MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL

REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea Drept

Departamentul: Disciplina:
Departamentul drept public Drept constituțional

REFERAT

Tema: Prezumția nevinovăției (art.21

Constituția Republicii Moldova)

A elaborat: A verificat:
Studenta gr.ac. DR2007 dr., conf. universitar,
avocat
Slusarenco Svetlana

Chişinău, 2020
1
 CUPRINS

1. Introducere................................................................................................,..4-5

2. Art. 21 privit sub aspect constituțional.........................……………….....6-8

3. Prezumția nevinovăției privită sub aspect procesual-penal………,…,..8-10

4. Reglementarea internațională…………………………………,,,,,,,,,….10-11

5. Importanța principiului prezumției nevinovăției……………………,,.11-15

6. Prezumția de nevinovăție în legislația românească……………….…,,.16-23

Concluzie………………………………………………………….…………,,,..24

Bibliografie…………………………………...……………………...……….25-26

2
 Lista abrevierilor:

- RM – Republica Moldova

- CP – Cod Penal

- CPP – Cod de Procedură Penală

- art. - articolul

- alin. – alineatul

- lit. - litera

- parag. – paragraf

- c. - contra

- Cap. - capitol

- Hot. - hotărâre

- p. - pagina

- CEDO – Convenția Europeană a Drepturilor Omului

- CtEDO - Curtea Europeană a Drepturilor Omului

3
 1. Introducere

Importanța temei: Principiul prezumției nevinovăției, este principiul ce stă la baza

dreptului, și acțiunilor efectuate de către organele de stat. Consider oportun de a analiza
principiul dat prin prisma aplicabilității acestuia în jurisprudență, și cunoașterea în esență a
prezumției de nevinovăție, fapt ce este necesar să cunoască fiecare cetățean al acestui stat,
indiferent de domeniul din care provine, mai mult este reflectat în articolul 21 din Legea
Supremă din stat.
Dacă ar fi să facem o incursiune în istorie, atunci primele elemente embrionare ale
prezumției nevinovăției apar încă în sec. XVII într-o serie de documente cum ar fi: petiția
drepturilor din 1628 și Habeas Corpus Act din 1679, conform cărora tribunalelor le-a fost
încredințat controlul asupra reținerilor și arestării cetățenilor. În conformitate cu Habeas Corpus
Act la cererea arestantului sau oricărei alte persoane tribunalul era obligat să emită un mandat de
aducere a arestatului, putând hotărâ fie trimiterea lui în închisoare, fie punerea lui în libertate, cu
sau fără cauțiune. Petiția drepturilor avea ca obiect garanția împotriva arestărilor și confiscărilor
de bunuri fără respectarea procedurii de judecată normală. Aceste acte fiind formulate în termeni
generali, de prevederile lor au beneficiat în mare parte cei avuți. Pe de altă parte garanțiile date
nu se extindeau la crimele împotriva statului. Elemente ale prezumției nevinovăției se mai
întâlnesc și în cadrul declarației drepturilor omului și cetățeanului adoptate de către adunarea
constituantă a Franței la 26 august 1789.
În Statele Unite primele elemente ale prezumției nevinovăției cuprind documentele:
Declarația de independență de la 4 iulie 1776, Constitutia Statelor Unite din 17 septembrie 1787,
Corpul libertăților (Body of liberties), Declarația drepturilor adoptată de Adunarea din statul
Virginia, la 12 iunie 1776. În teritoriile românești elementele prezumției nevinovăției a conținut
Constituția carvunarilor din 1822. Această Constituție pentru prima dată proclama dreptul la
proprietate privată. De asemenea, proclama egalitatea oamenilor în fața legii indiferent de rang,
de starea socială etc., protecția arestatului prin reprimarea oricărei asprimi care nu ar fi necesară
asigurării de persoana prevenitului, dreptul persoanelor de a se adresa fără anumite îngrădiri
în judecată. Principiul prezumției nevinovăției este prezent în conținutul Constituției României
din1923. În perioada anilor 1924–1938 în teritoriul numit RSSM a fost total neglijat și
negat principiul prezumției nevinovăției ca și celelalte drepturi fundamentale
ale cetățenilor. În acest sens la 10 mai 1925 Congresul Sovetelor din întreaga Ucraină a întărit
Constituția RSSM. Constituția cuprindea 48 puncte expuse în 7 capitole. Constituția din 1925 nu
se referea la drepturi și libertăți ceea ce nu este compatibil cu denumirea de Constituție modernă.

4
În perioada războiului II mondial a existat formal un sistem de drepturi și libertăți, aceasta doar
la nivel declarativ.
Constituțiile din 1941 și 1978 ale RSSM deși pretindeau că asigura puterea poporului, au
legalizat grave abateri de la principiile democratice. Dreptul la libertate și la integritatea
persoanei, prezumției nevinovăției, respectul vieții intime, libertatea domiciliului, erau
grav încălcate. Prezumția nevinovătiei era temeiul desfășurării oricărui proces penal în statele
civilizate. Însa în RSSM era anihilat de un sistem procesual care nega dreptul la apărare în faza
urmăririi și punea pe judecatori în fața unor dosare cât se poate de minuțios pregătite.

Principiul prezumţiei de nevinovăţie este prevăzut în Declaraţia universală a drepturilor

omului din 10 decembrie1948 (art.11), în Constituţia Republicii Moldova (art.21) şi în prezentul
Cod (art.8).
Principiul prezumţiei nevinovăţiei reprezintă o regulă de bază a procesului penal şi unul
din drepturile fundamentale ale omului. Acest fapt explică înscrierea prezumţiei de vinovăţie în
numeroase documente de drept internaţional în care se consacră drepturi fundamentale ale
persoanei.
Prezumţia nevinovăţiei cunoaşte o reglementare extinsă în timp ţi în o serie de instrumente
de drept Internaţional. Este menţionată în legislaţia SUA din perioada războiului de independenţă
şi în Declaraţia Omului şi Cetăţeanului (art. 9); în partea europeană a lumii este o prevedere
importantă a Revoluţiei franceze de la 1789. Aceste documente au ţinut să înlăture vechea
prezumţie a vinovăţiei, cînd o persoană atrasă într-un proces penal în majoritatea cauzelor era
considerată vinovată şi putea fi impusă să-şi demonstreze nevinovăţia.
Actele juridice Internaţionale la care este parte şi Republica Moldova conţin prevederi a
prezumţiei nevinovăţiei: art. 11 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (1948); art. 6 § 2
al Convenţiei Europene de apărare a Drepturilor Omului (1950); Art. 14.2 al Pactului
internaţional asupra drepturilor civile şi politice (1966). Aceste reglementări primesc o confirmare
şi în legislaţia internă a Republicii Moldova – Constituţia R.M. în art. 21 prevede că orice
persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în
mod legal, în cursul unui proces judiciar public în cazul căruia i s-au asigurat toate garanţiile
necesare apărării sale. Codul de procedură Penală în art. 8 – “Prezumţia nevinovăţiei” – stabileşte
că vinovăţia persoanei poate fi constatată doar printr-o hotărîre judecătorească de condamnare
definitivă.

