FACULTATEA DE DREPT, Brașov

MASTER- Științe Penale Aprofundate

INSTRUMENTE ADOPTATE DE UNIUNEA EUROPEANĂ ÎN

DOMENIUL COOPERĂRII JUDICIARE ÎN MATERIE PENALĂ
-referat-

Evoluția instituției extrădării.

De la procedura simplificată de extrădare între statele
membre ale Uniunii Europene la Decizia-cadru privind
mandatul european de arestare.

Coodonator: Prof. univ. Petru HLIPCA

Masterand: Niță Alina-Marinela,

an II, sem. I

Brașov 2020
 CUPRINS

INTRODUCERE………………….………………………………....pg.3-4
CAPITOLUL I. Evoluția instituției extrădării………………..
Secțiunea I. Scurt istoric al instituției extrădării………… pg. 5-6
Secțiunea II. Considerații privind instituției
extrădării……………………………………………………………………………………… pg.6-7
Secțiunea III. România- cooperare judiciară
internațională…...................................................................................................pg.8-9
CAPITOLUL II. Convenția privind procedura
simplificată de extrădare între statele membre ale
Uniunii Europene…….………………………………………… pg.10-18
Secțiunea I. Importanța Convenției privind procedura
simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii
Europene...........................................................................................................pg.10-11
Secțiunea II. Dispoziții stabilite prin convenție.………pg.11-12
Secțiunea III. Consimțământul persoanei arestate.… pg.13-15
Secțiunea IV. Comunicarea deciziei de extrădare și termenul
de predare……………………………………………………………………………….. pg.16-17
Secțiunea V. Tranzitul în sensul articolului 21 din Convenția
europeană privind extrădarea………………………………………………… pg.17-18

CAPITOLUL III. De la extrădare la mandatul

european de arestare……………………………………….… pg.19-21
Secțiunea I. Trecerea de la extrădare la mandat.…….. pg.19-20
Secțiunea II. Introducerea unui nou sistem simplificat de
predare………………………………………………………………………………...…… pg.20-21
CONCLUZII………………………………….……….……… pg.22-23
Surse bibliografice……………………………….………pg.24-25
Anexe ……………………………………………………………... pg.26
Anexa 1……………………………….……………………...…………………pg.26.

2
 INTRODUCERE

Extrădarea a fost definită ca fiind "actul prin care statul pe teritoriul

căruia s-a refugiat o persoană urmărită sau condamnată într-un alt stat
remite, la cererea statului interesat, pe acea persoană, pentru a fi judecată sau
pentru a executa o pedeapsă la care a fost condamnată"1.
Extrădarea se bazează în Europa pe tratatele Consiliului Europei. În
cadrul Uniunii Europene au fost adoptate o serie de convenţii, între care
Convenţia din 1995 privind procedurile simplificate de extrădare între statele
membre ale UE şi Convenţia din 1996 privind extrădarea între statele
membre. Însă, din cauza numeroaselor posibilităţi de rezervă şi diferitelor
declaraţii, aplicarea acestora a devenit din ce în ce mai dificilă pe fondul
cererilor din ce în ce mai numeroase. Iniţiativele UE aveau ca obiectiv
principal simplificarea şi accelerarea procedurilor şi au contribuit la o aplicare
unitară. Din cauza numeroaselor reglementări speciale de până atunci între
două sau mai multe state, era greu chiar şi pentru specialiştii în domeniu să
încadreze exact un caz de extrădare şi să cerceteze fundamentele legale.
Lunga istorie a dreptului referitor la extrădare în Europa este
cuprinsă în Convenţia europeană cu privire la extrădare din 13.12.1957
elaborată de Consiliu, ratificată de toate Statele Membre UE şi în cele
două Protocoale Adiţionale din 1975 şi 1978, care au fost de asemenea
ratificate de multe dintre Statele Membre UE. Numeroase state au folosit
ocazia pentru a formula rezerve la diversele prevederi individuale. De
asemenea, au fost încheiate multe tratate bilaterale venind în completarea
convenţiilor multilaterale şi care cuprind reguli diferite.
Succesiv, s-au încheiat Acordul privind simplificarea şi modernizarea
procedurilor de transmitere a cererilor de extrădare (aşa numitul Acordul de
la San Sebastian) din 26.5.1989, Convenţia privind procedurile de extrădare
simplificate din 10.3.1995 şi Convenţia privind extrădarea din 27.9.1996. O
mare importanţă practică are şi semnalarea în Sistemul de Informaţii

1
Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului Penal
român. Partea generală. Vol. I, Editura Academiei R.S.R., 1969, p.69.

3
Schengen (SIS) – Art. 95 CAS. și Convenţiile privind infracţiuni
specifice cuprind propriile prevederi legale de extrădare.
În mod incontestabil, Convenţia europeană de extrădare a reprezentat o
primă standardizare a procedurilor de extrădare, însă creşterea criminalităţii
organizate transnaționale şi desfiinţarea graniţelor în interiorul UE au
determinat o regândire a sistemului tradiţional al extrădării. Drept consecinţă,
în acest scop, au fost adoptate două convenţii: Convenţia privind procedura
simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene din 10
martie 1995, respectiv Convenţia privind extrădarea între statele membre ale
Uniunii Europene din 27 septembrie 1996. Ambele instrumente au fost
menite să completeze Convenţia din 1957 şi să eficientizeze procedurile de
extrădare, prin reducerea la maximum a timpului necesar extrădării şi a
perioadei de detenţie în acest scop.

