşte termostat sistemul termodinamic a cărui temperatură nu se modifică în urma
realizării contactului termic cu un alt sistem termodinamic.

Observaţii:
 Sistemul termodinamic A a cărui temperatură se modifică până la a deveni egală cu
temperatura termostatului B se numeşte termometru;
 Pentru ca sistemul termodinamic B să fie termostat pentru A, iar A să fie termometru
pentru B, este necesar ca masa şi energia lui B să fie mult mai mari decât masa şi energia
lui A.

Pentru măsurarea temperaturii unui corp se foloseşte un dispozitiv numit termometru . El conţine
un corp termometric caracterizat de existenţa unei mărimi a cărei valoare se modifică
semnificativ când variază temperatura. O astfel de mărime se numeşte mărime termometrică.
Ea poate fi lungimea unei coloane de lichid, valoarea reziatenţei unui rezistor, volumul unui gaz
la presiune constantă, etc.
Pentru etalonarea unui termometru se alege o scară de temperatură. Aceasta constă în două
convenţii cu privire la:
 Alegerea a două temperaturi de referinţă;
 Presupunerea unei dependenţe liniare între mărimea termometrică si temperatură în
intervalul dintre cele două valori de referinţă.

În scara Celsius, temperaturile de referinţă alese sunt 0 0 C şi 100 0 C. Cele două temperaturi sunt
atribuite stării în care gheaţa se topeşte, respectiv stării în care apa fierbe (ambele în condiţii
normale de presiune).
În scara Fahrenheit, temperaturile de referinţă sunt 320 F şi 2120 F , fiind atribuite aceloraşi
stări ca şi în scara Celsius.
Cea mai mică temperatură accesibilă este – 273,15 0 C (care este de fapt limita spre care tinde
temperatura unui corp dacă este răcit oricât de mult). Această situaţie a sugerat posibilitatea
definirii unei scări termometrice ( numită ulterior scara absolută sau scara Kelvin) în care să fie
atribuită valoarea zero temperaturii minime.
Pentru trecerea de la scara Celsius la scara absolută (şi invers), s-a convenit ca definirea celor
două scări să se facă astfel incât intervalul de temperatură corespunzător unităţii de măsură din

25
fiecare scară să fie la fel de mare. Astfel, un interval de temperatura de 1 0 C este la fel de mare ca
şi un interval de temperatură de1K. În consecinţă, relaţia de transformare este :

T =273,15+t (2.1)

In care:
⟨ T ⟩ =K (Kelvin)
⟨ t ⟩=° C

2.2 Teoria cinetico moleculară a gazului ideal.

Modelul gaz ideal

Cel mai simplu model utilizat pentru descrierea unui sistem termodinamic aflat în stare gazoasă
este cunoscut sub numele de gaz ideal şi este definit astfel;
1. este format dintr-un număr foarte mare de molecule
2. moleculele sunt puncte materiale
3. moleculele se află în agitaţie termică
4. moleculele nu interacţionează între ele
5. ciocnirile moleculelor cu pereţii recipientului sunt perfect elastice

Formula fundamentală a teoriei cinetico moleculare (pentru gazul ideal)

Aceasta stabileşte o legatură între caracteristicile microscopice ale mişcării moleculelor unui gaz
ideal şi unul dintre efectele macroscopice ale acestei mişcări: presiunea exercitată asupra
pereţilor recipientului. Formula fundamentală a teoriei cinetico moleculare este dată de relaţia:

1
p= n m0 v´2 (2.2)
3
în care:
p este presiunea gazului
n este numărul volumic
m0 este masa moleculei
v́ 2 este media patratelor vitezelor moleculelor

2 v 21+ v 22 +…+ v 2N
v́ = (2.3)
N

26
Daca notam cu Éc energia cinetică medie de agitaţie termică, atunci:

1
Éc = m0 v́ 2 (2.4)
2

Înlocuind în formula fundamentală se obţine expresia:

2
p= n É c (2.5)
3

Interpretarea cinetico-moleculară a temperaturii

Două sisteme termodinamice aflate în contact termic evoluează spre echilibru termic, stare în
care ambele sisteme vor avea aceeaşi temperatură.
Din punct de vedere microscopic, transferul de energie între cele două sisteme aflate in contact
termic se realizează prin ciocnirea moleculelor. La o astfel de ciocnire, deşi transferul de energie
de la o moleculă la alta se poate realiza în orice sens, la nivel statistic predomină transferul de
energie de la moleculele cu energii cinetice mari spre cele cu energii cinetice mai mici.
Se constată astfel că, datorită contactului termic dintre două sisteme termodinamice, energiile
cinetice medii ale moleculelor celor două sisteme termodinamice evolueaza in acelaş mod ca şi
temperaturile, spre valori egale.
Aceste raţionamente au condus la presupunerea că între temperatura unui sistem termodinamic şi
energia cinetică medie a moleculelor sale există o dependenţă monoton crescătoare. În ceea ce
priveşte dependenţa exactă, s-a presupus că este de directă proporţionalitate:

Éc T (2.6)

Constanta de proporţionalitate a fost adusă la o formă convenabilă exprimării compacte a unor

rezultate ce se obţin în cadrul teoriei cinetico-moleculare.

3
Éc = kT (2.7)
2

unde k este constanta lui Boltzmann. Aceasta este o constantă universală şi are valoarea;

J
k =1,38 ∙10−23 (2.8)
K

Inlocuind (2.7) in (2.5) se obţine:

27
p=nkT ( 2.9)

Acest rezultat exprimă factorii de care depinde presiunea unui gaz: desimea moleculelor
(exprimată prin numarul volumic) şi energia cinetică medie de agitaţie termică (exprimată prin
temperatură).
Din punct de vedere al parametrilor pe care îi conţine, relaţia (2.9) descrie local (punctual) starea
gazului, conţinând doar parametri de stare intensivi.

Ecuaţia de stare termică a gazului ideal

Relaţia (2.9) se poate scrie şi sub altă formă, astfel încât să includă şi parametri de stare
extensivi. Folosind relaţiile de definiţie pentru numărul volumic n şi numărul lui Avogadro NA:

N
n=
V

N
N A=
ν
Relaţia (2.9) devine ;

N
p= kT (2.10)
V

νNA
p= kT (2.11)
V

pV =ν N A kT ( 2.12)

Deoarece NA si k sunt constante universale se noteză:

R=N A k (2.13)

R este o constantă universală numită constanta gazelor ideale. Valoarea sa este:

R=8,314472 J mol−1 K −1

Se va considera valoarea aproximativă:

R=8,310 J mol−1 K −1 (2.14)

Relaţia (2.9) devine:

28
pV =νRT (2.15)
Ţinând cont că :

m
ν=
μ
Relaţia devine:

m
pV = RT (2.16)
μ

Această relaţie este numită ecuaţia de stare termică a gazului ideal sau ecuaţia Clapeyron
Mendeleev.
Există câteva aspecte deosebite legate de relaţia (2.15):
 Constituie o legatură între parametrii de stare ai unui gaz ideal aflat în echilibru
termodinamic;
 Constituie o legatură între parametrii de stare intensivi si cei extensivi;
 Contine K+3 parametrii (K = numarul de componente ale sistemului), dintre care K + 2
sunt independenţi: relaţia permite astfel calcularea unui parametru de stare dependent în
funcţie de parametrii independenţi;
 Unul dintre parametrii este temperatura gazului; acesta este unul dintre motivele pentru
care ecuaţia (2.15) se mai numeşte ecuaţia de stare termică a gazului ideal.

2.3 Transformări particulare ale gazului ideal

Transformarea generală a gazului ideal

O categorie aparte de procese la care poate participa un gaz ideal o constituie acele procese în
care sistemul este închis, iar particulele componente nu suferă modificări de structură ( cum ar
putea fi disocierea moleculelor sau alte reacţii chimice). În astfel de condiţii, cantitatea de
substanţă (ν ) se menţine constantă.
Procesul suferit de un gaz ideal în conditiile menţinerii constante a cantităţii de substanţă se
numeşte transformare generală.
În continuare vor fi analizate doar proccesele cvasistatice. Stările intermediare fiind de echilibru
pentru astfel de procese, ecuaţia de stare (2.15) este valabilă pentru fiecare stare intermediară.
Deoarece, într-o transformare generală, expresia νR=const , rezultă:

pV
=const .(2.17)
T

29
Relaţia (2.17) este cunoscută sub numele de legea transformării generale a gazelor ideale. Dacă
notăm cu1, respectiv 2, stările iniţială, respectiv finală ale unei transformări generale, rezultă:

p2V 2 p1V 1
= (2.18)
T2 T1

Acastă relaţie permite calcularea valorii unuia dintre parametrii de stare ai stărilor ce delimitează
o transformare generală, daca se cunosc valorile celorlalţi parametrii. Si relaţia (2.18 ) este
numită uneori legea transformarii generale, deşi ea se referă la stările limită ale transformării si
este doar o consecinţă a relaţiei (2.17).

Transformările simple ale gazului ideal

Transformările în care pe lângă cantitatea de substanţă mai este constant încă un parametru de
stare independent se numesc transformări simple.

Transformarea izotermă. Legea Boyle Mariotte

Transformarea izotermă este cea în care cantitatea de substanţă şi temperatura se menţin

constante. (ν = const. si T = const.)
Legea transformării izoterme este :
pV =const .(2.19)

Reprezentarea grafică a legii transformării izoterme in coordonate pV (numite şi coordonate

Clapeyron), pT şi VT este dată in figura 2.2.

Transormarea izobară. Legea Gay Lussac

Transformarea izobară este cea în care cantitatea de substanţă şi presiunea se menţin constante. (
ν=const. si p = const.)
Legea transformării izobare este :

V
=const .(2.20)
T

Reprezentarea grafică a legii transformării izobare in coordonate pV , pT şi TV este data in figura

2.2.

30
Transformarea izocora. Legea lui Charles

Transformarea izocoră este cea în care cantitatea de substanţă şi volumul se menţin constante.
(ν= const. si V= const.)
Legea transformării izocore este :

p
=const .(2.21)
T

Reprezentarea grafică a legii transformării izocore in coordonate pV , pT şi TV este dată în figura

2.2.

Fig 2.2 Diagramele transformărilor simple

31
Legile transformărilor simple în funcţie de temperatura exprimată în grade Celsius

Legea transformării izobare in funcţie de temperatura exprimată in grade Celsius

Fie V volumul la temperatura T si V 0 volumul la temperatura T 0=273,15 K pentru o cantitate

oarecare de gaz închisă într-un recipient ce asigură o presiune constantă. Rezultă:

V V0
= (2.22)
T T0
Inlocuind T =T 0+ t , se obtine:

V0
V= ( T +t ) (2.23)
T0 0

Sau:

( Tt )(2.24)
V =V 0 1+
0

Notăm :

1 1
=α = K −1(2.25)
T0 273,15

Cu această notaţie obţinem:

V =V 0 ( 1+αt ) (2.26)

Aceasta reprezintă legea transformării izobare in funcţie de temperatură exprimată în grade

Celsius.
α se numeşte coeficient de dilatare izobară şi este definit prin relaţia:

V −V 0
α= (2.27)
V0t

Coeficientul de dilatare izobară reprezintă variaţia relativă a volumului gazului la creşterea

temperaturii cu 1 grad sub presiune constantă.

32
Legea transformării izocore in funcţie de temperatura exprimată în grade Celsius

Notăm cu p presiunea la temperatura T si cu p0presiunea la temperatura T 0 pentru o cantitate

oarecare de gaz care suferă o transformare izocoră. Conform legii transformării izocore:

p p0
= (2.28)
T T0

Notand T =T 0+ t obtinem:

p0
p= ( T + t ) ( 2.29)
T0 0

Sau:

t
(
p= p 0 1+
T0 )
(2.30)

Notând :

1 1
=α= K −1
T0 273,15

Cu această notaţie obţinem:

p= p 0 ( 1+αt ) (2.31)

Aceasta reprezintă legea transformării izocore in funcţie de temperatura exprimată în grade

Celsius.
α se numeşte coeficient termic al presiunii şi este definit prin relaţia;

p− p0
α= (2.32)
p0 t

Coeficientul termic al presiunii reprezintă variaţia relativă a presiunii gazului la creşterea cu un

grad a temperaturii la volum constant.

33
 2.4 Lucru mecanic. Căldură. Energie internă

Lucrul mecanic în transformarea izobară

Fie un sistem termodinamic format dintr-un gaz. Presupunem că acest gaz este plasat într-un
cilindru orizontal fix, prevăzut cu un pistol mobil. Atunci când pistonul se deplasează, între gaz
şi piston are loc un transfer de energie prin lucru mecanic (figura 2.3).

