CUPRINS

1. Introducere..................................................................................................3

2.Noțiuni introductive privind victima.........................………………......4-8

3.Cauzalitatea victimală…………………………………………………...8-9

4.Victimizarea femeii….…………………………………………………..9-11

5.Victimizarea copilului………………………………………………….11-12

6.Victimizarea persoanelor vârstnice..………………………………….….13

7.Autovictimizarea..…………………..………………………………….14-17

Concluzie………………………………………………………….…………..17

Bibliografie…………………………………...……………………...………..17

1
 1. Introducere

Importanța temei: Victima este cea cu care se lucrează cel mai mult pe cauzele penale,
anume victima este cea care face declarații și relatează despre infracțiunea comisă, și tot victima
este cea care are cel mai mult are de suferit în urma comiterii unei infracțiuni. Astfel consider a fi
o temă ce necesită a fi abordată, în vederea cunoașterii tipurilor de victime și studierea
personalității lor.
Conceptul de „victimologie” derivă din latinescul victima (victimă) şi logos (ştiinţă), adică
ştiinţa care studiază victima.
În literatura de specialitate victimologia a primit mai multe definiţii. Astfel ea reprezintă
ştiinţa comportamentului şi personalităţii victimei raportată la conceperea, realizarea şi
consecinţele directe ale actului agresional asupra victimei. 1 J. A. R. Calderon defineşte
victimologia ca fiind disciplina care, în explicarea cauzelor, studiază victima fără a planifica şi
realiza o politică a victimei.
Conceptul de victimologie defineşte acţiunile victimei ca unic mod de reparare, de
recuperare a intereselor individuale, noile reguli şi principii comportamentale adoptate de
victimă, actele de voinţă, simţămintele, constrângerea morală, fundamentele morale, dificultăţile
de adaptare, sinteza cauzalităţii agresionale, conexiunile în acţiunile agresivo-victimologice
precum şi conflictul acestora.
Întrucât victima există alături de un act agresional, determinarea acestuia va releva
identitatea manifestărilor victimale, evoluţia singulară a acestora şi efectul social al victimizării.
Modul în care victima percepe, înţelege, acceptă sau respinge violenţa actului agresiv are valoare
pentru stabilirea lanţului cauzelor şi efectelor fenomenului victimal. Expunerea exactă a
elementelor şi laturilor actului agresional, a efectelor acestuia asupra victimei reprezintă forme
specifice de definire a victimologiei.

1
I. Tănăsescu, B. Florescu în I. Tănăsescu ş.a., op. cit., p. 138.
2
 2.Noțiuni introductive privind victima

Din punct de vedere lingvistic cuvântul „victimă” are mai multe semnificaţii: persoană care
suferă chinuri fizice sau morale din partea unei persoane, a societăţii etc.; persoană care suferă
urmările unei întâmplări nenorocite, cum ar fi boală, accident, catastrofă etc.; în antichitate
victima era un animal sau un om care urma să fie sacrificat unei zeiţe.
Pornind de la trăsătura definitorie a noţiunii, indiferent de disciplina care o abordează –
consecinţa negativă pe care o persoană o suportă în urma unei întâmplări nefericite –,
victimologia are propria ei definiţie prin care explică noţiunea supusă analizei de faţă. Astfel,
prin victimă se înţelege orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecinţele fizice,
materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale2.
Analizând definiţia se pot constata mai multe aspecte. Unul dintre ele ar fi acela că victimă
poate fi doar o fiinţă umană. Nu pot fi considerate victime obiecte distruse de răufăcători sau
instituţiile prejudiciate de activităţile acestora. Însă nu orice fiinţă umană care suferă o
consecinţă a unui act criminal poate fi considerată victimă, pentru această calitate fiind necesar
să mai fie îndeplinită o condiţie: persoana care a suferit consecinţa să nu îşi fi asumat conştient
riscul, deci să ajungă jertfă în urma unei acţiuni sau inacţiuni criminale fără să vrea. De aceea nu
pot fi considerate victime poliţiştii, care sunt răniţi sau îşi pierd viaţa în misiunile specifice,
militari, pompieri, iniţiatorul actului criminal sau infractorul care îşi pierd viaţa în urma derulării
lui, etc.
Pe de altă parte definiţia introduce o serie de elemente preţioase pentru înţelegerea
fenomenului victimal, precizând pe lângă consecinţele directe şi pe cele indirecte, pe lângă
consecinţele fizice sau materiale şi pe cele morale, adesea mult mai importante ca primele. De
asemenea este de remarcat cuprinderea posibilităţii ca totul să se realizeze şi ca urmare a unei
inactivităţi de tip criminal.
Preocupări pentru victimă se întâlnesc în cadrul culturilor antice, atunci când exista un
sistem de compensaţii şi răscumpărări cu scopul de a menţine echilibrul între situaţia
înfractorului şi a victimei. Ulterior justiţia va părăsi aceste forme incipiente, pe măsura
perfecţionării ei, figura centrală devenind infractorul. Legea urmăreşte în cea mai mare parte
depistarea şi pedepsirea infractorului, victima având doar un rol secundar, acela de a se constitui
ca parte civilă, căci procesul sub aspect penal continuă chiar dacă victima nu se constituie ca
parte vătămată.