5
 2.Art. 21 privit sub aspect constituțional

Conform art. 21 din Constituția Republicii Moldova “Orice persoană acuzată de un delict
este prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui
proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale.”
Prezumţia nevinovăţiei1 este un principiu de drept recunoscut la scară internaţională,
conform căruia acuzatul nu are sarcina de a-și dovedi nevinovăţia. Această sarcină revine
acuzatorului. Principiul prezumţiei nevinovăţiei este enunţat în actele internaţionale la care
Republica Moldova este parte, în special art. 11 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului:
„Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă
nevinovată până când vinovăţia sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care
i-au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării sale“, art. 14 al Pactului internaţional cu
privire la drepturile civile și politice, art. 6 alin. (2) al Convenţiei europene pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale: „Orice persoană acuzată de o infracţiune este
prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi legal stabilită.“.
Prezumţia nevinovăţiei este un drept intangibil, de origine cutumiară al dreptului public
internaţional și comportă aceeași valabilitate și în perioada conflictelor armate internaţionale și
interne. Esenţa principiului în cauză constă în acceptarea de către legislator a prezumţiei
nevinovăţiei indivizilor în favoarea drepturilor acestora. Prezumţia nevinovăţiei este aplicată în
cadrul jurisprudenţei europene, fiind parte integrantă a dreptului la un proces echitabil. Acest
principiu prevede, printre altele, și obligaţia instanţelor judecătorești naţionale, precum și a
autorităţilor publice, de a nu susţine în niciun fel de circumstanţe că o persoană este vinovată de
comiterea unei infracţiuni, dacă această infracţiune nu a fost dovedită pe cale judiciară. Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a declarat în cazul Minelli v. Elveţia (25 martie 1983) că
prezumţia nevinovăţiei este violată în cazul în care decizia unei instanţe judecătorești exprimă
opinia referitor la vinovăţia unei persoane în circumstanţele în care persoana în cauză nu a avut
posibilitatea să se apere contra acuzaţiilor aduse ei. Astfel poate fi și cazul absenţei unei decizii
formale; este doar suficient să existe o aluzie că instanţa consideră vinovat acuzatul.2
Obligaţia de a respecta prezumţia nevinovăţiei se aplică nu doar în cazurile penale. În
comentariul la art. 14 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile și politice, Comitetul
Pactului a evidenţiat obligaţia tuturor autorităţilor publice „să se abţină de la prejudicierea
rezultatelor procesului“ .

1
Lat. Ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat.
2
Constituția Republicii Moldova (Comentariu), Chișinău 2012, p.105
6
 În cazul Krause v. Elveţia (3 octombrie 1978), Comisia de la Strasbourg a explicat că în
timp ce oficialii pot anunţa în public existenţa suspiciunilor, prezumţia nevinovăţiei va fi violată
în cazul unor declaraţii formale din partea autorităţilor3.
În perioada regimului comunist totalitar, Republica Moldova s-a confruntat cu situaţia în
care inculpaţii erau siliţi să-și recunoască parţial sau total culpabilitatea. Prezumţia nevinovăţiei
era ignorată flagrant, iar inculpatul trebuia să-și demonstreze nevinovăţia. Recunoașterea
propriei vinovăţii avea și ea un rol major. Instanţa de judecată și acuzatorul de stat urmăreau un
singur lucru – confirmarea vinovăţiei de către inculpat și recunoașterea probelor ce i s-au
prezentat în cadrul anchetei preliminare. Respectiv, recunoașterea, autoinculparea și mărturisirile
erau considerate drept probe suficiente, chiar dacă nu erau completate de alte probe. Aceste
metode utilizate în procesele judiciare erau umilitoare pentru demnitatea deţinuţilor și constituiau
grave abateri de la normele democratice. Aceste mecanisme, prin exercitarea lor de-a lungul
anilor, au condus la degradarea instanţei de judecată.4
Un loc aparte în cadrul actelor legislative, care conţin norme ale instituţiei juridice
comentate, este rezervat Codului de procedură penală al Republicii Moldova. Normele
constituţionale referitoare la prezumţia nevinovăţiei și normele concrete în această materie din
Codul de procedură penală reprezintă coraportul dintre reglementarea constituţională generală și
cea ramurală particulară. Prevederile Codului de procedură penală reproduc dispoziţiile
constituţionale. Pentru ilustrare, vom compara dispoziţiile constituţionale cu cele cuprinse în
CPP al RM. În primul rând, prezumţia nevinovăţiei este formulată cu claritate în art. 8 alin. (1)
CPP al RM: „Persoana acuzată de săvârșirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atâta
timp cât vinovăţia sa nu va fi dovedită, în modul prevăzut de CPP al RM, într-un proces judiciar
public, în cadrul căruia îi vor fi asigurate toate garanţiile necesare apărării sale, și nu va fi
constatată printr-o hotărâre judecătorească de condamnare definitivă“. În al doilea rând, acţiunile
permise de dreptul procesual penal sunt destinate tuturor participanţilor la relaţiile care fac
obiectul de reglementare, permisiune exprimată deschis în alin. (2). De exemplu, nimeni nu este
obligat să dovedească nevinovăţia sa.
Este edificatoare aplicarea principiului prezumţiei nevinovăţiei de către Curtea Europeană a
Drepturilor Omului în cazul Funke v. Franţa5. Este vorba de dreptul de a păstra tăcerea. În cazul
respectiv, autorităţile vamale obligau bănuitul să aducă probele pe care anchetatorii nu le puteau
găsi. Ele au încercat, prin diverse proceduri, să obţină ca Jean-Gustave Funke să prezinte

3
https://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=applicants/rum
4
Constituția Republicii Moldova (Comentariu), Chișinău 2012, p.105
5
https://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=applicants/rum

7
documente, a căror existenţă o bănuiau fără să o poată demonstra. CEDO a declarat că protecţia
art. 6 permitea unui acuzat să păstreze tăcerea și să nu contribuie la propria incriminare.
Există și alte circumstanţe care sunt direct legate de subiectul comentat. Orice acuzat are, în
special, dreptul: să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege și în
mod amănunţit, asupra naturii și cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa; să dispună de timpul și de
înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător
ales de el, și dacă nu dispune de mijloace necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în
mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer; să întrebe sau să solicite
audierea martorilor acuzării și să obţină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiţii
ca și martorii acuzării; să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu
vorbește limba folosită la audiere.
În al treilea rând, concluziile despre vinovăţia persoanei de săvârșirea infracţiunii nu pot fi
întemeiate pe presupuneri. Respectarea acestei reguli are drept rezultat efecte juridice favorabile
sau posibilitatea survenirii acestora în cazul în care toate dubiile privind probarea învinuirii care
nu pot fi înlăturate, în condiţiile CPP al RM, se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului,
inculpatului. În cazul Popovici v. Moldova6 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat
că a avut loc violarea art. 6 al Convenţiei, și anume a pct. 2 – încălcarea principiului intangibil al
prezumţiei nevinovăţiei.

3.Prezumția nevinovăției privită sub aspect procesual-penal

Prezumţia de nevinovăţie (presupunerea, recunoaşterea juridică a unui fapt pînă la proba