Fig 2.3 Cilindru orizontal prevăzut cu piston mobil

Deoarece forţa de presiune exercitată de gaz este întotdeauna spre exteriorul incintei, rezultă:
 la destinderea gazului, transferul de energie este de la gaz spre mediul înconjurător;
 la comprimarea gazului, transferul de energie este de la mediul înconjurător la gaz.
Cu notaţiile din fig.2.3, presupunem că are loc o destindere la presiune constantă a gazului din
incintă (provocată, de exemplu, de o încălzire a gazului). Lucrul mecanic efectuat de sistem
asupra mediului înconjurator (asupra pistonului) este:

Lsistem =⃗
F ∙⃗
∆ r=F ∆ x=F ( x 2−x 1 ) (2.33)
în care:

F= pS

Rezultă:

Lsistem =pS ( x2 −x1 )

Deoarece:

S ( x 2−x 1 )=V 2−V 1

34
Rezultă:

Lsistem =p ( V 2−V 1 ) L sistem= p ∆ V (2.34)

Se poate verifica uşor că relaţia (2.34) este adevarată nu numai pentru destindere dar şi pentru
comprimare. În timp ce la destindere Lsistem este pozitiv, la comprimare Lsistem este negativ.
Evident, lucrul mecanic efectuat de mediul înconjurător asupra sistemului are semn contrar
adică:

Lexterior =− p ∆V ( 2.35)

Prin convenţie, se atribuie denumirea de „lucru mecanic” fie mărimii Lsistem , fie mărimii Lexterior .
În continuare se va considera:

L=L sistem ⟺ L=−L exterior (2.36)

În consecinţă, lucrul mecanic efectuat într-un proces izobar este:

L= p ∆ V (2.37)

Cu această convenţie, semnul lucrului mecanic are următoarea semnificaţie:

Lucrul mecanic Sensul transferului de Modoficarea volumului

energie prin lucru mecanic sistemului
pozitiv sistem → mediul înconjurător sistemul se destinde, ΔV>0
negativ mediul înconjurător → sistem sistemul se comprima, ΔV<0
zero nu are loc transfer de energie volumul nu se modifică, ΔV=0

Reprezentând grafic dependenţa presiunii de volum în cursul procesului izobar analizat, se obţine
diagrama din figura 2.4 . Se observă ca aria haşurată coincide cu modulul lucrului mecanic,
adică :

|L|=A (2.38)

35
Fig. 2.4 Semnificaţia geometrică a lucrului mecanic

Dacă presiunea nu este constantă, se consideră deplasarea pistonului pe o distanţă infinitezimală

dx pe care presiunea este constantă. În acest caz, lucrul mecanic elementar va fi:

dL=pSdx (2.39)

Lucrul mecanic se va calcula cu relaţia:

V2

L=∫ pdV (2.40)

V1

Presupunând două stări oarecare bine determinate (notate 1 respectiv 2 ) şi mai multe
transformări prin care gazul poate trece din starea 1 in starea 2, se observă că ariile delimitate de
transformări sunt diferite, adică: lucrul mecanic este o mărime de proces. (figura 2.5) . Aceasta
înseamnă că lucrul mecanic depinde atât de starea iniţială şi de cea finală, cât şi de stările
intermediare prin care trece sistemul, adică depinde de drum.

Fig 2.5 Lucrul mecanic depinde de proces

36
Energia internă

Din punct de vedere cinetico-molecular, un sistem termodinamic oarecare este format dintr-un
număr foarte mare de molecule. Acestea se află în agitaţie termică şi interacţionează atât între
ele, cât şi cu mediul înconjurător.
Energia cinetică a moleculelor este dependentă de sistemul de referinţă faţă de care se exprimă
vitezele. Pentru a simplifica analiza unui astfel de sistem fizic, se poate asocia sistemului
termodinamic un sistem de referinţă legat de centrul de masă al acestuia. În acest fel se poate
defini o energie cinetică a moleculelor datorată mişcării centrului de masă al sistemului în raport
cu un sistem de referinţă oarecare (energie cinetică externă) si o energie cinetică a moleculelor
calculată în raport cu centrul de masă al sistemului (energie cinetică internă).
Energia potenţială se datorează interacţiunilor dintre moleculele sistemului (energie potenţială
interna) precum si interactiunilor dintre acestea si mediul inconjurator (energie potentiala
externă). Pentru calcularea energiei potenţiale, trebuie precizate următoarele aspecte:
 energia potenţială este definită ( în cazul oricărui tip de acţiune conservativă ) până la o
constantă aditivă ceea ce impune alegerea unui sistem de referinţă;
 in interiorul sistemului există interacţiuni intermoleculare, interatomice, între particulele
componente ale atomilor, între nucleoni, etc.; în cele ce urmează vom considera numai
sisteme termodinamice moleculare ( entităţile elementare sunt molecule ) ceea ce ne va
permite să considerăm nivelul de referinţa pentru energia potenţiala internă astfel încât să
luăm în calcul numai energia potenţială datorată interacţiunii dintre moleculele sistemului
termodinamic.

În cadrul teoriei cinetico-moleculare, energia internă a sistemului termodinamic se defineşte ca

fiind suma dintre energia cinetică internă si energia potentială internă:

U =Ec + E p (2.41)

In care:
U este energia interna;
Ec este energia cinetică internă (energia cinetică de agitaţie termică)
Ep este energia potenţială internă (energia potenţială de interacţiune între moleculele sistemului)

Conform teoremei variaţiei energiei pentru un sistem fizic, în condiţiile în care sistemul schimbă
energie cu mediul înconjurător doar prin lucru mecanic, este adevarată o relaţie de forma:

∆ U =Lexterior (2.42)

Sau conform convenţiei (2.36):

∆ U =−L(2.43)

37
Energia interna este un parametru de stare. Uneori se foloseşte şi denumirea de funcţie de stare
pentru a preciza că, deşi este un parametru de stare, nu este măsurabilă direct, ci se calculează în
funcţie de alţi parametri de stare măsurabili direct. Este un parametru de stare extensiv, fiind
direct proporţional cu ν (cantitatea de substanţă din sistem).
Ţinând cont de definiţia energiei interne, se pot aprecia parametrii de stare in funcţie de care este
posibilă exprimarea energiei interne a unui sistem termodinamic oarecare. Deoarece:
 energia cinetică de agitaţie termică depinde de numărul de molecule (exprimat prin
parametrul cantitate de substanţă ( ν) şi de temperatura (T);

Ec =E c (ν , T )

 energia potenţială depinde de numărul de molecule (exprimat prin ν ) şi de distanţa

dintre molecule, (exprimată prin ν si V ):

E p =E p ( ν , V )

rezultă că energia internă se poate exprima în funcţie de ν , T si V:

U =U ( ν ,T ,V )(2.44)

Dacă sistemul termodinamic este format din mai multe componente, numărul parametrilor în
expresia energiei interne creşte corespunzator ( câte unul in plus pentru fiecare componentă
suplimentară, respectiv ν1 , ν 2 , …) . Se observă astfel ca energia interna se exprimă in funcţie de
K+ 2 parametri, ceea ce permite să se afirme că relaţia (2.44) este o ecuaţie de stare. Ea este
numită ecuaţia de stare calorică.

Căldura

Căldura este o formă a transferului de energie. Ca şi în cazul lucrului mecanc se poate vorbi
despre:
 căldura cedată de sistem (primită de mediul înconjurător)
 căldura primită de sistem (cedată de mediul înconjurător)
Prin convenţie, se atribuie denumirea de „căldura” fie „căldurii primite de sistemul
termodinamic” fie „căldurii cedate de sistemul termodinamic”. In cele ce urmează se va
considera „caldura” egală cu „caldura primită de sistemul termodinamic”:

38
Q=Q prmitade sistem (2.45)

Rezultă astfel:

Căldura Sensul transferului de energie prin căldură

pozitivă mediul înconjurător → sistem
negativă sistem → mediul înconjurător
zero nu are loc transfer de energie prin căldură

2.5 Schimbul de caldură

Schimbul de căldură poate avea loc în trei moduri: prin conducţie, prin convecţie si prin
radiaţie.

Schimbul de căldură prin conducţie

Conducţia este propagarea căldurii din aproape în aproape, de la moleculă la moleculă, fără
transport de substanţă.Schimbul de căldură prin conducţie este o consecinţă a agitaţiei termice a
moleculelor şi a legilor ciocnirilor elastice. Conducţia căldurii poate avea loc într-un corp numai
când diferite părţi ale corpului se află la temperaturi diferite, iar sensul schimbului de căldură
este întotdeauna de la zona cu temperatură mai înaltă la zona cu temeratura mai joasă.
Moleculele din regiunea incălzită a unui corp, având energie cinetică mai mare decât celelalte,
transmit energia cinetică prin ciocnire din moleculă în moleculă, spre regiunea mai rece. În
timpul propagării căldurii prin conducţie, fiecare moleculă din interiorul corpului respectiv
primeşte şi cedează căldură. Se consideră că s-a stabilit un regim de propagare permanent sau
staţionar când căldura cedată de fiecare moleculă este egală cu aceea pe care o primeşte. In caz
contrar regimul de propagare este variabil. In regim staţionar, suprafeţele izoterme, formate din
totalitatea punctelor cu aceeaşi temperatură sunt fixe in spaţiu; în regim variabil, suprafeţele
izoterme se deformează şi se deplasează în spaţiu în funcţie de timp. Considerăm două plane
paralele A şi B într-un corp în stare solidă având temperaturile T si T + dT şi distanta dx intre ele.
(fig 2.6).

39
Fig.2.6 Propagarea căldurii prin conducţie

Cantitatea de căldură transmisă prin conducţie între cele două plane este dată de relaţia:

dT
dQ=−λS d t (2.46)
dx

In care:
λ este coeficientul de conductivitate termică a corpului;
S este suprafaţa fixă prin care trece căldura;
dT este variaţia de temperatură pe distanţa dx;
dt este timpul
Raportul:
dT
dx

se numeşte gradient de temperatură şi reprezintă variaţia temperaturii pe unitatea de distanţă

Semnul minus arată că transferul de căldură are loc de la temperatură ridicata spre temperatură
scazuta.
Daca S = 1m2 , dT = 1K, dx = 1m si dt = 1s atunci se observă că numeric coeficientul de
conductivitate termică este egal cu cantitatea de căldură care trece în unitate de timp prin
unitatea de suprafaţă aşezată normal pe direcţia propagării când gradientul de temperatură este
egal cu unitatea. Ecuaţia unităţii de măsură pentru coeficientul de conductivitate termică este:

j
⟨ λ ⟩ SI = (2.47)
mKs

Metalele se caracterizează prin conductivităţi termice mult mai mari decât nemetalele.
Conductivitatea termică a gazelor este foarte mică, din această cauză gazele sunt considerate ca
rele conducătoare de căldură.
40
Schimbul de căldură prin convecţie

Convecţia este transportul de căldură ce are loc prin mişcarea substanţei calde şi este
caracteristică fluidelor. Porţiunile mai incălzite ale fluidului se dilată, isi micşorează densitatea şi
vor avea o mişcare ascendentă, în timp ce porţiunile mai reci vor avea o mişcare descendentă.
Astfel se generează în fluid curenţi ascendenţi şi descendenţi care tind să uniformizeze
temperaturile.
Dacă substanţa caldă este forţată să se mişte cu ajutorul unui sistem de antrenare, procesul este
numit convecţie forţată; dacă substanţa se deplasează datorită diferenţelor de densitate, procesul
se numeste convecţie liberă sau naturală.
Cantitatea de caldură transferată prin convecţie este dată de relaţia:

Q=KS ( T 2−T 1 ) t (2.48)

în care:
Q este cantitatea de caldură transportată prin convecţie;
K este coeficientul de propagare a căldurii prin convecţie;
T 2−T 1 este diferenţa de temperatură
t este timpul
Daca S = 1m2 , T 2−T 1 =1 K , t = 1 s, rezulta Q = K .Prin urmare, coeficientul de propagare a
caldurii prin convecţie este numeric egal cu cantitatea de căldură care se propagă prin unitatea de
suprafaţă în unitate de timp când diferenţa de temperatură este de 1 grad.

Schimbul de căldură prin radiaţie

Radiaţia este transmiterea de căldură printr-un mediu oarecare sau prin vid sub formă de energie
radiantă. Corpurile încalzite emit in jurul lor energie radiantă sub formă de unde
electromagnetice de diferite lungimi de unda. Această energie este denumită radiaţie termică şi
se datoreşte stării de excitaţie termică a moleculelor si atomilor corpurilor care o emit.
Compoziţia radiaţiei termice depinde de temperatura la care se află corpul radiant. Pe măsură ce
temperatura acestuia creşte el emite radiaţii cu lungimi de undă din ce în ce mai mici, respectiv
frecvenţe din ce în ce mai mari.

Coeficienţi calorici

Mărimile care stabilesc o legătură cantitativă între căldura Q primită sau cedată de un corp şi
variaţia temperaturii sale ΔT se numesc coeficienţi calorici.

Caldura specifică
Caldura specifică este definită prin relaţia:

41
 Q
c= (2.49)
m ΔT

în care:
c este caldura specifică;
Q este caldura schimbată de corp cu exteriorul
m este masa sistemului;
ΔT este variaţia de temperatură a corpului la transferul caldurii Q
Ecuaţia unităţii de măsură este:

⟨Q ⟩ j
⟨ c ⟩= = (2.50)
⟨ m ⟩ ⟨ Δ T ⟩ KgK

Căldura specifică este numeric egală cu căldura necesară unităţii de masă a unei substanţe pentru
a i se mări temperatura cu 1 K.

Capacitatea calorică
Capacitatea calorică este definită prin relaţia:

Q
C= (2.51)
ΔT

în care:
C este capacitatea calorică;
Q este caldura schimbata de corp cu exteriorul;
ΔT este variaţia de temperatură a corpului

Ecuaţia unităţii de măsură este :

⟨Q⟩ J
⟨C ⟩= = (2.52)
⟨ ΔT ⟩ K

Capacitatea calorică este numeric egală cu căldura necesară sistemului pentru a i se varia
temperatura cu 1 K. Capacitatea calorică este o mărime ca caracterizează sistemul termodinamic
în ansamblul său.
Din relaţiile (2.49) si (2.51)) se poate stabili o legatură între capacitatea calorică C şi căldura
specifică c:

42
C=mc( 2.53)

Căldura molară
Caldura molară este definită prin relaţia:

Q
C μ= (2.54)
ν ΔT

în care:
C μ este căldura molară;
Q este căldura schimbată de sistem cu exteriorul;
ν este cantitatea de substanţă din sistem;
ΔT este variaţia de temperatură.