2
T. Bogdan şi colab., Comportamentul uman în procesul judiciar, 1983, citat de N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T.
Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 69; şi de I. Tănăsescu,
G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck, Bucureşti,
2003, p. 134-135.
3
 Încercarea de a clasifica sigur victimele nu este deloc uşoară. Principalele dificultăţi care
stau în calea unui asemenea demers pot fi sistematizate astfel:
1. marea diversitate a infracţiunilor şi, în consecinţă, a victimelor;
2. victimele aparţin, chiar dacă cu ponderi diferite, tuturor categoriilor de variabile: vârstă, sex,
pregătire socio-profesională, pregătire culturală, rol-status social, rol-status economic etc.;
3. diferenţe mari interindividuale în grupurile de victime în ceea ce priveşte responsabilităţile şi
rolul jucat de acestea în comiterea infracţiunii.
Cu toate acestea numeroşi autori au realizat diverse clasificări în funcţie de numeroase
criterii.
Un prim criteriu îl reprezintă categoria infracţională care generează victime. Din acest
punct de vedere putem avea victime ale infracţiunii de omor, victime ale infracţiunii de vătămare
corporală, victime ale infracţiunii de lovituri sau alte violenţe cauzatoare de moarte, victime ale
infracţiunii de viol, victime ale infracţiunii de furt etc. Nu are importanţă natura infracţiunii, dacă
este prevăzută într-o lege generală sau specială etc.
Folosind relativ aceleaşi criterii Andrew Karmen identifică următoarele categorii de
victime: 1. copii dispăruţi; 2. copii maltrataţi fizic şi sexual; 3. persoane în vârstă – victime ale
crimei; 4. femei maltratate; 5. victime ale actului sexual; 6. victime ale şoferilor aflaţi în stare de
ebrietate.
Cele mai multe clasificări au în vedere criteriul privind gradul de implicare şi de
responsabilitate al victimelor în comiterea infracţiunii. Astfel, Mendelshon diferenţiază
următoarele categorii: 1. victima total nevinovată (pruncuciderea); 2. victimă mai puţin vinovată
decât infractorul (ignorantă, imprudentă); 3. victimă tot atât de vinovată ca şi infractorul
(provocatoare); 4. victimă mai vinovată decât infractorul; 5. victima care poartă responsabilitatea
totală (agresoare); 6. victima înnăscută, simulatoare, imaginară.
Folosind acelaşi criteriu E. A. Fattah (1967) elaborează următoarea clasificare: 1. victimă
participantă, dispusă să suporte orice consecinţă din spirit de aventură; 2. victimă latentă, lipsită
de iniţiativă va aprecia desfăşurarea agresivităţii într-un mod imprevizibil, putând reacţiona
oricând pentru a evita sau accepta eşecul actului victimizant; 3. victimă predispusă, cu reacţii
spre înclinaţii schimbătoare, rigide şi complexe care contrazice şi încearcă să revină la vechile
atitudini; 4. victimă provocatoare, fidelă unor concepţii în care dispreţul şi sfidarea regulilor
comportamentale îndeamnă la acţiuni nesocotite, la schimbări de atitudini periculoase, euforice,
isterice, exaltate, melancolice; 5. victimă neparticipantă, care adoptă posibilitatea de a-şi controla
comportarea, acceptând doar actele cu semnificaţii cunoscute.