4
 CAPITOLUL I. Evoluția instituției extrădării

Secțiunea I. Scurt istoric al instituției extrădării

Din punct de vedere istoric, instituţia extrădării a cunoscut o

continuă evoluţie, de la extrădarea ca act discreţionar al suveranului (secolul
XII) la o procedură aproape exclusiv judiciară, aşa cum este reglementată de
decizia - cadru a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul european de
arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene.
Antecedentele istorice ale extrădării sunt vechi şi numeroase. În
literatura juridică de specialitate pot fi întâlnite diferite tipuri de periodizare
ale extrădării, care prezintă interes pentru cercetătorii acestei forme de
asistenţă juridico-penală internaţională.
M. Bassiouni2 evidenţiază patru perioade care caracterizează
evoluţia extrădării :
1. - include perioada dintre cele mai vechi timpuri şi până la sfârșitul sec. al
XVII-lea, când extrădarea nu era frecventă şi se practica doar în cazul
comiterii crimelor politice, precum şi faţă de eretici şi renegaţi.
2. -începe cu sec. al XVIII-lea şi durează până în prima jumătate a secolului al
XIX-lea, fiind caracterizată de creşterea numărului tratatelor de extrădare
încheiate între state, nu doar împotriva rebelilor şi a dezertorilor dar şi a
autorilor crimelor ordinare.
3. -cuprinsă între anii 1833-1948 când statele au pornit o întovărăşire
coordonată contra infractorilor fugari.
4. - după anul 1948, când în perioada postbelică încep să se dezvolte intens
relaţiile internaţionale, perioadă care continuă până în zilele noastre şi este
determinată de sporirea protecţiei drepturilor omului în procesul extrădării.
De asemenea, o prioritate a acestei perioade a devenit necesitatea
constituirii sistemului de securitate internaţională şi a prevenirii comiterii în
viitor a crimelor contra păcii şi securităţii omenirii. Desigur, astfel de
periodizări au un caracter condiţional şi pot fi completate sau modificate.

2
Bassiouni, M.C. International Extradition: United States Law and Practice. New York, 2007, pg.4.

5
 La 4 aprilie 1646, Vasile Lupu Vodă încheie un tratat de extrădare
cu S. Racoţi, principele Transilvaniei. În legislaţia română anterioară codurilor
de la 1939 n-au existat decât două texte în materia extrădării: art. 30 din
Constituţia de la 1866 privitor la extrădare a refugiaţilor politici (dispoziţie
menţinută în Constituţia din 1923, art. 23) şi art. 6 al Legii din 9 iulie 1866
referitor la desfiinţarea Consiliului de Stat care dădea extrădarea în
competenţa Consiliului de Miniştri. Astfel, în urma celor expuse putem
conchide că istoria evoluţiei instituţiei extrădării înglobează toate tipurile
istorice ale societăţii. Cu toate acestea, numai în perioada modernă,
extrădarea a dobândit valoare universală.

Secțiunea II. Considerații privind instituției extrădării

Extrădarea este una din cele mai vechi forme de cooperare. Relaţiile
de extrădare au fost deosebit de strânse între statele europene şi un număr
relativ mare de instrumente de extrădare au fost adoptate.
Acestea includ următoarele:
- Convenţia europeană din 1957 privind extrădarea şi Protocoalele sale
adiţionale din 1975 şi 1978, adoptate sub auspiciile Consiliului Europei;
- Tratatul Organizaţiei Benelux privind extrădarea şi asistenţa reciprocă în
materie penală din 1962;
- Schema Statelor Nordice din 1962 privind extrădarea, încheiată între
Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia 299
- Acordul din 1989 dintre cele 12 state membre ale Comunităţilor Europene
privind simplificarea şi modernizarea metodelor de transmitere a cererii de
extrădare;
- Titlul III, capitolul 4 din Convenţia din 1990 de punere în aplicare a
Acordului Schengen din 1985;
- Convenţia din 1995 privind procedurile simplificate de extrădare între
statele-membre ale Uniunii Europene;
- Convenţia din 1996 privind extrădarea între statele membre ale Uniunii
Europene.

6
 Scopul extrădării este de a aduce persoana suspectată de a fi comis
o infracţiune cât mai curând în ţară unde a comis infracţiunea şi, acolo,de a o
aduce în faţa instanţei în a cărei circumscripţie s-a comis infracţiunea.
Această cooperare transnaţională necesită un fundament legal şi
trebuie să decurgă conform regulilor interstatale prevăzute şi garantate
pentru o astfel de situaţie. Din acest punct de vedere, extrădarea este, un
angajament convenit între guvernele statelor suverane de a încredinţa o
persoană în puterea statului solicitant în scopul urmăririi penale pentru
anumite infracţiuni sau pentru executarea pedepsei privative de libertate sau
pentru aplicarea de măsuri preventive.
Instituţia juridică a extrădării aparţine mai multor domenii de
drept, aflându-se la intersecţia dintre dreptul internaţional, dreptul naţional şi
dreptul internaţional penal.
În dreptul penal, extrădarea se înscrie în domeniul dreptului
internaţional penal în sens larg. Caracteristic pentru dreptul internaţional
penal este că „o infracţiunepoate cădea sub incidenţa justiţiei a două sau mai
multe state „3 şi de aceea sentinţa nu cade în sarcina unui „judecător legal”, iar
în această situaţie se poate ajunge la conflicte de competenţă pozitive sau
negative care sunt de evitat pe cât posibil.
Instituţia extrădării are un rol important în consolidarea şi
dezvoltarea cooperării internaţionale dintre state. În condiţiile modern,
extrădarea începe să se contureze ca o instituţie juridică distinctă şi
importantă. Principiile, normele, procedurile şi conceptele acesteia exercită o
influență importantă asupra dezvoltării asistenţei juridice internaţionale şi
asupra cooperării dintre state, asupra protecţiei intereselor legitime ale
societăţii şi ale statului, drepturilor şi libertăţilor individului, asupra
consolidării ordinii juridice internaţionale şi a luptei contra criminalităţii.4

3
Proiect de Înfrǎţire între ROMANIA şi AUSTRIA PHARE RO 2005/IB/JH 03 „CONSOLIDAREA CADRULUI
INSTITUŢIONAL ŞI LEGISLATIV ÎN DOMENIUL COOPERǍRII JUDICIARE INTERNAŢIONALE“ COOPERAREA JUDICIARǍ
ÎN MATERIE PENALǍ. MANUAL, pg. 10.
4
Țarălungă Victoria, EVOLUŢIA ISTORICĂ, ESENŢA ŞI IMPORTANŢA INSTITUȚIEI EXTRĂDĂRII, pg. 299.