Ecuaţia unităţii de măsură este;

⟨Q⟩ j
⟨ C μ ⟩ = ⟨ ν ⟩ ⟨ Δ T ⟩ = molK (2.55)

Căldura molară este numeric egală cu căldura necesară unui mol de substanţă pentru a i se mări
temperatura cu 1 K.
Între caldura molară şi căldura specifică se poate stabili relaţia :

C μ=μc (2.56)
Astfel :

m
ν=
μ
Deci:

1 Q 1 Q
C μ= =μ =μc
m ∆T m ∆T
μ

De obicei se folosesc căldura specifică şi căldura molară la volum constant, notate c v siC v (când
sistemul schimbă căldură la volum constant) şi caldura specifică şi caldura molară la presiune
constantă notate c p si C p ( când sistemul schimbă căldură la presiune constantă).
 Definiţiile coeficienţilor calorici (expresiile (2.49), (2.51), (2.54) furnizează valori medii
pe intervalul ΔT .

43
  Intervalele de temperatură ΔT (exprimate în grade Kelvin ) din definiţiile coeficienţilor
calorici pot fi înlocuite cu intervale Δt (exprimate în grade Celsius) având în vedere
egalitatea celor două unităţi de măsură pentru temperatură.

2.6 Principiul I al termodinamicii

Primul principiu al temodinamicii se referă la modul în care variază energia internă a unui sistem
ce interacţioneză mecanic sau termic cu mediul exterior. Acesta se enunţă astfel: într-un proces
oarecare , variaţia energiei interne a sistemului termodinamic este egală cu energia primită prin
caldură plus energia primită prin lucru mecanic. Tinând cont de convenţiile făcute (2.36) şi
(2.45) rezultă:

∆ U =Q−L=U 2−U 1 (2.57)

în care:
ΔU este variatia energiei interne;
Q este căldura primită de sistem
- L este lucrul mecanic primit de sistem;
U1 este energia internă în starea iniţială;
U2 este energia internă în starea finală

Relaţia de mai sus se poate exprima:

Q=∆ U + L=U 2 −U 1+ L(2.58)

Sau:
Căldura primită de sistemul termodinamic este egală cu variaţia energiei interne plus lucrul
mecanic efectuat de sistem.
Principiul I afirmă echivalenţa celor două forme ale transferului de energie. Astfel, se poate
obţine acelaş efect transferând sistemului energie fie prin căldura, fie prin lucru mecanic. De
exemplu, un sistem poate fi încălzit fie furnizându-i căldură, fie efectuând asupra sa lucru
mecanic.
Din primul principiu al termodinamicii rezultă câteva consecinţe deosebit de importante în
legatura cu posibilitatea unui sistem termodinamic de a efectua lucru mecanic precum şi în
legatură cu transformarea căldurii în lucru mecanic, anume:
A. Din ecuaţia primului principiu putem exprima pe L sub forma :

44
L=Q−( U 2−U 1) (2.59)

De aici rezultă că un sistem termodinamic poate efectua lucru mecanic asupra mediului
exterior (L ≠ 0 , L >0) dacă primeşte căldură din exterior sau dacă energia internă scade
(ΔU < 0).
a) Daca Q = 0 (sistemul nu primeşte căldura), din (2.59) avem L=(U ¿ ¿ 2−U 1)¿. Pentru
ca L sa a fie pozitiv, trebuie ca U 2−U 1 sa fie negativ. Aceasta inseamnă: dacă un sistem
termodinamic nu primeşte căldură din exterior, el poate efectua lucru mecanic asupra
corpurilor din jur numai pe seama micşorării energiei interne.
b) Dacă sistemul efectuează o transformare ciclică, atunci U 2−U 1=0 şi din (2.59) rezultă că
L = Q , adică; un sistem termodinamic poate efectua lucru mecanic într-o transformare
ciclică numai dacă primeşte căldură din exterior.
Astfel, din primul principiu al termodinamicii rezultă că nu poate fi construită o maşină
termică (sau de altă natură) care să producă lucru mecanic fără a consuma căldură de la o
sursă exterioară. Asemenea maşini care ar produce lucru mecanic fără să consume
energie din exterior au primit denumirea de perpetuum mobile de speţa I. Deci, din
primul principiu al termodinamicii rezultă imposibilitatea realizării unui perpetuum
mobile de speţa I .
Relativ la procesele ciclice trebuie făcută următoarea observaţie: din primul principiu
rezultă că în cazul unui proces ciclic L = Q , adică lucrul mecanic efectuat de către
sistem este egal cu căldura primită. Însă primul principiu nu se referă la posibilitatea
practică de a realiza un proces ciclic prin care căldura să fie transformată integral in
lucru mecanic.
B. Primul principiu al termodinamicii conţine legea de conservare a energiei pentru sisteme
izolate. Într-adevar, dacă sistemul este izolat, adică nu schimbă caldură nici lucru
mecanic cu exteriorul, atunci L = Q = 0 , iar din relaţia (2.59) rezulta ∆ U =U 2−U 1=0
sau U 1=U 2, adică energia internă unui sistem izolat se conservă.

Energia internă a gazului ideal

Dacă sistemul termodinamic este un gaz ideal, conform definiţiei acestui model moleculele nu
interacţionează între ele. Rezultă astfel că energia internă a gazului ideal este egală doar cu
energia de agitaţie termică a moleculelor sale.
Energia internă a unui gaz ideal depinde doar de cantitatea de substanţă din sistemul
termodinamic şi de temperatura sistemului:

U =U ( ν ,T ) (2.60)

Pentru un gaz ideal format din N molecule, energia interna este U =N É c , deci:

45
 3 3
U =ν N A KT = νRT ( 2.61)
2 2

Dependenţa energiei interne doar de ν, si T este adevarată în condiţiile în care parametrii

independenţi sunt ν, T si V.

Relaţia lui Robert Mayer

Considerăm un sistem termodinamic alcătuit dintr-un gaz ideal. Presupunem că acest sistem
suferă pe rând un proces izocor si unul izobar între aceleaşi temperaturi.
Pentru procesul izocor, conform relaţiei (2.54), rezultă:

Q v =ν Cv Δ T (2.62)

în care C v este căldura molară la volum constant. Analog, pentru procesul izobar:

Q p=ν C p Δ T (2.63)

în care C p este căldura molară la presiune constantă.

Aplicând principiul I al termodinamicii pentru cele două procese, rezultă:

Δ U =Q v −Lv (2.64)
{ ΔU =Q p−L p

Δ U în cele două procese este acelaş deoarece energia internă este o funcţie de stare.
Volumul fiind constant în transformarea izocoră, lucrul mecanic este nul, iar în cea izobară este
dat de (2.37) : L= p ΔV . Se obţine astfel:

Q p−Q v =L p ⇒ ν C p ΔT −ν C v Δ T = p Δ V (2.65)

Pentru starea iniţiala şi starea finală a procesului izobar se pot scrie relaţiile:

p V 1 =νR T 1 ⇒ p ∆ V =νR ΔT (2.66)

{ p V 2 =νR T 2

Înlocuind (2.66) în (2.65) se obţine:

46
 R
C p−C v =R sau c p −c v = (2.67)
μ

Fiecare dintre relaţiile de mai sus este numită relaţia Robert Mayer.

2.7Aplicaţii ale principiului I al termodinamicii

Energia internă a gazului ideal

Într-un proces izocor Lv =0 , deci ΔU =Qv . Rezultă:

ΔU =ν C v Δ T (2.68)

Întrucât Δ U este diferenţa valorilor unei funcţii de stare, (2.68) este valabilă pentru orice proces
care se desfaşoară între stările respective. Deoarece ΔU =U 2−U 1 si ΔT =T 2−T 1, rezultă ;

U =U 0 +ν C v T (2.69)

în care U 0 este o constantă. Se observă că oricât ar fi U 0 relaţia (2.68) este satisfacută. Ţinând
cont că energia internă la gazele ideale este formată doar din energie cinetică de agitaţie termică,
în limitele fizicii clasice se poate accepta valoarea 0 a energiei interne la T = 0. Rezultă astfel
U 0 =0 , deci:

U =ν C v T (2.70)
Coeficienţi calorici la gaze monoatomice, biatomice si poliatomice

Comparând (2.70) cu (2.61) , rezultă:

3
C v = R(2.71)
2

Experimental se constată că această valoare este corectă doar pentru gaze monoatomice, în timp
ce pentru gaze cu mai mulţi atomi în moleculă, valorile reale sunt:

47
 5

{ C v = R pentru molecule biatomice

6
2
C v = R=3 R pentrumolecule poliatomice
2
(2.72)

Nepotrivirea se datorează generalizării relatiei (2.61) pentru gaze ce nu respectă punctul 2 din
definiţia gazului ideal ( moleculele sunt puncte materiale).

Analiza unor transformări particulare ale gazului ideal din punct de vedere energetic

Transformarea izotermă

Un proces izoterm se caracterizează prin ν=const. si T = const. Rezultă:

Δ U =0(2.73)

Lucrul mecanic se poate calcula folosind relaţia dL = pdV . Inlocuind p din legea transformării
generale a gazelor ideale se obţine:

νRT
p=
V

Rezultă:

V2 V2
νRT νRT dV V
d LT = dV LT =∫ dV =νRT ∫ =νRTln 2
V V 1
V V
V1
V1

Conform principiului I, Q = L . În consecinţă:

V2
QT =LT =νRTln (2.74)
V1

Deoarece p2 V 2= p1 V 1 , rezultă că LT si QT se mai pot scrie sub forma:

p1
QT =LT =νRTln
p2

48
Transformarea izocoră

Într-un proces izocor, ( ν= const. si V = const.) , rezultă:

Lv =0(2.75)

Ţinând cont de definiţia căldurii molare, căldura in procesul izocor este:

Qv =ν Cv ΔT (2.76)

Indiferent de proces, variaţia energiei interne este dată de relaţia (2.68)

ΔU =ν C v Δ T

Transformarea izobară

Într-un proces izobar ( ν = const. si p = const.), rezultă:

L= p Δ V ( 2.77)

Din definiţia căldurii molare rezultă:

Q p=ν C p Δ T (2.78)

Întrucât variaţia energiei interne nu depinde de proces, este adevărată relaţia:

ΔU =ν C v Δ T

Transformarea adiabatică

Dacă în cursul unei transformări sistemul termodinamic nu schimbă căldură cu exteriorul,

transformarea se numeşte adiabatică. O transformare poate fi adiabatică datorită:
 existenţei unui înveliş adiabatic în care se află sistemul termodinamic, înveliş ce nu
permite contactul termic dintre sistem şi mediul înconjurător;
 desfăşurării rapide a procesului, astfel încât să nu existe timp suficient pentru transfer de
energie prin căldură.
Legea transformării adiabatice este de forma;

49
p V γ =const .(2.79)

în care γ se numeşte exponent adiabatic şi are expresia:

Cp
γ= ( 2.80)
CV

Relatia (2.79) este numita ecuaţia Poisson. Dependenţa presiunii de volum într-o transformare
adiabatică este reprezentată în figura 2.7 .

Fig. 2.7 Reprezentarea grafică a legii transformării adiabatice

Curba respectivă se numeşte adiabată. Ţinând cont de legea transformării generale (2.15) legea
transformării adiabatice se poate scrie în funcţie de parametrii (V,T) sau (P,T):

γ−1 Tγ
TV =const . sau =const .(2.81)
pγ −1

În concluzie, pentru procesul adiabatic;

Qad =0(2.82)

Deoarece, în cazul oricărei transformări, variaţia energiei interne este:

ΔU =ν C v Δ T

Conform principiului I al termodinamicii, rezultă:

L=− ΔU=−ν C v Δ T (2.83)

50
 2.8 Principiul II al termodinamicii

Maşini termice. Randament

Sistemele termodinamice cu funcţionare ciclică ce realizează transformarea energiei termice în

energie mecanică sau a energiei mecanice în energie termică sunt numite maşini termice.
O maşină termică ce realizează transformarea energiei termice în energie mecanică se numeşte
motor termic. Independent de tipul lor, motoarele termice transformă doar o parte din energia
termică primită în lucru mecanic. O parte din energia termică primită este cedată mediului
înconjurător tot sub formă de energie termică. Să notam Q 1 căldura primită de motor de la
izvorul cald, L lucrul mecanic furnizat si |Q2| caldura cedată de motor izvorului rece. Rezultă:

L=Q1 −|Q2|(2.84)

Randamentul motorului este definit prin relaţia:

L Q1−|Q2| |Q2|
η= = =1− (2.85)
Q1 Q1 Q1

O maşină termică ce realizează transformarea energiei mecanice in energie termică, răcind o

incintă sub temperatura mediului înconjurător se numeşte maşină frigorifică.
O maşină termică ce realizează transformarea energiei mecanice in energie termică , încălzind o
incintă peste temperatura mediului înconjurător, se numeşte pompă de caldură.
Enunţarea principiului II al termodinamicii a fost stimulată de dorinţa oamenilor de a obţine
motoare termice cât mai performante. Principiul II al termodinamicii se referă la sensul evoluţiei
în timp a sistemelor termodinamice. Principiul II nu poate fi enunţat unitar. Există mai multe
formulări echivalente fizic.