contrarie) este una legală şi relativă. Aceste se explică prin faptul că este prevăzută expres în lege
şi este posibilă răsturnarea (tot în baza legii) acestei prezumţii.
Esenţa acestei prezumţii constă în statutul acordat bănuitului, învinuitului sau inculpatului
în cadrul procesului penal, fiind considerat o persoană de bună credinţă, din acest statut rezultînd
toate garanţiile puse la dispoziţia lui, şi respectarea drepturilor sale de către organele de urmărire
penală sau instanţa de judecată pentru a nu-i încălca acest drept fundamental al omului şi pentru a-
i acorda şansa şi garanţiile reale de a se apăra de o acuzaţie injustă sau neproporţională.
Prezumţia nevinovăţiei cuprinde şi lipsa obligaţiei vre-unei persoane să-şi dovedească
nevinovăţia sa (art. 8 al (2) CPP R.M.). De asemenea este recunoscut şi atribuit dreptul
recunoaşterii întemeiate a persoanei ca vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni, doar instanţei de
6
http://justice.md/md/jud_gen/
8
judecată, care nu este ţinută de vre-un interes de serviciu ca să acuze sau să achite în mod
preconceput o persoană. Vinovăţia persoanei se stabileşte în cadrul unui proces cu respectarea
garanţilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei 7. Sarcina
probei revine organelor de urmărire penală (art. 100 CPP R.M., art. 64 al. P. 7, art. 66, al. 2 p. 7).
Pînă la adaptarea unei hotărîri de condamnare şi pînă la rămînerea definitivă a acesteia, inculpatul
are statutul de persoană nevinovată. Acest statut al persoanei se răsfrînge şi în alte raporturi, decît
cel Procesual-penal – pînă la rămînerea definitivă a sentinţei persoana dispune de toate drepturile
constituţionale, participarea la alegeri, dreptul la libera alegere a locuinţei, ş.a.
Legea procesual-penală stabileşte că răsturnarea prezumţiei nevinovăţiei sau concluziile
despre vinovăţia persoanei despre săvîrşirea infracţiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri. Toate
dubiile în probarea învinuirii, care nu pot fi înlăturate legal, se interpretează în favoarea
bănuitului, învinuitului, inculpatului. Această reglementare se include în spiritul prezumţiei
nevinovăţiei datorită faptului că pedepsirea oricărei persoane pentru o faptă penală se poate
realiza doar în baza unor informaţii certe şi veridice despre vinovăţia ei, neadmiţîndu-se
presupunerile sau probele afectate de incertitudine. Legiuitorul stabilind chiar interpretarea
dubiilor în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului. Chiar în cazul aprecierii probelor orice
informaţie, în baza căreia se pot trage 2 sau mai multe concluzii opuse (în sensul apărării sau
acuzării) despre aceeaşi circumstanţă arată imposibilitatea punerii acesteia în baza unei sentinţe
de vinovăţie.
În cadrul procesului penal pot interveni unele situaţii cînd nu este clară aplicabilitatea
dreptului persoanei de a fi considerată nevinovată. În unele cazuri Curtea Europeană pentru
Drepturile Omului explică şi extinde sensul acestei prezumţii. În cazul Minelli c/Elveţiei (1983)
Curtea a recunoscut încălcată prezumţia cînd unei persoane i s-a refuzat admiterea acţiunii pe
motiv de scurgere a termenului de prescripţie, stabilind că în acest caz lipsa unei hotărîri
judecătoreşti care să stabilească nevinovăţia lasă un sentiment că persoana este vinovată.
În cauza Allenet de Ribemont a Franţei (1995) Curtea a recunoscut încălcată prezumţia în
cazul cînd autorităţile judiciare s-au pronunţat în public despre vinovăţia unui individ pînă la
anunţarea deciziei definitive asupra vinovăţiei lui.
Prezumţia nu urmăreşte protejarea unui individ împotriva problemelor referitoare la
acuzare, cum ar fi definiţia provizorie sau efectele secundare asemănătoare. Convenţia şi Curtea,
totuşi urmăresc protejarea unui individ contra răspunderii pentru acte penale comise de aproapele
său. În o serie de cauze (A.P., M.P. şi T.P. a (Elveţiei (1997) şi E.L., R.L. şi Dna J.O. – L.
c/Elveţiei (1997), Curtea a stabilit o încălcare a art. 6 (2) atunci cînd Guvernul a impus amenzi
asupra urmaşilor persoanelor, care au fost declarate vinovate de fraude fiscale.
7
“Tratat de Procedură penală” Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu, ALL Beck, 2001, p. 42.
9
 Principiul procesual al prezumţiei de nevinovăţie este subordonat principiului legalităţii şi
constituie baza principiilor, libertăţii persoanei, respectării demnităţii umane şi a dreptului de
operare.
Cu toate acestea nu este posibil şi nici utilă societăţii respectarea într-un mod absolut al
acestei prezumţii pentru a nu ajunge într-o extremă cînd să nu fie permise nici o acţiune
procesual-penală, care limitează unele drepturi ale persoanei din motiv că nu avem o sentinţă
definitivă, or sentinţa definitivă nu poate fi emisă decît după o urmărire penală care implică şi
măsurile proc4esuale de constrîngere cu respectarea prevederilor legii.
Dacă prezumţia nu permite pedepsirea unui nevinovat atunci tot ea presupune şi faptul că
nici o persoană recunoscută vinovată de săvîrşirea unei fapte penale, în spiritul de dreptate şi
justiţie, nu trebuie să rămînă nepedepsită şi sancţiunile să fie aplicate cu toată fermitatea şi
severitatea în raport se greutatea infracţiunilor săvîrşite8.

4.Reglementarea internațională

Convenţia europeană a drepturilor omului de la Strasbourg, elaborată ca o expresie a

voinţei statelor europene de a asigura respectarea principiilor enumerate în Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului, proclamată de Organizaţia Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948,
cuprinde o dispoziţie similară, prevăzând în art. 6 parag. 2 că „orice persoană acuzată de o
infracţiune este prezumată inocentă până când vinovăţia sa va fi legal stabilită”.

Prezumţie de nevinovăţie, aşa cum este reglementată în art. 6 parag. 2 din Convenţie,
produce, în principal, două categorii de consecinţe:

a) în privinţa organelor judiciare, conform textului, acestea trebuie să facă dovada imparţialităţii
în întreaga lor activitate şi să salvgardeze drepturile procesuale ale acuzatului. De pildă,
judecătorul trebuie să manifeste prudenţă în rezumarea actului de acuzare şi să evidenţieze, în
mod obiectiv, atât argumentele acuzării, cât şi cele ale apărării la începutul şedinţei.

b) în privinţa acuzatului, prezumţia de nevinovăţie implică pentru acesta dreptul de a propune

probe în apărarea sa şi acela de a nu depune mărturie contra lui însuşi. Acestea figurează în art.
14 parag. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în care se arată că
„orice acuzat are dreptul să nu fie forţat să depună mărturie contra lui însuşi sau să-şi recunoască
vinovăţia”.

8
Nicolae Volonciu “Tratat de Procedură penală” partea generală, vol. I, Ed. juridică, p. 122.
10
 În lumina jurisrudenţei Curţii, prezumţia de nevinovăţie prevăzută în art. 6 parag. 2 este o
prezumţie relativă, ceea ce înseamnă că ea va putea fi răsturnată oricând prin proba contrară.

Din principiul european al prezumţiei de nevinovăţie şi al dreptului la tăcere decurg, în

mod direct următoarele reguli:

- sarcina probei incumbă părţii urmăritoare;

- îndoiala profită acuzatului;

- dreptul acuzatului de a adopta o atitudine pasivă;

- interdicţia recurgerii la detenţia preventivă pentru a exercita o represiune imediată.

Înscrierea acestei prezumţii în legislaţiile marii majorităţi ale statelor lumii constituie o
victorie împotriva concepţiilor potrivit cărora ar exista criminali înnăscuţi, care au o
predispoziţie patologică spre săvârşirea de infracţiuni şi pentru care nu ar putea opera prezumţia
de nevinovăţie.

Concepţiile şcolilor antropologică şi pozitivistă, au dominat o întinsă perioadă curentele

criminologice , ele însă fiind învinse odată cu apariţia şcolilor criminologice care explică geneza
criminalităţii prin conjugarea mai multor factori de natura socio-economică, biologică.

Dat fiind faptul că, prin funcţionalitatea şi semnificaţia ei, prezumţia de nevinovăţie
iradiază în întreaga desfăşurare a procesului penal, importanţa ei depăşind domeniul probelor, se
impunea reevaluarea ei şi consacrarea ca regulă de bază în întregul proces penal.

În Constituţia României (art. 23 alin. 11) s-a statuat că „până la rămânerea definitivă
hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”. În Codul de
procedură penală, prezumţia de nevinovăţie este reglementată, mai întâi în Titul I, capitolul I
referitor la „regulile de bază ale procesului penal” în art. 52 introdus prin Legea nr. 281/2003,
după care „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o
hotărâre penală definitivă ".