7
Secțiunea III. România- cooperare judiciară internațională

Instituţia extrădării în dreptul român apare de la sfârşitul secolului

XIX când au fost încheiate din ce în ce mai multe acorduri. Unul dintre acestea
este şi „Convenţia de extrădate dintre România şi Marea Britanie, încheiată în
anul 1893.
România este parte la numeroase tratate si convenţii
internaţionale- bilaterale sau multilaterale - privind cooperarea judiciara
internaţionala. în acest sens, cel mai elocvent instrument de asistenta
juridica îl constituie Convenţia europeana privind extrădarea,
încheiata de Consiliul Europei la Paris la 13 decembrie 1957 si protocoalele
sale adiţionale, încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 si 17 martie
1978, prin intermediul carora s-au acceptat unele reguli uniforme în domeniu,
România înscriindu-se astfel în „marea opera” de unificare a legislaţiei
comunitare.5
Întrucât la data ratificării convenţiei țara noastră avea deja
o legislaţie internă în materia extrădării, respectiv art. 9 din Codul penal si
Legea nr. 4/1971 privind extrădarea, s-ar fi putut pune întrebarea care norme
ar fi aplicabile, cele convenţionale sau cele interne. Potrivit art. 9 din Codul
penal, extrădarea se acorda au poate fi solicitata pe baza de convenţie
internaţionala, pe baza de reciprocitate si, în lipsa acestora, în temeiul legii; la
fel si art. 2 din actul normativ privind extrădarea stabileşte ca, dispoziţiile legii
se aplica numai în măsură în care nu se stabileşte astfel prin convenţii
internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Norma constituţionala pare a fi
mai categorica în aceasta privinţa, stabilind prin art. 19 alin. 2 ca cetăţenii
străini si apatrizii pot fi extradati numai în baza unei convenţii
internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. S-ar putea deduce, din cele
menţionate anterior, ca normele convenţionale se impun fata de cele interne,
situaţie care nu corespunde însă realitatii, întrucât chiar prin art. 22 din legea
interna se prevede ca, în afara unor dispoziţii contrare ale convenţiei, legea
pârtii este singura aplicabila procedurii de extrădare, precum si cele ale

5
Convenţia europeana de la Paris a fost ratificata de tara noastra prin Legea nr. 80/1997 pentru ratificarea
Convenţiei europene de extrădare , publicata in M. Of. nr. 154 din 89 din 14 mai 1997.

8
arestării provizorii. De aceea, prevederile convenţiei europene se vor aplica în
ceea ce priveşte condiţiile de fond si forma ale extrădării, si, în mod
corespunzător cele interne vor cârmui procedura, evident, cu excepţia celor
care contravin regulilor uniforme.
Prin ratificarea Convenţiei europene de extrădare, România coopera
în această materie cu 36 de state; cu 16 dintre acestea avea deja încheiate
convenţii bilaterale6, iar cu celelalte 20 de state s-a extins aria raporturilor
de cooperare judiciara în domeniu7. Trebuie subliniat, însă, ca
România a continuat sa întreţină relaţii bilaterale convenţionale în materie
de extrădare cu statele care nu au ratificat Convenţia europeana de
extrădare.8
La data de 28 iunie 2004, Parlamentul României a adoptat Legea nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, ca
lege-cadru care reglementează unitar diferite forme de cooperare şi asistenţă
judiciară internaţională în materie penală. Titul II este, totodată, completat cu
dispoziţii pentru punerea în practică a instrumentelor Uniunii Europene în
materie – Convenţiile de extrădare din 1995 şi 1996, care au continuat să se
aplice, o perioadă, de la data aderării, în relaţia cu acele state membre care au
declarat că aplică dispoziţiile privind mandatul european de arestare numai
pentru faptele comise după o anumită dată.

6
Alabania. Belgia, Bulgaria, Cehia. Croaţia, Franţa, Grecia. Italia, Marea Britanie, Republica Moldova, Polonia,
Slovacia. Slovenia, Turcia, Ucraina si Ungaria.
7
Austria, Islanda, Letonia, Liechtenstein. Lituania. Luxemburg. Malta, Norvegia, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia.
Israel - stat european.
8
Siria, Cuba, Algeria. S.U.A., Australia, Canada, Republica Populara Chineza. Republica Populara Coreeana.

9
 CAPITOLUL II. Convenția privind procedura simplificată
de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene

Secțiunea I. Importanța Convenției privind procedura simplificată de

extrădare între statele membre ale Uniunii Europene

În ţările membre Uniunii Europene, instituţia extrădării este guvernată

de o multitudine de documente, care evidenţiază importanţa acesteia, printre
care: Convenţia europeană de extrădare din 13 decembrie 1957 de la Paris şi
de cele două protocoale adiţioanle ale sale, Convenţia din 19 iunie 1990 de
aplicare a Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea
graduală a controalelor la frontierele comune, Convenţia privind procedura
simplificată de extrădare între statele membre al U.E., stabilită prin Actul
Consiliului U.E. din 10 martie 1995 de la Bruxelles, Convenţia privind
extrădarea între statele membre ale U.E., stabilită prin Actul Consiliului U.E.
din 27 septembrie 1996 de la Bruxelles.
Afinitatea istorică şi culturală din unele state au constituit un teren
propice pentru realizarea la o scară mai mică a unificării convenţionale a
extrădării. Ne referim aici la cele cinci ţări scandinave (Danemarca, Norvegia,
Suedia, Finlanda şi Islanda) şi Uniunea economică a Belgiei, Olandei şi
Luxemburgului (Benelux). Aceste state au stabilit o procedură simplificată a
extrădării, care a reprezentat în realitate prima de acest fel din lume şi din
care s-a inspirat Convenţia europeană de extrădare, semnată la Paris la date
de 13 decembrie 1957, de 11 state membre ale Consililui Europei9 și
Convenţia privind procedura simplificată de extrădare între statele membre al
U.E., stabilită prin Actul Consiliului U.E. din 10 martie 1995 de la Bruxelles.
Se observă că epoca modernă este perioada în care s-a conturat
necesitatea unei cooperări internaţionale între state, simplificându-se mult
acordarea extrădării, prin încheierea de acorduri, convenţii şi tatate ce au ca
obiectiv principal instituţia extrădării.
Convenţia europeană de extrădare, încheiată la 13 decembrie 1957 şi
semnată la Paris, reprezintă principalul document care reglementează
extrădarea în plan european, alături de Convenţia privind procedura