Formularea Carnot

Dacă un sistem termodinamic suferă o transformare ciclică, Δ U = 0 şi în consecinţă L = Q , adică

lucrul mecanic efectuat de sistem este egal cu căldura schimbată de acesta cu exteriorul. Această
egalitate este posibilă în următoarele cazuri:
1. Q > 0 si L > 0 , sistemul primeşte căldură din exterior şi efectuează lucru mecanic asupra
exteriorului, adică funcţionează ca motor termic
2. Q = 0 si L = 0, sistemul nu schimbă căldură şi lucru mecanic cu exteriorul;

51
 3. Q < 0 si L < 0, sistemul primeşte lucru mecanic din exterior şi cedează căldură, adică
funcţionează ca maşină frigorifică sau pompă de căldură

Analizând motoarele termice existente la acea dată, Sadi Carnot (1796-1832) a încercat să
găsească condiţiile în care transformarea energiei termice in energie mecanică se face cu
randament maxim. El a ajuns la concluzia generală conform căreia un motor termic nu poate
funcţiona cu o singură sursă de caldură. Singurele transformări ciclice care permit conversia
energetică urmarită sunt cele cu două surse de căldură, astfel incât sistemul primeşte căldură de
la o sursă caldă şi cedează căldură la o sursa rece. Privind randamentul conversiei energetice de
tipul energie termica → energie mecanică, Carnot a stabilit că procesul ciclic ce poate furniza un
randament maxim corespunde unui proces biterm, adică unui proces în care schimburile
energetice prin căldură se fac la două temperaturi (cele două surse de căldură trebuie să fie deci
temostate). Ciclul ideal, numit Carnot, care poate furniza un randament maxim este format din
două izoterme ( la temperaturile T 1 şi T 2 ) şi două adiabate.(figura 2.8) .

Fig. 2.8 Ciclul Carnot

Randamentul ciclului se calculează cu relaţia:

|Q2|
η=1− (2.86)
Q1

Căldurile schimbate de gaz cu mediul înconjurător în cele patru transformări sunt:

Q 12=0
V3
Q 23=νR T 2 ln <0
V2
Q34=0

52
 V1
Q 41=νR T 1 ln >0
V4

Rezultă:

Q 1=Q 41 Q 2=Q23

Tinând cont că :

V V
|Q2|=−νR T 2 ln V 3 =νR T 2 ln V 2
2 3

şi înlocuind în formula randamentului se obţine:

V2
ln
T2 V 3
η=1−
T1 V 1
ln
V4

Aplicând legea transformării adiabatice pentru adiabatele 1→2 , 3→4 obţinem:

V 1 T γ1−1=V 2 T γ2−1 siV 3 T γ2−1 =V 4 T 1γ−1

Împarţind cele două relaţii rezultă:

V2 V 1
=
V3 V 4

Înlocuind în formula randamentului obţinem:

T2
η=1− (2.87)
T1

Analizând rezultatul se constată:

 Randamentul ciclului nu depinde de substanţa de lucru.
 Randamentul depinde doar de raportul temperaturilor extreme între care are loc
transformarea ciclică.
 Randamentul nu poate fi supraunitar.

53
Comparând diferite transformari ciclice şi generalizând rezultatele obţinute, Carnot a formulat o
serie de concluzii, cunoscute astăzi sub denumirea principiului II al termodinamicii (formularea
Carnot).

Principiul II al termodinamicii (formularea Carnot)

1. Randamentul ciclului Carnot reversibil nu depinde de substanţa de lucru, ci doar de

temperaturile extreme între care are loc procesul:
T2
η=1− ∈careT 2 <T 1 (2.88)
T1

2. Randamentul oricărui ciclu nu poate depăşi randamentul ciclului Carnot reversibil care
funcţionează între aceleaşi temperaturi extreme.

Lucrările lui Carnot au fost continuate şi generalizate de mari fizicieni ai secolului XIX: Joule,
Thomson, Clausius.

Principiul II al termodinamicii (formularea Thomson)

Într-o transformare ciclică monotermă (o transformare în care sistemul schimbă căldură cu un

singur termostat) un sistem termodinamic nu poate efectua lucru mecanic asupra mediului
înconjurător (Q ≤0 si L ≤ 0 ¿.
Dacă transformarea ciclică monotermă este ireversibilă, atunci mediul înconjurător trebuie să
efectueze lucru mecanic asupra sistemului termodinamic (Q<0 si L<0 ¿.

Dupa cum s- vazut, dacă sistemul schimbă căldură cu două izvoare de caldură, atunci lucrul
mecanic efectuat de sistem pe ciclu este:

L=Q ⟹ L=Q1−|Q 2|

şi randamentul conversiei energetice de tipul energie termică →energie mecanică este:

L |Q2| Q
η= =1− =1+ 2
Q1 Q1 Q1

fiind întotdeauna subunitar. Pe această bază, formularea Thomson (sau Kelvin-Planck) se

completează cu afirmaţia restrictivă având caracter general:

54
Într-o transformare ciclică bitermă, căldura absorbită de sistem nu poate fi transformată integral
în lucru mecanic.
Formularea Thomson a principiului II al termodinamicii permite introducerea unei scări de
temperatură care este independentă de aspecte de tip empiric (corp termometric, mărime
termometrică, puncte de referinţă, etc.)
Se observă că pentru un sistem termodinamic arbitrar ce parcurge un ciclu Carnot reversibil între
două surse de căldură la temperaturile T 1 respectiv T 2 avem:

T2 Q
η=1− ; η=1+ 2
T1 Q1

Rezultă:
T 2 −Q2
= (2.89)
T 1 Q1

Pe baza relaţiei (2.89) este construită scara termodinamică sau scara absolută de temperatură,
stabilind directa proporţionalitate dintre temperatură şi căldurile schimbate în procesele
precizate.
Relaţia (2.89) poate fi scrisă şi sub forma:

Q1 Q2
+ =0(2.90)
T1 T2

Formularea Clausius

Formulările anterioare date principiului II al temodinamicii pot fi utilizate pentru deducerea unui
criteriu fundamental privitor la sensul evoluţiei diferitelor procese, în particular, pentru procesele
spontane ireversibile.
Pentru aceasta să analizăm comparativ randamentul conversiei energetice de tipul energie
termică → energie mecanică in două transformări ciclice Carnot: o transformare reversibilă şi o
trnasformare irevesibilă.

Ciclul Carnot reversibil

Randamentul ciclului este dat de relaţia:

Q
η=1+ 2
Q1

55
In care Q 1 si Q 2 sunt căldurile schimbate în procesul reversibil. Conform formulării Carnot:

T2
η=1−
T1

Rezultă:

Q1 Q2
+ =0
T1 T2

Generalizare

Într-o transformare ciclică politermă reversibilă în care sistemul schimbă căldurile Q i (i =1… n )
cu n surse de căldură temostatate la temperaturile T i (i=1 … n) :

n
Q
∑ T i =0(2.91)(egalitatea lui Clausius)
i i

Sau

dQ
∮ =0( 2.92)
T
Ciclul Carnot ireversibil

Randamentul este dat de relaţia:

' Q2 '
η =1+
Q1 '

în care Q 1 ' si Q 2 ' sunt căldurile schimbate în procesul ireversibil.

Conform formulării Carnot, randamentul ciclului Carnot reversibil, între doua temperaturi
extreme date :

T2
η=1−
T1

este cel mai mare posibil, adica η' <η . Se obtine:

56
Q1 ' Q2 '
+ <0 (2.93)
T1 T2

Generalizare

Într-o transformare ciclică politermă ireversibilă în care sistemul schimbă căldurile

Q i (i =1… n ) cu n surse de caldură termostatate la temperaturile T i (i=1 … n):

n
Q
∑ T i < 0 ( 2.94 ) (inegalitatea lui Clausius)
i i

Sau:
dQ
∮ T < 0(2.95)

Cele două generalizări pot fi grupate într-o singura relaţie. Aceasta consituie una dintre
formulările echivalente ale principiului II al termodinamicii.

Relaţia lui Clausius

Într-o transformare ciclică în care un sistem termodinamic schimbă caldurile Q i (i=1 … n) cu un

numar n de surse de căldură termostatate la temperaturile T i (i=1 … n):

n
Q
∑ T i ≤ 0(2.96)
i=1 i

Sau:

dQ
∮ ≤ 0(2.97)
T

în care „ =” este pentru procesele ciclice reversibile iar „<” este pentru procese ciclice
ireversibile.
Într-o transformare ciclică, datorită coincidenţei stării finale cu starea iniţiala, variaţia oricărui
parametru de stare este zero. Conform egalităţii lui Clausius, in transformări ciclice reversibile,
suma :

57
 n
Q
∑ T i =0
i=1 i

Aceasta conduce la ideea că există un parametru de stare a carui variaţie este egală cu suma :

n
Q
∑ Ti
i=1 i

Generalizând această informaţie pentru un proces reversibil oarecare, se obţine definiţia generală
a entropiei.

Entropia (S)

Entropia este un parametru de stare care, într-un proces reversibil, satisface egalitatea:

n
Qi
∆ S=∑ (2.98)
i=1 Ti

în care Q i (i=1 … n) sunt căldurile schimbate cu mediul înconjurător la temperaturile

T i (i=1 … n).
Ecuaţia unitaţii de măsură este :

⟨Q⟩ J
⟨ S ⟩= = (2.99)
⟨T ⟩ K

În cazul în care un proces reversibil se desfăşoară la temperatură constantă, atunci relaţia (2.98)
devine:

Q
∆ S= (2.100)
T

Pentru a înţelege semnificaţia entropiei şi utilitatea acestei mărimi în stabilirea sensului evoluţiei
proceselor termodinamice, să considerăm următoarea situaţie: un sistem termodinamic oarecare
evoluează între două stări de echilibru termodinamic 1 si 2 (fig. 2.9).

58
Fig 2.9 Procesul ciclic pentru obţinerea inegalităţii lui Clausius

Presupunem că sistemul poate evolua din starea 1 în starea 2 printr-un proces ireversibil 1A2 iar
din starea 2 în starea 1 printr-un proces reversibil 2B1.
În consecinţă, transformarea ciclică 1A2B1 este ireversibilă. Conform inegalităţii lui Clausius,
pentru această transformare ciclică ireversibilă:

Q
∑ <0
1 A2B1 T

Dar suma poate fi scrisă astfel încât să punem in evidenţă contribuţia fiecăruia dintre cele doua
procese, 1A2 ireversibil, respectiv 2B1 reversibil:

Q irev Q
∑ + ∑ rev <0
1 A2 T 2B1 T

Procesul 2B1 fiind reversibil, conform definiţiei entropiei, avem:

Q rev
∆ S21=∑
2 B1 T

Rezultă:

Q irev
∑ + ∆ S 21<0
1 A2 T

Procesul 2B1 fiind reversibil, ∆ S21=−∆ S 12 , deci:

Q irev
∆ S12 > ∑ (2.101)
1 A2 T

59
Dacă analizăm comparativ relaţiile (2.98) si (2.101) , observăm ca pot fi reunite într-o singură
relaţie:

Q
∆ S ≥∑ (2.102)
T

în care „=” este pentru un proces reversibil şi „>” este pentru proces ireversibil.

Cazuri particulare

 Proces adiabatic reversibil

∆ S rev .adiabatic =0 (2.103)

În procesele adiabatice reversibile, entropia sistemului rămâne constantă.

 Proces adiabatic ireversibil

∆ Sirev . adiabatic > 0(2.104)

În procesele adiabatice ireversibile, entropia sistemului creşte. Creşterea entropiei nu se

datorează schimbului de căldură cu exteriorul ci strict ireversibilităţii procesului.

Principiul creşterii entropiei

În orice proces adiabatic, entropia unui sistem creşte sau rămâne constantă:

∆ S ≥ 0(2.105)

în care „=” este pentru proces reversibil şi „>”este pentru proces ireversibil.

Ajungem astfel la următoarele concluzii generale referitoare la mărimea fizică entropie.

 Principiul creşterii entropiei indică sensul evoluţiei sistemelor izolate adiabatic. Niciodată
un sistem izolat adiabatic nu va evolua astfel încât entropia lui să scadă.

60
  Mărimea fizică entropie este asociată unei proprietăţi fizice măsurabile care nu se
conservă in timp, iar principiul creşterii entropiei nu este o lege de conservare. Spre
deosebire de energie, entropia este „creata” în cursul proceselor naturale. Singura situaţie
in care entropia rămâne constantă în timp este cea a sistemelor care evoluează strict
reversibil, iar această situaţie nu se întâlneşte în natură şi nu corespunde evoluţiei
spontane a sistemelor termodinamice izolate.
 Conform postulatului echilibrului, sistemele termodinamice izolate evoluează spontan si
ireversibil spre o stare de echilibru termodinamic pe care nu o mai părăsesc de la sine
niciodată. Principiul creşterii entropiei indică atât sensul în care evoluează sistemele
termodinamice izolate cât şi condiţiile care trebuie îndeplinite în starea de echilibru
termodinamic finală. Astfel, în timpul evoluţiei spontane si ireversibile a sistemului
termodinamic izolat spre starea de echilibru entropia creşte. Matematic, aceasta inseamnă
că starea de echilibru termodinamic corespunde maximului funcţiei entropiei.

2.9 Transformări de stare de agregare

Lichefierea gazelor. Izotermele Andrews

Primele rezultate importante cu privire la lichefierea gazelor au fost obţinute de chimistul

Thomas Andrews in 1869. El a reuşit să lichefieze bioxidul de carbon măsurând pe parcursul
lichefierii dependenţa presiunii din incinta în care se află acesta de volum in condiţii izoterme.
(figura 2.10).

Fig. 2.10 Izotermele lui Andrews

Analizăm una dintre curbe (figura 2.11) .

