1

Profeţii mici

Numele. „Profeţii mici” au fost socotiți în vechime ca o singură carte din canonul Bibliei, o carte
ce cuprindea 12 scrieri. De altfel, numele in Septuaginta („DODEKA PROPHETON” ) indică
că era vorba de o carte sau o colecţie care cuprindea 12 scrieri profetice. Numărul 12 nu este
întâmplător. Sunt 12 profeţi deoarece existau 12 seminţii ale lui Israel.

Cea mai veche referire la această scriere o întâlnim în cartea Isus Sirah (49,10), unde se spune că
cei 12 profeţi au adus mântuire şi speranţă poporului Israel. Cartea Isus Sirah datează de prin sec.
II î. Hr. Şi la Qumran s-au descoperit fragmente care atestă folosirea ca o singură carte a
profeţilor mici. Talmudul enumeră aceste cărţi socotindu-le ca o carte.

Denumirea de profeţi mici provine din Vulgata lui Ieronim, pentru a distinge între aceștia și
profeţii mari. Chiar şi Ieronim afirma însă că cei 12 profeţi formau o singură carte la iudei.

Așadar: chiar dacă lipseşte un titlu concret al acestei colecții, luate ca ansamblu, ele pot fi
considerate o singură carte.

Ordinea cărţilor. În Biblia ebraică:

1. OSEA 5. IONA 9. SOFONIE

2. IOEL 6. MIHEIA 10. AGHEU

3. AMOS 7. NAUM 11. ZAHARIA

4. OBADIA 8. AVACUM 12. MALEAHI

În Septuaginta:

1. OSEA 5. AVDIE=OBADIA 9. SOFONIE

2. AMOS 6. IONA 10. AGHEU

3. MIHEIA 7. NAUM 11. ZAHARIA

4. IOIL 8. AVACUM 12. MALEAHI

În unele manuscrise ale LXX (Codex Vaticanus şi Codex Alexandrinus), cartea profeţilor mici e
așezată înainte de profeţii mari. Doar în Codex Sinaiticus ordinea este Is, Ier, Dan,
dodekapropheton.
 2

Alcătuirea acestei colecții a avut loc în perioada post-exilică, iar criteriul celor care au alcătuit-o
a fost unul cronologic. În ordonarea cărților, ei s-au ghidat după datele din introducerea fiecărei
scrieri, unde se precizează sub ce regi au activat profeţii mici. Din datele cronologice ale cărților,
activitatea lor acoperă secolele 8-6 î.H.:

sec. 8: Osea, Ioel Amos, Obadia, Iona, Mihea;

sec. 7: Naum, Avacum, Sofonie;

sec. 6: Agheu, Zaharia, Maleahi.

În fapt, nu întotdeauna ordinea aceasta a fost şi cea reală din punct de vedere istoric. Astfel,
colecţia începe cu Osea, dar cea mai veche carte e considerată a fi Amos. În alte cazuri, acolo
unde nu au existat referiri cronologice la regi, cei care au alcătuit colecţia s-au ghidat după alte
indicii din cuprinsul cărţii.

Temele teologice ale celor 12 scrieri sunt variate. Vom regăsi profeții despre judecată și
mântuire, cum am aflat în scrierile profeților mari. Afirmațiile individuale ale fiecărei cărți se
completează cu afirmațiile din celelalte cărți, formând un mozaic al propovăduirii profetice,
reflectând o imagine complexă despre Dumnezeu. O tema comună în aceste cărți este anunţarea
„zilei Domnului” Pentru profeți este o zi infricoșătoare, fiindcă este ziua judecății pe care
Dumnezeu o va face popoarelor străine, dar și propriului Său popor.

Bibliografie:
Vasile Tarnavschi, Introducere în sfintele cărți ale Testamentului Vechiu, Cernăuți 1928, pp.442-
443.

Osea

Numele cărţii

Cartea Osea deschide profețiile cuprinse în „cartea celor 12 profeţi”. Deşi din punct de vedere
cronologic nu este primul dintre profeţii scriitori, Osea este printre primii, el urmând imediat
după Amos şi fiind contemporan cu Isaia. Numele Osea ([;veAh) înseamnă în ebraică „mântuire”,
fiind înrudit etimologic cu numele Iosua sau Iisus. Sf. Prooroc Osea e sărbătorit în 17 octombrie
în Biserica Ortodoxă.

Structura cărții (14 capitole):

1-3: Căsătoria lui Osea cu o desfrânată

 3

4-10: Profeții împotriva preoților și a regelui

11-14: Iubirea lui Dumnezeu pentru Israel

Viaţa profetului (1-3)

Din primul verset al cărţii aflăm că profetul a activat sub domnia regelui Ieroboam II (787-747)
din regatul de Nord. Chiar dacă mai sunt amintiţi şi regi ai regatului de Sud, sub care a activat şi
Isaia, Osea îl numeşte pe regele lui Israel „regele nostru” (7,5), de unde rezultă că activitatea lui
s-a desfăşurat în acest regat. El nu aminteşte niciodată cetatea Ierusalim, în schimb vorbeşte
adesea de cetăţile nordice.

Nu se menţionează căderea regatului de nord sub robia asiriană (722 î.H.), semn că Osea nu a
mai trăit acest eveniment. Pesemne că s-a născut în regatul de Nord, pe la începutul sec. 8 î.H.,
şi-a început activitatea profetică în jurul anului 750 şi şi-a încheiat-o în jurul anului 730. Viaţa sa
privată a fost marcată de misiunea profetică în mod tragic: Dumnezeu îi spune să ia în căsătorie o
femeie desfrânată. Drama din viaţa privată este transpusă pe plan religios. Căsătoria lui Osea este
un act simbolic, în care se arată legătura infidelă a poporului cu Dumnzeul său.

Profeții critice la adresa lui Israel (4-10)

Situaţia istorico-politică în care activează profetul

Osea a trăit într-o perioadă politică marcată de instabilitate. După lunga domnie a lui Ieroboam
II, succesiunea la tron se va face doar prin uzurpare şi crimă. Fiul lui Ieroboam II este ucis după
6 luni. Uzurpatorul are aceeaşi soartă după numai o lună de domnie. Un alt rege, Peca, este
asasinat după 2 ani. Ultimul rege al regatului de Nord poartă acelaşi nume ca şi profetul – Osea.
În timpul domniei sale asierienii asediază Samaria, iar în 722 î.H. regatul e cucerit de asirieni.

Profetul Osea a prezis sfârşitul dinastiei lui Ieroboam II, care a declanşat lanţul de uzurpări şi
crime ce va duce la căderea regatului. Chiar dacă nu a trăit cucerirea Samariei, cuvântul
Domnului, rostit de Osea, anunța sfârșitul:

8,4: Ei şi-au ales rege fãrã voinţa Mea, şi-au pus cãpetenii fãrã ca Eu sã fi ştiut. Din aurul şi din argintul lor
şi-au fãcut idoli, ca ei sã se prãbuşeascã.

Situaţia religios-morală în care activează profetul

Instabilitatea politică din regatul de nord este însoţită de o degradare religios-morală, care începe
cu păturile conducătoare şi cuprinde tot poporul. In numele Domnului, Osea condamnă corupţia
morală, nedreptatea socială şi deformarea cultului religios.

4,1-3: Ascultaţi cuvântul Domnului, voi, copii ai lui Israel, cã Domnul stã la judecatã cu locuitorii
pãmântului. Cã nu mai este credinţã, nici iubire, nici cunoaştere de Dumnezeu în ţarã.
 4

Toţi jurã strâmb, mint, ucid, furã şi sunt desfrânaţi; sãvârşesc fapte silnice, iar sângele vãrsat curge peste
sânge.
Pentru aceasta ţara e în mare jale, iar cei ce o locuiesc sunt fãrã vlagã, împreună cu fiarele câmpului şi
păsările cerului şi cu peştii din mare.