4
 Aproximativ tot în baza acestui criteriu, L. Lamborn (1968) identifică următoarele tipuri de
întâlnire victimă-infractor: 1. iniţiere; 2. facilitare; 3. provocare; 4. comitere, săvârşire; 5.
cooperare; 6. instigare.
O interesantă clasificare la această categorie o realizează J. Sheley (1979): 1. infractor activ
–victimă; 2. infractor activ – victimă semiactivă; 3. infractor activ – victimă activă; 4. infractor
semipasiv – victimă activă; 5. infractor pasiv – victimă activă. Această clasificare scoate în
evidenţă foarte clar care este rolul pe care îl poate juca victima în comiterea infracţiunii.
În anul 1977, criminologul american S. Schafer, în volumul „Victimology. The Victime
and His Criminal”, clasifică victimele astfel: 1. victime fără relaţii anterioare cu criminalul, deci
fără a-l cunoaşte, fapta fiind imputabilă doar agresorului; 2. victime provocatoare, doar
provoacă, cu intensităţi deferite de la un caz la altul; 3. victime citatoare, când victima iniţiază şi
participă la actul agresional; 4. victime slabe sub aspect biologic, conformarea executării acţiunii
agresionale este rezultatul neputinţei biologice de a se împotrivi; 5. victime slabe sub aspect
social; 6. alte victime; 7. victime politice.
Hans von Hentig elaborează următoarea clasificare pornind de la rolul unor elemente
situaţionale specifice victimelor în comportamentul lor: 1. victime nevârstnice, psihologia
acestora fiind afectată de lipsa de experienţă socială şi de lipsa forţei fizico-morale care să le
permită opunerea de rezistenţă agresorului; 2. victime femei, care devin cu precădere subiectul
pasiv al infracţiunilor sexuale dacă sunt tinere sau al infracţiunilor motivate material dacă sunt
mai în vârstă; 3. victime vârstnice, care depind de sănătatea mentală, de modul de implicare în
realitatea înconjurătoare, de gradul de adecvare a relaţiilor individuale psiho-voliţionale; 4.
dependenţii de alcool şi stupefiante, cei din urmă fiind expuşi în primul rând autovictimizării; 5.
imigranţii, psihicul acestora fiind afectat de probleme de ordin comunicaţional, de lipsa
mijloacelor materiale şi de ostilitatea băştinaşilor; 6. etnicii care se confruntă cu problema
integrării sociale din partea lor, şi a discriminării rasiale din partea majoritarilor; 7. indivizii
normali dar cu inteligenţă redusă, nu au capacitatea de a anticipa rezultatele acţiunilor lor în
raport cu influenţele mediului; 8. indivizii temporar deprimaţi la care prezenţa scopului în plan
mental este redusă datorită lipsei de voinţă şi a sentimentului de inferioritate; 9. indivizii
achizitivi, starea de relaţionare a acestora cu mediul fiind determinată de voinţa de a realiza
profituri în orice context se iveşte o oportunitate; 10.desfrânaţii şi destrăbălaţii care devin
vulnerabili faţă de manevrele infractorilor datorită indiferenţei şi dispreţului relativ faţă de legi;
11. singuraticii, care ajung să îşi modifice comportamentul prin absolutizarea izolării în
interpretarea tuturor proceselor psihice, suportând greu singurătatea sunt foarte vulnerabili; 12.
chinuitorii, care participă la un flux de fapte psihice prin care denaturează regulile şi raporturile
interindividuale, devenind victimele acestora, fenomenul fiind mai des întâlnit în relaţiile de
5
familie unde unul din membrii, de regulă bărbat, îi victimizează pe ceilalţi până când aceştia
ajung la o stare de saturaţie şi ripostează; 13. indivizii „blocaţi” şi cei nesupuşi.
Primii sunt cei datornici, care nu îşi mai pot achita datoriile pe căi legale, acceptând cu
uşurinţă soluţiile ilicite ale unor infractori. Nesupuşii sunt acei indivizi care nu se lasă uşor
victimizaţi atunci când sunt atacaţi. Ei reprezintă „victimele dificile” aflate în antiteză cu
„victimele uşoare”.
În anul 1970, în lucrarea „The Resurement of Deliquency”, T. Selling şi M. Wolfgang,
clasificând infractorii după gradul de victimizare, consideră că există următoarele tipuri de
victimizare: 1. victimizare primară, urmarea oricărei agresiuni; 2. victimizare secundară, vizează
situaţiile de păgubire a unor societăţi comerciale; 3. victimizare terţiară, reflectă delictele care au
ca obiect convieţuirea socială sau administraţia publică; 4. participarea mutuală, când
infracţiunea se produce prin iniţiativa infractorului dar victima adoptă fie o manieră relativ
pasivă, fie o atitudine voluntară de a păstra secretul victimizării: adulter, avort; 5. victimizarea
juvenilă, priveşte minorii.
Criminologul german Wolf Middendorf în lucrarea „Victima înşelăciunilor”, publicată în
anul 1988, prezintă tipologia victimelor în funcţie de gradul de implicare a victimei în
activitatea economică şi afectivă astfel: 1. victimă generoasă, este dependentă de modul în care
infractorul reuşeşte să o impresioneze, punând accentul pe naivitatea şi disponibilitatea materială
a victimei; 2. victima „ocaziei bune”, când infractorul oferă pentru comercializare, la preţuri
modice, bunuri şi valori sustrase sau devalorizate; 3. victima afectivităţii şi devoţiunii presupune
tendinţa primei categorii de a crede că psihicul său se află în relaţie cu divinitatea astfel încât
procedează la efectuarea de donaţii pentru purificare. Cealaltă categorie de victime ia în
considerare realitatea adiacentă a oricăror simptome pentru realizarea mariajului sau a aventurii
intime; 4. victima lăcomiei, cade pradă necesităţilor sale materiale.
Îmbinând criteriul gradului de responsabilitate a victimei în comiterea infracţiunii cu cel al
reacţiei societăţii în raport cu victimele, A. Karmen stabileşte două categorii de victime: acuzate
şi apărate. În categoria victimelor acuzate intră victimele împotriva cărora sunt dovezi de
vinovăţie împărţită cu infractorul. Tipurile de comportament de care pot fi făcute vinovate
victimele sunt în special cele de facilitare, precipitare şi provocare. În cealaltă categorie se află
victimele împotriva cărora nu există dovezi de vinovăţie comună cu agresorul.
În sfârşit, în funcţie de poziţia şi situaţia victimei după comiterea infracţiunii, putem
diferenţia următoarele tipuri de victime: 1. victime dispărute, sesizarea organelor judiciare fiind
făcută de persoane cunoscute victimei sau chiar de infractor; 2. victime decedate dar care nu sunt
dispărute, acestea furnizează informaţii despre autor în funcţie de modul în care a fost comisă
fapta, obiectele folosite, atitudinea victimei în timpul actului agresional şi urmările vizibile ale
6
acesteia etc.; 3. victime ce supravieţuiesc agresiunii dar nu pot identifica infractorul din motive
obiective (fapta s-a comis pe întuneric, infractorul era mascat etc.), ele pot oferi unele informaţii
în legătură cu unele caracteristici fizice sau psihice ale infractorului cum ar fi vocea, nervozitatea
lui, precipitarea etc.; 4. victime ce supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc infractorul dar nu îl
denunţă din teama de răzbunare a acestuia; 5. victime care supravieţuiesc agresiunii şi cunosc
infractorul dar nu îl denunţă din motive ce ţin de viaţa lor particulară (de exemplu agresorul e
concubinul victimei căsătorite); 6. victime care supravieţuiesc agresiunii, cunosc pe infractor dar
refuză să îl denunţe, încercând să-i găsească o justificare, inclusiv autoacuzându-se; 7. victime
care supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc pe infractorul adevărat dar denunţă o altă persoană
pe care vor să se răzbune; 8. victime care supravieţuiesc infracţiunii, cunosc infractorul şi,
profitând de situaţie, pune pe seama lui fapte pe care nu le-a comis (de exemplu victima unui
viol reclamă că făptuitorul i-a furat şi nişte bunuri, deşi el nu a făcut-o); 9. victime care,
profitând de o anumită situaţie, reclamă o infracţiune care nu a avut loc, din dorinţa de răzbunare
faţă de pretinsul infractor sau pentru a profita de pe urma acestuia.
Practica judiciară a dovedit că tipologia victimelor este mult mai complexă, iată de ce
eforturile de sistematizare a acestei tipologii nu corespund întrutotul.

3.Cauzalitatea victimală

Cauzalitatea victimală reprezintă o structură comportamentală complexă a victimei care a

jucat un rol oarecare în săvârşirea agresiunii, şi care este determinată de interdependenţa unor
factori obiectivi (economici, politici, ideologici, religioşi etc.) şi a unor factori subiectivi
(interese individuale, sentimente de inferioritate, de superioritate, atitudinile şi relaţiile
interindividuale etc.). Cauzalitatea victimală este întotdeauna concretă şi formează împreună cu
mediul ambiental o totalitate, oferind modele explicative ale agresiunii, ale efectelor victimale şi
ale integrării victimei în mediul social.3
Factorii de risc conjunctural, relaţional şi natural. Clasificarea factorilor de risc victimal
este determinată de mediile socio-structurale de provenienţă a victimelor, de tipologia valorilor
lezate (fizice, morale, religioase, politice), de condiţiile socio-economice în care trăiesc
victimele, de regulile de conduită acceptate de victime. Factorii de risc relevă şi gradul concret
de responsabilitate a victimelor în comiterea actului agresional.