61
Fig. 2.11 Comprimarea izotermă

Comprimarea gazului aflat într-un cilindru cu piston (pornind din starea notată A) determină la
început o creştere a presiunii conform legii Boyle Mariotte. După atingerea unei anumite presiuni
(ps, starea B) se constată că micşorarea în continuare a volumului nu mai determină creşterea
presiunii, aceasta rmânând constantă. În recipient se observă apariţia unor picături de lichid dupa
ce se trece de starea B. Comprimând în continuare, substanţa trece treptat în stare lichidă,
presiunea rămânând constantă până la transformarea întregii cantităţi de substanţă în lichid
(starea C). Porţiunea CD corespunde comprimării lichidului care a luat naştere în cilindru. Forma
acestei porţiuni se explică prin faptul că lichidele sunt foarte puţin compresibile. În cursul
transformării reprezentate de porţiunea BC, în cilindru coexistă un amestec de substanţă în stare
lichidă şi în stare gazoasă. Substanţa în stare gazoasă este cunoscută sub numele de vapori
saturaţi. Din punctul de vedere al incintei pe care o ocupă, aceştia se numesc vapori saturanţi.
(saturează incinta pe care o ocupă). Presiunea ps la care se găsesc aceşti vapori se numeşte
presiunea vaporilor saturanţi sau tensiunea vaporilor corespunzătoare temperaturii la care are
loc saturarea. Dacă temperatura la care are loc saturarea creşte, portiunea CB de pe izotermă se
micşorează. Pentru o anumită temperatură, tc , segmentul liniar al izotermei se reduce la un
punct. Izoterma corespunzătoare se numeşte izoterma critică, volumul corespunzător volum
critic iar presiunea respectivă presiune critică. Pentru bioxid de carbon temperatura critică este
tc = 30,92 0 C.
Dacă se comprimă gazul la o temperatură superioară temperaturii critice acesta nu se mai
lichefiază. Rezultă că un gaz se poate lichefia prin comprimare numai dacă temperatura lui este
inferioară temperaturii critice.
Se poate observa că diagrama pV (figura 2.12) poate fi divizată in patru regiuni. Separarea se
face de către izoterma corespunzătoare temperaturii critice şi curba ce delimitează zona
palierelor pentru presiune. Aceste zone sunt:
I. La temperaturi peste temperatura critică, substanţa este in stare gazoasă.

62
 II. La temperaturi sub temperatura critică şi presiuni scăzute, substanţa este tot în stare
gazoasa, dar comprimarea izotermă o poate transforma în lichid. Pentru a distinge această
situaţie de I , se foloseşte termenul de vapori.
III. În incintă se află simultan şi vapori şi lichid din substanţa respectivă. Vaporii respectivi
se numesc saturanţi.
IV. Substanţa se află în stare lichidă. Orice micşorare în continuare a volumului duce la o
creştere foarte rapidă a presiunii din incintă.

Fig.2.12 Zonele de pe diagrama Andrews

Vaporizarea şi condensarea

Starea de agregare a unui corp poate fi schimbată prin modificarea temperaturii corpului sau a
presiunii exercitate de mediul înconjurător.
Fenomenul prin care un corp trece din stare lichidă în stare gazoasă este numit vaporizare.
Fenomenul prin care un corp trece din stare gazoasă in stare lichidă se numeşte condensare.
Experimental se constată că:
 Vaporizarea are loc cu absorbţie de caldură din exterior iar condensarea cu cedare de
căldură in exterior
 În timpul vaporizării temperatura rămâne constantă, la o valoare numită temperatură de
vaporizare; vaporii unei substanţe condensează tot la o temperatură constantă, numită
temperatură de condensare, egală cu temperatura de vaporizare.
La temperatura de vaporizare moleculele din lichid au o anumită energie cinetică medie. Unele
dintre molecule au însă o energie cinetică suficient de mare pentru a învinge forţele de coeziune
şi pot ieşi din lichid în spaţiul liber de deasupra. Dar, deoarece lichidul este părăsit de moleculele
cu energie cinetică mare, scade energia cinetică medie a moleculelor din lichid; ar trebui în
consecinţă să scadă şi temperatura. Căldura primită din exterior este folosită în întregime pentru
menţinerea constantă a temperaturii şi deci a energiei cinetice medii a moleculelor de lichid, ceea
ce asigură continuitatea procesului de vaporizare. Deci, de fapt, deoarece temperatura rămâne

63
constantă, căldura primită din exterior în timpul vaporizării serveşte numai la învingerea forţelor
de coeziune şi de aceea este numită caldură latentă de vaporizare.
Vaporizarea este un proces reversibil. De aceea, în procesul invers, condensarea, căldura cedata
exteriorului numită căldura latentă de condensare este egală în modul cu cu căldura latentă de
vaporizare.
Se numeşte căldură latentă specifică de vaporizare la temperatură constanta, mărimea scalară
definită prin relaţia:

Q
λ v= (2.106)
m

Unde :
λ v este caldura specifică latentă de vaporizare, ⟨ λ v ⟩SI =J / Kg
Q este căldura latenta de vaporizare a masei m de substanţă
Căldura latentă specifică de vaporizare şi temperatura de vaporizare sunt mărimi caracteristice
pentru fiecare substanţa.
Din relaţia de definiţie precedentă se obţine expresia căldurii (latente) schimbate de substanţă cu
exteriorul în timpul vaporizării, respectiv condensării.

Q= λv ∙m

În funcţie de condiţiile în care se produc, procesele de vaporizare se pot clasifica astfel:

 În funcţie de presiunea mediului înconjurător:
 Vaporizare în vid
 Vaporizare în atmosferă gazoasă
 În funcţie de temperatura corpului:
 Fierbere – vaporizare la o anumită temperatură (numită temperatură de fierbere)
ce depinde de substanţă şi de presiunea exterioară; se produce în tot volumul
ocupat de lichid;
 Evaporare – vaporizare la temperaturi inferioare temperaturii de fierbere, se
produce la suprafaţa liberă a lichidului;
 În funcţie de volumul disponibil pentru vapori:
 Vaporizare în volum limitat
 Vaporizare în volum nelimitat

64
Vaporizarea în vid, în volum limitat

Experimental se constată:
 Vaporizarea în vid în volum limitat se face instantaneu până când vaporii din incintă
devin saturanţi (presiunea devine egală cu presiunea vaporilor saturanţi).
 Presiunea vaporilor saturanţi depinde de natura substanţei şi de temperatură (dependenţă
crescătoare)
 Presiunea vaporilor saturanţi nu depinde de prezenţa altor gaze în incinta respectivă
 Echilibrul care se realizează între lichid şi vaporii săi saturanţi este un echilibru dinamic.

Vaporizarea în aer (evaporarea)

Spre deosebire de vaporizarea în vid, evaporarea în atmosferă gazoasă se produce lent. Se

constată că debitul de lichid ce trece din din stare lichidă în stare de vapori (mărime numită şi
viteza de evaporare ) este invers proporţional cu presiunea atmosferică. Se constată ca viteza de
evaporare este direct proporţională cu aria suprafeţei libere a lichidului. Aceste rezultate se pot
scrie sub forma:

ps −p v
Q ev S ( 2.107)
H

în care:
Q ev este viteza de evaporare
S este aria suprafeţei libere a lichidului
ps este presiunea vaporilor saturanţi ai lichidului respectiv la temperatura la care se produce
evaporarea ;
pv este presiunea vaporilor lichidului respectiv în vecinătatea suprafeţei libere a lichidului
H este presiunea atmosferică
Relaţia de mai sus se poate scrie sub forma:

ps −p v
Q ev =KS (2.108)
H

în care K este o constantă de proporţionalitate ce depinde de unităţile de măsură alese, (debit

masic sau volumic), de natura substanţei, precum şi de alţi factori specifici sistemului fizic
respectiv (de exemplu K depinde de viteza vântului, deoarece acesta îndepărtează vaporii aflaţi în
imediata vecinătate a suprafeţei libere a lichidului.

65
Fierberea

Fierberea se produce atunci când presiunea vaporilor saturanţi este egală cu presiunea de la
suprafaţa lichidului.
Când lichidul ajunge la fierbere, temperatura nu mai creşte în continuare întrucât toată energia
furnizată prin caldură este utilizată nu pentru creşterea energiei de agitaţie termică ci pentru
creşterea energiei potenţiale. (depărtarea moleculelor una de cealaltă de la distanţa de echilibru la
distanţe mult mai mari).
Temperatura la care fierbe un lichid (temperatura de fierbere) depinde de :
 Natura lichidului
 Presiunea exterioară

Un lichid poate fi adus la fierbere în două moduri :

 Încălzindu-l pâna când temperatura sa ajunge egală cu temperatura de fierbere;
 Micşorând temperatura de fierbere până când aceasta ajunge egală cu temperatura
lichidului (prin micşorarea presiunii exterioare)
Dependenţa presiunii vaporilor saturanţi de temperatură este reprezentată calitativ in figura 2.13 .

Fig.2.13 Dependenţa presiunii vaporilor saturanţi de temperatură

Deoarece relaţia p = nkT se poate aplica unui sistem de vapori saturanţi, se observă că p creşte la
creşterea temperaturii atât datorită prezenţei explicite a temperaturii în expresie cât şi datorită
creşterii numărului volumic n.

66
Topirea şi solidificarea

Se numeşte topire fenomenul de trecere a unei substanţe din stare solidă în stare lichidă.
Se numeşte solidificare (sau cristalizare) fenomenul de trecere a unei substanţe din stare lichidă
în stare solidă.
Experimental se constată că:
 Topirea are loc cu absorbţie de căldură din exterior, iar solidificarea cu cedare de căldură
în exterior;
 În timpul topirii substanţelor cristaline temperatura rămâne constantă, la o valoare numită
temperatură de topire; aceste substanţe cristalizează tot la o temperatură constantă
numită, temperatură de cristalizare, egală cu temperatura de topire;
 Substanţele amorfe (de exemplu smoala) nu au o temperatură precisă de topire; prin
încalzire ele devin din ce în ce mai fluide pe măsură ce temperatura lor creşte.
În figura 2.14 este ilustrată comportarea la incălzire (şi topire) a unei substanţe cristaline (curba
a) şi a unei substanţe amorfe (curba b).

Fig.2.14 Comportarea la încălzire a unei substanţe cristaline şi a unei substanţe amorfe

În timpul topirii unei substanţe cristaline temperatura rămâne constantă (segmentul AB din
figură). Aceasta înseamnă că energia cinetică medie a moleculelor substanţei rămâne constantă.
Căldura folosită din exterior este folosită în întregime pentru ruperea legăturilor din reţeaua
cristalină, pentru creşterea distanţelor intermoleculare, deci pentru creşterea energiei potenţiale a
sistemului de molecule. De aceea căldura primită din exterior în timpul topirii este numită
căldură latentă de topire.
În punctele de pe segmentul AB substanţa aflată în stare solidă coexistă cu substanţa aflată în
stare lichidă.
Topirea este un proces reversibil. De aceea, in procesul invers, solidificarea, căldura cedată
exteriorului – numită cădura latentă de solidificare – este egală în modul cu căldura latentă de
topire.
67
Se numeşte căldură latentă specifică de topire (solidificare) mărimea fizică scalară λ t definită de
relaţia

Q
λ t= (2.107)
m

unde:
λ t este căldura latentă specifică de topire (respectiv de solidificare), ⟨ λt ⟩ SI =J / Kg
Q este căldura latentă de topire (respectiv solidificare) a masei m de substanţă
Din relaţia de definiţie precedentă se obţine expresia căldurii (latente) schimbate de substanţă cu
exteriorul în timpul topirii, respectiv solidificării:

Q= λt ∙ m

Sublimarea şi desublimarea

Unele substanţe (sulf, iod, naftalină, etc) pot trece din stare solidă direct în stare gazoasaă
(sublimare) sau invers (desublimare).
Şi pe parcursul acestor transformări, sistemul schimbă energie cu mediul înconjurător. Şi în acest
caz se foloseşte denumirea de căldură latentă. Fiind o transformare care reuneşte schimbările de
la nivel microscopic specifice topirii şi vaporizării, caldura latentă de sublimare este egală cu
suma căldurilor latente de topire şi vaporizare:

Q sublimare =Q topire +Q vaporizare ⟹ λ sublimare=λ topire+ λvaporizare

În general , sublimarea se produce asemănător evaporării, cu deosebirea că moleculele părăsesc

un corp aflat în stare solidă. Dependenţa presiunii vaporilor saturanţi de temperatură este aceeaşi
ca în situaţia în care vaporii saturanţi se învecinează cu starea lichidă (figura. 2.15).

Fig 2.15 Presiunea vaporilor saturanţi

68
Starea triplă

Temperaturile de topire, T t , de vaporizare, T v şi de sublimare, T s depind toate de presiunea

exterioară p. Reprezentând grafic aceste trei dependenţe se obţine o diagramă ca cea din figura
2.16. Punctele de pe curbă reprezintă stări în care substanţa coexistă în două stări de agregare
(stări de echilibru a câte două stări de agregare). Cele trei curbe se întâlnesc într-un punct unic,
comun. Acest punct reprezintă o stare unică în care substanţa coexistă în toate cele trei stări de
agregare. De aceea punctul repectiv este numit punct triplu iar starea unică pe care o reprezintă
este numită stare triplă.

Fig. 2.16 Diagrama cu cele trei curbe de echilibru şi punctul triplu

Starea triplă este o caracteristică a fiecărei substanţe. Datorită caracterului bine determinat al
stărilor triple, acestea pot fi alese ca temperaturi de referinţă. Astfel, în scara termodinamică de
temperatură a fost ales drept punct de referinţă punctul triplu al apei. Temperaturii stării triple a
apei i-a fost atribuită in SI valoarea 273,15 K, iar unitatea de măsură fundamentală in SI, -
kelvinul- se defineşte astfel:
Kelvinul, unitatea de temperatură termodinamică, este fracţiunea 1/273,15 a temperaturii
termodinamice a punctului triplu al apei.