Dar rădăcina nedreptăţii sociale şi a corupţiei morale este decăderea religioasă, pentru care sunt
vinovați în primul rând preoții și profeții. Poporul a părăsit pe Domnul. Nu mai există cunoaştere
de Dumnezeu, chiar dacă există cult, chiar dacă Dumnezeu este invocat (8,2). Se practică fie
cultul lui Baal, fie un cult baalizat, adus Domnului. Este vorba de un cult automatizat, în spatele
căruia stă convingerea că sporirea jertfelor îl obligă pe Dumnezeu să răspundă pe măsură, că
Domnul poate fi determinat să-și reverse binefacerile automat, ca urmare a jertfelor care I se
aduc. Osea consideră acest cult ca deviat, lipsit de esenţa sa, fiindcă îi lipseşte cunoaşterea lui
Dumnezeu.

Iubirea lui Dumnezeu (11-14)

Unul din cuvintele cheie ale cărţii este „desfrânare”. Am văzut că la porunca Domnului, Osea se
căsătoreşte cu o femeie desfrânată, Gomer, cu care are trei copii, pe care îi numeşte simbolic: fiul
Ezreel (Dumnezeu îl împrăştie pe el), fiica Lo-ruchama (fără milă) și fiul Lo-ammi (nu este
poporul meu).

Dar Osea foloseşte cuvântul şi cu sens figurat. Desfrânare este părăsirea Domnului și închinarea
la alţi dumnezei. Osea aseamănă relaţia dintre popor şi Dumnezeu cu relaţia dintre o soţie
infidelă şi soţul său. Drama soţului înşelat, care îşi iubeşte soţia şi nu poate să renunţe la ea, este
o imagine folosită pentru a arăta iubirea trădată a lui Dumnezeu pentru Israel. Cine poate să
simtă mai bine această iubire trădată decât însuşi profetul?

Atât căsătoria cât şi numele copiilor sunt acte simbolice: prin ele sunt arătate nerecunoştinţa şi
infidelitatea lui Israel faţă de bunătatea lui Dumnezeu. Profetul aminteşte de iubirea iniţială,
părintească, a lui Dumnezeu pentru Israel, pe care l-a luat şi l-a învăţat să meargă, precum îşi
învaţă mama copilul să facă primii paşi.

11,1-4: Când Israel era copil, Eu îl iubeam, şi din Egipt am chemat pe fiul Meu.
Cu cât Eu îi chemam, cu atât fugeau de dinaintea Mea şi jertfeau baalilor şi aduceau tãmâieri chipurilor
cioplite.
Şi Eu învãţam pe cei din Efraim sã meargã în picioare şi-i luam în braţe, dar ei n-au înţeles că Eu voiam să-i
vindec.
Îi ţineam în hamuri omeneşti, în legăturile iubirii. Am fost pentru ei ca unul care le ridicã jugul de pe
grumajii lor, şi mã plecam cãtre ei şi-i hrãneam.
Iubirea lui Dumnezeu îmbracă apoi forma iubirii conjugale, a iubirii cu care soţul s-a legat de
soţie. Dar soţia de care Osea se leagă este o femeie desfrânată. In mod simbolic, profetul arată
 5

cum Dumnezeu se leagă de Israel şi îl iubeşte, chiar când acesta trăieşte în păcat. Profetul Osea
trăieşte în viaţa sa privată drama lui Dumnezeu. Iubirea aprinsă cunoaşte indignare și regrete, dar
nu se poate stinge. Odată intrat în inima lui Dumnezeu, Israel nu mai poate fi scos din ea.
Domnul îşi iubeşte în mod paradoxal poporul şi nu încetează să-l iubească nici în timpul părăsirii
şi infidelităţii sale. Atunci când pedeapsa meritată de popor pare inevitabilă, Dumnezeu lasă tot
iubirii Sale ultimul cuvânt.

11,5-9: Nu se vor mai duce în Egipt, ci Asiria le va fi rege, cãci n-au voit sã se întoarcã la credinţã.
Sabia sã pustiiascã cetãţile lui şi sã dãrâme întãriturile lui, din pricina punerii lor la cale!
Dar poporul Meu este hotãrât sã se despartã de Mine. Îl strig, dar el nici nu ridicã ochii spre Mine.
O, cum te voi lãsa, Efraime! Cum te voi pãrãsi, Israele! Cum te voi trece cu vederea ca odinioarã pe Adma şi
te voi face ca Ţeboimul! Inima se zvârcoleşte în Mine, mila Mã cuprinde!
Nu voi dezlãnţui iuţimea mâniei Mele, şi nu voi prãpãdi din nou Efraimul; cãci Dumnezeu sunt, şi nu om: Eu
sunt Sfântul în mijlocul tãu şi nu voi veni sã te prãpãdesc.
Iertarea este de esenţă divină. Dumnezeu iartă pentru că este Dumnezeu şi nu om.

Influenţa cărţii
Fiind printre primele cărţi profetice, teologia profetului Osea a influenţat pe ceilalţi profeţi mari,
(Ieremia, Isaia, Iezechiel) mai ales prin concepţia despre legătura dintre Dumnezeu şi popor ca
legătură de iubire conjugală. Expresia acestei concepţii îşi găseşte culmea ei veterotestamentară
în Cântarea Cântărilor. Teologia cărţii Osea e teologia iubirii lui Dumnezeu. De aceea influenţa
asupra NT a cărţii Osea e sesizabilă îndeosebi în Evanghelia după Ioan şi în epistolele ioaneice.
Afirmând că Dumnezeu iartă un Israel aflat încă în păcat, Osea anticipa cuvintele Sf. Ap. Pavel
din Rom 5,6-8 despre iertarea dată nouă prin Hristos:

Cãci Hristos, încã fiind noi neputincioşi, la timpul hotãrât a murit pentru cei necredincioşi.
Cãci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotãrãşte cineva sã moarã.
Dar Dumnezeu Îşi aratã dragostea Lui faţã de noi prin aceea cã, pentru noi, Hristos a murit când noi eram
încã pãcãtoşi.

Bibliografie:
Tarnavschi, pp. 443-448.
Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice, EIBMBOR (1955, 1985) sau Ed.
Renaşterea (2003), pp. 259-264 (1985).
Eugen J. Pentiuc, Cartea profetului Osea. Introducere, traducere și comentariu, Albatros 2001.
 6

Ioel

Numele cărții
Această carte ocupă locul al doilea în colecția celor 12 profeți din Biblia ebraică. În Septuaginta
ea ocupă locul al patrulea. Numele Ioel (laeAy) înseamnă „YHWH (Domnul) este Dumnezeu”.
Potrivit primului verset, profetul era fiul lui Petuel. Mai mult nu se cunoaște despre persoana
profetului. Sf. Prooroc Ioil e sărbătorit în 19 octombrie în Biserica Ortodoxă.

Structura și cuprinsul cărţii (4 capitole)

Cele 4 capitole au structura frecvent întâlnită în scrierilor profetice, care conține secvența
judecată/mântuire:
Partea I ( cap. 1-2): invazia lăcustelor

Partea II (cap. 3-4): judecata lui Dumnezeu şi vremurile mesianice

Cartea debutează prin anunţarea unei catastrofe, o invazie de lăcuste, care e văzută ca o pedeapsă
divină trimisă asupra poporului din Iuda. În consecinţă întregul poporul este chemat prin glasul
profetului la post, pocăinţă, rugăciune şi umilinţă totală, în speranţa că această catastrofă, „ziua
Domnului”, să nu însemne pieirea tuturor. Domnul ascultă rugăciunea poporului şi anunță că
judecata Sa va fi doar asupra neamurilor. După ce acestea sunt judecate, se anunță mântuirea şi
vremurile mesianice ce vor veni pentru Israel.

Problema autorului şi a datei scrierii cărţii

In ciuda unei structuri „clasice”, cartea Ioel este enigmatică din mai multe privinţe.

a) Natura exactă a catastrofei pe care o vesteşte profetul nu poate fi desluşită cu claritate.