5.Importanța principiului prezumției nevinovăției

Derivând din scopul procesului penal, prezumţia de nevinovăţie constituie baza drepturilor
procesuale acordate învinuitului sau inculpatului. Astfel, numai acceptându-se ideea ce decurge
din prezumţia de nevinovăţie că simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei şi că asupra
acesteia se va statornici doar printr-o hotărâre judecătorească definitivă a instanţei de judecată,

11
învinuitul sau inculpatul trebuie să fie tratat ca un nevinovat şi aceasta nu se poate face decât
recunoscându-i-se calitatea de parte în cauză9.
Funcţionalitatea prezumţiei de nevinovăţie este mult mai largă decât aspectele faptice
legate de probaţiune, care se manifestă în câteva direcţii principale:
1. Prezumţia de nevinovăţie garantează protecţia persoanelor în procesul penal împotriva
arbitrarului în stabilirea şi tragerea la răspundere penală. Ceea ce dreptul poate acorda este
garanţia juridică prin care asigură că nimeni nu va fi tras la răspundere penală şi sancţionat
discreţionar, iar atunci când este învinuit de săvârşirea unei infracţiuni se va urma o procedură
juridică prin care să se stabilească vinovăţia lui.
2. Prezumţia de nevinovăţie stă la baza tuturor garanţiilor procesuale legate de protecţia
persoanei în procesul penal. În raporturile penale trebuie să se acorde protecţie juridică
învinuitului sau inculpatului, în aşa fel încât acesta să nu fie pus în inferioritate nici faţă de
organele judiciare şi nici faţă de părţi.
3. Prezumţia de nevinovăţie este strâns legată de aflarea adevărului şi dovedirea corectă a
împrejurărilor de fapt ale cauzei, în aşa fel încât vinovăţia să fie stabilită cu certitudine. Acest
principiu are o deosebită importanţă teoretică şi numeroase implicaţii practice legate de
administrarea şi aprecierea probelor10.
O importanţă deosebită pentru consolidarea prezumţiei de nevinovăţie a avut-o consacrarea
sa în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10
decembrie 1948. Art.11 al Declaraţiei inserează prezumţia de nevinovăţie, şi anume: „Orice
persoană învinuită (acuzată) a fi săvîrşit o infracţiune este prezumată nevinovată atîta timp cît şi
vinovăţia sa nu a fost stabilită (dovedită) într-un proces public cu asigurarea garanţiilor necesare
apărării dovedită.” A fost o reacţie a comunităţii internaţionale, care avea în memorie crimele de
război, crimele contra păcii şi crimele contra umanităţii comise sub regimul hitlerist, organizate
de căpeteniile naziste şi înfăptuite de cei care au stat pe banca acuzării Nurenberg 1945-194611.
Aşa cum am constatat, prezumţia de nevinovăţie s-a impus ca o reacţie împotriva
regimurilor fasciste, după Al Doilea Război Mondial, pe plan internaţional fiind inclusă în mai
multe documente, printre care se numără: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată
de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 şi Pactul internaţional cu privire la

9
D. Mîrza, „Aspecte teoretice ale prezumţiei de nevinovăţie în doctrina şi legislaţia contemporană”,
în Revista naţională de drept, nr. 5, 2006.
10
D. Mîrza, „Aspecte teoretice ale prezumţiei de nevinovăţie în doctrina şi legislaţia contemporană”,
în Revista naţională de drept, nr. 5, 2006.
11
Ioan Doltu, „Prezumţia de nevinovăţie în Legislaţia românească şi în unele legislaţii ale statelor
Europei”, în Dreptul, 1998, pag.75
12
drepturile civile şi politice, adoptat de acelaşi forum la 16 decembrie 1966 etc. În 1950, în baza
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, membrii Consiliului Europei au adoptat Convenţia
pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, prezumţia de nevinovăţie
fiind prevăzută în art. 6 pct. 2 al acesteia.
În unele ţări se consideră că semnarea convenţiilor în care se recunoaşte că prezumţia de
nevinovăţie are rolul de drept fundamental şi, de regulă, a procesului penal, echivalează cu
înscrierea prezumţiei în legislaţia internă, deoarece convenţiile au forţă juridică pentru părţile
contractante. În acest sens invocăm doctrina belgiană şi franceză care recunoaşte prezumţia de
nevinovăţie ca principiu fundamental. Acest principiu îl găsim şi în legislaţia internă a Republicii
Moldova, şi anume în art.21 al Constituţiei care prevede: „Orice persoană acuzată de un delict
este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui
proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.
Acelaşi principiu mai este prevăzut şi în art. 8 al Codului de procedură penală al RM12.
Inserarea legislativă a principiului prezumţiei de nevinovăţie în ţara noastră a fost determinată de
integrarea Republicii Moldova în evoluţia generală a societăţii internaţionale privind protecţia
juridică a drepturilor omului. Iniţial, prezumţia de nevinovăţie a fost consacrată în Constituţie,
iar mai apoi s-a impus înserarea ei şi în Codul de procedură penală.
Menţionăm că înscrierea prezumţiei de nevinovăţie în principiile Codului de procedură
penală nu este necesară doar pentru aplicarea de către practicieni, ci obligă pe legiuitor să
armonizeze toate prevederile Codului de procdură penală cu dispoziţia acestui principiu. În acest
sens putem observa mai multe prevederi ale codului care evident derivă din obligativitatea
respectării principiului prezumţiei de nevinovăţie, una din principalele prevederi o constituie
obligativitatea organelor de urmărire penală de a colecta probe care învinuiesc sau care
dezvinovăţesc persoana.
Analizînd dispoziţia art.8 Cod de procedură penală, putem sublinia că principiul prezumţiei
de nevinovăţie est constituit din 3 atribute:
 persoana acuzată de săvîrşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată atîta timp cît
vinovăţia sa nu-i va fi dovedită, în modul prevăzut de prezentul cod, într-un proces ju-
diciar public, în cadrul căruia îi vor fi asigurate toate garanţiile necesare apărării sale, şi
nu va fi constatată printr-o hotărîre judecătorească de condamnare definitivă;
 nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăţia sa;
 concluziile despre vinovăţia persoanei de săvîrşirea infracţiunii nu pot fi întemeiate pe
presupuneri, totodată toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate în
12
D. Mîrza, „Aspecte teoretice ale prezumţiei de nevinovăţie în doctrina şi legislaţia contemporană”,
în Revista naţională de drept, nr. 5, 2006.
13
 condiţiile codului de procedură penală se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitu-
lui, inculpatului.
Fiecare din atributele enunţate mai sus au un grad sporit de importanţă pentru respectarea
drepturilor persoanei în procesul penal, iar excluderea cel puţin a unuia dintre acestea va ştirbi
esenţial din aceste drepturi.
Atributele menţionate constituie garanţii procesuale ale bănuitului, învinuitului, in-
culpatului, acordîndu-i acestuia posibilitatea de a se apăra efectiv în procesul penal, excluzînd
condamnarea ilegală a acestuia.
O problemă care necesită a fi explicată în legătură cu încălcarea principiului prezumţiei de
nevinovăţie îl constituie faptul publicării în mass-media a informaţiilor privind tragerea la
răspundere penală a unei persoane. În aceste situaţii apare întrebarea încălcării principiului
prezumţiei de nevinovăţie de către mass-media.
Este necesar de menţionat că acceptarea ideii că informaţia, publicaţiile, dezvăluite de către
mass media pot să încalce prezumţia de nevinovăţie, este periculoasă, deoarece aceasta dă
posibilitate de a învinui practic orice sursă de informaţie de răspunderea penală care vine din
presă sau de la televiziune, indiferent de faptul dacă e veridică şi corectă, situaţie în care sursele
mass-media vor fi obligate să se limiteze la publicaţii neutre sau de laudă13.
Opiniăm că sursele mass-media de cele ami dese ori nu încalcă principiul prezumţiei de
nevinovăţie, deoarece publicarea informaţiei privind participarea unei persoane în procesul penal
în calitate de bănuit, învinuit, inculpat conţine doar fapte reale, iar calitatea procesuală pe care o
are persoana în cauză nu presupune faptul că anume aceasta a săvîrşit infracţiunea. În cazul în
care considerăm că este încălcat principiul prezumţiei de nevinovăţie prin publicarea acestor
informaţii, atunci ar trebui să punem pe poziţie de egalitate şi faptul recunoaşterii persoanei în
calitatea respectivă, ceea ce ar însemna că odată cu recunoaşterea persoanei în calitate de bănuit,
învinuit sau inculpat organele de drept deja încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţiei, fapt
incaceptabil din mai multe considerente.
În primul rînd, dacă acceptăm acest fapt trebuie să recunoaştem că întreaga procedură
prevăzută de Codul de procedură penală contravine principiilor fundamentale. În al doilea rînd,
anume noţiunea de bănuit, învinuit şi inculpat arată faptul fie că se presupune că persoana
respectivă a săvîrşit infracţiunea, fie că în privinţa acestei persoane există aumite probe că ar fi
putut săvîrşi infracţiunea, adică nu se vorbeşte despre o certitudine privind faptul săvîrşirii
infracţiunii. Certitudinea cu privire la faptul săvîrşirii infracţiunii apare odată cu devenirea
definitivă a sentinţei judecătoreşti. Incertitudinea şi relativitatea nu pot fi compatibile cu o
13
Ф. Кравченко, «Презумпция невиновности в свете газетных и журнальных публикаций», în
Российская юстиция, № 10, 1997 г.
14
hotărîre judecătorească. De asemenea, orice probă odată făcută, nu înseamnă că este
insurmontabilă, ea putînd fi răsturnată prin apărarea învinuitului sau inculpatului, care are
dreptul de a proba lipsa de temeinicie a acesteia14.
Totodată, Comisia Europeană pentru drepturile omului consideră că persoanele cu funcţii
de răspundere din cadrul statului pot informa societatea despre mersul urmăririi penale, să arate
că o anumită persoană este bănuită de săvîrşirea infracţiunii sau a recunoscut faptul săvîrşirii
infracţiunii, însă cu menţionarea că respctivul caz mai întîi trebuie să fie examinat de către
instanţa judecătorească competentă, pentru ca afirmaţiile lor să nu încalce prevederile pct. 2 al
art.6 al Convenţiei Europene pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Dacă e să analizăm momentul din care îşi are aplicabilitate asupra persoanei principiul
respectiv, putem constata că acesta se aplică doar după recunoaşterea persoanei în calitate de
bănuit prin modalităţile prevăzute expres în art.63 Cod de procedură penală, iar pe de altă parte,
organele de urmărire penală resimt aplicabilitatea acestui principiu asupra activităţii lor din
momentul începerii urmăririi penale, fapt care se datorează sarcinii probaţiunii, care stă pe
umerii acestor organe.
O menţiune importantă care necesită a fi făcută în legătură cu aplicarea principiului
prezumţiei de nevinovăţie îl constituie faptul că respectarea acestui principiu este limitată în
timp, comparativ cu alte principii. Astfel, prezumţia de nevinovăţie în timp este limitată de
momentul devenirii definitive a hotărîrii instanţei judecătoreşti prin care s-a stabilit vinovăţia
persoanei respective. Orice afirmaţie privitoare la vinovăţia persoanei după ce hotărîrea instanţei
judecătoreşti este definitivă nu constituie încălcare a prezumţiei de nevinovăţie din motiv că
aceasta reflectă o hotărîre a organului competent de a stabili vinovăţia persoanei.