9
Lămăşanu, Daniela, Drept Penal Internaţional, Ed. Miron, Timişoara, 2004, p. 75

10
simplificată de extrădare între statele membre al U.E., stabilită prin Actul
Consiliului U.E. din 10 martie 1995 de la Bruxelles.10
În Preambulul Convenţiei privind procedura simplificată de extrădare
între statele membre al U.E., se reiterează principalele concluzii ale Consiliului de
la Bruxelles. Dorind să îmbunătățească cooperarea judiciară în materie penală
între statele membre în ceea ce privește atât efectuarea urmăririlor, cât și
executarea condamnărilor și recunoscând importanța extrădării în cadrul
cooperării judiciare pentru realizarea acestor obiective, necesitatea de a
simplifica procedura de extrădare într-o măsură compatibilă cu principiile
fundamentale ale dreptului lor intern, inclusiv cu principiile Convenției
europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,
statele au adoptat o convenție elaborată în baza articolului K.3 din Tratatul
privind Uniunea Europeană, privind procedura simplificată de extrădare între
statele membre ale Uniunii Europene, făcând trimitere la Actul Consiliului din
9 martie 199511.
Având în vedere că, într-un mare număr de proceduri de extrădare,
persoana care face obiectul cererii nu se opune predării ei și este de dorit să
se reducă la minimum, în astfel de cazuri, timpul necesar extrădării și orice
perioadă de detenție în vederea extrădării, prin urmare, să se faciliteze
aplicarea Convenției europene privind extrădarea, din 13 decembrie 1957,
prin simplificarea și îmbunătățirea procedurii de extrădare acestea au
reprezentat motive pentru adoptarea convenției privind procedura
simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene.

Secțiunea II. Dispoziții stabilite de convenție

Convenția avea ca și scop facilitarea aplicării între statele membre ale

Uniunii Europene a Convenției europene a procedurii de extrădare prin
completarea dispozițiilor acesteia fără să aducă modificări aplicării unor
dispoziții mai favorabile cuprinse în acordurile bilaterale sau multilaterale în

10
Mitra, Mariana, Câteva aspecte istorice privind instituţia extrădării, în Analele Universităţii „Ovidius”
Constanţa, Seria Drept şi Ştiinţe Administrative, 2005, pg. 219.

11
Anexa 1

11
vigoare între statele membre. Ceea ce declară că părțile pot conveni norme
mai favorabile pentru statele membre.

Predarea și condițiile de predare

Statele membre se angajau să predea între ele în conformitate cu

procedura simplificată prevăzută de convenția privind procedura simplificată
de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene, persoanele căutate în
scopul extrădării, având consimțământul acestor persoane și cu acordul
statului solicitat, în conformitate cu convenția privind procedura simplificată
de extrădare din 1957. Orice persoană care face obiectul unei cereri de
arestare preventivă în conformitate cu articolul 16 din Convenția europeană
privind extrădarea12 este predată în conformitate cu articolele 4-11 și cu
articolul 12 alineatul (1) din convenție. Predarea persoanei nu este
condiționată de existența unei cereri de extrădare și a documentelor cerute de
articolul 12 din Convenția europeană privind extrădarea (originalul sau copia
autentica fie de pe o hotărâre de condamnare executorie, fie de pe un mandat
de arestare sau de pe orice alt act având putere egala, eliberat în formele
prescrise de legea părţii solicitante; b) o expunere a faptelor pentru care se
cere extradarea.Data şi locul savirsirii lor, calificarea lor legala şi referirile la
dispozitiile legale ce le sunt aplicabile se vor indica în modul cel mai exact
posibil; şi c) o copie de pe dispozitiile legale aplicabile sau, dacă aceasta nu
este cu putinta, o declaratie asupra dreptului aplicabil, precum şi
semnalmentele cele mai precis posibile ale persoanei reclamate şi orice alte
informaţii de natură a determina identitatea şi naţionalitatea sa.)
12
Articolul 16 Arestarea provizorie
1. În caz de urgenta, autorităţile competente ale părţii solicitante vor putea cere arestarea provizorie a persoanei cautate;
autorităţile competente ale părţii solicitate vor statua asupra acestei cereri potrivit legii acestei părţi.
2. Cererea de arestare provizorie va indica existenta unuia dintre documentele prevăzute la paragraful 2 lit. a) al art. 12 şi
va face cunoscuta intentia de a trimite o cerere de extradare; ea va menţiona infractiunea pentru care se va cere
extradarea, data şi locul unde a fost comisa, precum şi, în măsura posibilului, semnalmentele persoanei cautate.
3. Cererea de arestare provizorie se va transmite autorităţilor competente ale părţii solicitate fie pe cale diplomatica, fie
direct prin posta sau telegraf, fie prin Organizaţia Internationala de Politie Criminala (Interpol), fie prin orice alt mijloc,
lasind o urma scrisa sau incuviintata de partea solicitata. Autoritatea solicitanta va fi informata neintirziat despre
urmarea data cererii sale.
4. Arestarea provizorie va putea inceta dacă, în termen de 18 zile de la arestare, partea solicitata nu a fost sesizata prin
cererea de extradare şi documentele menţionate la art. 12; ea nu va trebui, în nici un caz, să depăşească 40 de zile de la
arestare. Totusi punerea în libertate provizorie este posibila oricând, partea solicitata având însă de luat orice măsură pe
care o va aprecia necesară spre a evita fuga persoanei reclamate.
5. Punerea în libertate nu va fi opusa unei noi arestari şi extradarii, dacă cererea de extradare este primita ulterior.