Descrierea din cap. 1 este a unei invazii de lăcuste, aşa cum sunt cunoscute în Orient şi care
devastează lanurile de cereale, cauzând foamete în ţară. Dimensiunile acestei invazii par a fi însă
ieşite din comun, chiar supranaturale, în capitolul 2. Aici invazia este prezentată ca apropiere a
„zilei Domnului”. Având în vedere că invazii de lăcuste sunt frecvente în Palestina, nu se poate
stabili data precisă a invaziei despre care vorbeşte profetul şi, implicit, o dată pentru scrierea sa.

b) Deasemenea, lipsa unor date istorice concrete fac scrierea greu de datat. Profeţia este adresată
locuitorilor din Iuda, se vorbeşte despre Ierusalim şi se menţionează templul. Insă nu se
menţionează nici un nume de rege din Ierusalim. Duşmanii numiţi în cap.4 sunt Tir şi Sidon
(adică filistenii), apoi Iavan (adică Ionia=Grecia), Egipt și Edom. Epoca istorică a cărţii se poate
 7

extinde astfel de la Judecători până în perioada elenistică. Profetul nu ne spune când şi sub ce
regi a activat, cum o fac alte cărţi profetice. El se prezintă doar ca fiul lui Petuel, fără să mai
afirme ceva despre sine.

c) Limba ebraică a cărţii, precum şi unele descrieri par a se situa în secolele VII-VI î. H. Dar
genul apocaliptic apare în perioada postexilică. Având în vedere descrierea din cap. 2, se
presupune că scrierea a apărut după exilul babilonian. Autorul foloseşte teme şi imagini care apar
şi la alţi profeţi sau în alte cărţi ale VT. Ele puteau fi un bun comun al tradiţiei, însă unele dintre
referirile din cartea Ioel sunt aproape citate mot-a-mot din alte cărţi, ceea ce presupune că autorul
le-a avut la îndemână. Şi aceasta indică spre o datare postexilică a cărţii.

În concluzie, autorul şi momentul apariţiei cărţii Ioel rămân greu de precizat.

Mesajul cărţii: Ziua Domnului; pocăinţa – nădejde a izbăvirii; Revărsarea Duhului Sfânt.

Ziua Domnului. Ieșirea din Egipt și cucerirea Canaanului au fost evenimente în care Israel a
cunoscut intervenția mântuitoare a lui Dumnezeu împotriva dușmanilor săi. Amintirea acestor
evenimente a dus la convingerea israeliților că Domnul va interveni și în viitor împotriva
popoarelor pentru a-și izbăvi poporul. Această zi, numită „ziua Domnului” (Yom YHWH), era
socotită ca o zi a judecății, în care Dumnezeu va face dreptate lui Israel, judecând popoarele care
i-au pricinuit rău.

Dar profeții schimbă această perspectivă optimistă într-una sumbră. Datorită păcatelor lui Israel,
ziua Domnului nu va însemna doar judecata și pedepsirea popoarelor, ci Dumnezeu își va judeca
și propriul popor ( Is 2,12-17; 13,6ș.u.; Am 5,18-20; Ioel 1,15; 2,1ș.u.; 3,4; 4,14; Obad 12-15;
Sof 1,2-2,2; Zah 14; Mal 3,13-23). Ziua Domnului este ziua judecăţii, a sfârșitului, în cărţile
profetice.

Ziua Domnului e inaugurată de invazia unei armate numeroase şi invincibile, care la fel ca şi în
descrierea profetului Ieremia, vine din nord şi distruge tot ce îi iese în cale.

Nu este clar dacă profetul Ioel se referă la o invazie reală de lăcuste, văzută metaforic ca o invazie armată, sau
invers, invazia armatei este prezentată folosindu-se simbolul unei invazii de lăcuste. Probabil că profetul se referă în
cap. 1 la o recentă invazie de lăcuste, care a devastat ţara – o catastrofă care a marcat profund pe locuitorii din Iuda –
, pentru a anunţa în cap. 2 apropierea „zilei Domnului”, a judecăţii şi a cataclismului universal (2,10-11).

Asociată cu invazia devastatoare a lăcustelor (1) și asemănată cu năvălirea unei armate

invincibile, în fruntea căreia stă chiar Dumnezeu (2), „ziua Domnului” este în viziunea lui Ioel o
catastrofă de dimensiuni cosmice, un cataclism care scutură creaţia din temelii:

Sunaţi din trâmbiţă în Sion, strigaţi din răsputeri în muntele cel sfânt al Meu, ca să se cutremure toţi locuitorii
ţării! Căci vine ziua Domnului; iată ea este aproape;
O zi de întuneric şi de beznă, zi cu nori şi cu negură deasă…
 8

… tremură pământul, cerul se cutremură, soarele şi luna se întunecă, iar stelele îşi pierd strălucirea lor.

Pocăința – nădejde a izbăvirii. În faţa judecății iminente a lui Dumnezeu, omului nu îi rămâne
decât pocăinţa. Profetul îndeamnă la convocarea unei adunări penitențiale și a unui post al
întregului popor (1,13ș.u.; 2,15ș.u.). Prin pocăință poporul trebuie să se golească, să se
smerească total în faţa lui Dumnezeu, să se căiască profund, în speranța că Domnul îl va ierta.
Doar prin pocăință se deschide posibilitatea ca ziua Domnului, adică ziua judecății să devină o zi
a izbăvirii și binecuvântării pentru poporul Său. E important însă ca pocăinţa să nu să se rezume
doar la gesturi penitenţiale exterioare; ea trebuie să schimbe omul în profunzimea ființei sale
(=„inima”):

"Şi acum, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns şi cu tânguire".
Sfâşiaţi inimile şi nu hainele voastre, şi întoarceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru, căci El este milostiv şi
îndurat, încet la mânie şi mult Milostiv şi-I pare rău de răul pe care l-a trimis asupra voastră. (2,12-14).

Revărsarea Duhului. Ca urmare a pocăinței, Domnul se va milostivi de popor (2,18 ş.u.). El îşi
va revărsa Duhul Său peste tot poporul, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, stăpâni şi robi, fără nici
o diferenţiere. Poporul întreg va profeți și va deveni un popor profetic, semn că Domnul este în
mijlocul lor şi nu mai au nevoie de intermedierea profeţilor. Acum îl vor cunoaşte pe Dumnezeu
(2,27; 4,17). Pe cei care îl cheamă pe nume, Domnul îi va alege și vor fi mântuiţi.

Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul, şi fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri
vor visa iar tinerii voştri vedenii vor vedea.
Chiar şi peste robi şi peste roabe voi vărsa Duhul Meu.
Şi vă voi arăta semne minunate în cer şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum;
Soarele se va întuneca şi luna va fi roşie ca sângele, înainte de venirea zilei celei mari şi înfricoşătoare a
Domnului.
Şi oricine va chema numele Domnului se va izbăvi, căci în muntele Sionului şi în Ierusalim va fi mântuirea,
precum a zis Domnul; şi între cei mântuiţi, numai cei ce cheamă pe Domnul (3,1-4)

Perspectiva lui Ioel este încă una naţională: mântuirea și revărsarea Duhului este destinată
Sionului și poporului Israel.