14
Gh. Nistoreanu, M. Apetrei, Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 1994.
15
 6. Prezumția de nevinovăție în legislația românească

În actualul Cod de procedură penală, sub denumirea de "principii ale aplicării legii

procesuale penale" sunt consacrate următoarele principii: principiul legalității procesului penal,
principiul separării funcțiilor judiciare, principiul prezumției de nevinovăție, principiul aflării
adevărului, principiul "ne bis in idem", principiul obligativității acțiunii penale corelativ cu
principiul subsidiar al oportunității, principiul asigurării caracterului echitabil și a termenului
rezonabil al procesului penal, principiul garantării dreptului la libertate și siguranță, principiul
asigurării și exercitării cu bună credință a dreptului la apărare, principiul respectării demnității
umane și a vieții private, principiul desfășurării procesului penal în limba oficială corelativ cu
reglementarea dreptului la interpret.

Obervăm astfel că, în actualul cod, pe lângă adăugarea unor noi principii fundamentale
(cum ar fi: separarea funcțiilor judiciare, asigurarea caracterului echitabil și a termenului
rezonabil al procesului penal sau principiul ne bis in idem), se mențin, în continuare, principiile
deja consacrate, printre care și prezumția de nevinovăție.

În ceea ce privește reglementările la nivelul diferitelor state, prezumția de nevinovăție a

apărut ca o regulă în procesul penal modern, fiind prevăzută pentru prima dată în legislațiile de la
sfârșitul secolului al XVIII-lea (legislația S.U.A., Declarația franceză a drepturilor omului și
cetățeanului din 1789).

Mai târziu, această prezumție a dobândit caracter de principiu internațional, prin înscrierea
ei, ca drept fundamental, în Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948 (art. 11):
"Orice persoană învinuită de a fi săvârșit o infracțiune este prezumată nevinovată, atât timp cât
vinovăția sa nu a fost stabilită într-un proces public, cu asigurarea garanțiilor necesare apărării".

Totodată, în Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (ratificat de țara

noastră în 1974) este prevăzut că "Orice persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni este
prezumată a fi nevinovată cât timp culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod legal".

La nivel european, în 1950, Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale a recunoscut acest principiu (în art. 6 paragraf 2): "Orice persoană
acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită".În
acest context, al recunoașterii importanței acestui principiu, și legislația noastră îl consacră
expres, mai întâi în Constituția adoptată în 1991 [art. 23 alin. (11) ] și apoi în Codul de procedură
penală de la 1968 (art. 52 , adăugat prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea Codului de
procedură penală ).
16
 Astfel, în art. 23 alin. (11) din Constituția României se stipulează că: "Până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată".

În Codul de procedură penală adoptat în 1968, prezumția de nevinovăție a fost

reglementată, inițial, în art. 66 (în materia probelor). Prin Legea nr. 281/2003, de modificare a
Codului de procedură, prezumția de nevinovăție a fost consacrată expres, alături de celelalte
principii fundamentale ale procesului penal, în art. 52 C. proc. pen..

Și în actualul Cod de procedură penală, principiul prezumției de nevinovăție este stipulat

expres, alături de celelalte principii ale aplicării legii procesuale penale, în art. 4:

"(1) Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o
hotărâre penală definitivă.

(2) După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor
judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului".

Spre deosebire de Codul de procedură penală de la 1968, în reglementarea expresă a

principiului prezumției de nevinovăție din actualul Cod de procedură penală, s-a adăugat [în art.
4 alin. (2)] referirea la regula in dubio pro reo: "După administrarea întregului probatoriu, orice
îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau
inculpatului". Prin urmare, principiul prezumției de nevinovăției se reflectă și în modul de
administrare și apreciere a probelor, care pot fi considerate concludente numai în măsura în care
oferă certitudinea aflării adevărului, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare
fiind în favoarea suspectului sau inculpatului.