3
I. Tănăsescu, G. Tănăsescu, C. Tănăsescu, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All
Beck, Bucureşti, 2003, p. 180-183.
7
 a) Factorii de risc conjunctural (economici, politici, culturali), atât la nivel individual cât
şi la nivelul grupului au ca motivări discordanţele dintre situaţia economico-socială a individului
şi tendinţa modificării imediate a acesteia. Natura acestor factori poate rezulta şi din nevoile
obiective care preocupă victima (libertinajul comportamental, viaţa de familie, perfecţionarea
individuală sau profesională), asigurând pluralitatea, coexistenţa şi similitudinea modurilor
comportamentale victimale.
b) Factorii de risc relaţional. Caracterul subiectiv al relaţiilor individuale, în cadrul
existenţei umane determină concordanţa dintre actul agresional şi efectul victimal. În acest sens,
relaţia victimei cu agresorul e percepută în mod diferit de fiecare dintre aceştia, depinzând de
condiţiile sau de momentele variabile ale existenţei. Efectul victimal este mijlocit de relaţia
anterioară, simultană sau posterioară dintre victimă şi agresor, reacţiile victimei fiind rezultatul
acceptării sau refuzului scopului relaţiei, a reflectării acestui scop în psihicul victimei. În mod
receptiv, atitudinea victimei şi a agresorului devine esenţială în comportamentele individuale şi
în stimulii, împrejurările sau stările care comandă aceste comportamente.
c) Factorii de risc natural. Comportamentul victimei este justificat în mod obiectiv de
modul de înţelegere a exigenţei sociale, modul de determinare în raporturile interindividuale, de
calităţile individuale de natură psihică, morală şi intelectuală. Existenţa socială determină un
anumit comportament şi un anumit grad de înţelegere a existenţei. Înzestrarea biologică, gradul
de sănătate fizico-psihică şi apariţia unor necesităţi de natură materială creează capacitatea sau
incapacitatea de adaptare a victimei la mediul social, la un conflict interindividual şi la urmările
lui. În situaţie de incapacitate gravă de adaptare este nevoie de intervenţia societăţii cu măsuri de
recuperare victimală. Aşadar factorii de risc natural îşi au sorgintea în existenţa socială şi în viaţa
psiho-morală a victimei.
Condiţiile favorizante ale producerii efectului victimal trebuie analizate sub mai multe
aspecte: psihologic, fiziologic, social, psihiatric şi demografic. Cunoaşterea condiţiilor
favorizante apariţiei victimizării nu se reduce la analiza cauzelor (factorilor) ci trebuie stabilite şi
intenţiile individuale conştiente ale victimei de manifestare a acestora. Condiţiile favorizante
apar ca un produs al unui sistem complex de împrejurări care ajută violenţa şi conflictul în
dezvoltarea sa naturală, spre un anumit tip de fenomen victimal în care se integrează. Aceste
condiţii amplifică tensiunile, conflictele şi antagonismele dintre victimă şi agresor, fără a
declanşa actul agresional, acest atribut revenind întotdeauna cauzelor. Continuitatea sau
discontinuitatea condiţiilor favorizante demonstrează relativitatea apariţiei actului agresional şi a
particularităţilor fenomenului agresional.