Cartea Faptele Apostolilor (2,17-24) ne prezintă evenimentul Pogorârii Duhului Sfânt peste
sfinții apostoli, în Ierusalim. În predica ţinută cu acest prilej, Sf. Ap. Petru afirmă că cele
întâmplate sunt împlinirea profeţiei lui Ioel despre revărsarea Duhului Sfânt. Revărsarea Duhului
– întemeierea Bisericii creştine – reprezintă momentul din care Domnul rămâne de-a pururi în
mijlocul creştinilor, iar cei credincioşi îl cunosc pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Perspectiva lui
Ioel este încă una naţională: mântuirea și revărsarea Duhului este destinată Sionului și poporului
Israel. Dar profeția sa este mesianică: Biserica devine noul Sion și noul Ierusalim.
 9

După edictul lui Constantin cel Mare de la Milan (313 d.H.) vor fi construite o serie de biserici în Ierusalim, pe
locuri care aminteau de evenimente din istoria mântuirii. A fost construită şi o biserică a Pogorârii Duhului Sfânt.
Fiindcă profeţia lui Ioel spunea că revărsarea Duhului va avea loc în muntele Sion (3,5), biserica a fost construită în
S-V oraşului, care era denumit Sion încă din sec 1 d.H., cum ne confirmă şi Iosif Flaviu. Sionul lui David și templul
lui Solomon s-a aflat în N-E Ierusalimului.

Bibliografie:
Tarnavschi, pp. 448-451.
Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice, EIBMBOR (1955, 1985) sau Ed.
Renaşterea (2003), pp. 264-268 (1985).
Ioan Popescu-Mălăeşti, Proorocia lui Ioel. Studiu exegetico-introductiv, Bucureşti, 1910.

Amos

Este a treia carte profetică în Biblia ebraică şi a doua în Septuaginta.

Din introducere aflăm că Amos era un păstor din Tecoa, o localitate în regatul de sud. El a
activat ca profet în timpul regelui Ozia, în vreme ce în regatul de nord era rege Ieroboam II.
Amos este primul profet scriitor. Activitatea sa s-a desfăşurat (în cea mai mare parte) în regatul
de nord. Sf. Prooroc Amos e sărbătorit în 15 iunie în Biserica Ortodoxă.

Structura cărții (9 capitole):

1: profeţii împotriva neamurilor (vecine cu Israel)
2-6: profeţii împotriva lui Israel
7-9,10: cinci viziuni profetice
9,11ș.u.: o profeţie mesianică despre restaurarea cortului lui David

Critica nedpreptății sociale. La începutul cărții se află profeţii împotriva popoarelor păgâne:
Siria (Damasc), Gaza, Edom, Moab.
Urmează apoi cuvinte de judecată împotriva lui Israel, dar şi a lui Iuda. Cuvintele aspre ale lui
Amos se referă preponderent la nedreptatea socială din vremea sa. Societatea in care Amos e
chemat să fie profet este una nedreaptă. Ea se împarte între foarte bogaţi şi foarte săraci, săracul
fiind de cele mai multe ori nedreptăţit și asuprit de bogat.
Cum s-a ajuns de la o societate organizată pe principiul semințiilor (perioada lui Iosua și a
judecătorilor), în care fiecare familie își are proprietatea sa, la o societate a bogaților și săracilor
în perioada regalității? În mai puțin de 3 secole de regalitate au apărut marii latifundiari în Israel,
care au acaparat pământul celor care au sărăcit de pe urma datoriilor. Aceștia din urmă erau
îndeosebi agricultori care, datorită condițiilor neprielnice (secetă prelungită), ajungeau să se
împrumute, în speranța că anul următor va fi mai bun. De multe ori seceta persista sau roadele nu
acopereau datoria. Când datoria nu mai putea fi returnată, datornicul trebuia să-și vândă
 10

pământul. În cel mai nefericit caz, dacă nu se acoperea datoria, se ajungea la vinderea sa și a
familiei sale ca sclavi.
Amos critică nedreptatea și imoralitatea celor puternici, care sfidează orice limite ale demnității
ființei umane: datornicul ajunge să fie vândut pe o pereche de încălţăminte (2,6; 8,6).

Aşa zice Domnul: "Pentru trei păcate ţale lui Israel, ba chiar pentru patru, nu Mă voi întoarce, fiindcă ei au
vândut pe cel drept pentru argint şi pe cel sărac pentru o pereche de încălţăminte.
Ei zdrobesc în pulbere capul celor sărmani şi calcă în picioare pe cei în necazuri. Feciorul dimpreună cu tatăl
său la aceeaşi desfrânată îşi află calea, ca să pângărească numele Meu cel sfânt;
Pe veşmintele luate zălog, pe lângă jertfelnice, se tolănesc şi vinul celor năpăstuiţi îl beau în templul
dumnezeului lor (2,6-8)

Ascultaţi acestea, voi cei care zdrobiţi pe cei sărmani şi vreţi să stârpiţi pe cei obijduiţi din ţară,
Zicând: "Când va trece luna nouă ca să vindem grâul şi ziua de odihnă ca să deschidem jitniţa, să micşorăm
efa, să mărim siclul şi să le înlocuim cu cântare strâmbe?
Să cumpărăm pe preţ de argint pe cei nevoiaşi şi pe cei în strâmtorare pentru o pereche de încălţăminte, să
vindem grâul cel de lepădat?" (8,4-6)

„Vai”-urile rostite de profeți celor bogați, care încalcă dreptatea și strâmbă judecata, vor să spună
că aceștia, deși vii, sunt în realitate morți spiritual sau morți pentru Dumnezeu (cap. 5-6). („Vai”-
urile erau bocete rostite în vechime cu prilejul îngropării morților).
Femeile aristocrate sunt numite „vaci grase ale Vasanului”; ele sunt criticate alături de soții lor
pentru excesul de lux și imoralitatea traiului zilnic, lipsit de griji (petreceri, îmbuibare, beții,
lâncezeală), dar asigurat prin împilarea celor sărmani (4,1-3; 6,4 ș.u.).
Critica cultică (4,4-5; 5,21 ș.u.) este în fapt tot critică socială, adresată conducătorilor. Întrucât
aceștia ignoră dreptatea socială, jertfele lor sunt urâciune pentru Dumnezeu.

Despre misiunea profetică și imperativul ei. Amos provenea din regatul Iuda și era păstor.
Pesemne datorită transhumanței, Amos ajungea cu turmele sale și în regatul de Nord. Păstorul
Amos este chemat de Dumnezeu ca să fie profetul Său și primește sarcina de a profeți pedeapsa
lui Dumnezeu împotriva centrului cultic al regatului de nord, templul din Betel (Bet-El = casa lui
Dumnezeu în ebr.).
Din porunca regelui Ieroboam II, marele preot Amasia îl izgonește pe Amos, spunându-i să plece
și să activeze ca profet în patria sa, în Regatul de Sud. Criticat de preotul Amasia pentru faptul că
activează ca profet în altă țară, Amos afirmă că nu este profet de profesie, ca să poată fi legat de
un loc de cult sau de o instituție, ci Domnul îi spune unde să profețească și ce să spună. Amos
profeţește cucerirea regatului de nord de către trupe străine şi ducerea preotului Amasia în robie
(7,10-17).
În justificarea misiunii sale profetice, Amos folosește o imagine naturală când vorbește de
misiunea sa profetică.

3,8: „Dacă leul va mugi cine nu se va înfricoşa, dacă Domnul grăieşte cine nu va profeţi?”- (3,8).
 11

Așa cum în fața răgetului leului orice ființă împietrește de frică și nu se poate apăra, la fel și în
fața cuvântului Domnului profetul nu se poate împotrivi misiunii de a propovădui acest cuvânt.

Viziunile profetului (cap. 7-9). Amos are 5 viziuni despre judecata lui Dumnezeu și pedepsirea
poporului. În urma primelor două viziuni profetul intervine ca să mijlocească iertarea pentru
popor, iar Domnul se milostivește. Dar poporul nu se întoarce, sfindând mila și îndelunga
răbdare a lui Dumnezeu. După ultimele 3 viziuni Amos nu mai intervine, pentru că pedeapsa
divină asupra lui Israel nu mai poate fi evitată.