12
 Informații care trebuie comunicate
În vederea Informarea persoanei arestate și Primirea consimțământului,
precum și a autorității competente a statului solicitat, următoarele informații
trebuie comunicate de statul solicitant și sunt considerate suficiente:
(a) identitatea persoanei căutate;
(b) autoritatea care solicită arestarea;
(c) existența unui mandat de arestare sau a unui act care are același efect
juridic sau a unei hotărâri executorii;
(d) natura și calificarea legală a infracțiunii;
(e) descrierea împrejurărilor infracțiunii, inclusiv ora, locul și gradul de
participare la infracțiune a persoanei căutate;
(f) în măsura în care este posibil, consecințele infracțiunii.
Pot fi cerute informații suplimentare în cazul în care se dovedește că
informațiile prevăzute se dovedesc insuficiente pentru a permite autorității
competente a statului solicitat să autorizeze predarea.

Secțiunea III. Consimțământul persoanei arestate

Este necesar consimțământul persoanei arestate pentru a consimți la

predarea ei către statul solicitant potrivit procedurii simplificate.
De asemenea, autoritatea competentă a statului solicitat își va da
acordul în conformitate cu normele sale procedurale.
Atunci când o persoană căutată în scopul extrădării este arestată pe
teritoriul altui stat membru, autoritatea competentă îi aduce la cunoștință, în
conformitate cu dreptul său intern, cererea al cărei obiect este, precum și
posibilitatea care îi este oferită de a consimți la predarea ei către statul
solicitant potrivit procedurii simplificate.13
Consimțământul persoanei arestate și, după caz, renunțarea sa expresă
la beneficiul regulii specialității sunt exprimate în fața autorităților judiciare
competente ale statului solicitat, în conformitate cu dreptul intern al acestuia.

13
Articolul 6 Informarea persoanei, CONVENȚIE elaborată în baza articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea
Europeană, privind procedura simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene.

13
 Orice stat membru adoptă măsurile necesare pentru ca fie
consimțământul, fie, după caz, renunțarea să fie primite în condiții din care să
reiasă că persoana le-a exprimat în mod voluntar și pe deplin conștientă de
consecințele care decurg din aceasta. În acest scop, persoana arestată are
dreptul de a cere să fie asistată de un apărător.
Consimțământul și, după caz, renunțarea sunt consemnate într-un
proces-verbal, în conformitate cu normele procedurale ale statului solicitat și
sunt irevocabile. În momentul depunerii instrumentului lor de ratificare, de
acceptare, de aprobare sau de aderare, statele membre pot să indice într-o
declarație că fie consimțământul, fie, după caz, renunțarea pot fi revocabile, în
conformitate cu normele aplicabile în dreptul intern. În acest caz, perioada
cuprinsă între notificarea consimțământului și aceea a revocării sale nu este
luată în considerare pentru stabilirea termenelor prevăzute la articolul 16
(Arestarea provizorie) din Convenția europeană privind extrădarea.
Comunicarea consimțământului
Statul solicitat comunică imediat statului solicitant consimțământul
persoanei. Pentru a permite acestui stat să prezinte, după caz, o cerere de
extrădare, statul solicitat îi comunică, cel târziu zece zile după arestarea
preventivă, dacă persoana și-a dat sau nu consimțământul.
Comunicarea se efectuează direct între autoritățile competente.
Consimțământul dat după expirarea termenului prevăzut la articolul 8 sau în
alte împrejurări.
Atunci când persoana și-a dat consimțământul după expirarea
termenului de zece zile după arestarea preventivă, statul solicitat:
—pune în aplicare procedura simplificată astfel cum este prevăzută de către
convenție în cazul în care o cerere de extrădare potrivit Convenției
europene privind extrădarea nu i-a parvenit încă;

—poate recurge la această procedură simplificată în cazul în care o cerere de

extrădare în sensul Convenției europene privind extrădarea i-a parvenit
între timp.
Atunci când nu a fost făcută nici o cerere de arestare preventivă și în
cazul în care un consimțământ a fost dat după primirea unei cereri de
extrădare, statul solicitat poate recurge la procedura simplificată astfel cum
este prevăzută în convenție.

14
 În momentul depunerii instrumentului său de ratificare, de acceptare,
de aprobare sau de aderare, fiecare stat membru declară dacă intenționează
să recurgă la această procedură simplificată în cazul în care o cerere de
extrădare în sensul Convenției europene privind extrădarea i-a parvenit între
timp și când nu a fost făcută nici o cerere de arestare preventivă și în cazul în
care un consimțământ a fost dat după primirea unei cereri de extrădare, statul
solicitat poate recurge la procedura simplificată astfel cum este prevăzută în
convenție, precum și anume în ce condiții înțelege să facă aceasta.

Renunțarea la beneficiul regulii specialității

Atunci când persoana consimte la extrădare sau după ce a consimțit la
extrădare, renunță în mod expres la beneficiul regulii specialității, orice stat
membru poate declara, în momentul depunerii instrumentului său de
ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare sau în orice alt moment că
normele prevăzute la articolul 14 (Regula specialității) 14 din Convenția
europeană privind extrădarea nu se aplică.

Secțiunea IV. Comunicarea deciziei de extrădare și termenul de predare

Prin derogare de la normele prevăzute la articolul 18 când Partea
solicitata face cunoscuta părţii solicitante, pe calea pe cale diplomatica,
hotărârea sa asupra extradarii (Convenția europeană privind extrădarea),
comunicarea deciziei de extrădare luată în urma aplicării procedurii
simplificate, precum și a informațiilor referitoare la această procedură este
efectuată direct între autoritatea competentă a statului solicitat și autoritatea
statului solicitant care a solicitat arestarea preventivă. Comunicarea este
efectuată în cel mult douăzeci de zile de la data consimțământului persoanei.