8
 4.Victimizarea femeii

Femeia face parte din categoriile de victime cu cel mai mare grad de vulnerabilitate
victimală, alături de copii şi bătrâni. Spre deosebire de victimele de sex masculin care, datorită
instinctului de conservare, încearcă să evite, să combată sau să anihileze efectele agresiunii
practicând la răndul lor o agresiune, victimele de sex feminin, în general, sunt stăpânite de
sentimentul fricii, rezultată din ameninţările şi agresiunea suferită care determină, de regulă,
acceptarea efectului victimal. La acestea se adaugă şi alte trăsături favorizante ale actului
agresional: sensibilitate, fineţe, emotivitate, forţă fizică limitată.
Dintre formele de victimizare a femeii cele mai des întâlnite, violul ocupă un loc foarte
important. Uneori acesta este însoţit şi de acte de cruzime sau urmat de moartea victimei. Reacţia
societăţii faţă de această infracţiune este duală: pe de o parte se consideră că femeia are
întotdeauna un grad oarecare de vinovăţie, fie sub forma precipitării, fie chiar a provocării
directe, în timp ce tabăra adversă consideră că agresiunea începe atunci când un bărbat continuă
după ce femeia spune „nu”. Uneori este destul de dificil de stabilit dacă există viol sau nu şi care
este responsabilitatea victimei în comiterea infracţiunii. 4 Dar indiferent de gradul de implicare a
victimei în săvârşirea agresiunii, dacă se stabileşte existenţa cu certitudine a delictului,
înfractorul este vinovat şi trebuie sancţionat, fapta nefiind scuzabilă pe motivul vinovăţiei
victimei.
După M. Minovici există patru mari grupe de viol: prin constrângere fizică, prin
constrângere morală, violul prin aşa-zisele abuzuri de situaţie şi violul profitând de stările
4
Spre exemplu, într-un prim caz, o femeie de 22 de ani intră noaptea târziu într-un bar de noapte plin cu bărbaţi şi
începe să bea şi să flirteze cu unii dintre patroni. Ulterior se comite violul. Suntem în prezenţa unui caz tipic de
„licitare” a infracţiunii, în care victimei i se pot reproşa ignoranţa faţă de pericol, supraaprecierea capacităţii sale de
a relaţiona cu şi de a înţelege mediul ambiental, stilul provocator. Toate acestea nu justifică însă încălcarea libertăţii
individuale a femeii. Întrucât comportamentul acesteia nu reprezintă pentru agresori o constrângere fizică sau
psihică, rezultă că atitudinea victimei nu poate fi considerată nici circumstanţă atenuantă a agresiunii. Victima va
putea fi sancţionată doar în planul relaţiilor sociale.
Într-un alt exemplu, un tânăr convinge o tânără să meargă împreună în apartamentul lui. El începe să se
dezbrace, dar când el continuă să facă pregătirile sexuale, ea i-a şoptit „nu”. El persistă, considerând că „regula”
dragostei solicită ca bărbatul să fie mai agresiv, iar femeia să reziste, mai ales la început. El a presupus din
experienţa trecută că „nu” înseamnă „poate”, iar „poate” înseamnă „da”. Când ea a spus că nu este pregătită pentru
asta, el a interpretat protestul ca fiind o invitaţie de a fi mai categoric. Atunci el s-a urcat deasupra ei iar ea s-a
încordat foarte mult. Seara s-a terminat, bărbatul fiind convins că şi-a sedus partenera, iar femeia că a fost violată.
Violul este definit ca fiind întreţinerea de relaţii sexuale, folosind constrângerea fizică sau psihică, punând
astfel victima în imposibilitate de a riposta, ori profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra. Pentru a
determina existenţa unui viol în situaţii neclare, aşa cum este cazul exemplului de mai sus, trebuie analizate
intensitatea constrângerii pentru a stabili dacă victima a fost sau nu pusă în imposibilitate de a riposta. De asemenea
trebuie stabilit dacă victima a consimţit în mod indirect actul sexual. Sunt des întâlnite cazurile în care femeia nu
este de acord cu actul sexual în acel moment, dar îl acceptă pentru a nu pierde relaţia cu partenerul. În sfârşit trebuie
analizată perspectiva noţiunii de constrângere morală. Strict juridic constrângerea morală conform art. 46 alin. 2 C.
pen. presupune ameninţarea (şantajul) cu un pericol grav care nu poate fi înlăturat altfel. În acest sens nu poate fi
considerat un astfel de pericol teama de a pierde relaţia cu partenerul. Pe de altă parte este necesară determinarea
modului în care mecanismele psihologice ale victimei afectează voinţa acesteia. Iată argumentele pentru care uneori
graniţa dintre existenţa şi inexistenţa violului este foarte fragilă.
9
patologice fizice şi mentale ale victimei. Există şi viol în timpul somnului hipnotic sau al
somnului natural. Violul poate fi comis de către un străin (55% din cazuri) sau de către cineva
care a avut relaţii anterioare cu victima (40% din cazuri). Raportul real ar putea fi însă altul,
având în vedere că victima unui viol comis de o cunoştinţă este inhibată în a face plângere
penală. După criteriul vârstei, situaţia statistică este următoarea: 20-24 ani – 27%, 16-19 ani şi
25-34 ani – 25%, 12-15 ani – 11%, 35-49 ani – 7%. Din datele statistice rezultă de asemenea că
sunt cu risc crescut femeile cu situaţie materială modestă, din medii sociale îndoielnice precum şi
femeile care lucrează în domeniul prostituţiei. De asemenea agresorii, în majoritatea cazurilor, au
cu cel puţin cinci ani mai mult decât victimele şi antecedente penale.
O altă formă de victimizare a femeii este maltratarea sau uciderea ei de către soţ. Cauzele
sunt multiple: conflicte intraconjugale, infidelitate, gelozie, alcoolism, soţul bolnav psihic etc.
Uneori ca urmare a agresiunii soţiile pot comite ele însele infracţiuni, de regulă asupra soţilor.
Într-o asemenea situaţie stabilirea gradului de vinovăţie a celor doi membrii ai cuplului penal
este foarte dificilă. Pentru această operaţie trebuie să fie cunoscută istoria relaţiilor dintre cei doi,
frecvenţa conflictelor dintre ei, motivaţia acestora. Victimizarea soţiei se poate datora în
întregime conduitei ostile a soţului, dar poate exista şi o contribuţie, mai mică sau mai mare, a
soţiei, în sensul că ea poate provoca, direct sau indirect, prin răspunsurile sau atitudinile sale,
comportamentul violent al soţului. O caracteristică a victimizării în familie este refuzul victimei
de a renunţa la modul de viaţă agresiv impus de soţ, renunţare ce s-ar putea produce prin
separarea în fapt a soţilor, pe o anumită perioadă, până la soluţionarea problemelor conjugale sau
prin divorţ. Atitudinea pasivă a victimei are patru mari argumente: copiii au nevoie de ambii
părinţi, dificultăţile financiare, opinia societăţii şi lipsa sprijinului real din partea autorităţilor şi a
legii. Întrucât familia este celula de bază a societăţii, în cazul unor crize majore din viaţa unui
cuplu este necesar să se intervină cu psihoterapie conjugală şi consiliere familială.
Fireşte că femeile pot fi supuse oricărui tip de agresiune, aici fiind analizate cele mai
întâlnite dintre ele. Alte infracţiuni care au cu precădere victime femei sunt: infracţiunile privind
viaţa sexuală (celelalte decât violul) şi tâlhăria.