Prima viziune: lăcustele pustiesc ţara ( simbol al pedepsei divine)

A doua viziune: Domnul cheamă focul ( simbol al judecății divine)

A treia viziune: cumpăna de plumb (care era folosită de zidari ca dreptar = simbol al judecății divine)

A patra viziune: coșul cu fructe coapte (recolta e simbol al judecății)

A cincea viziune: Domnul poruncește dărâmarea pilonilor altarului (distrugerea poporului)

Profeţie mesianică (9, 11-15) despre restaurarea cortului celui căzut a lui David.

Bibliografie:
Tarnavschi, pp. 451-455.
Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice, EIBMBOR (1955, 1985) sau Ed.
Renaşterea (2003), pp. 269-273 (1985).
Mircea Basarab, Cartea profetului Amos. Introducere, traducere și comentariu, EIBMBOR
1980.
 12

Obadia

Numele cărții. Cartea se numeşte în Biblia sinodală „Avdie” (după numele din Septuaginta).
Este cea mai scurtă carte din VT, având doar un capitol, cu 21 de versete.

Despre profet nu ştim aproape nimic. În primul verset ni se spune doar că profeția redă vedenia
lui Avdie (Obadia). Numele Obadia (Obadyahu) înseamnă în limba ebraică „Sluga Domnului”.
În Vechiul Testament numele se întâlnește de mai multe ori. Mai cunoscut este un personaj
Obadia, care apare în istoria lui Ilie (3R 18), fiind mai mare peste casa lui Ahab. Nu pare a fi
nicio legătură între acesta și profetul Obadia, deși tradiția talmudică considera că e vorba de
aceeași persoană.

În Biserica Ortodoxă Sf. Prooroc Avdie e sărbătorit în 19 noiembrie.

1-7: Edom va fi umilit

8-14: Edom va fi distrus pentru atitudinea sa față de Israel (Iuda)

15-21: Ziua Domnului: judecarea Edomului și restaurarea lui Israel

Cuprinsul

Cele 21 de versete constituie o profeţie împotriva Edomului. Profetul anunţă că Edomul va fi

umilit iar apoi se va abate chiar pedeapsa Domnului asupra sa, urmând ca în Ziua Domnului
Edomul să fie judecat şi pedepsit. În schimb, în această zi Domnul va restaura rămăşiţa lui Israel.

Motivul pedepsirii Edomului îl constituie atitudinea edomiţilor cu prilejul cuceririi Ierusalimului.

Atunci Edom s-a bucurat alături de duşmanii care au distrus oraşul. Prin urmare, Edomul este
pedepsit cu aceeaşi monedă cu care a tratat pe fiii lui Israel.

Data scrierii și mesajul cărții

Nu se ştie cu certitudine vremea în care a apărut această scriere. Singurul detaliu din carte de
care ne putem lega este referirea la distrugerea Ierusalimului. Dar istoricii vorbesc de mai multe
distrugeri şi asedieri ale Oraşului Sfânt. Cea mai veche referire cu privire la distrugerea
Ierusalimului este din secolul IX, cu prilejul campaniei faraonului egiptean Șeșonk (3R 14,25).

Majoritatea exegeților susţin că profetul vorbeşte despre distrugerea babiloneană din 587 î.H.
Edom ar fi întâminat cu bucurie vestea că babilonienii au cuceririt Ierusalimul, fapt mărturisit și
în Iez 35,15, și în Ps 136,7:
 13

Adu-ţi aminte, Doamne, de fiii lui Edom, în ziua dărâmării Ierusalimului, când ziceau: "Stricaţi-l, stricaţi-l
până la temeliile lui!".

Dar Edom (=Esau) și Iacob au fost frați (v.10), ceea ce face ca bucuria edomiților să apară cinică
și crudă. Obadia condamnă atitudinea edomiților față de necazul evreilor și anunță că Dumnezeu
va pedepsi Edomul în ziua judecății tuturor popoarelor.

Pedeapsa pe care profetul o anunță poate să pară un act de răzbunare a nedreptății suferite de
Iuda din partea lui Edom. Dar pedeapsa e un act de dreptate divină: nu doar pentru că s-a
bnucurat de răul fratelui va fi pedepsit Edom, ci pentru mândria inimii sale (v.3-4)

Mesajul moral al profetului – „nu te bucura de nenorocirea fratelui tău” (v.12), căci „cum ai făcut
aşa ţi se va face” (v.15) – rămâne o lecție profetică valabilă pentru oricine, în orice epocă.

Bibliografie:
Tarnavschi, pp. 455-457.
Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice, EIBMBOR (1955, 1985) sau Ed.
Renaşterea (2003), pp. 273-276 (1985).
Nicolae Neaga, Cartea profetului Obadia. Introducere, text și comentar, Sibiu, 1948.

Iona

Aceasta carte profetică este atipică, fiindcă în ea nu aflăm cuvântari ale profetului Iona, ci doar
întâmplări din viața lui. Singura cuvântare profetică se reduce la o profeție de o propoziție (3,4),
iar aceasta nu e adresată lui Israel, ci unui neam străin (ninivitenilor).
Numele. Iona înseamnă în ebraică turturea. Potrivit primului verset, profetul Iona era fiul lui
Amittai. Acesta ne e cunoscut din 4Reg 14,25 ca activând în timpul regelui Ieroboam II, pe la
jumătatea secolului 8 î.Hr. A profețit refacerea hotarelor regatului Israel în timpul acestui rege.

În mod traditional, s-a socotit ca acest profet ar fi și autorul cărții Iona, de unde rezultă că data
scierii se situează la sfârșitul secolului 8 î.Hr. În Biserica Ortodoxă Sf. Prooroc Iona e sărbătorit
în 21 septembrie.

Autorul și timpul scrierii. Avem mai multe indicii că scrierea este mai târzie:
- limba si stilul cărții
- unele detalii țin de epoca persană: referirea la luarea deciziilor de către rege împreună cu
mai marii săi (cap. 3,7); ritualul penitențial în care sunt incluse și animalele (3,7-8).
 14

- problematica relației neamurilor cu Dumnezeul lui Israel. Mesajul universalist al cărţii nu

putea fi decât cu greu conceput în perioada preexilică, când speranţele mesianice erau
legate de statul naţional și de dăinuirea dinastiei davidice.
- problematica misiunii profetice presupune o perioadă mai îndelungată de reflecţie asupra
profetismului israelit, ceea ce nu era cazul în sec. 8 î.H, ci foarte probabil în timpul
exilului babilonian și în perioada postexilică.
Strucura cărții. Cartea poate fi împărțită în două părți:

Cap. 1-2: Fuga profetului Iona

Cap. 3-4: Profetul în Ninive

Cuprinsul cărții. Vezi în Biblie.

Temele cărţii: 1. Problematica misiunii profetice

2. Universalitatea mântuirii

3. Caracterul tipic al şederii lui Iona în chit

1. Problematica misiunii profetice. În primele două capitole se afirmă în esenţă că misiunea

profetică e divină iar omul nu i se poate sustrage. Refuzul misiunii e o reacţie umană, întrucât
activitatea profetică presupune suferinţă și adesea profetul nu este ascultat de semeni. Dar, în
cele din urmă, cuvântul lui Dumnezeu e mai puternic decât voinţa omului și profetul nu poate
decât să se supună misiunii primite. Această convingere, dobândită în urma a sute de ani de
experiență a profetismului israelit, este exemplificată prin istoria lui Iona. În cazul lui Iona, fuga
sa e justificată prin preștiința sa, că deși Dumnezeu l-a însărcinat să anunțe pieirea Ninivei, tot
Dumnezeu se va milostivi de niniviteni iar el va apărea ca neserios. Dar nu numai Dumnezeu, ci
toată creația îi stă împotrivă celui care fuge de misiunea primită. Marea, marinarii și chiar chitul
lucrează împotriva lui Iona, ca „agenți” ai Domnului.