Făcând o retrospective principalele direcţii avute în vedere de Curtea Europeană, constituie

veritabile criterii jurisprudenţiale.
1) O primă problemă analizată de Curte se referă la relaţia dintre latura penală şi cea civilă într-
un proces penal şi în ce măsură o soluţie de „condamnare” pe latură civilă ar putea aduce
atingere prezumţiei, cât timp pe latură penală s-a pronunţat o soluţie de achitare sau încetare a
procesului penal. Altfel a spune, obligarea de a despăgubi victima unei infracţiuni ar putea fi
calificată ca o acuzaţie în materie penală? Curtea a statuat că latura civilă este autonomă faţă de
latura penală, putând fi dispusă „condamnarea” din punct de vedere civil, chiar dacă răspunderea
penală nu mai poate fi angajată15. Conform dreptului naţional, cererea de despăgubiri se
întemeiază pe principiile răspunderii civile delictuale, iar răspunderea penală nu reprezintă o
condiţie pentru a se angaja răspunderea civilă.
15
Constantin Florea c. României, Hotărârea din 19 iunie 2012, § 44, 57, nepublicată, disponibilă pe
www.csm1909.ro.
17
 Acţiunea civilă îşi păstrează natura civilă, chiar şi după ce a fost alăturată procesului penal.
Din acest punct de vedere nu poate exista o acuzaţie în materie penală 16 atunci când vorbim de
acţiunea civilă alăturată procesului penal. Victima are dreptul să ceară compensaţii fie că a
intervenit sau nu condamnarea penală, evaluarea despăgubirilor fiind supusă unei evaluări legale
distincte, bazate pe criterii şi standarde probatorii ce diferă în aspectele esenţiale de cele
aplicabile răspunderii penale. Altfel, ar însemna că achitarea pe latură penală ar atrage automat
respingerea cererii de despăgubiri, ceea ce ar afecta dreptul victimei la un judecător în sensul art.
6 paragr. 1.
2) O altă chestiune ce a reţinut atenţia instanţei europene a vizat calitatea limbajului folosit în
informările publice cu privire la derularea cauzei penale şi importanţa esenţială ce trebuie
acordată termenilor în care se redactează şi se exprimă autorităţile judiciare. Curtea a reamintit
că art. 6 paragr. 2 nu poate împiedica autorităţile să informeze publicul în legătură cu procesele
penale pendinte, cu atât mai mult cu cât este vorba de subiecte sensibile, dar impune ca
informarea să se facă cu toată discreţia şi rezerva necesară pentru ca prezumţia de nevinovăţie să
fie respectată. Curtea a evidenţiat, într-o speţă17, că arestarea reclamantului, preşedinte al secţiei
penale a unei curţi de apel, reprezintă o foarte bogată sursă de informaţii şi speculaţii, cu atât mai
mult cu cât era vorba de prima arestare în România a unui magistrat.
Curtea a considerat că, într-o societate democratică, sunt inevitabile comentarii uneori
severe din partea presei cu privire la o cauză sensibilă care, precum cea a reclamantului, contestă
moralitatea persoanelor numite să facă dreptate. Curtea a subliniat importanţa pe care trebuie să
o acorde, în analiza noţiunii de proces echitabil, aparenţelor, precum şi sensibilităţii crescute a
publicului faţă de garanţiile unei bune justiţii. Ea a reamintit 18 şi faptul că, în materie de echitate,
statele contractante se bucură de o marjă de apreciere mai redusă în anchetele penale decât în
domeniul contenciosului civil.
Curtea a trasat următoarele distincţii:
- este recomandabilă o reţinere a autorităţilor în a releva elemente ce ar putea fi interpretate ca o
confirmare a vinovăţiei unei persoane, la momentul la care urmărirea penală abia a început şi cu
atât mai mult dacă aceasta nu a început, iar investigaţiile se află în stadiu incipient, în faza
actelor premergătoare. Curtea a apreciat că actele pregătitoare efectuate în vederea începerii

16
Diacenco c. României, Hotărârea din 7 februarie 2012, § 56-57, nepublicată, disponibilă pe
www.csm1909.ro, în continuare Diacenco.
17
Viorel Burzo c. României, Hotărârea din 30 iunie 2009, § 155, nepublicată, disponibilă pe
www.csm1909.ro, în continuare V. Burzo.
18
Rupa c. României nr. 1, Hotărârea din 16 decembrie 2008, § 23, publicată în „Monitorul Oficial al
României”, Partea I, nr. 562 din 10 august 2010.
18
urmăririi penale trebuie avute în considerare ca aparţinând fazei de urmărire penală, chiar dacă la
acel moment punerea sub acuzare nu era încă decisă 19. Declaraţiile neconforme efectuate de
procuror în faza actelor premergătoare au o legătură directă cu ancheta incipientă şi, prin urmare,
pot conduce la violarea prezumţiei (G.C.P., § 42). A contrario, dacă declaraţiile au fost făcute
după condamnarea penală a reclamantului în primă instanţă şi în apel de către instanţele
naţionale, chiar în afara cadrului procesului penal, şi anume prin intermediul unor interviuri
acordate presei naţionale de către procurorul-şef PNA, Curtea a concluzionat 20 că nu a avut loc o
violare a Convenţiei.
- o distincţie fundamentală trebuie făcută între o declaraţie prin care se exprimă doar suspiciunea
că s-a comis o infracţiune şi afirmaţia clară şi neechivocă, în absenţa unei condamnări definitive,
că o persoană a comis infracţiunea în discuţie. Curtea a reţinut că afirmaţia instanţei de recurs
care l-a declarat pe reclamant „vinovat de comiterea infracţiunii pentru care a fost în mod corect
trimis în judecată”, deşi a dispus achitarea, reprezintă o încălcare a prezumţiei (Diacenco, § 64).
În mod similar 21, afirmaţiile instanţei „că rezulta în mod sigur” din probele deja
administrate că nu avusese loc o vânzare la licitaţie şi că reclamantul comisese infracţiunile de
fals şi uz de fals constituie o încălcare a prezumţiei în condiţiile în care s-a dispus încetarea
procesului penal pentru intervenţia regulilor de prescripţie a răspunderii penale. În speţă, instanţa
nu s-a limitat la a descrie o „stare de suspiciune” sau un pronostic, ci a prezentat ca fiind stabilite
anumite fapte enunţate în rechizitoriu. Prin închiderea procedurii, instanţa a pus sub semnul
întrebării nevinovăţia reclamantului şi a dispus ca reclamantul să plătească cheltuielile de
judecată, în baza principiului conform căruia cheltuielile ar trebui suportate de partea al cărei
recurs a fost respins.
Într-o altă cauză 22, Curtea a reţinut că procurorul desemnat cu ancheta penală împotriva
reclamantului a afirmat, la data de 19 decembrie 2000, cu prilejul unei conferinţe de presă, că
reclamantul era vinovat de trafic de influenţă, în condiţiile în care vinovăţia sa nu a fost stabilită
legal decât la data de 15 mai 2002, data hotărârii definitive în cauză. De asemenea, acesta nu s-a
exprimat nuanţat şi nici nu a avut grijă să-şi plaseze afirmaţiile în contextul procedurii în curs