5.Victimizarea copilului

Copiii fac parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută datorită
particularităţilor psihocomportamentale şi de vârstă specifice: lipsa posibilităţilor fizice şi psihice
de apărare, capacitatea redusă de anticipare a propriilor comportamente şi ale altora, capacitatea
redusă de înţelegere a efectelor şi consecinţelor unor acţiuni proprii sau ale altora, capacitate
redusă empatică, imposibilitatea de a discerne între intenţiile bune şi rele ale altora, nivelul înalt
10
de sugestibilitate şi al credulităţii, sinceritatea şi puritatea sentimentelor, gândurilor, intenţiilor,
lipsa experienţei sociale etc. Datorită acestor caracteristici ei pot fi uşor antrenaţi în acţiuni
victimizante pentru ei, pot fi înşelaţi cu promisiuni sau recompense, minţiţi, constrânşi să comită
acte ale căror consecinţe negative pentru ei şi pentru alţii nu le pot prevedea.
O formă specifică de victimizare a minorilor este bătaia şi incestul. Bătaia este o măsură
aplicată în special de către tată şi este considerată o soluţie extremă de autoritate şi sancţionare.
Adepţii bătăii susţin că ea este o măsură educativă cu dublă valoare: retroactivă – durere fizică şi
morală pentru o conduită greşită, şi procativă, adică inhibarea pe viitor a unor astfel de conduite.
Rămân însă unele întrebări fără răspuns: cât timp trebuie să dureze pentru a nu traumatiza fizic şi
psihic, ce intensitate trebuie să aibă, care este cel mai potrivit context de aplicare etc. Bătaia
devine cu certitudine un act agresional atunci când are drept consecinţe leziuni fizice, traume
psihice sau chiar moartea minorului. De la bătaia corectivă şi până la maltratare poate fi doar un
pas. Există şi situaţii de părinţi cu un comportament neechilibrat, determinat de diverse cauze:
mariaj instabil, naşterea nedorită a copilului, copilăria violentă a părinţilor, copilul privit ca o
modalitate de satisfacere a propriilor nevoi, tulburări psihice, impulsivitatea, lipsa de afectivitate,
frustrarea socială, aşteptările lor de la copil sunt nesatisfăcute etc.
Urmări deosebit de grave ale copilului îl produce şi incestul. Cel mai adesea incestul este
provocat de un tată care întreţine relaţii sexuale cu fiica sa, sau de frate care abuzează sexual de
soră. Celelalte cazuri (modalităţile tată-fiu, frate-frate, mamă-fiu/fiică, soră-frate/soră) sunt mai
rare, dar nu absente. Incestul cu un minor este o formă a violului deoarece copilul nu are
discernământul necesar pentru a-şi da consimţământul.
Incidenţă foarte crescută în rândul victimelor minore au şi celelalte infracţiuni sexuale.
Privitor la această categorie de agresiune, Alex Thio (1988)5 evidenţiază următoarele: între 9 şi
54 de procente pentru femei şi între 3 şi 9 procente pentru bărbaţi au fost în timpul copilăriei
victimele unui abuz sexual; majoritatea agresorilor sunt bărbaţi şi a victimelor sunt femei; în
general infractorul şi victima se cunosc. Profilul agresorului din această categorie se
caracterizează printr-o relativă inhibiţie sexuală pe parcursul vieţii, sunt blânzi, amabili şi pasivi,
sunt mai puţin capabili de a întreţine relaţii sexuale cu persoane de sex opus adulte, fiind anxioşi
şi necomunicativi în prezenţa acestora, cei mai mulţi comit agresiuni asupra aceluiaşi copil pe o
periadă mai lungă de timp, de asemenea îşi recunosc vinovăţia mai uşor decât violatorii.
Infracţiunile sexuale asupra minorilor prezintă un grad ridicat de pericol social mai ales prin
urmările de natură psihică prin care rămâne marcat comportamentul victimei.
Minorul, fiind lipsit de experienţa de viaţă, este dependent de temperament. Formarea
cunoştinţelor despre ansamblul actelor agresionale este posibilă numai în acele cazuri în care
5
A. Thio, Deviant Behavior, în N. Mitrofan ş.a., op. cit., p. 89.
11
raporturile existente cu diferiţi agresori, în perioada anterioară, au generat o formă de raţionare
perceptibilă în comportamentul victimei. Educaţia este condiţia necesară pentru a putea preveni
fenomenul victimal în rândul copiilor.
6.Victimizarea persoanelor vârstnice

Bătrâneţea prezintă o serie de caracteristici specifice: predomină procesele involutive,

diminuarea potenţialului energetic şi a capacităţii vitale, accentuarea fenomenelor de sclerozare,
scăderea labilităţii funcţionale a organelor de simţ şi a sistemului nervos, a mobilităţii. Din punct
de vedere psihic apar modificări ca sentimentul de depersonalizare, scăderea capacităţii de
concentrare şi distribuire a atenţiei, a rezistenţei la stres, sentimentul de insecuritate, creşterea
gradului de dependenţă interpersonală, slăbirea dinamismului instinctiv etc. Dar între bătrâneţea
cronologică şi cea psihologică nu există întotdeauna concordanţă.
Infracţiunile privitoare la bătrâni au fost încadrate în două categorii : crime de stradă (furt,
tâlhărie) şi maltratarea de către persoane cunoscute. Procesul de victimizare poate să apară în
cadrul mediului familial, agresori fiind rudele sau persoanele care îngrijesc bătrânii, sau în afara
acestuia, agresori fiind infractorii. Aceştia din urmă, profitând de capacitatea redusă a bătrânilor
de a se apăra, şi de unele caracteristici psihocomportamentale specifice (credulitate, neglijenţă,
uitare, confuzie), pot comite acte infracţionale grave mult mai uşor. Situaţia este mult facilitată
atunci când victima trăieşte singură.
Cele mai întâlnite infracţiuni privitoare la persoanele vârstnice sunt infracţiunile motivate
material. În unele situaţii infractorii cunosc direct sau indirect bunurile şi valorile pe care le
posedă victima, precum şi locul unde sunt depozitate. În altele ei acţionează în baza presupunerii
că victima trebuie să fi adunat asemenea valori pe parcursul vieţii, inclusiv pentru înmormântare,
caz întâlnit mai des în mediul rural unde bâtrânii îşi pregătesc cele funerare din timp, inclusiv
banii. Bărbaţii bătrâni sunt mai victimizaţi decât femeile vârstnice, cei din mediul urban mai
vulnerabili decât cei din mediul rural iar riscul de victimizare creşte odată cu înaintarea în vârstă.
În a doua categorie de agresiuni care privesc cu precădere vârstnicii intră diferite forme de
maltratare a lor, cum ar fi: agresiunea fizică, agresiunea psihică, exploatarea prin muncă,
exploatarea financiară prin înşelăciune şi furt, privarea de hrană, tratament medical etc.
Maltratarea se produce întotdeauna în familie, de către rude sau persoanele care îngrijesc
bătrânul, sau în instituţiile de asistenţă socială, de către personalul acestora. Victima tipică este
femeia bolnăvicioasă şi suferindă; victimele sunt izolate social de prieteni, vecini. rude, care ar
putea să intervină şi să pună capăt procesului de victimizare; victimizatorii tind să devină
suprasolicitanţi în raport cu victimele care devin depresive, izolate, dependente; fii recurg cel

12
mai adesea la maltratarea fizică, iar fiicele la maltratarea psihică; în majoritatea cazurilor
victimele au fost şi ele părinţi abuzivi.