2. Pocăința și universalitatea mântuirii. Tema este amplu dezvoltată în cap. 3-4. Autorul cărții
Iona ridică o problemă: Dumnezeu are grijă şi de celelalte neamuri? În epoca postexilică,
începând cu Ezdra şi Neemia, se poate observa o atitudine exclusivistă a iudaismului în relația cu
alte popoare. Ezdra și Neemia au poruncit ca toate căsătoriile mixte să se anuleze, iar soțiile de
alt neam și copii rezultați să fie alungați din comunitate. Această atitudine de închidere a
iudaismului față de neamuri reprezenta oarecum un regres, de vreme ce profeții mari dinaintea
exilului și din exil au afirmat că popoarele vor veni să slujească Domnului (Is 2 ș.a.).

E posibil ca autorul cărții Iona să fi trăit în această perioadă a instaurării exclusivismului iudaic,
atitudine cu care el nu este de acord, dar nu poate să o critice deschis. Totuși, o face prin scrierea
 15

acestei cărți, în care, în mod subtil și ironic, demonstrează că neamurile – exemplificate tocmai
prin asirieni, cei mai cumpliți dușmani ai israeliților din istorie – pot fi mai dispuse să asculte
mesajul profetic decât cei din Israel. Neamurile se pot pocăi și schimba radical, convertindu-se la
credința în Domnul Dumnezeul. Ninivitenii sunt în fapt mai credincioși decât iudeii, de vreme ce
se convertesc promt, după nici o zi de predică profetică. Iar Dumnezeu nu numai că nu îi
pedepsește, dar se milostivește de ei și îi izbăvește, arătând că toate neamurile sunt chemate la
mântuire. Orice om, dacă se pocăieşte pentru păcatele sale, poate primi mântuirea. Cartea Iona
este singura carte din Biblie care se încheie cu o întrebare – și acesta este pusă de Dumnezeu
omului, ca întrebare retorică: Pot eu, Dumnezeu, să nu mă milostivesc? (4,11)

3. Caracterul tipic al șederii lui Iona în pântecele chitului. Însuşi Domnul Iisus Hristos s-a
referit la semnul lui Iona, atunci când i s-a cerut un semn că este Mesia: Așa cum Iona a stat trei
zile și trei nopți în pântecele chitului, așa și Fiul Omului va sta trei zile și trei nopți în pântecele
pământului (Mat 12, 40). Prin această ședere se prefigura, așadar, moartea Mântuitorului și,
implicit, Învierea Sa după 3 zile (a 3-a zi).

Bibliografie:
Tarnavschi, pp. 457-461.
Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice, EIBMBOR (1955, 1985) sau Ed.
Renaşterea (2003), pp. 276-281 (1985).
Constantin Oancea, „Câteva observaţii referitoare la ideea de izbăvire în Cartea Iona”, în Biblie
şi misiune creştină. Popas aniversar pr. prof. Dumitru Abrudan, Editura Universităţii Lucian
Blaga şi Editura Andreiana, Sibiu, 2010, pp. 261-276.
 16

Miheia

Numele. În limba ebraică, numele Miheia (Michayahu) înseamnă „Cine este ca YHWH?”.
Cartea urmează după cartea Iona în Biblia ebraică. În Septuaginta urmează după cartea Amos.
Despre profet aflăm detalii în primul verset. Provenea din Moreşet, o mică localitate în regatul
Iuda, la S-V de Ierusalim. Mai aflăm că profetul a activat sub trei regi din regatul Iuda: Iotam,
Ahaz şi Iezechia. Miheia a fost contemporan cu Isaia.
Vedenia lui Mihea se referă la „Samaria şi Ierusalim” (v.1). Cercetătorii apreciază că şi-a început
activitatea înainte de căderea Samariei (722) şi a continuat-o după anul 700, în timpul regelui
Iezechia. În Biserica Ortodoxă Sf. Prooroc Miheia e sărbătorit în 14 august.

Cuprinsul (7 capitole) poate fi structurat astfel:

Capitolele 1-3: profeţii de judecată pentru Samaria şi Iuda

Capitolele 4-5: profeţii despre mântuirea viitoare

Capitolele 6-7: profeţii despre mustrare şi mântuire

La profetul Miheia se alternează profeţiile despre judecată cu cele despre mântuire în cuprinsul
scrierii, spre deosebire de alte cărți profetice, unde mai întâi sunt profeții despre judecată și apoi
profeții despre mântuire.

Critica nedreptății sociale. Contextul în care a activat profetul se poate deduce din cuvintele
sale la adresa conducătorilor regatului Iuda. În secolul VIII s-a produs o schimbare radicală în
viaţa economică şi socială a regatului Iuda (despre această schimbare am mai discutat în cursul
despre cartea Amos). Diferenţa dintre bogaţi şi săraci devine extremă. Au apărut marii
latifundiari (= proprietari de mai multe terenuri). Erau luate pământurile celor care nu-şi plăteau
datoriile.
Mesajul lui Miheia cuprinde mai ales profeţii de condamnare a celor vinovaţi de nedreptatea
socială din ţară. Sub forma „vai”-urilor sunt criticați cei care adună casă după casă, prin
exploatarea situației nefavorabile a celor săraci. Dar ei vor fi pedepsiți pentru faptele lor.

2,1-3:Vai de cei ce cugetă gânduri silnice stând în aşternuturile lor şi de cei ce săvârşesc fărădelegea la
lumina zilei de îndată ce află prilej.
Le plac ţarinile, pentru aceea le şi răpesc; casele, de aceea le şi iau. Calcă silnic drepturile stăpânului şi ale
casei lui, ale omului şi ale moştenirii lui.
Pentru aceasta aşa zice Domnul Iată că Eu pun la cale pentru neamul acesta o nenorocire, de care nu veţi
putea să vă feriţi grumazul vostru şi nu veţi mai călca mândri; căci vremurile sunt rele
 17

Vinovați de această stare de lucruri sunt conducătorii politici și religioși. Conducătorii politici
sunt cei care au responsabilitatea de a face dreptate celor sărmani, dar care exercită violență
asupra lor și judecă strâmb. De aceea Domnul nu ascultă rugăciunile (3,1-4; 9-11).

3,1-4: Şi am zis: "Ascultaţi acum, căpetenii ale lui Iacov şi judecători ai casei lui Israel: Oare nu este datoria
voastră să cunoaşteţi dreptatea?
Ei urăsc binele şi iubesc răul, jupoaie pielea de pe oameni şi carnea de pe oasele lor.
Şi, după ce vor fi mâncat carnea poporului meu, vor fi jupuit pielea şi oasele lor le vor fi sfărâmat şi prefăcut
în bucăţi ca şi carnea în oală, ca trupul lor în căldare,
Atunci vor striga către Domnul, dar El nu le va răspunde şi în vremea aceea Îşi va ascunde faţa Sa de la ei,
din pricina faptelor lor celor rele.
3,9-11: Ascultaţi acestea voi, căpetenii ale casei lui Iacov, judecători ai casei lui Israel, voi cei ce simţiţi
scârbă pentru dreptate şi strâmbaţi ceea ce este drept,
Care zidiţi Sionul cu fărădelegi şi Ierusalimul cu strâmbătăţi!
Căpeteniile lor fac judecată pentru plocoane, preoţii dau învăţătura legii pentru plată şi profeţii profeţesc
pentru bani şi se sprijină pe Domnul zicând: "Domnul este în mijlocul nostru şi prăpădul nu va veni peste
noi!"
Vinovați sunt așadar și conducătorii religioși – preoții și profeții – care învață legea și profețesc
doar din interes. Domnul nu le va mai vorbi lor, ci doar prin Miheia își va face cunoscută voia Sa
(3,5-8).