14
Articolul 14 Regula specialitatii
1. Persoana care va fi predata nu va fi nici urmarita, nici judecata, nici deţinută în vederea executarii unei pedepse
sau măsuri de siguranţă, nici supusă oricarei alte restrictii a libertatii sale individuale, pentru orice fapt anterior
predarii, altul decit cel care a motivat extradarea, în afară de cazurile urmatoare:a) când partea care a predat-o
consimte. O cerere va fi prezentată în acest scop, însoţită de actele prevăzute la art. 12 şi de un proces-verbal
judiciar consemnind declaratiile extradatului. Acest consimtamint se va da atunci când infractiunea pentru care
este cerut atrage ea insasi obligaţia de extradare potrivit prezentei conventii;b) când, având posibilitatea sa o faca,
persoana extradata nu a parasit în cele 45 de zile urmatoare eliberarii sale definitive teritoriul părţii careia îi fusese
predata ori dacă s-a inapoiat acolo după ce l-a parasit.
2. Totusi partea solicitanta va putea lua masurile necesare în vederea, pe de-o parte, a unei eventuale trimiteri a
persoanei de pe teritoriul sau, iar pe de altă parte, a intreruperii prescripţiei potrivit legislaţiei sale, inclusiv
recurgerea la o procedură în lipsa.
3. Când calificarea data faptei incriminate va fi modificata în cursul procedurii, persoana extradata nu va fi urmarita
sau judecata decit în măsura în care elementele constitutive ale infractiunii recalificate ar ingadui extradarea.

15
 Predarea persoanei se efectuează în cel mult douăzeci de zile de la data
la care decizia de extrădare a fost comunicată în în cel mult douăzeci de zile de
la data consimțământului persoanei. La expirarea termenului, în cazul în care
persoana se află în detenție, este pusă în libertate pe teritoriul statului
solicitat.
În caz de forță majoră care împiedică predarea persoanei în termenul
prevăzut, autoritatea competentă a statului solicitat aduce la cunoștința
celeilalte autorități acest fapt. Autoritățile convin asupra unei noi date de
predare. În această ipoteză, predarea va avea loc în următoarele douăzeci de
zile de la noua dată stabilită. În cazul în care la expirarea acestui termen,
persoana în cauză se mai află încă în detenție, ea este pusă în libertate.
Aceste dispoziții nu se aplică în cazul în care statul solicitat dorește să
facă uz de predarea amânată sau condiţionată (articolul 19 din Convenția
europeană privind extrădarea), care presupune că partea solicitata va putea,
după ce va fi statuat asupra cererii de extradare, sa amâne predarea persoanei
cerute, pentru a putea fi urmarită de ea insasi, sau, dacă persoana a fost deja
condamnata, să poată executa, pe teritoriul sau, o pedeapsă aplicabila pentru
un alt fapt decit acela pentru care este ceruta extradarea. În loc de a amâna
predarea, partea solicitata va putea preda temporar părţii solicitante
persoana ceruta, în condiţii ce vor fi determinate de comun acord între părţi.

Secțiunea V. Tranzitul în sensul articolului 21 din Convenția europeană

privind extrădarea
1. Tranzitul prin teritoriul uneia dintre părţile contractante se va incuviinta la
cerere, adresata pe calea diplomatică, cu condiţia sa nu fie vorba despre vreo
infractiune considerata de partea solicitata pentru tranzit ca având un
caracter politic ori pur militar, tinind seama de art. 3 şi 4 ale Convenției
europeană privind extrădarea
2. Tranzitul unui resortisant, al tarii solicitate pentru tranzit, va putea fi
refuzat.
3. Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 4 din prezentul articol, prezentarea
documentelor, în sprijinul cererii:a) originalul sau copia autentica fie de pe o
hotărâre de condamnare executorie, fie de pe un mandat de arestare sau de pe
orice alt act având putere egala, eliberat în formele prescrise de legea părţii
solicitante;b) o expunere a faptelor pentru care se cere extradarea.Data şi

16
locul savirsirii lor, calificarea lor legala şi referirile la dispozitiile legale ce le
sunt aplicabile se vor indica în modul cel mai exact posibil; şi c) o copie de pe
dispozitiile legale aplicabile sau, dacă aceasta nu este cu putinta, o declaratie
asupra dreptului aplicabil, precum şi semnalmentele cele mai precis posibile
ale persoanei reclamate şi orice alte informaţii de natura a determina
identitatea şi naţionalitatea sa..
4. În cazul în care va fi folosita calea aeriana, se va face aplicarea urmatoarelor
dispozitii:
a) când nu va fi prevăzută o aterizare, partea solicitanta va instiinta partea
peste al carei teritoriu se va zbura şi va atesta existenta unuia dintre
documentele prevăzute la paragraful 2 lit. a) al art. 12. În caz de aterizare
fortata, aceasta notificare va produce efectele cererii de arestare provizorie,
iar partea solicitanta va adresa o cerere formala de tranzit;
b) când va fi prevăzută o aterizare, partea solicitanta va adresa o cerere
formala de tranzit.
5. Totusi o parte va putea declara, o dată cu semnarea prezentei conventii sau
la depunerea instrumentului sau de ratificare sau de aderare, că nu va
incuviinta tranzitul unei persoane decit în aceleasi condiţii cu cele ale
extradarii sau cu unele dintre ele. În aceste cazuri, se va putea aplica regula
reciprocitatii.
6. Tranzitul persoanei extradate nu se va efectua prin traversarea unui
teritoriu unde ar fi motive să se creada ca viaţa sau libertatea sa ar putea fi
amenintate pentru motive legate de rasa, religia, naţionalitatea sau opiniile
sale politice.
Tranzitul de la articolul 14 din convenția privind procedura simplificată
de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene

În cazul tranzitului în sensul articolului 21 din Convenția europeană privind

extrădarea, atunci când este vorba de extrădare în conformitate cu procedura
simplificată, se aplică următoarele dispoziții:
(A)în caz de urgență, cererea poate fi adresată, prin orice mijloc care lasă o
înregistrare în scris, statului de tranzit și este însoțită de informațiile
(a) identitatea persoanei căutate;
(b) autoritatea care solicită arestarea;
(c) existența unui mandat de arestare sau a unui act care are același efect
17
 juridic sau a unei hotărâri executorii;
(d) natura și calificarea legală a infracțiunii;
(e) descrierea împrejurărilor infracțiunii, inclusiv ora, locul și gradul de
participare la infracțiune a persoanei căutate;
(f) în măsura în care este posibil, consecințele infracțiunii.
Statul de tranzit își poate face cunoscută decizia prin același procedeu;

(B)informațiile mai sus menționate sunt suficiente pentru a permite autorității

competente a statului de tranzit să își dea seama dacă este vorba de o
procedură simplificată de extrădare și să ia față de persoana extrădată
măsurile de constrângere necesare executării tranzitului.