7.Autovictimizarea

Forma tipică, şi cea mai gravă, o reprezintă suicidul (sinuciderea). Cu toate acestea
autovictimizarea nu trebuie să se confunde cu suicidul, pentru că ea presupune forme mult mai
variate de autoagresiune, de exemplu automutilările ori, în alt caz, vătămările corporale
autoprovocate de către deţinuţi cu scopul de a înlătura temporar regimul de încarcerare.
G. Kaiser arată suicidul ca fiind o agresiune voită şi conştientă orientată către propria
persoană în scopul suprimării propriei vieţi. El are o funcţie triplă: de exprimare a găndirii şi
acţiunii individului; de represiune a agresiunii; de suprimare a fiinţării victimei ca modalitate de
realizare a primelor două funcţii. Potrivit lui A. Thio, există trei categorii de suicid:
a) Suicidul-ameninţare. Indivizii care ameninţă cu suicidul vor mai mult să trăiască decât
să moară, ameninţările lor fiind folosite pentru a atinge anumite scopuri. Actul suicidal va fi însă
transpus în realitate atunci când există un pericol real de a nu-şi realiza scopurile propuse.
b) Suicidul-tentativă. Se caracterizează printr-o mare ambiguitate. Sinucigaşii din această
categorie nu reuşesc de cele mai multe ori, la nivel comunicativ, să-şi declare adevăratele
intenţii. Ei arată altora doar cât sunt de depresivi dar evită folosirea cuvântului sinucidere. Chiar
şi atunci când reuşesc o atare comunicare, cei care recepţionează mesajul nu îl iau în serios
datorită caracterului prea vag al acestuia. Cele mai întâlnite metode sunt: tăiatul venelor,
înghiţirea unei cantităţi mari de medicamente şi asfixierea cu gaz în casă sau în maşină. Deşi
metodele pot fi letale, ele mai păstrează o speranţă pentru viaţă, mai mult chiar, cele mai dese
tentative de suicid se petrec în locuri sau conjuncturi în care salvarea este posibilă sau chiar
inevitabilă, astfel că, unii autori numesc asemenea tentative „drumul spre viaţă şi nu spre
moarte”. Studiile statistice arată că între suicidul-tentativă şi cel reuşit există un raport invers:
cele mai multe tentative aparţin femeilor şi tinerilor; cele mai multe reuşite aparţin bărbaţilor şi
bătrânilor.
c) Suicidul reuşit. Categoria cuprinde acele persoane care, încercând să se sinucidă, nu au
fost salvate la timp şi pe cele care au fost mai determinate să moară. În aproximativ o treime din
sinuciderile reuşite autorii lor au mai avut tentative de suicid. De asemenea cei mai mulţi dintre
ei au comunicat, direct sau indirect, ideea lor suicidară altor persoane. Cele mai folosite metode
sunt împuşcarea cu arme de foc şi spânzurarea. Pornind de la notele lăsate de sinucigaşi, se pot
identifica cel puţin patru tipuri de sentimente suicidare: sentimentul de scuză şi apărare în raport
13
cu unele persoane6; sentimente vindicative, de răzbunare pe alte persoane sau chiar pe sine 7;
sentimente de mărinimie şi generozitate faţă de lumea pe care o abandonează cu scopul de a-şi
dona averea, trupul pentru experimente, organele altor bolnavi etc., tot aici regăsindu-se şi
sentimentele de iertare faţă de persoanele care au greşit sinucigaşului 8; sentimente suprarealiste:
tensiunea puternică ce i-a condus spre suicid scade şi un calm copleşitor îi cuprinde. Mulţi
sinucigaşi care şi-au tăiat venele declară că nu au simţit durerea, alţii au avut orgasm urmat de un
sentiment liniştitor de relaxare şi un somn adânc.
În ceea ce priveşte răspunsul persoanelor care au avut o oarecare legătură cu sinucigaşul şi
care ar fi putut prevedea şi preveni sinuciderea, acesta constă, de cele mai multe ori în
sentimentul de vinovăţie că nu au prevăzut-o şi prevenit-o, că nu s-au comportat mai bine cu
victima, că nu au perceput din timp intenţiile acesteia.
Există două teorii consacrate care explică actul suicidal: teorii psihiatrice şi cele
sociologice. Primele consideră că boala mintală este principala cauză a sinuciderii sau cel puţin
un dezechilibru psihic. La acestea se adaugă depresia, anxietatea morbidă, lipsa de speranţă,
frustraţia adâncă, experienţa traumatizantă din timpul copilăriei. Teoriile sociologice susţin că nu
există nimic rău cu sinucigaşii. Potrivit lui E. Durkheim există două motive sociologice ale
suicidului: probleme de integrare socială şi probleme cu reglarea socială, respectiv cu
constrângerea şi regulile grupului social asupra individului. Pornind de la postulatele
durkheimiene au fost elaborate şi alte teorii moderne noi. A. Henry şi J. Short au elaborat teoria
trifactorială, conform căreia suicidul este determinat de trei categorii de factori: sociologici,
psihologici şi economici. Aceştia redau statutul individului. Cu cât statutul este mai „înalt” cu
atât individul este mai predispus suicidului, pentru că are un superego, resimte mai greu crizele
sociale, economice etc. J. Gibbs şi W. Martin au elaborat teoria integrării statutului, care afirmă
că rata suicidului unei poulaţii variază invers cu nivelul integrării statutului în acea populaţie.
6
„Tom, te iubesc atât de mult dar tu mi-ai spus că nu mă vrei şi că nu mă iubeşti. Niciodată nu m-am gândit că m-ai
putea lăsa să merg pe acest drum dar acum sunt la sfârşitul lui, ceea ce constituie cel mai bun lucru pentru mine. Tu
ai atât de multe probleme iar eu mai adaug una la ele.
Tată, îţi produc atât de mult rău. Tu întotdeauna mi-ai vrut numai binele şi acum trebuie să crezi şi să accepţi că
acesta este.
Mamă, ai încercat atât de mult să mă faci fericită şi să faci acte de dreptate pentru toţi dintre noi. Şi eu te iubesc
foarte mult. Tu nu ai eşuat niciodată însă eu da... Te iubesc din toată fiinţa şi îmi pare atât de rău că acesta este
modul de a-mi lua rămas bun. Te rog, iartă-mă şi fii fericită. Soţia şi fiica”.
7
„Bill, tu m-ai omorât. Sper să fii fericit în inima ta, dacă ai într-adevăr aşa ceva, deşi eu mă îndoiesc. Te rog lasă-l
pe Rover cu Mike. De asemenea lasă-mi copilul în pace. Dacă nu, am să revin mereu, tot restul vieţii tale. Tu ai fost
un ticălos şi un crud. Dumnezeu nu a uitat şi nu uită asta. Şi te rog fără flori; ele nu ar însemna nimic. De asemenea,
păstrează-ţi banii. Vreau să fiu înmormântată în Potters Field, în acelaşi cavou cu Betty... Tu ştii ce mi-ai făcut.
Acesta este motivul pentru care am făcut-o. Este greşeala ta şi a lui Ella, încearcă şi uită dacă poţi. Dar tu nu poţi...
Soţia ta”.
8
„Marry, am fi putut să fim atât de fericiţi dacă ai fi continuat să mă iubeşti. Am fotografia ta în faţa mea. Gândul că
acum s-ar putea să fii în braţele altui bărbat este mult prea greu să-l suport. Eu îmi ofer viaţa pentru indiscreţia ta.
Toate greşelile tale sunt uitate şi reamintesc toată bunătatea ta. Tu ştii că aş fi făcut asta când m-ai părăsit, de aceea
acum nu este o surpriză pentru tine.
Adio, dragă, te iubesc cu toată inima mea zdrobită. W. Smith”.
14
Nivelul integrării devine măsurabil prin următoarele concepte: rata înaltă a suicidului; lipsa
stabilităţii şi durabilităţii sociale; lipsa conformităţii sociale la cerinţele societăţii; conflictele de
rol, respectiv raportul dintre aşteptările societăţii de la un individ şi realizările lui în acest sens;
incompatibilitatea statutului, respectiv poziţia pe care o ocupă individul în societate şi care
generează conflictul de rol; lipsa integrării statutului, respectiv măsura de ocupare a poziţiei
solicitate de către sociatate.
Suicidul este explicat şi prin prisma teoriilor fenomenologice care operează cu înţelesurile
şi semnificaţiile sinuciderii şi cu modul în care persoana sinucigaşă acţionează în baza acestor
înţelesuri. Una dintre acestea este teoria înţelesurilor suicidare care consideră că indivizii,
pentru a se sinucide, atribuie anumite semnificaţii specifice actelor lor suicidare (suicidul ca o
cale de a transporta sufletul în altă lume, de a schimba imaginea lor în ochii altora, de a obţine
sentimentele altora, de răzbunare), acestea fiind, la rândul lor, influenţate de înţelesurile generale
pe care societatea le acordă suicidului (suicidul are ca motiv depresia, dorinţa de a scăpa de ceva
neplăcut din viaţă, de moarte; ceva este rău în legătură cu situaţia socială a sinucigaşului, iar
cineva este vinovat; ceva este rău cu însăşi persoana sinucigaşă). Altă teorie fenomenologică este
teoria procesului suicidar care, în opoziţie cu cea anterioară, consideră că semnificaţiile
suicidului tind să descurajeze sinucigaşul. Autorul teoriei, J. Jacobs, identifică zece paşi în cadrul
procesului de devenire a sinucigaşului:
1. indivizii se confruntă cu probleme neaşteptate, intolerabile şi insolvabile;
2. ei le văd, nu ca pe nişte incidente izolate, ci ca pe o verigă dintr-un şir nesfârşit de probleme;
3. ei cred că moartea este singurul mod de a le rezolva;
4. această convingere se fundamentează pe izolarea lor socială; ei nu îşi pot împărtăşi cu alţii
problemele;
5. ei se străduiesc din greu să învingă prohibiţia societăţii împotriva suicidului pe care au
interiorizat-o atât de mult încât văd suicidul ca fiind imoral;
6. ei reuşesc s-o învingă deoarece sunt deja foarte izolaţi social;
7. ei reuşesc s-o învingă şi prin autosugestionarea că prin suicid nu renunţă la viaţa sacră;
8. ei rezolvă conflictul (raţional, psihologic, moral şi spiritual) definind problemele ca fiind
insolvabile în alt mod, deci suicidul devine o necesitate, devine justificat;
9. definind suicidul ca singură soluţie, ei înlătură sentimentul de vinovăţie şi răspundere;
10. pentru a fi siguri că nu vor fi pedepsiţi în altă viaţă, ei Îl roagă pe Dumnezeu pentru iertare
sau lasă o notă suicidară cerând supravieţuitorilor să se roage pentru sufletul lor, apoi se
sinucid.
Semnificaţia psiho-socială a suicidului este contradictorie deoarece are la bază o criză de
fundamente, victima acceptând raportarea comportamentului individual la un comportament
15
ideal absolut, care va avea întotdeauna o semnificaţie iraţională. Victima suicidului îşi precizează
raporturile cu agresorul (mediul social sau un individ), şi aşa-zisa înţelegere raţional-iraţional a
existenţei deliberează în sensul negării acesteia, printr-o viziune tragică, speculativă, iraţională.