3,5-8: Aşa zice Domnul împotriva proorocilor care rătăcesc pe poporul meu, care atât cât au în ce să-şi înfigă
dinţii propovăduiesc pacea, dar împotriva celor care nu le aruncă nimic în gură se pornesc cu război.
Pentru aceasta va fi pentru voi noapte în loc de vedenie şi întuneric în loc de proorocie! Soarele va apune
peste prooroci şi ziua se va preface în întuneric!
Văzătorii se vor face de ruşine şi ghicitorii vor fi de ocară şi toţi îşi vor acoperi barba, căci nu vor avea nici
un răspuns de la Domnul.
Iar eu mulţumită Duhului lui Dumnezeu sunt plin de putere, de dreptate şi de tărie, ca să vădesc fărădelegea
lui Iacov şi păcatul lui Israel.
Vina conducătorilor va atrage după sine pedeapsa divină: pustiirea și distrugerea Ierusalimului și
a templului (3,12).

3,12: Deci, din pricina voastră, Sionul va fi arat cu plugul ca o ţarină şi Ierusalimul va fi prefăcut într-un
morman de ruine şi muntele templului va ajunge o înălţime acoperită cu pădure!"

Profeţie mesianică din 5,1 ș.u. Este redată în Evanghelia după Matei (2,6). La întrebarea lui
Irod despre locul nașterii lui Iisus, cărturarii îi răspund că Mesia trebuie să se nască în Betleem,
potrivit profeției lui Miheia.

Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui
este dintru început, din zilele veşniciei.
Pentru aceasta îi va lăsa până în vremea când aceea ce trebuie să nască va naşte. Atunci rămăşiţa fraţilor săi
se va întoarce la fiii lui Israel.
 18

El va fi voinic şi va paşte poporul prin puterea Domnului, întru slava numelui Domnului Dumnezeului Său şi
toţi vor fi fără de grijă, iar El va fi mare, până la marginile pământului.

Bibliografie:
Tarnavschi, pp. 462-464.
Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice, EIBMBOR (1955, 1985) sau Ed.
Renaşterea (2003), pp. 281-285 (1985).

Naum

Numele. Despre acest profet aflăm doar că era din Elcoș, o localitate neidentificată de
cercetători. În ebraică Nahum înseamnă mângâiere, întărire. Mesajul principal al cărții Naum se
referă la distrugerea imperiului asirienilor, numit aici „Ninive” după capitala sa. Numele
profetului corespunde mesajului profeției sale, întrucât, pentru Iuda, nimicirea imperiului asirian
este o profeție de mângâiere şi de întărire. În Biserica Ortodoxă, Sf. Prooroc Naum e sărbătorit în
1 decembrie.

Structura cărții (3 capitole):

1,1-2,1: Vestirea izbăvirii regatului Iuda de asupritori

2,2-3,19: Vestirea căderii Ninivei
Cuprins. Spre deosebire de cele mai multe cărți profetice, oracolele de judecată din Naum nu se
îndreaptă deloc împotriva regatelor Israel și Iuda, ci doar împotriva unui popor străin – asirienii.
Profeția începe cu un psalm de preaslăvire a Domnului, care evocă teofania sinaitică (1,2-8). În
fața Domnului seacă marea și se cutremură munții. De aceea, mânia Sa dreaptă împotriva
asupritorilor poporului Israel nu poate fi evitată, iar încercările vrăjmașilor de a scăpa sunt sortite
eșecului. Domnul le aduce sfârșitul, iar urgia Sa nu vine de două ori (1,9).

Sfârșitul Ninivei înseamnă înlăturarea jugului care asuprea poporul din Iuda și restaurarea
Israelului. Asirienii vor fi înfrânți de o oștire străină, zidurile Ninivei distruse, regina capturată și
dusă în robie, bogățiile sale prădate. Nimic nu va rămâne din puterea de odinioară a acestui
imperiu, asemnănat cu peștera și culcușul leilor pentru cruzimea cu care a supus popoarele din
Orient. Sunt evocate jaful, crimele, violența și distrugerile săvârșite odinioară de asirieni (3,1-3).
Ninive va fi umilită ca o desfrânată a popoarelor (3,4-7). O serie de metafore sunt folosite pentru
a evoca gloria asiriană trecută și distrugerea definitivă a Ninivei.
 19

Timpul scrierii. Profeţiile sunt scrise înaintea căderii imperiului asirian. Capitala sa, Ninive a
fost cucerită în 612 î.H. de babilonieni. Profeția lui Naum este rostită după căderea orașului Teba
din Egipt, menționat în 3,8 cu numele No-Amon (663 î.H.).

Mesaj teologic. Profeția lui Naum vorbește despre pedeapsa divină ca act de dreptate și
răzbunare a fărădelegilor asiriene. Ca și în cazul cărții Obadia, spiritul creștin poate fi surprins de
ideea unui Dumnezeu răzbunător, chiar violent. Dar Dumnezeu nu este numai îndelung răbdător
și milostiv, ci și dreptul Judecător. Iar „cel care ridică sabia – cum a făcut-o imperiul neoasirian
continuu vreme de 2 secole – de sabie va pieri”.

Nu poate fi trecută cu vederea legătura care există între cărțile Iona și Naum, fiindcă ambele se
referă la soarta Ninivei. În Iona, ninivitenii se pocăiesc și află mila Domnului. În Naum, Ninive
este cetatea pe care Domnul o distruge, prin intermediul altor popoare. Așadar, e o contradicție,
la prima vedere, între chipul lui Dumnezeu din cele două cărți. În colecția celor 12 profeți mici,
Naum urmează după Iona și Miheia (în LXX Naum urmează imediat după Iona). Cei care au
alcătuit această ordine s-au ghidat după realitatea istorică. Imperiul asirian a dispărut în sec 7 î.H.

Totuși, cum rămâne atunci cu iertarea ninivitenilor din cartea Iona? E posibilă o asemenea
schimbare în lucrarea lui Dumnezeu ? Tradiția rabinică a interpretat cele două atitudini diferite
astfel: Predica lui Iona i-a făcut pe niniviteni să se pocăiască, dar după plecare profetului, cetatea
s-a întors la răutatea ei. De aceea Domnul a vestit pedepsirea definitivă a Ninivei prin profetul
Naum. Doar pocăința neîncetată poate afla ca răspuns iertartea divină.

Bibliografie:
Tarnavschi, pp. 464-465.
Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice, EIBMBOR (1955, 1985) sau Ed.
Renaşterea (2003), pp. 285-289 (1985).
 20

Avacum

Numele. Numele cărţii este Habakuk în limba ebraică. Traducătorii Septuagintei au numit-o
Avacum. Despre profet nu se stie nimic din carte. O tradiţie iudaică, păstrată în Septuaginta (în
istoria lui Bel şi a balaurului – unul din suplimentele necanonice la cartea Daniel,), îl consideră
pe Avacum contemporan cu profetul Daniel. Atunci când Daniel a fost închis în groapa cu lei, un
profet cu numele Avacum, din Iuda, se pregătea să ducă mâncare secerătorilor la câmp. Un înger
l-a purtat în Babilon, pentru a-i duce mâncarea lui Daniel.

Alte tradiţii îl situează pe Avacum între Israel, Babilon şi Persia (în Iran există un mormânt al
profetului; altul se află în Israel, în Galileea). Aceste tradiții sunt consemnate într-o scriere
apocrifă iudaică, intitulată „Viața profeților”, scriere care a influenţat mult SINAXARUL în ceea
ce priveşte unele detalii din viaţa profeţilor. În Biserica Ortodoxă Sf. Prooroc Avacum e
sărbătorit în 2 decembrie.

Structura cărții (3 capitole):

1,1-4 Profetul se plânge de nedreptatea din lume

1,5-11 Răspunsul Domnului: El îi trimite pe babilonieni ca pedeapsă
1,12-2,1: Profetul se plânge că dreptatea lui Dumnezeu întârzie
2,2-20 Răspunsul Domnului despre pedepsirea celor nedrepți
3 Psalmul lui Avacum

Timpul scrierii. Împreună cu Naum şi cu Sofonie, cartea Avacum se situează cronologic

aproximativ în ultimele decenii din sec. 7 şi începutul sec. 6 î. Hr. Istoric, aceasta este perioada
în care asistăm la declinul imperiului asirian şi începutul dominaţiei babiloniene.