19
G.C.P. c. României, Hotărârea din 20 decembrie 2011, § 41, nepublicată, disponibilă pe
www.csm1909.ro, în continuare G.C.P.
20
Jiga c. României, Hotărârea din 16 martie 2010, § 91, nepublicată, disponibilă pe
www.csm1909.ro, în continuare Jiga.
21
Didu c. României, Hotărârea din 14 aprilie 2009, § 41, publicată în „Monitorul Oficial al
României”, Partea I, nr. 740 din 30 octombrie 2009.
22
Vitan c. României, Hotărârea din 25 martie 2008, § 70, nepublicată, disponibilă pe
www.csm1909.ro.
19
împotriva reclamantului. În aceste împrejurări, Curtea a considerat că această declaraţie făcută de
procuror a putut fi percepută drept o declaraţie oficială în sensul că reclamantul era vinovat în
condiţiile în care vinovăţia sa nu fusese încă stabilită legal, ceea ce echivalează cu o violare a art.
6 paragr. 2 al Convenţiei.
De asemenea, Curtea a sancţionat ca fiind afirmaţii clare şi neechivoce declaraţiile unor
oficiali (procurorul de caz şi ministrul de interne) ce făceau referire expresă la numele
reclamantului şi la comiterea de către acesta, fără nicio rezervă, a unor acte nelegale (G.C.P.,
§57, 60): „Am luat împotriva lui G.C.P. măsura obligării de a nu păsări localitatea, măsură ce se
dispune în mod obişnuit împotriva unei persoane faţă de care există suspiciunea că a comis o
infracţiune. Cu toate acestea, pe baza controalelor efectuate de Garda Financiară, în speţă s-au
comis infracţiuni, nefiind doar suspiciuni în legătură cu comiterea lor” sau „Deşi există probe cu
privire la comiterea mai multor infracţiuni, G.C.P. este anchetat doar pentru două, iar urmărirea
penală durează suspect de mult timp” sau „Astfel, între 1994 şi 1997, acesta s-a folosit de
Bancorex S.A., bancă a statului, pentru a obţine anumite avantaje financiare în cuantum de 202,6
milioane de dolari în vederea rambursării unor credite contractate de firma sa G.C.P. SA. Aceste
fapte au condus la tulburarea activităţii Bancorex S.A. şi în consecinţă la subminarea economiei
naţionale”.
Într-o altă cauză 23 , Curtea a considerat că declaraţiile făcute de procuror au adus atingere
prezumţiei de nevinovăţie a reclamantului, întrucât precizau clar că reclamantul se făcuse
vinovat de corupţie, încurajând publicul să creadă în vinovăţia acestuia şi prejudecau aprecierea
faptelor de către instanţele competente. În speţă, procurorul anchetator, informând ziariştii cu
privire la arestarea preventivă a reclamantului, a afirmat că toate probele converg spre stabilirea
cu certitudine a vinovăţiei reclamantului şi că nu putea fi evitată condamnarea acestuia, având în
vedere că „nimeni şi nimic nu-l mai poate scăpa de răspunderea penală”.
Curtea a concluzionat, într-un alt context 24, că expresiile folosite de procurorul anchetator
indicau clar că reclamanţii se făcuseră vinovaţi de instigare la mărturie mincinoasă, încurajau
publicul să creadă în vinovăţia lor şi prejudiciau aprecierea faptelor de către judecătorii
competenţi. Declaraţiile incriminate au fost pronunţate într-un context independent de procesul
penal în sine, şi anume în cursul unui interviu difuzat la jurnalul televizat, în următorii termeni:
„Arestarea preventivă a fost dispusă deoarece, în opinia noastră, deşi sumele respective nu au
fost foarte ridicate [1000 mărci germane], ordinea publică (...) a fost grav afectată; încrederea în

23
Păvălache c. României, Hotărârea din 18 octombrie 2011, § 120-121, nepublicată, disponibilă pe
www.csm1909.ro, în continuare Păvălache.
24
Samoilă şi Cionca c. României, Hotărârea din 4 martie 2008, § 94-95, nepublicată, disponibilă pe
www.csm1909.ro, în continuare Samoilă şi Cionca.
20
poliţie, care este prima verigă a lanţului care asigură ordinea publică într-un stat de drept, trebuie
să fie absolută şi neviciată de asemenea comportamente. Al doilea motiv menţionat în ordonanţă
este faptul că au încercat să împiedice descoperirea adevărului influenţând, ba chiar ameninţând
martorii.
Exact în acest moment avem un martor care a dat o declaraţie mincinoasă şi care este
interogat de ofiţeri. Dacă nu revine asupra declaraţiei, sunt hotărât să-l acuz, să-l arestez şi să-l
trimit în faţa instanţei”.
- obiectul declaraţiilor este, de asemenea, important. S-a apreciat (G.C.P., § 58) că relevarea
potenţialului probator al mijloacelor de probă administrate împotriva reclamantului nu poate fi
înţeleasă ca o atingere a prezumţiei de nevinovăţie, cât timp nu furnizează opiniei publice o
certitudine absolută asupra vinovăţiei acestuia, ci doar evaluează asupra măsurilor procesuale ce
s-ar putea lua împotriva inculpatului (de ex. trimiterea în judecată).
- cadrul în care se fac declaraţiile a fost reţinut de Curte ca fiind relevant pentru calificarea unei
informări ca violare a prezumţiei. S-a arătat 25 că declaraţia primului-ministru referitoare la
comiterea în flagrant de către reclamant (ofiţer de poliţie) a infracţiunii de luare de mită a avut
loc într-o videoconferinţă cu prefecţii, fără să fie adresată publicului şi în cadrul unei prezentări a
preocupărilor autorităţilor faţă de probitatea persoanelor care lucrează în instituţiile de poliţie.
Curtea a admis că afirmaţiile primului-ministru, ce nu au menţionat numele reclamantului, pot fi
înţelese ca o simplă modalitate de a ilustra problema identificată, corespunde mai degrabă unei
informaţii privind desfăşurarea unei anchete, şi nu echivalează cu o afirmaţie privind vinovăţia.
- se recunoaşte o anumită libertate în declaraţii dacă acestea provin de la politicieni (G.C.P., §
59), iar nu de la reprezentanţi ai autorităţilor publice cu atribuţii în materie de prevenire şi
combatere a criminalităţii. Astfel, postura de politician legitimează un anumit grad de exagerare
şi o utilizare mai liberală a judecăţilor de valoare în lupta politică cu adversarii politici. Într-o
altă speţă (Păvălache, § 117), Curtea a considerat, în ceea ce priveşte comentariile diverşilor
oameni politici (primul-ministru, preşedintele României, preşedintele Senatului), că acestea sunt
legitime, fiind necesar să fie plasate în contextul luptei anticorupţie, un subiect de preocupare
pentru întreaga societate românească. Într-o societate democratică, sunt inevitabile comentarii în
presă, uneori severe, mai ales dacă este vorba de o cauză sensibilă care, precum cea a
reclamantului – secretar general al guvernului, contesta moralitatea unor înalţi funcţionari.
- nu are importanţă în ce context este utilizat limbajul inadecvat, existând o violare a Convenţiei
chiar dacă afirmaţia se găseşte în considerente, iar nu în dispozitivul hotărârii (Diacenco, § 63).

