EXAMEN MEDIEREA CONFLICTELOR

Subiectul 1
Abilităţile, calităţile, cunoştinţele mediatorului

Calităţile unui mediator presupun o combinaţie între cele psihologice, intelectuale şi spirituale, această
combinaţie, specifică fiecărui individ, conducând la conturarea unei anume personalităţi.
Prima caracteristica majora a unui mediator este abilitatea de a comunica cu ambele parti ale unei medieri.
A doua caracteristica a unui mediator este pregatirea. Exista numeroase cursuri de pregatire. La aceste
cursuri, fiecare dintre cei veniti sa invete este, in esenta, la acelasi nivel cu ceilalti.
Cea de-a treia caracteristica majora a unui mediator este experienta. Pentru a fi absolut neutru intr-un caz,
mediatorul nu trebuie sa vina cu idei preconcepute despre cum ar trebui sa decurga discutiile.
In afara acestor trei importante abilitati, mediatorii au si alte atuuri, precum : ascultător activ
comunicativ, întrebător, fin observator, comportamentul persoanelor, concis, meditative, încearcă să
influenţeze, construieşte o relaţie, insistent, comunicare scrisă / raport
Scriere,facilitarea situaţiei,analizarea informaţiei, rezolvarea problemelor, planificare, administrarea
timpului, managementul conflictelor, negociere, a fi conştient de sine
a lucra în echipă, analizare şi evaluare.

Bineinteles ca la un meditator gasim si o serie de calitati care faciliteaza cazul acestuia.Pe acestea le putem
enumera dupa cum urmeaza: înţelegător, uşor de abordat, imparţial
să nu emită judecăţi, correct, profesionist, onest, creative, credibil, flexibil, integru.

Experienta si cunostintele mediatorului pot fi de un real folos partilor.Le ajuta sa exploreze noi
alternative pe care, anterior, nu le-au luat in considerare. Aceste cunostinte le regasim la meditatorii cu
experienta: teoria soluţionării conflictelor, cauzele şi efectele conflictelor, tehnici de rezolvare a
disputelor, scena medierii, modele de mediere,procesul de mediere, principii şi practici standard,
contextul juridic al medierii, egalitate de şanse şi diversitate, probleme legate de putere şi
minorităţi ,contextul specific al medierii.

Subiectul 2

Analizaţi comparativ metodele alternative de soluţionarea conflictelor. Distingeţi între mediere,