3. OSCILAŢII ŞI UNDE MECANICE

69
 3.1 Noţiuni introductive

Fenomenele oscilatorii au specific faptul că o parte din mărimile fizice ce caracterizează stările
sistemului fizic respectiv variază periodic în timp, luând valori întotdeauna cuprinse între o
valoare minimă şi una maximă. Astfel de mărimi se numesc mărimi oscilatorii. În funcţie de
natura lor, fenomenele oscilatorii pot fi:
 mecanice
 termice
 electromagnetice, etc.
Acest capitol analizează caracteristicile fundamentale ale oscilaţiilor mecanice. Se vor considera
oscilatorii mecanici – sisteme inchise – care au suferit o perturbaţie iniţială (scoatere din poziţia
de echilibru, comunicarea unui impuls din exterior), fiind lăsaţi apoi să oscileze liber fără nici o
altă influenţă. Astfel de oscilatori efectuează oscilaţii libere numite şi oscilaţii proprii.
În cazul oscilaţiilor mecanice, există un corp sau o porţiune de corp care execută o mişcare
periodică de o parte şi de alta a unei poziţii de echilibru. Traiectoria pe care se execută mişcarea
este o porţiune de curbă sau un segment de dreaptă.
Considerăm un punct material care efectuează o mişcare oscilatorie. Pentru descrierea
cantitativă a mişcarii sale, se folosesc următoarele mărimi:
 Perioada, este definită prin relaţia:
∆t
T = (3.1)
N

în care N este numărul de oscilaţii efectuate în intervalul de timp Δt . Perioada este deci egală cu
durata unei oscilaţii. Ecuaţia unităţii de măsură este;

⟨ T ⟩ =s(3.2)

 Frecvenţa, este definită prin relaţia:

N
ν= (3.3)
Δt

şi este numeric egală cu numărul de oscilaţii efectuate în unitatea de timp. Ecuaţia unităţii de
măsură este:

1
⟨ ν ⟩= =s−1=Hz ( hertz ) (3.4)
⟨ Δt ⟩

70
Din relaţiile de definiţie ale perioadei şi frecvenţei rezultă:

νT =1(3.5)

 Vectorul de oscilaţie este vectorul de poziţie al punctului material faţă de centrul de

oscilaţie. Proiecţiile acestui vector pe axele unui sistem de coordonate cu originea în
centrul de oscilaţie sunt numite elongaţii pe axele respective (elongaţii liniare). În cazul
traiectoriilor simple, (figura 3.1) se consideră o singură axă plasată pe traiectorie (chiar
dacă aceasta este curbă) cu originea in centrul de oscilaţie. In această situaţie, distanţa
(măsurată pe traiectorie) de la o poziţie oarecare de pe traiectorie până la centrul de
oscilaţie coincide cu modulul elongaţiei respective. Dacă pentru exprimarea poziţiei sunt
folosite coordonate unghiulare, se foloseşte noţiunea de elongaţie unghiulară.

Fig.3.1 Localizarea spaţială a unui oscilator

 Amplitudinea este valoarea maximă a elongaţiei. În funcţie de tipul de elongaţie utilizat

pentru a determina poziţia corpului la un moment dat, amplitudinea poate fi amplitudine
liniară sau amplitudine unghiulară.

3.2 Oscilaţii armonice

71
În cele mai multe cazuri, mişcările oscilatorii ale sistemelor fizice sunt mişcări complexe, cu
multe grade de libertate. Datorită acestei complexităţi, sistemele fizice se aproximează prin
modele fizice adecvate. Cel mai simplu model fizic utilizat in studiul mişcărilor oscilatorii este
oscilatorul armonic.

Oscilatorul armonic

Un punct material care execută o mişcare oscilatorie sub acţiunea unei forţe de revenire de tip
elastic:

F =−k r⃗ (3.6)
⃗

se numeşte oscilator armonic.

În expresia forţei de revenire, r⃗ este vectorul de oscilaţie , iar constanta de proporţionalitate k se
se numeşte constanta elastică a oscilatorului. Ecuaţia unităţii de măsură a constantei elastice a
oscilatorului este:

N
⟨ k ⟩ = (3.7)
m

Sub acţiunea forţei de revenire de tip elastic, oscilatorul se mişcă cu acceleraţia:

F −k
⃗
a⃗ = = ⃗r (3.8)
m m

k
Raportul este constant pentru un oscilator dat. Pentru a caracteriza printr-o singură constantă
m
proprietăţile elastice şi inerţia oscilatorului se introduce mărimea fizică scalară numită pulsaţie (
ω).
Pulsaţia unui oscilator armonic este mărimea fizică definită prin relaţia:

k
ω=
√ m
(3.9)

In care k este constanta elastică a oscilatorului, iar m este masa acestuia. Ecuaţia unităţii de
măsură este :
⟨k ⟩
⟨ ω ⟩ = =s−1 (3.10)
⟨m⟩

Obţinem astfel forma vectorială a ecuaţiei oscilatorului armonic:

72
a⃗ + ω2 ⃗r =0 (3.11)

relaţie valabilă în orice moment al mişcării.

Alegând axa Oy pe direcţia de oscilaţie, proiecţia ecuaţiei (3.11) pe Oy este:

a y + ω2 y=0

in care y reprezintă elongaţia liniară a oscilatorului.

Pentru simplificarea notaţiilor, vom folosi simbolul a pentru proiecţia acceleraţiei pe axa Oy,
renunţând la indicele ce precizează axa. Ecuaţia oscilatorului armonic devine:

a+ ω2 y=0(3.12)

Prin rezolvarea ecuaţiei oscilatorului armonic se obţine funcţia y=y(t), adică legea mişcării
oscilatorii armonice. Una dintre soluţiile posibile ale ecuaţiei oscilatorului armonic este funcţia:

y ( t ) =A sin ( ωt +φ0 ) ( 3.13)

în care A este amplitudinea oscilaţiei, iar constantaφ 0 se numeşte faza iniţială a oscilaţiei. Atât
amplitudinea cât şi faza iniţială depind de condiţiile iniţiale.
Conform definiţiei vitezei, proiecţia vitezei oscilatorului pe axa Oy este dată de relaţia:

dy
v= (3.14 )
dt

v=ωAcos ( ωt+ φ0 ) (3.15)

Conform definiţiei acceleraţiei, proiecţia acceleraţiei oscilatorului pe axa Oy este dată de relaţia:

dv d2 y
a= = (3.16)
dt d t 2

a=−ω 2 Asin ( ωt +φ 0 ) (3.17)

În concluzie, pentru un oscilator armonic de constantă elastică k şi masă m sunt valabile legile:

 Legea mişcării oscilatorii armonice:

y ( t ) =Asin (ωt +φ 0)

73
 Legea vitezei în mişcarea oscilatorie armonică:

v(t)=ωAcos (ωt + φ0)

 Legea acceleraţiei în mişcarea oscilatorie armonică:

a ( t )=−ω 2 Asin( ωt+ φ0 )

în care :

k
ω=
√ m

este pulsaţia oscilatorului armonic.

Argumentul funcţiilor trigonometrice care apar în expresiile mărimilor cinematice se numeşte

faza mişcării oscilatorii armonice:

φ ( t )=ωt +φ 0 (3.18)

Faza este o funcţie de gradul I în variabila t, iar φ ( 0 )=φ0 . Observăm că pulsaţia oscilaţiei
reprezintă viteza de variaţie a fazei.
Relaţia dintre pulsaţia ω şi perioada T se poate stabili pe baza caracterului periodic al
oscilaţiei armonice:

y ( t+T )= y ( t ) ⟹ Asin [ ω ( t+T ) +φ 0 ]= Asin(ωt + φ0)

Rezultă:
ω ( t +T )+ φ0−( ωt+ φ0 ) =2 π

Se obţine:

ωT =2 π

De unde se obţine:

2π
T= (3.19)
ω

74
 Având în vedere definiţia pulsaţiei (relaţia 3.9)rezultă:

m
T =2 π
√ k
(3.20)

Din (3.20) şi (3.5) obţinem pentru frecvenţă relaţia:

1 k
ν=
2π √ m
(3.21)

Energia oscilatorului armonic

Un punct material aflat în mişcare oscilatorie armonică are, în fiecare moment, energia
mecanică:

E=Ec + E p (3.22)

Deoarece mişcarea este oscilatorie armonică, rezultanta forţelor care acţionează asupra corpului
este o forţă de tip elastic. Rezultă astfel că energia potenţială asociată tuturor interacţiunilor la
care este supus corpul trebuie să fie energie potenţială de tip elastic. Configuraţia de referinţă
căreia îi atribuim, în mod convenţional, valoarea zero pentru energia potenţială este cea care
corespunde poziţiei de echilibru stabil. În aceste condiţii, energia totală a punctului material într-
un moment oarecare este :

1 1
E= m v2 + k y 2 (3.23)
2 2

în care v este viteza sa iar y este elongatia.

Ţinând cont de expresiile vitezei şi elongaţiei oscilatorului armonic, rezultă:

1 1
E= mω 2 A2 cos2 ( ωt +φ )+ k A 2 sin 2 ( ωt +φ ) (3.24 )
2 2

Deoarece k =m ω2, rezultă:

1
E= k A 2 [ cos2 ( ωt+ φ ) +sin 2 (ωt+ φ) ]
2

75
Se obţine astfel:

1 1
E= k A 2 sau E= mω 2 A2 (3.25)
2 2

Reprezentarea fazorială a oscilaţiei armonice

Fiecărei oscilaţii i se asociază în planul xOy un vector reprezentativ (fazor) care satisface
simultan condiţiile;
 are modulul egal cu amplitudinea oscilaţiei pe care o reprezintă;
 este orientat astfel încât, în fiecare moment, unghiul pe care il face cu axa Ox să fie egal
cu faza oscilaţiei la momentul respectiv.
În aceste condiţii se observă că proiecţia fazorului pe axa Oy este în fiecare moment egală cu
valoarea elongaţiei oscilaţiei la momentul respectiv (figura 3.2). Observăm că unghiul pe care îl
face fazorul cu axa Ox creşte liniar în timp ca şi faza oscilaţiei reprezentate.

Fig. 3.2 Reprezentare fazorială

Aceasta inseamnă că fazorul se roteşte in planul xOy cu o viteza unghiulară egală cu pusatia ω a
oscilaţiei reprezentate.
Reprezentarea grafică a unui fenomen oscilatoriu prin utilizarea fazorilor este numită diagramă
fazorială.

Compunerea oscilaţiilor

Compunerea a două mişcări oscilatorii având aceeaşi direcţie şi aceeaşi pulsaţie

76
Considerăm un punct material care este supus simultan la două miscări oscilatorii armonice
având aceeaşi direcţie şi frecvenţă.
Elongaţiile celor doua mişcări sunt date de relaţiile:

y 1 (t )= A 1 sin ( ωt + φ1 ) (3.26)

y 2 ( t )= A 2 sin ( ωt+ φ2 ) (3.27)

Elongaţia mişcării rezultante va fi:

y ( t ) = y 1 ( t )+ y 2 ( t )= A1 sin ( ωt +φ1 ) + A 2 sin ( ωt + φ2 ) (3.28)

Elongaţia mişcării rezultante poate fi obţinută folosind reprezentarea mişcarii oscilatorii cu

A1 şi ⃗
ajutorul fazorilor. Fie vectorii ⃗ A2 corespunzători celor două mişcări oscilatorii
componente, care fac, în momentul iniţial, unghiurile φ 1 si respectiv φ 2cu axa Ox (figura 3.3)

Fig.3.3 Diagrama fazorială pentru compunerea oscilaţiilor

Unghiul dintre cei doi vectori va fi Δ φ=φ2−φ 1 şi va rămane acelaş în tot timpul mişcării
deoarece ambii vectori se rotesc cu aceeaşi viteză unghiulară ω. Aceasta însemnă că rezultanta
lor are modulul constant în timp şi se calculează cu relaţia:

A=√ A 21+ A 22+ 2 A1 A2 cos ⁡(φ2−φ1)(3.29)

77
Fazorul asociat oscilaţiei rezultante se roteşte solidar cu fazorii asociaţi celor două oscilaţii cu
viteza unghiularăω . În fiecare moment t unghiul dintre fazorii asociaţi oscilaţiilor este egal cu
defazajul dintre acestea:

Δ φ=( ωt+ φ2 )−( ωt +φ1 ) =φ2−φ1 (3.30)

A) face cu axa Ox unghiul φ 0 la momentul t 0.

Fazorul asociat oscilaţiei rezultante ( ⃗

In funcţie de defazajul dintre oscilaţiile care se compun, distingem următoarele cazuri:

 Oscilaţiile care se compun sunt în fază:

∆ φ=0 sau Δφ=2 nπ ⟹ A= Amax = A1 + A2 (3.31)

 Oscilaţiile care se compun sunt în opoziţie de fază:

∆ φ=π sau Δφ=( 2n+ 1 ) π ⟹ A= Amin =| A 1−A 2|(3.32)

in care n ∈ N .
Din ultima relaţie rezultă că dacă cele doua mişcări componente au aceeaşi amplitudine
( A1= A 2) şi au un defazaj φ=π sauΔ φ=(2 n+1) π amplitudinea mişcării rezultante este nulă,
deci mişcarea dispare.
Pentru a determina faza iniţială a oscilaţiei rezultante (unghiul φ 0), relaţia vectorială ⃗
A=⃗
A 1 +⃗
A2
se proiecteză pe cele două axe de coordonate. Ţinând cont că suma proiecţiilor a doi vectori pr o
axă este egală cu proiecţia sumei celor doi vectori pe aceeaşi axă se obţine:

Ay A1 y + A2 y
tg φ0= = (3.33)
Ax A1x + A2x

Rezultă:

A 1 sin φ1 + A2 sin φ2
tg φ0= (3.34)
A1 cos φ1 + A2 cos φ 2

Deoarece rezultanta se roteşte cu viteza unghiulară ω , unghiul pe care îl face aceasta cu axa Ox
la orice moment t este:

φ ( t )=ωt +φ 0 (3.35)

78
 A a celor doi fazori asociaţi oscilaţiilor care se compun este în
Proiecţia pe axa Oy a rezultantei ⃗
fiecare moment t:

y ( t ) =Asinφ (t )= Asin ( ωt+ φ0 ) (3.36)

În concluzie:
 Prin compunerea a două mişcări oscilatorii armonice cu aceeaşi direcţie şi frecvenţă,
rezultă o mişcare oscilatorie armonică având aceeaşi direcţie şi aceeaşi frecvenţă cu
oscilaţiile componente
 Amplitudinea oscilaţiei rezultate din compunerea a două oscilaţii armonice cu aceeaşi
direcţie şi frecvenţă este independentă de timp şi depinde numai de amplitudinile
oscilaţiilor componente şi de diferenţa de fază dintre acestea.