25
Begu c. României, Hotărârea din 15 martie 2011, § 128, nepublicată, disponibilă pe
www.csm1909.ro, în continuare Begu.
21
Motivarea instanţei (considerentele) are acelaşi efect juridic ca şi dispozitivul, în condiţiile în
care formează suportul său logic.
- Curtea a refuzat să recunoască admisibilitatea angajării responsabilităţii statului pentru opiniile
exprimate în mass-media şi care aparţin în exclusivitate autorilor respectivelor articole (G.C.P., §
46, 48). O campanie virulentă de presă poate conduce în anumite condiţii la o condamnare în faţa
opiniei publice, anterior pronunţării unei soluţii legale, situaţie ce poate tulbura serios activităţile
comerciale sau profesionale ale unei persoane sau chiar şi starea sa de sănătate. Procesul penal
reflectat în mass-media poate afecta sever caracterul său echitabil, atunci când influenţează
opinia publică şi implicit juraţii chemaţi să decidă asupra vinovăţiei inculpatului.
În procesul penal român, acest gen de riscuri nu au putut fi identificate, cât timp soluţiile
penale sunt pronunţate de judecători profesionişti, care se pronunţă şi asupra vinovăţiei, astfel
încât riscul ca aceştia să fie influenţaţi de o campanie de presă este mult redus datorită pregătirii
lor profesionale şi experienţei (Jiga § 95; V. Burzo § 166), cu atât mai mult atunci când se
interpune un interval de timp considerabil între finalizarea campaniei de presă şi pronunţarea
hotărârii. Curtea a refuzat să accepte o relaţie între încălcarea prezumţiei şi arestarea preventivă,
statuând că această relaţie există doar în raport cu condamnarea26.
Astfel, riscul de sugestibilitate a judecătorilor, prin existenţa unei campanii de presă, nu
poate fi luat în considerare la momentul arestării (Begu, § 130), chiar situată în proximitatea
comiterea faptelor, cât timp interesul ziarelor pentru cauză şi importanţa acesteia pentru opinia
publică rezultau din poziţia ocupată de reclamant, ofiţer de poliţie, în contextul combaterii
corupţiei, motiv de îngrijorare atât pentru autorităţile naţionale, cât şi pentru public.
3) Consecventă jurisprudenţei sale de a asigura garantarea unor drepturi concrete şi efective, nu
teoretice şi iluzorii, precum şi necesităţii de a respecta rangul preeminent al dreptului la un
proces echitabil într-o societate democratică, Curtea a privilegiat o interpretare substanţială, în
dauna uneia formale în legătură cu prezumţia de nevinovăţie, considerând că acest gen de
interpretare serveşte mai bine domeniul acoperit de art. 6 paragr. 2 din Convenţie. Astfel, Curtea
a considerat că prezentarea reclamanţilor în faţa instanţei îmbrăcaţi în costumul locului de
detenţie şi refuzul preşedintelui de a autoriza folosirea îmbrăcămintei personale sunt lipsite de
orice justificare şi că putea întări în rândul opiniei publice impresia de vinovăţie a reclamanţilor
(Samoilă şi Cionca § 100; Jiga § 101).
Devine astfel evident că nu numai declaraţiile nepotrivite pot genera violări ale Convenţiei,
ci şi anumite practici nonverbale neconforme, chiar dacă nu au legătură cu un discurs din
contextul penal. Analiza întreprinsă mai sus relevă faptul că autorităţile judiciare române nu par
26
Mircea c. României, Hotărârea din 29 martie 2007, § 74-75, nepublicată, disponibilă pe
www.csm1909.ro.
22
a fi preocupate de găsirea justului echilibru între dreptul publicului de a fi informat şi drepturile
fundamentale ale cetăţenilor. Dimpotrivă, se constată că acestea şi-au asumat o libertate
discreţionară de a vehicula orice informaţii în legătură cu presupusa săvârşire a unor fapte penale
de către cetăţeni, atitudine cenzurată de instanţa europeană.

23
 Concluzie

În concluzie pot spune că principiul prezumției nevinovăției este un principiu general, ce

garantează cetățeanului Republicii Moldova, drepturi fundamentale prevăzute de Constituție, și
anume dreptul la libertate și accesul la justiție.

Principiul dat este valabil pentru toate persoanele, în dependență de legislația fiecărui stat
în parte. Principiul prezumției de nevinovăție este în vizorul Uniunii Europene și a fost examinat
de către Curtea Europeană sub mai multe aspecte.

Menționăm în primul rând Directiva(UE) 2016/343 din 9 martie 2016 privind consolidarea
anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul
procedurilor penale(Pnc.16) unde se indică că prezumția de nevinovăție ar fi încălcată în cazul în
care declarațiile publice ale autorităților publice sau deciziei judiciare, altele decât cele privind
stabilirea vinovăției, se referă la o persoană suspectată sau acuzată ca fiind vinovată, atât timp cât
vinovăția persoanei respective nu a fost dovedită conform legii. Aceste declarații și decizii
judiciare nu ar trebui să reflecte opinia că persoana respectivă este vinovată. Acest fapt nu ar
trebui să aducă atingere actelor de urmărire penală care urmăresc să probeze vinovăția persoanei
suspectate sau acuzate, cum ar fi rechizitoriul, și nici deciziilor judiciare în urma cărora produce
efecte o hotărâre suspendată, cu condiția respectării dreptului la apărare.

De asemenea, acest fapt nu ar trebui să aducă atingere hotărârilor preliminare de natură

procedurală, luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități competente, care se întemeiază pe
suspiciuni sau pe elemente de probă incriminatoare, cum ar fi deciziile de arest preventiv, cu
condiția că aceste hotărâri să nu se referea la persoană suspectată sau acuzată ca fiind vinovată.
Înaintea luării unei hotărâri preliminare de natură procedurală, autoritatea competentă ar putea fi
nevoită să verifice dacă există suficiente elemente de probă incriminatoare împotriva persoanei
suspectate sau acuzate care să justifice hotărârea respectivă, dar hotărârea poate conține referiri
la aceste.

24
 Bibliografie

 Jurisprudenţa Curţii Constituţionale:

 HCC nr. 10 din 17.03.1998, MO nr. 28-29/16 din 02.04.1998
 HCC nr. 21 din 19.04.2001, MO nr. 49-50/19 din 03.05.2001
 HCC nr. 26 din 23.11.2010, MO nr. 235-240/27 din 03.12.2010
 Constituția Republicii Moldova (Comentariu), Chișinău 2012
 “Tratat de Procedură penală” Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu, ALL Beck,
2001
 https://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=applicants/rum
 Gh. Nistoreanu, M. Apetrei, Drept procesual penal. Partea generală, Bucureşti, 1994.
 Ф. Кравченко, «Презумпция невиновности в свете газетных и журнальных
публикаций», în Российская юстиция, № 10, 1997 г.
 D. Mîrza, „Aspecte teoretice ale prezumţiei de nevinovăţie în doctrina şi legislaţia
contemporană”, în Revista naţională de drept, nr. 5, 2006.
 Ioan Doltu, „Prezumţia de nevinovăţie în Legislaţia românească şi în unele legislaţii ale
statelor Europei”, în Dreptul, 1998.
 Nicolae Volonciu “Tratat de Procedură penală” partea generală, vol. I, Ed. Juridică.
 http://justice.md/md/jud_gen/
 Mircea c. României, Hotărârea din 29 martie 2007, § 74-75, nepublicată, disponibilă pe
www.csm1909.ro.
 Begu c. României, Hotărârea din 15 martie 2011, § 128, nepublicată, disponibilă pe
www.csm1909.ro, în continuare Begu.
 Samoilă şi Cionca c. României, Hotărârea din 4 martie 2008, § 94-95, nepublicată,
disponibilă pe www.csm1909.ro, în continuare Samoilă şi Cionca.
 Păvălache c. României, Hotărârea din 18 octombrie 2011, § 120-121, nepublicată,
disponibilă pe www.csm1909.ro, în continuare Păvălache.
 G.C.P. c. României, Hotărârea din 20 decembrie 2011, § 41, nepublicată, disponibilă pe
www.csm1909.ro, în continuare G.C.P.
 Jiga c. României, Hotărârea din 16 martie 2010, § 91, nepublicată, disponibilă pe
www.csm1909.ro, în continuare Jiga.

25
 Didu c. României, Hotărârea din 14 aprilie 2009, § 41, publicată în „Monitorul Oficial al
României”, Partea I, nr. 740 din 30 octombrie 2009.
 Vitan c. României, Hotărârea din 25 martie 2008, § 70, nepublicată, disponibilă pe
www.csm1909.ro.
 Constantin Florea c. României, Hotărârea din 19 iunie 2012, § 44, 57, nepublicată,
disponibilă pe www.csm1909.ro.
 Diacenco c. României, Hotărârea din 7 februarie 2012, § 56-57, nepublicată, disponibilă
pe www.csm1909.ro, în continuare Diacenco.
 Viorel Burzo c. României, Hotărârea din 30 iunie 2009, § 155, nepublicată, disponibilă
pe www.csm1909.ro, în continuare V. Burzo.
 Rupa c. României nr. 1, Hotărârea din 16 decembrie 2008, § 23, publicată în „Monitorul
Oficial al României”, Partea I, nr. 562 din 10 august 2010.

26