negociere, conciliere şi arbitraj

Când vine vorba de rezolvarea unei dispute, există diverse metode pentru a ajunge la un rezultat,
fiecare strategie având tactici separate şi fiind necesară în contexte diferite.
Negocierea are loc atunci când două părţi se află într-o dispută, încercând să ajungă la un rezultat
în urma discuţiilor faţă în faţă sau prin reprezentanţi. Procesul de negociere se diferenţiază de procesul de
mediere prin faptul că nu există un terţ neutru care să ajute cele două părţi să ajungă la o soluţie optimă.
Medierea este considerată a fi mai formală faţă de procesul de negociere, din pricina faptului că
implică un mediator – totuşi ambele metode sunt private. Medierea este considerată a fi un proces neutru,
datorită faptului că acest proces implică o terţă care nu e părtinitoare celor implicaţi. Dacă două părţi sunt
într-un conflict şi doresc să ajungă la un consens, un terţ este adus pentru a lua rolul de mediator. Acesta nu
va ţine partea niciunei persoane implicate şi nici nu va decide rezultatul disputei.
Rolul mediatorului este pur şi simplu de a oferi sfaturi legale şi de a răspunde la întrebările
părţilor. Având în vedere că mediatorul este neutru, acesta este preocupat doar de nevoile, interesele şi
drepturile părţilor, în speranța de a ajunge la o soluţie optimă fără a susţine o anumită persoană. Medierea
este un proces privat şi este aplicabil oricărui gen de dispută, fiind considerată a fi o strategie paşnică.
Medierea poate fi folosită şi în cazul în care cele două părţi se află într-un impas, iar procesul a
stagnat. În ciuda faptului că mediatorul este imparţial, acesta poate informa o anumită parte dacă se află sau
nu în legalitate, dar şi dacă are cerinţe exagerate.
Negocierea şi medierea sunt procese prin care părţile pot ajunge la o concluzie fără a consuma
foarte multe resurse sau timp – spre deosebire de acţiunile în instanţă. Totuşi, pe lângă mediere şi
negociere, există o a treia formă de rezolvare a unei dispute: arbitrarea. După cum sugerează şi numele,
această strategie implică folosirea unui „arbitru”, adică a unui terţ care va decide soarta disputei. Acestă
metodă este folosită în cadrul proceselor legale, acolo unde un judecător ia o decizie după ce a ascultat
situaţia ambelor părţi.
Partea care se ocupă de arbitraj va organiza o şedinţă cu cele două părţi pentru a i se aduce la
cunoştinţă situaţia, după care o audiere va avea loc, în care ambele părţi îşi vor prezenta opiniile pentru a-şi
susţine poziţia. Odată ce arbitrul (judecătorul) ia o decizie, aceasta devine valabilă pentru ambele părţi –
însă acest proces poate fi costisitor şi se poate întinde pe o perioadă lungă de timp, în funcţie de dificultatea
cazului care trebuie arbitrat.
În cazul concilierii, procedura este impusă de lege (art. 720 C.Pr.Civ.), iar părţile negociază între
ele modalitatea de soluţionare a conflictului, de regula prin corespondenta. Medierea este aleasa de parti si
se desfasoara fata in fata, prin asistenta profesionista a unui specialist in comunicare si negociere,
mediatorul, neutru si impartial.
În ceea ce privește aspectul, nu pare să existe diferențe majore între conciliere și mediere. Cu toate
acestea, după cum sugerează și numele, concilierea este un mecanism mult mai formal de soluționare a
litigiilor decât medierea.
Deși, la fel ca în mediere, părerea conciliatorului nu face nici o deosebire în procesul de conciliere
și în partidele aflate în conflict, pare a fi unanimitate în rândul poporului că un conciliator are mai multe
puteri decât un mediator care este în cel mai bun caz , un mediator între partidele care luptă.
Un conciliator se întâmplă de asemenea ca un expert în domeniul în care încearcă să se pronunțe
asupra problemelor. Pe de altă parte, un mediator este un expert în tehnicile de comunicare și negociere în
timp ce încearcă să facă părțile să ajungă la o soluție amiabilă.
Un conciliator caută concesii de la părți la litigiu, în timp ce un mediator încearcă să facă părțile
să-și vadă propriile interese și nevoi într-o lumină mai bună.
Un proces de soluționare a conflictului, în care o terță parte independentă, asistă părțile implicate
în a ajunge la o decizie, agreabilă tuturor, este cunoscută sub numele de mediere. Arbitrajul este un proces
privat, în care un terț rațional analizează litigiul, audiază părțile implicate, culege fapte și transmite decizia.
Medierea este colaborativă, adică acolo unde două părți colaborează pentru a ajunge la o decizie.
Arbitrajul este adversar în natură.
Procesul de mediere este un pic informal, în timp ce arbitrajul este un proces formal, care seamănă
cu o procedură de judecată.
În mediere, terțul joacă rolul de facilitator, pentru a facilita negocierea. Dimpotrivă, arbitrul joacă
rolul unui judecător de a lua o decizie.
Nu poate fi decât un mediator, în mediere. În acest sens, mai mulți arbitri sau un grup de arbitri
pot fi prezenți în arbitraj.
În mediere, împreună cu întâlnirile comune, mediatorii audiază ambele părți în cadrul întâlnirii
private. Pe de altă parte, în arbitraj, arbitrul rămâne neutru și nu are loc nicio comunicare privată. Astfel,
hotărârea se bazează pe audieri probatorii.
Părțile implicate au control total asupra procesului de mediere și asupra rezultatului. Spre
deosebire de arbitraj, unde arbitrii au control complet asupra procesului și asupra rezultatului.
Rezultatul în mediere se bazează pe nevoile, drepturile și interesele părților, în timp ce decizia de
arbitraj depinde de faptele și dovezile prezentate în fața arbitrului.
Medierea poate sau nu poate duce la o soluție, dar arbitrajul găsește cu siguranță o soluție la
această problemă.
Mediatorul nu trece nici un fel de hotărâre, ci face o înțelegere doar cu aprobarea partidelor. Ca
arbitraj opus, decizia luată de arbitru este definitivă și obligatorie pentru părți.
Procesul de mediere se încheie la încheierea acordului sau părțile sunt blocate. Arbitrajul se
încheie în momentul pronunțării hotărârii.
Principalele diferenţe: prin deducerea unui litigiu arbitrajului comercial, în baza clauzelor din
contract, arbitrii decid asupra modului de soluţionare a litigiului dintre părţi, soluţia fiind impusă de
drepturile legale şi are caracter executoriu, iar procedura este formalizată.
În cazul medierii, participarea este voluntară, mediatorul nu decide / soluţionează el litigiul, ci asistă /
sprijină părţile în negocierea şi obţinerea soluţiei convenabile pentru cei aflaţi în conflict.
În cazul judecării în instanţă, participarea şi soluţia este impusă de lege şi poate să nu avantajeze
nici măcar o parte, procedura este formalizată, dificilă fără asistenţă din partea unui avocat, nu este
confidenţială ci publică, nu permite negocierea, acţiunile suportă taxă de timbru, soluţia poate fi executorie.
 În concluzie, putem să susţinem, fără a ne teme că greşim prea mult, că, dintre toate formele de
soluţionare a disputelor şi conflictelor, cele paşnice (amiabilă şi ostilă) sunt net superioare ca implicaţii şi
rezultate celei violente. În ceea ce priveşte ierarhizarea formelor de soluţionare paşnică a disputelor şi
conflictelor, acesta este un demers ce trebuie întreprins cu multă atenţie dedicată condiţiilor contextuale ale
disputei sau conflictului în cauză, caracteristicilor structurale ale cazului şi a dinamicii relaţiei dintre părţi.
Nu credem că vreuna dintre formule este în mod automat şi constant superioară celorlalte. Fiecare dintre ele
– adjudecare, conciliere, mediere şi arbitraj – prezintă puncte tari şi puncte slabe, şi este de aceea indicat ca,
în locul dispersării forţelor şi resurselor în direcţia argumentării superiorităţii uneia sau alteia dintre
formule, cercetătorii din mediul academic şi legislatorii să acţioneze concertat în vederea definirii cu
precizie şi limpezime a conexiunilor dintre condiţiile contextuale şi formulele de soluţionare a disputelor,
astfel încât recursul la una sau alte dintre ele să nu fie ghidată de prejudecăţi sau interese pecuniare, ci de
garanţia obţinerii celui mai bun rezultat posibil pentru toate părţile implicate.