18
CAPITOLUL III. De la extrădare la mandatul european de
arestare

Secțiunea I. Trecerea de la extrădare la mandat

Procesul de trecere de la extrădare la mandatul european de arestare se

prezintă ca fiind unul firesc, determinat de necesitatea găsirii unui echilibru
între libertăţile spaţiului european şi asigurarea siguranţei cetăţenilor acestui
spaţiu. Mandatul european de arestare reprezintă un nou instrument de
cooperare judiciară, menit să se suprapună mai bine decât „bătrâna”
extrădare pe specificul relaţiilor între statele membre. De altfel, la nivelul UE a
existat şi există o preocupare permanentă de creare a unor instrumente de
cooperare specifice, care să simplifice şi să eficientizeze lupta împotriva
criminalităţii cu caracter transfrontalier.
Mandatul european de arestare se diferenţiază de instrumentele
anterior adoptate în materia extrădării prin natura actului normativ care îl
instituie. Convenţiile prezentau dezavantajul de a nu putea intra în vigoare
decât după ratificarea de către statele membre, iar ţinând seama de domeniul
sensibil pe care îl reprezintă dreptul penal, se putea cu uşurinţă constata că
statele membre nu se grăbeau să le ratifice. Deciziile-cadru nu aveau aplicare
nemijlocită, era necesară transpunerea în legislaţia statelor membre. În aceste
condiţii, recurgerea în cazul mandatului european de arestare la o decizie-
cadru, şi nu la o convenţie, apare ca o rezolvare firească. Astfel, statele
membre aveau deja experienţa celor două Convenţii din 1995 şi 1996, care nu
fuseseră ratificate decât de un număr mic dintre statele semnatare.
Deopotrivă, adoptarea unei decizii-cadru presupunea o economie de 6
proceduri de ratificare lungi sau chiar incerte în privinţa rezultatului, dar şi
stabilirea de termene stricte de transpunere în legislaţia internă.
Este adevărat că experienţa îndelungată a statelor în materia extrădării
nu putea fi abandonată total şi că a reprezentat punctul de plecare al instituirii
mandatului european de arestare. Totuşi, ideea îndepărtării de extrădare
apare încă de la nivelul denumirii noului instrument, care a renunţat la
termenul extrădare în favoarea celui de mandat de arestare, chiar în condiţiile
în care primii paşi făcuţi spre simplificarea procedurii prin Convenţiile din
1995 şi 1996 vorbeau de extrădare sau extrădare simplificată.
19
Cadrul juridic al extrădării între statele europene este reprezentat de mai
multe convenţii bilaterale şi multilaterale atât în cadrul Consiliului Europei,
cât şi al Uniunii Europene. Piesa esenţială în domeniu este considerată
Convenţia europeană privind extrădarea din 1957 completată de protocoalele
adiţionale din 1975 şi 1978. În această materie, convenţia amintită s-a
manifestat ca un mecanism de unificare legislativă şi de standardizare a
acţiunilor comune în domeniul cooperării în lupta împotriva criminalităţii
organizate transnaţionale.
Convenţia europeană de extrădare din 1957, cu modificările şi
completările aduse de cele două protocoale adiţionale ale sale, din 1975,
respectiv din 1978, a reprezentat o etapă importantă în cooperarea
internaţională în materie penală, însă aplicarea sa era limitată din motive ce
ţineau de existenţa rezervelor statelor semnatare sau de nereglementarea
unor termene în care statul solicitat să fie obligat să se pronunţe cu privire la
cererea de extrădare. Deopotrivă, între statele semnatare existau diferenţe în
legătură cu posibilitatea extrădării propriilor cetăţeni, iar convenţia nu
prevedea şi o procedură de urmat în cazul cererii de extrădare, ceea ce
permitea fiecărui stat să aplice propriile reguli, de aici decurgând şi niveluri
diferite de protecţie a persoanelor vizate de procedură.15

Secțiunea II. Introducerea unui nou sistem simplificat de predare

În conformitate cu concluziile Consiliului European de la Tampere

din 15 și 16 octombrie 1999, ar trebui să fie eliminată, între statele membre,
procedura formală de extrădare pentru persoanele care încearcă să se
sustragă justiției după ce au făcut obiectul unei condamnări definitive și să fie
accelerate procedurile de extrădare privind persoanele bănuite că ar fi
săvârșit o infracțiune.
Toate statele membre sau anumite state membre sunt părți la
diferite convenții în domeniul extrădării, printre care Convenția europeană
privind extrădarea din 13 decembrie 1957 și Convenția europeană pentru
reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977. Țările nordice au legi de
extrădare cu conținut identic.

15
DEDIU Daniela, coord. Prof. Univ. Dr. Petre Buneci ,REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT „COOPERAREA JUDICIARĂ
INTERNAȚIONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ – MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE, 2020, București.

20
 Următoarele trei convenții, privind, în totalitate sau parțial, extrădarea,
au fost aprobate de statele membre și fac parte din acquis-ul Uniunii:
Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985
privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune din 19 iunie
1990 (cu privire la statele membre care sunt părți la convenția menționată
anterior), Convenția privind procedura simplificată de extrădare între statele
membre ale Uniunii Europene din 10 martie 1995 și Convenția privind
extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene din 27 septembrie
1996.
Obiectivul stabilit pentru Uniune, și anume, de a deveni un spațiu de
libertate, securitate și justiție, duce la introducerea unui nou sistem simplificat
de predare a persoanelor condamnate sau bănuite, cu scopul executării
sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, în materie penală, permite
eliminarea complexității și a riscurilor de întârziere inerente procedurilor
actuale de extrădare. Relațiile de cooperare clasice care au dominat între
statele membre ar trebui să fie înlocuite cu un sistem de liberă circulație a
deciziilor judiciare în materie penală, atât a celor anterioare sentinței de
condamnare, cât și a celor definitive, într-un spațiu de libertate, securitate și
justiție.
Cererile de extrădare primite până la 1 ianuarie 2004 vor continua să fie
reglementate de instrumentele existente în domeniul extrădării. Cererile
primite după această dată vor fi guvernate de normele adoptate de statele
membre, în temeiul prezentei decizii-cadru. Cu toate acestea, orice stat
membru poate face, în momentul adoptării prezentei decizii-cadru, o
declarație în care să indice faptul că, în calitate de stat membru de executare,
va continua să examineze, în conformitate cu sistemul de extrădare aplicabil
până la 1 ianuarie 2004, cererile referitoare la fapte săvârșite înaintea unei
date indicate de acesta. Această dată nu poate fi ulterioară datei de 7 august
2002. Respectiva declarație va fi publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților
Europene. Aceasta poate fi retrasă în orice moment.16