Concluzie

În concluzie pot spune că victimologia este un compartiment al criminologiei,

indispensabil, fără de care nu am putea fi studiat și cunoaște particularitățile fiecărei victime în
parte. Cunoasterea presupune și o posibilitate de a întreprinde careva măsuri de prevenire a
comiterii infracțiunilor. Victima deseori este cea care provoacă comiterea unei infracțiuni din
cauza vulnerabilităților sale, fie prin comportament sau anumite acțiuni/inacțiuni. La rândul ei
victima este un membru al societății căruia i-au fost lezate drepturi, valori sau relații sociale,
astfel trebuie să cunoaștem orice subtilitate pentru a putea combate fenomenul infracțiunii.

BIBLIOGRAFIE
1. Tiberiu BOGDAN - Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1973;
2. Petre BRÂNZEI, Gheorghe SCRIPCARU, Tadeusz PIROŹYŃSKI -
Comportamentul aberant în relaţiile cu mediul, Editura Junimea, Iaşi, 1970;
3. Ioana-Teodora BUTOI, Tudorel BUTOI - Tratat universitar de psihologie
judiciară: teorie şi practică, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2006
4. Nicolae MITROFAN, Voicu ZDRENGHEA, Tudorel BUTOI - Psihologie
judiciară, Casa de Editură şi Presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1994
5. 5. Iancu TĂNĂSESCU, Gabriel TĂNĂSESCU, Camil TĂNĂSESCU -
Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck,
Bucureşti 2003.

16