Compunerea a două mişcări oscilatorii având aceeaşi direcţie dar pulsaţii diferite

Dacă un punct material este supus simultan la două oscilaţii cu aceeasi direcţie dar frecvenţe
diferite mişcarea rezultantă nu mai este o oscilaţie armonică. Pentru simplificarea calculelor
considerăm egale amplitudinile respectiv fazele iniţiale ale oscilaţiilor care se compun.
Elongaţiile celor două mişcări sunt date de relaţiile:

y 1= A sin ( ω 1 t +φ0 ) (3.37)

y 2= A sin ( ω2 t +φ 0 ) (3.38)

Oscilaţia rezultantăva fi de forma y= y1 + y 2

y= Asin ( ω1 t +φ 0 ) + Asin ( ω2 t+ φ0 ) (3.39)

Sau:
Ţinând cont de relaţia :

α +β α −β
sinα+ sinβ=2 sin cos
2 2

Se obţine pentru elongaţia rezultantă:

( ω1−ω2 ) t ω1 +ω 2
y=2 Acos
2
sin ( 2 )
t+ φ0 (3.40)

79
Elongaţa rezultantă poate fi scrisă sub forma :

y= A ' sin ( ω ' t+ φ ) (3.41)

În care A' este amplitudinea şi ω ' este pulsaţia oscilaţiei rezultante. Se observă că:

( ω 1−ω 2) t
|
A' =2 A cos
2 |
(3.41)

Şi

' ω1 +ω2
ω= t (3.42)
2

Se observă că amplitudinea este o funcţie periodică. Daca ω 1−ω2 ≪ ω1,2 , amplitudinea

oscilează lent in comparaţie cu elongaţia. Un astfel de fenomen poartă numele de bătăi. (figura
3.4) .

Fig. 3.4 Fenomenul „bătăi”

Compunerea oscilaţiilor perpendiculare

80
În cazul în care oscilaţiile care se compun au direcţiile perpendiculare, mişcarea rezultantă este
periodică , dar traiectoria descrisă este dependentă de caracteristicele celor două oscilaţii care se
compun. Dacă oscilaţiile au aceeaşi frecvenţă traiectoria mişcării rezultante este o elipsă ai cărei
parametri depind de diferenţa de fază (φ 02−φ01) . În cazul în care oscilaţiile au frecvenţe diferite,
pentru ca traiectoria să fie o curbă inchisă trebuie ca :

ω x n2
=
ω y n1

unde n1 si n2 sunt numere intregi.

Curbele care se obţin în cazul în care este îndeplinită această condiţie se numesc figuri Lissajous.
În figura 3.5 sunt reprezentate traiectoriile pentru câteva valori particulare ale raportului ω x /ω y.

Fig 3.5 Traiectorii pentru ω x =ω y şi ω x =2 ω y

Oscilaţii amortizate

Influenţa forţelor de frecare asupra mişcării oscilatorii determină scăderea în timp a amplitudinii
osccialţiilor. Oscilaţiile a căror amplitudine scade în timp se numesc oscilaţii amortizate. Se
poate considera că forţele de frecare sunt proporţionale cu viteza oscilatorului:

F f =−r ⃗v (3.43)
⃗

unde r este un factor de proporţionalitate care depinde de natura mediului fluid şi de

dimensiunile oscilatorului.

81
 F e ¿ , întâmpinând din partea
Pentru un corp care oscilează sub acţiunea unei forţe de tip elastic (⃗
mediului o forţă de frecare ( ⃗ F f ) proporţională cu viteza de oscilaţie, conform principiului
fundamental al mecanicii newtoniene:

m ⃗a=⃗
F e+ ⃗
F f (3.44)

Proiectand această relaţie pe axa Oy paralelă cu direcţia oscilaţiei, având originea in centrul de
oscilaţie, obţinem:

r k
ma=−ky−rv ⟺ ma+rv +ky =0 ⟺ a+ v + y=0 (3.45)
m m

În această ecuaţie:

k
√ m
=ω 0

este pulsaţia oscilaţiilor libere ale sistemului în absenţa frecărilor şi se numeşte pulsaţie proprie.
Se notează:

r
=2b
m

în care b se numeşte coeficient de amortizare. Introducând aceste notaţii în (3.43), obţinem

ecuaţia mişcării oscilatorii amortizate:

a+ 2bv +ω 20 y =0(3.46)

în care necunoscuta este functia y=y(t). In funcţie de valoarea coeficientului de amortizare se

întâlnesc următoarele situaţii:
 Daca b> ω0 mişcarea este aperiodică. Corpul se opreşte după cel mult o trecere prin
poziţia de echilibru, elongaţia sa scăzând exponenţial în timp.
 Daca b=ω 0 mişcarea se numeşte aperiodică critică.
 Daca b< ω0 mişcarea este oscilatorie amortizată. (figura 3.6). Elongaţia este de forma:

y= A ( t ) sin ( ωt +φ0 ) =A 0 e−bt sin ( ωt +φ0 ) ( 3.47)

Se observă că amplitudinea oscilaţiilor scade exponenţial în timp. Pulsaţia ω este dată de relaţia:

82
ω=√ ω20 −b2 (3.48)

Fig. 3.6 Mişcare periodică amortizată

Oscilaţii forţate. Rezonanţa

Pentru a împiedica amortizarea mişcării unui oscilator sub acţiunea forţelor de frecare, trebuie să
se transmită acestuia energie din exterior. Acest lucru se poate realiza acţionând din exterior cu o
forţă periodică care să compenseze amortizarea mişcării. Sub acţiunea acestei forţe, oscilatorul
va efectua oscilaţii forţate.
Să considerăm că asupra unui oscilator acţionează urmatoarele forţe:
 O forţă de tip elastic ¿;
 O forăa de frecare proporţională cu viteza oscilatorului ¿;
 O forţă exterioară ¿; presupunem că proiecţia acestei for\ţe pe direcţia oscilaţiei este

F ext =F 0 sin Ω t (3.49)

în care Ω este pulasţia forţei de întreţinere

Pentru acest oscilator, conform principiului fundamental al mecanicii newtoniene:

m ⃗a=⃗
F e+ ⃗
F f +⃗
Fext (3.50)

83
Proiectând pe o axa Oy paralela cu direcţia oscilaţiei, având originea în centrul de oscilaţie
obţinem:

ma+rv +ky =F0 sin Ω t( 3.51)

Sau utilizând notatiile din paragraful anterior:

a+ 2bv +ω 20 y =F0 sin Ω t(3.52)

Rezolvarea acestei ecuaţii permite exprimarea funcţiei y= y ( t ) pentru corpul care execută
oscilaţia forţată. Expresia funcţiei arată ca sistemul supus oscilaţiei forţate trece mai întâi printr-
un regim tranzitoriu, de scurtă durată, în care se produce adaptarea la oscilaţia forţată,dupa care
se ajunge în regimul permanent. In acest regim oscilaţiile sunt descrise de soluţia:

y ( t ) =Asin ( Ωt +φ ) (3.53)

Regimul permanent are următoarele caracteristici:

 Amplitudinea oscilaţiilor forţate este constantă în timp.Valoarea amplitudinii depinde de :
 valoarea pulsaţiei forţei de intreţinere ( Ω) şi valoarea pulsaţiei proprii a sistemului
ω 0;
 valoarea amplitudinii F 0 a forţei de intreţinere;
 valoarea coeficientului de amortizare;
 Oscilaţiile forţate se efectuează cu pulsaţia forţei de intreţinere.
Se constată că pentru o anumită valoare a pulsaţiei forţei de intreţinere amplitudinea oscilaţiilor
forţate are cea mai mare valoare posibilă pentru condiţiile date (valoarea pulsaţiei proprii şi
valoarea coeficientului de amortizare sunt fixate). Acest fenomen de apariţie a unui maxim al
amplitudinii oscilaţiilor intreţinute se numeste rezonanţa elongaţiilor. Se poate demonstra că
pulsaţia pentru care se obţine rezonanţa elongaţiilor este:

Ω A =√ ω20 −2 b2 (3.54)

3.3Unde mecanice

Unda este o perturbaţie a unei stări de echilibru care se propagă în timp dintr-o regiune în alta a
spaţiului.

84
Undele mecanice au drept cauză producerea unei perturbaţii într-un mediu elastic, ceea ce
determină apariţia unor oscilaţii datorate forţelor de revenire din mediul elastic respectiv.
Datorită interacţiunilor dintre particulele vecine ale mediului elastic, perturbaţia respectivă se
transmite din aproape în aproape în restul mediului elastic. Propagarea unei perturbaţii se
numeşte undă.

Tipuri de unde. Mărimi caracteristice

Punctul material al mediului elastic ce a fost pus iniţial în stare de oscilaţie se numeşte sursă
(izvor) de oscilaţie. Particulele mediului încep să oscileze cu o frecvenţă egală cu cea a sursei
fiind însă în întârziere de fază faţă de aceasta. Locul geometric al punctelor care încep simultan
să oscileze se numeşte front de undă. Frontul de undă separă zona din spaţiu cuprinsă deja de
procesul oscilatoriu, de zona din spaţiu la care procesul ondulatoriu nu a ajuns încă. În cazul
propagării undei într-un mediu omogen si izotrop frontul de undă are formă sferică.
Locul geometric al punctelor care oscilează în fază se numeşte suprafaţă de undă. Se observă
din modul de definire că frontul de undă este un caz particular de suprafaţă de undă: cea mai
dapărtată suprafaţă de sursa de oscilaţii.
În medii izotrope, direcţia de propagare, numită şi rază de propagare este normală pe frontul de
undă.
În funcţie de direcţia de propagare, undele pot fi:
 unde unidimensionale (liniare) – propagarea are loc pe o singură direcţie; este cazul
undelor care se propagă în medii limitative; corzi, tuburi, etc.;
 unde bidimensionale (superficiale) – propagarea are loc într-un plan; frontul de undă este
o curbă; este cazul valurilor
 unde tridimensionale (spaţiale) – propagarea are loc în toate direcţiile in spaţiu; frontul
de undă este o suprafaţă.
Suprafeţele de undă pot avea diferite forme în funcţie de forma sursei de oscilaţii, de proprietăţile
mediului elastic în care se propagă unda şi de distanţa de la sursa de oscilaţii. În anumite situaţii
particulare, suprafeţele de undă pot avea forme simple: sferă, plan etc. În astfel de cazuri se
folosesc denumiri de undă sferică, undă plană, etc.
În funcţie de relaţia dintre direcţia de oscilaţie şi direcţia de propagare, undele pot fi:
 unde transversale – dacă direcţia de oscilaţie a particulelor este perpendiculară pe
direcţia de propagare; astfel de unde nu se pot propaga în fluide deoarece între straturile
vecine de fluid nu există forţe de tip elastic tangente la straturi (dependente de deplasarea
relativă) ci doar forţe dependente de viteza relativă;
 unde longitudinale - dacă direcţia de oscilaţie este paralelă cu direcţia de propagare

85
Mărimile fizice care descriu cantitativ o undă sunt, în primul rând, cele asociate proprietăţilor
generale ale oricărui proces oscilatoriu: peroada, frecvenţa, pulsaţia, amplitudinea, faza iniţială,
etc; la acestea se adaugă mărimi specifice undei care descriu propagarea acesteia.
Perioada, frecvenţa şi pulsaţia au caracter unic pentru o undă (dacă frecvenţa sursei de oscilaţii
este constantă în timp). Toate punctele mediului elastic la care ajunge unda oscilează cu aceeaşi
frecvenţă cu a sursei de oscilaţii indiferent de proprietăţile mediului din punctele respective.
În ceea ce priveşte amplitudinea, aceasta nu este aceeaşi pentru toate punctele mediului elastic.
În principal există două motive:
 În orice sistem real există forţe disipative ce fac ca, treptat energia de oscilaţie care se
propagă de la sursa de oscilaţii la mediul înconjurător să treacă ireversibil în alte forme
de energie (căldură). Deci, amplitudinea de oscilaţie este mai mică în punctele mai
depărtate de sursă decât în cele mai apropiate.
 În general, pe măsură ce frontul de undă se depărtează de sursa de oscilaţii numărul
punctelor materiale ce primesc energie este din ce în ce mai mare. În această situaţie,
energia ce revine fiecărui punct material este din ce în ce mai mică. Având în vedere
directa proporţionalitate a energiei unui oscilator de pătratul amplitudinii de oscilaţie
(relaţia 3.36), rezultă că amplitudinea de oscilaţie a unui punct de pe frontul de undă este:

A 1/ √ S

în care S este aria frontului de undă iar A este amplitudinea de oscilaţie.

Mărimile specifice propagării undei sunt;

 Viteza de propagare (v) – viteza de deplasare a frontului de undă (sau a oricărei suprafeţe
de undă; se numeşte viteza de fază;
 Lungimea de undă (λ) – distanţa pe care se propagă mişcarea oscilatorie în timp de o
perioadă. Se mai poate defini lungimea de undă ca distanţa cea mai mică dintre două
puncte ale mediului care oscilează în fază. Rezultă:

λ=vT (3.55)

care se mai poate scrie in funcţie de frcvenţa undei:

v
λ= (3.56)
ν

Unde longitudinale

86
Undele longitudinale se pot propaga în toate corpurile, solide, lichide sau gazoase deoarece
mecanismul lor de propagare se bazează pe forţele de apăsare normală ce apar între straturile
consecutive ale corpurilor.
Se poate arăta că viteza de propagare a undelor longitudinale într-un mediu unidimensional este;

E
v=
√ ρ
(3.57)

în care:
veste viteza de propagare;
E este modulul de elasticitate longitudinală (modulul lui Young);
ρ este densitatea (volumică) a mediului elastic.