16
Articolul 32, Dispoziție tranzitorie, DECIZIA-CADRU A CONSILIULUI din 13 iunie 2002 privind mandatul european
de arestare și procedurile de predare între statele membre(2002/584/JAI).

21
 CONCLUZII

Se poate observa că acest subiect prezintă o deosebită importanţă, atât

ca trecut, cât şi ca prezent. Analiza extrădării scoate în evidenţă eforturile
permanente pe care România le-a făcut şi le face în continuare în vederea
existenţei unei cooperări internaţionale în planul luptei împotriva
infracţionalităţii.
Ion Tanoviceanu17 susţinea că, în ceea ce priveşte, natura juridică a
instituţiei extrădării, aceasta este una mixtă, deoarece o regăsim în
preocupările mai multor discipline juridice şi nu în ultimul rând în norme de
drept internaţional. Extrădarea implică cooperarea a cel puţin două state,
aceasta fiind explicaţia pentru care în trecut extrădarea forma obiectul de
studiu al dreptului internaţional. Extrădarea este o instituţie care interesează
nu numai dreptul penal şi dreptul internaţional, ci şi dreptul constituţional18.
Se porneşte de la premisa ca extrădarea, implicând acordul de voinţă al
statelor între care intervine, este în esenţă o instituţie de drept internaţional,
şi de aceea ea trebuie să-şi găsească locul în diferite convenţii internaţionale
sau să fie statornicită în practica relaţiilor dintre state.
Activitatea de luptă împotriva criminalităţii internaţionale se bazează
aşadar şi pe instituţia extrădării, prin intermediul căreia o persoană care face
obiectul unui mandat de arestare emis pe teritoriul unui stat poate fi predată
autorităţilor statului respectiv, când aceasta este identificată pe teritoriul
altui stat.
Convenția privind procedura simplificată de extrădare între statele
membre ale Uniunii Europene din 10 martie 1995 a facilitat și fluidizat
procesul de aplicare a Deciziei-cadru a consiliului din 13 iunie 2002 privind
mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele
membre. Deși aceasta nu prezintă utilitate în prezent, întrucât a fost
înlocuită de decizia-cadru a consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul

17
Tanoviceanu, Ion, Tratat de drept şi procedură penală, Vol. I, Ediţia a II-a, Ed. Curierul Judiciar, Bucureşti, 1920.
18
Drăghici, Vasile, Mitra, Mariana, Importanţa şi necesitatea instituţiei extrădării în lupta împotriva
criminalităţii internaţionale, Analele Universităţii „Ovidius” Constanţa, Seria Drept şi Ştiinţe Administrative,
2004, pg.184.

22
european de arestare și procedurile de predare între statele
membre(2002/584/JAI) , aceasta pune bazele extrădării simplificate
conținute astăzi în menționata decizie.

23
 Surse bibliografice

1. Bassiouni, M.C. International Extradition: United States Law and

Practice. New York, 2007.
2. Convenţia europeana de la Paris a fost ratificata de tara noastra prin
Legea nr. 80/1997 pentru ratificarea Convenţiei europene de extrădare ,
publicata in M. Of. nr. 154 din 89 din 14mai 1997.
3. DEDIU Daniela, coord. Prof. Univ. Dr. Petre Buneci ,rezumatul tezei de
doctorat „Cooperarea judiciară internațională în materie penală –
Mandatul european de arestare, 2020, București.
4. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R.
Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului Penal român. Partea generală.
Vol. I, Editura Academiei R.S.R., 1969.
5. Drăghici, Vasile, Mitra, Mariana, Importanţa şi necesitatea instituţiei
extrădării în lupta împotriva criminalităţii internaţionale, Analele
Universităţii „Ovidius” Constanţa, Seria Drept şi Ştiinţe Administrative,
2004.
6. Lămăşanu, Daniela, Drept Penal Internaţional, Ed. Miron, Timişoara,
2004.
7. Mitra, Mariana, Câteva aspecte istorice privind instituţia extrădării, în
Analele Universităţii „Ovidius” Constanţa, Seria Drept şi Ştiinţe
Administrative, 2005.
8. Tanoviceanu, Ion, Tratat de drept şi procedură penală, Vol. I, Ediţia a II-
a, Ed. Curierul Judiciar, Bucureşti, 1920.
9. Țarălungă Victoria, Evoluţia istorică, esenţa şi importanţa instituției
extrădării.

10. CONVENŢIA EUROPEANĂ DE EXTRĂDARE*) din 13 decembrie

1957 (*actualizată*)(*actualizată până la data de 24 iunie 2006*)
11. Convenție elaborată în baza articolului K.3 din Tratatul privind
Uniunea Europeană, privind procedura simplificată de extrădare între
statele membre ale Uniunii Europene.
24
12. DECIZIA-CADRU A CONSILIULUI din 13 iunie 2002 privind
mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele
membre(2002/584/JAI).
13. Proiect de Înfrǎţire între ROMANIA şi AUSTRIA PHARE RO
2005/IB/JH 03 „CONSOLIDAREA CADRULUI INSTITUŢIONAL ŞI
LEGISLATIV ÎN DOMENIUL COOPERǍRII JUDICIARE INTERNAŢIONALE“
COOPERAREA JUDICIARǍ ÎN MATERIE PENALǍ. MANUAL.

25
 Anexe

Anexa 1

26