Ecuaţia undei plane

Presupunem că o undă plană se propagă într-un mediu omogen, unidimensional şi nedisipativ. În

această situaţie se poate considera că amplitudinea de oscilaţie a tuturor punctelor din mediul
elastic respectiv este aceeaşi cu a sursei de oscilaţie.
Fie S sursa de oscilaţii care emite unde armonice. Alegem momentul de referinţă astfel încât
punctul S , de coordonată x = 0 , să oscileze după legea :

t
y S ( t )= Asinωt= Asin 2 π (3.58)
T

unde:
A este amplitudinea sursei;
ω este pulsaţia;
T este perioada

Un punct oarecare , de coordonată x , începe să oscileze după intervalul de timp necesar undei să
parcurgă distanţa de la S la P. Astfel, legea mişcării lui P este :

y= Asinω ( t−t 0 ) (3.59)

În care t 0 este momentul începerii mişcării oscilatorii de către P.

x
t 0= (3.60)
v

În care v este viteza de propagare a undei de la S la P. Înlocuind în (3.59 ) rezultă:

87
 x
y= Asin ω t− ( ) v
(3.61)

2π
Deoarece ω= şi λ=vT relaţia se poate scrie sub forma
T

y ( x , t )= Asin 2 π ( Tt − vTx )(3.62)

y ( x , t )= Asin 2 π ( Tt − xλ )(3.63)
Sau:

y ( x , t )= Asin ( ωt−kx ) (3.64 )

unde k se numeşte număr de undă şi se defineşte prin relaţia:

2π
k= (3.65)
λ

Oricare din relaţiile (3.63 , 3.64) reprezintă ecuaţia undei plane şi permite aflarea poziţiei
punctului oscilant aflat la distanţa x de sursă la orice moment de timp t . Funcţia y(x,t) este
periodică în raport cu fiecare dintre cele două variabile. Se observă că:
 în raport cu variabila x (periodicitatea spaţială): perioada (principală) este este λ;
 în raport cu variabila t (periodicitatea temporală); perioada (principală) este T

Reflexia şi refracţia undelor

Fenomenul de modificare a direcţiei de propagare a undei la întâlnirea suprafeţei de separaţie

dintre două medii, unda propagându-se în continuare în acelaş mediu se numeşte reflexie.
Fenomenul de modificare a direcţiei de propagare a undei la trecerea prin suprafaţa de separaţie
dintre două medii se numeşte refracţie.
La întâlnirea suprafeţei de separaţie între două medii, unda îşi modifică direcţia de propagare.
Unda care se propagă spre suprafaţa de separaţie dintre cele două medii se numeşte undă
incidentă, unda care se propagă în continuare în acelaş mediu se numeşte undă reflectată şi unda
care trece prin suprafaţa de separaţie dintre cele două medii propagându-se în continuare în

88
celălalt mediu se numeşte undă refractată. Fenomenele de reflexie şi refracţie se produc
simultan la suprafaţa de separaţie dintre cele două medii (figura 3.7).

Fig. 3.7 Reflexia şi refracţia undelor

În funcţie de natura substanţelor celor două medii, direcţia undelor incidente, gradul de
prelucrare a suprafeţei de separaţie dintre cele două medii, unul dintre cele două fenomene este
predominant.
Caracteristicile generale ale celor două fenomene sunt cuprinse în legile reflexiei si legile
refracţiei.

Legile reflexiei
1. Raza incidentă, raza reflectată şi normala în punctul de incidenţă sunt coplanare.
2. Unghiul de incidenţă este egal cu unghiul de reflexie.

Legile refracţiei
1. Raza incidentă, raza refractată şi normala în punctul de incidenţă sunt coplanare.
2. Raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă (i) si sinusul unghiului de refracţie (r)
este egal cu raportul vitezelor de propagare în cele două medii:

sini v 1
= (3.66)
sinr v 2

Raportul vitezelor, constant pentru două medii date se numeşte indice de refracţie al mediului 2
faţă de mediul 1 :

v1
n21= (3.67)
v2

89
În funcţie de raportul dintre densitatea mediului în care se propagă unda şi cea a mediului pe care
se reflectă, fenomenul de reflexie poate avea loc în două moduri. Astfel, dacă mediul reflectant
este mai dens decât cel prin care se propagă unda incidentă, reflexia are loc cu schimbarea
sensului elongaţiei, unda reflectată având faza opusă faţă de faza undei incidente. Deoarece faza
se schimbă în cea opusă la o distanţă egală cu jumatate din lungimea de undă, o astfel de reflexie
cu schimbare de semn a elongaţiei se numeşte reflexie cu pierdere de λ/2. Reflexia pe un mediu
mai puţin dens nu produce schimbarea sensului elongaţiei ( unda reflectată are aceeaşi fază cu
unda incidentă) şi spunem că avem reflexie fără pierdere de λ/2.

Principiul suprapunerii (superpoziţiei) undelor

Într-un mediu se pot propaga în acelaş timp două sau mai multe unde care provin de la surse
diferite. Experienţa arată că undele acţionează independent una de alta, ceea ce înseamnă că
elongaţia unei particule a mediului, la un moment dat este rezultanta elongaţiilor pe care le-ar
produce fiecare undă acţionând individual. Acest proces de compunere (vectorială) a elongaţiilor
individuale se numeşte suprapunere sau superpoziţie. Dacă oscilaţiile surselor au frecvenţe
egale şi diferenţa de fază constantă oscilaţiile se numesc coerente.
Principiul suprapunerii face posibilă analiza unei mişcari oscilatorii complicate ca o combinaţie
de mişcări sinusoidale simple.
Matematicianul Fourier a arătat că orice mişcare periodică a unei particule poate fi reprezentată
ca o suprapunere de mişcări armonice simple. Astfel, daca y (t) reprezintă mişcarea unei surse de
oscilaţii cu perioada T, ea poate fi scrisă:

y ( t ) =A 0 + A1 sinωt + A 2 sin 2 ωt + A3 sin 3 ωt+ …+ B1 cosωt+ B 2 cos 2 ωt + B3 cos 3 ωt

unde :
2π
ω=
T

Această serie se numeşte serie Fourier; coeficienţii Ai si Bi sunt bine determinaţi pentru orice
mişcare periodică particulară.

Interferenţa undelor

Fenomenul de suprapunere a două sau mai multe unde într-un punct al mediului elastic se
numeşte interferenţă.
Zona în care se produce interferenţa se numeste câmp de interferenţă.
Aspectul rezultatului interferenţei este numit figură de interferenţă.
Vom analiza un caz particular de interferenţă:

90
  undele care interferează au vectorii de oscilaţie paraleli;
 undele care interferează au aceeaşi direcţie;
 undele care interferează sunt produse de surse a căror fază iniţială nu este variabilă în
timp.

Presupunem că într-un punct al mediului P ajung oscilaţiile produse de două surse coerente S1si
S2.

Fig 3.8 Cele două surse de oscilaţii S1 şi S2 şi punctul P în care interferă undele

Elongaţiile mişcărilor vor fi:

y 1= A 1 sin ( ωt−k x1 ) (3.68)

şi:

y 2= A 2 sin ( ωt −k x2 ) (3.69)

Elongaţia rezultantă va fi în conformitate cu principiul suprapunerii:

y= y1 + y 2 (3.70)

Fazele celor două oscilaţii la momentul t sunt:

φ 1=ωt−k x 1 si φ2=ωt−k x 2

Amplitudinea undei rezultante se calculează din relaţia obţinută la compunerea a două oscilaţii
cu aceeaşi direcţie şi frecvenţă:

A2= A 21+ A 22+ 2 A 1 A2 cos Δ φ

în care:

91
Δ φ=φ2−φ 1=k ( x 2−x 1 ) (3.71)

unde Δ φreprezintă defazajul dintre cele două unde în punctul P datorită diferenţei de drum la
cele două surse ( x 2−x 1) (figura 3.8) .
Se observă că amplitudinea oscilaţiilor într-un punct fixat depinde de diferenţa de drum x 2−x 1.
Punctele pentru care diferenţa de drum satisface relaţia:

cosk ( x 2−x 1 ) =1(3.72)

\
vor avea amplitudinea maximă:

A=A 1 + A 2 (3.73)

Deci condiţia pentru ca în punctul considerat amplitudinea să aibă un maxim este:

2π λ
( x 2−x 1 ) =2nπ ⟺ ( x 2−x 1 )=nλ ⟺ ( x 2−x 1 ) =2n cu n ∈ N (3.74)
λ 2

Astfel, amplitudinea rezultantă va fi maximă în punctele pentru care diferenţa de drum este egală
cu zero sau un număr par de semiunde.
Punctele mediului pentru care:

cosk ( x 2−x 1 ) =−1(3.75)

vor avea amplitudinea minimă:

A=| A1− A 2|(3.76)

Condiţia pentru ca în punctul considerat amplitudinea să fie minimă este:

2π λ
( x −x ) =( 2n+ 1 ) π ⟺ ( x2 −x1 ) =( 2 n+1 ) 2 (3.77)
λ 2 1

Astfel, dacă diferenţa de drum este un număr impar de semiunde, punctele respective corespund
unui minim al amplitudinii.
Datorită aspectului deosebit al unei figuri de interferenţă în ceea ce priveşte distribuţia spaţială
continuă a punctelor în care rezultatul interferenţei este acelaş, zonele cu acelaş rezultat de
interferenţă au fost numite franje de interferenţă. Se folosesc astfel şi denumirile de franje de
amplitudine maximă si franje de amplitudine minimă.

92
Unde staţionare

Considerăm o undă care se propagă într-un mediu unidimensional (de exemplu o coardă). Într-
un astfel de sistem se produce un fenomen de interferenţă între unda incidentă şi unda reflectată.
Pentru localizarea punctelor de pe coardă considerăm o axă Ox. (figura 3.9) .

Fig 3.9 Sistemul de coordonate

Elongaţia pentru unda incidentă este dată de relaţia:

y incidenta= A 0 sin 2 π ( Tt − l−xλ )

Pentru unda reflectată pe un mediu mai dens elongaţia este dată de relaţia:

[
y reflectata = A0 sin 2 π ( Tt − l+λx ) ± π ]
Pentru unda reflectată pe un mediu mai puţin dens elongaţia va fi:

y reflectata = A0 sin 2 π ( Tt − l+λ x )

Pentru a studia ambele cazuri vom scrie:

93
 t l+ x
[ (
y reflectata = A0 sin 2 π
T
−
λ )
−φ0
]
în care φ 0 poate fi zero (în cazul reflexiei pe un mediu mai puţin dens) sau ± π (în cazul reflexiei
pe un mediu mai dens). Ţinând cont de rezultatele obţinute la compunerea oscilaţiilor şi de
principiul suprapunerii undelor, rezultă că din interferenţa celor două unde se obţine , pentru
fiecare punct al mediului elastic, o mişcare oscilatorie cu amplitudinea :

2x
√
A= 2 A20 +2 A20 cos 2 π ( λ )
−φ0 (3.78)

Ţinând cont că:

α
1+cosα=2 cos 2
2

Rezultă:

x φ
| (
A=2 A 0 cos 2 π − 0 (3.79)
λ 2 )|
 Amplitudinea oscilaţiei rezultante din fiecare punct al corzii depinde de poziţia punctului
respectiv
 Există puncte pe coardă pentru care amplitudinea de oscilaţie este 0. Rezultă astfel
existenţa unor puncte prin care nu are loc transfer de energie motiv pentru care unda
rezultantă este numită undă staţionară (în cazul propagării energiei se foloseşte
denumirea de undă progresivă.)

Pentru cazul reflexiei pe un mediu mai dens, φ 0=± π şi amplitudinea oscilaţiei este:

x π x
|
A=2 A 0 cos 2 π ( )|
∓ =2 A 0 sin 2 π
λ 2 λ | ( )|
(3.80)

Se observă că la capătul fix al corzii , amplitudinea de oscilaţie este nulă. Dependenţa

amplitudinii de poziţia punctului P este dată în figura 3.10.

94
Fig. 3.10 Unde staţionare într-o coardăcu capăt fix

În aceeaşi figură este indicat şi aspectul unei corzi având un capăt fix, în cazul în care în ea se
formează unde transversale staţionare.
Se constată o variaţie periodică a amplitudinii de oscilaţie între 0 şi 2 A 0 .Punctele în care
amplitudinea de oscilaţie este zero se numesc noduri iar punctele în care amplitudinea de
oscilaţie este maximă se numesc ventre. Poziţia nodurilor este dată de condiţia de minim pentru
amplitudine:

x nod x
| (
sin 2 π
λ )| λ
λ
=0 ⇔ 2 π nod =nπ ⇔ x nod =n (3.81)
2

Iar poziţia ventrelor este dată de condiţia de maxim pentru amplitudine:

x ventru x
| (
sin 2 π
λ )| π λ
=1 ⇔ 2 π ventru =( 2 n+1 ) ⇔ x ventru ( 2 n+1 ) (3.82)
λ 2 4

Pentru cazul reflexiei pe un mediu mai puţin dens, φ 0=0 şi amplitudinea de oscilaţie este:

x
| ( )|
A=2 A 0 cos 2 π
λ
(3.83)

Se constată aceeaşi variaţie periodică a amplitudinii de oscilaţie în funcţie de poziţia punctului P,

singura deosebire fiind legată de poziţiile maximelor (ventrelor) şi minimelor (nodurilor). Astfel,
din (3.83) rezultă:

λ λ
x ventru =n si x nod =( 2n+ 1 ) (3.84)
2 4

95
96
97