Cuprinsul cărții. Cartea pune în discuţie problema nedreptăţii din lume. Profetul se plânge lui
lui Dumnezeu pentru că El nu intervine în înlăturarea nedreptăţii și răutății din lume. Ca răspuns,
el primeşte o viziune (v. 5-11) care, la prima vedere, nu are legătură cu întrebarea sa. Avacum
vede imagini depsre invazia de neoprit a caldeilor (babilonienilor). Dar prin babilonieni
Dumnezeu pedepseşte nedreptatea din Iuda.

Urmează o a doua plângere a profetului, despre faptul că Dumnezeu îngăduie nedreptatea din
ţară, nedreptate care în v.17 e pusă pe seama cuceritorilor străini. Avacum veghează în așteptarea
răspunsului divin (2,1). Dumnezeu îi răspunde a doua oară, spunând că dreptatea Lui se va face
 21

cunoscută în lume, însă de ea se va bucura doar cel care are credinţă (2,2-4). Credinţa presupune
răbdare în aşteptarea împlinirii dreptăţii lui Dumnezeu.

Sub forma bocetului („vai”-uri, 2,6-19), Dumnezeu anunță pedepsirea celor care săvârșesc
fărădelegi și asupresc cu nedreptate țara (conducători autohtoni sau stăpânitori străini = asiro-
babilonieni) şi a celor idolatri. Acest capitol se încheie cu afirmarea prezenţei necontenite a lui
Dumnezeu, care veghează în permanenţă asupra poporul Său și a întregii lumi.

Profetul rosteşte în capitolul 3 o cântare de laudă, un psalm în care se evocă caracterul

înfricoșător și sublim al arătării Domnului la Sinai. Acel moment e pentru Avacum o certitudine
că Dumnezeu va interveni în lume pentru înlăturarea celor care săvârșesc nedreptate și asupresc
poporul Său.

Mesajul cărții. Cartea Avacum vorbește despre raportarea lui Dumnezeu față de nedreptatea din
lume. Răspunsul lui Dumnezeu este un îndemn la credinţă: „Dreptul prin credinţă va fi viu.” Cel
care are credință va vedea și împlinirea dreptății lui Dumnezeu în lume.

Sf. Apostol Pavel va folosi aceste cuvinte („Dreptul prin credinţă va fi viu.”) ca o confirmare a
faptului că mântuirea („îndreptarea”) nu putea veni din faptele legii (mozaice), ci doar din
credința în Iisus Hristos, care răscumpărat lumea din păcat (Gal 3,11).

În imnologia ortodoxă profetul Avacum este amintit în canonul Paştilor, în cântarea a 4-a.
Profetul apare ca străjer la mormântul Domnului: „La dumnezeiasca strajă, de Dumnezeu
grăitorul Avacum să stea împreună cu noi...”. Această înțelegere e urmare a traducerii LXX, în
care 2,3 se referă nu la vedenia pe care profetul o va primi ca răspuns de la Dumnezeu, ci la
Hristos:

LXX: Aşteaptă-L (pe Hristos – n.n.), chiar dacă'ntârzie, căci Cel ce va să vină va veni şi nu va'ntârzia.

TM: Dacă întârzie, aşteapt-o (vedenia – n.n.), căci ea va veni sigur, fără greş.

Bibliografie:
Tarnavschi, pp. 465-467.
Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice, EIBMBOR (1955, 1985) sau Ed.
Renaşterea (2003), pp. 290-294 (1985).
 22

Sofonie

Numele. Profetul Sofonie este singurul profet de la care ne-a rămas mai mult decât numele
tatălui: genealogia sa ascendentă cuprinde 4 generații. Sofonie a activat în timpul regelui Iosia
(640-609 î.H.), în Ierusalim, spre sfârșitul secolului 7 î.H. Numele ebraic Țefania înseamnă
„YHWH a adăpostit”. În Biserica Ortodoxă Sf. Prooroc Sofonie e sărbătorit în 3 decembrie.

Structura cărții (3 capitole):

1 judecata Domnului asupra lui Iuda și anunțarea zilei Domnului

2 speranța izbăvirii pentru cei smeriți; judecata Domnului asupra popoarelor.

3 judecata Domnului împotriva Ierusalimului; izbăvirea celor smeriți și a popoarelor

Timpul scrierii: Profețiile rostite de Sofonie concordă cu informațiile despre domnia regelui
Iosia, pe care le avem din 4R 22-23. Cuvântările sale au fost rostite între 640 și 609 î.H. În
aceeași perioadă și-a început activitatea și profetul Ieremia (a cărui activitate a continuat însă
până în timpul exilului babilonian). Cuvântările lui Sofonie au fost culese și consemnate încă din
timpul vieții sale, fiind apoi completate în perioada exilului.

Cuprins. Cuprinsul cărţii e unul specific cărţilor profetice. Există profeţii despre judecată şi
despre izbăvire.

Profetul începe prin a anunța apropierea judecății lui Dumnezeu. El face un rechizitoriu prin care
înșiră toate aspectele vieţii decăzute din Iuda şi din Ierusalim:

-nedreptatea conducătorilor, corupţia și înșelăciunea generalizată (1,9.11-13)

-idolatria și sincretismul religios (cultul asirian astral al oștirii cerului; al lui Baal; adorarea
simultană a Domnului alături de Milkom)
-pervertirea clasei preoţeşti
-apostazia și indiferentismul religios (1,6.12: „Dumnezeu nu face nici bine, nici rău”)
-adoptarea unui stil de viață pro-asirian al înaltei aristocrații (1,8: „care poartă haine
străine”)
Aceste fărădelegi grăbesc venirea zilei Domnului. La niciunul dintre profeţi nu se întâlnește o
descriere atât de sumbră a Zilei Domnului. Sofonie numește ziua Domnului o zi a sacrificării
(1,7-8; în Biblia sinodală „o zi de ospăț”, dar termenul ebraic se referă la ospățul sacrificial).
Evident, „animalul” sacrificat va fi Iuda.

Aproape este ziua cea mare a Domnului, aproape este şi zoreşte într-una. Se aude venind ziua Domnului!
Viteazul va ţipa groaznic atunci.
Zi de mânie este ziua aceea, zi de strâmtorare şi de jale, zi de pustiire şi de nimicire, zi de întuneric şi de
beznă, zi de nori şi de negură;
 23

Zi cu sunet de trâmbiţă şi de strigăte de război împotriva cetăţilor întărite şi a turnurilor înalte.

Voi strâmtora pe oameni şi vor merge ca orbii, căci împotriva Domnului au săvârşit păcate; sângele lor vărsat
va fi ca pulberea şi trupurile lor ca gunoiul. (1,14-18)
Nici aurul, nici argintul nu vor putea să-i izbăvească în ziua mâniei Domnului, căci tot pământul va fi mistui.
de focul mâniei Lui; căci El va distruge, da, va pierde într-o clipă pe toţi locuitorii pământului.

„Ziua Domnului” aduce nu numai judecarea celor din Iuda și a popoarelor, ci ea înseamnă
sfârşitul întregului pământ, de la păsările cerului până la peştii mării (1,2-3). Ziua Domnului
apare ca o disoluţie a creaţiei.

Doar pentru cei smeriți din popor, care-L caută Domnul, mai există o speranță de izbăvire de
urgia zilei Domnului (2,2):

Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, care săvârşiţi faptele legii Domnului; căutaţi dreptatea, căutaţi
smerenia; poate veţi fi feriţi de ziua mâniei Domnului.

Urmează cuvinte de judecată adresate tuturor popoarelor (evident nu vor fi enumerate toate, ci
doar popoare mari, care le reprezintă pe toate, din E, din V, S şi N.

În capitolul 3 sunt alte cuvinte de judecare a conducătorilor politici și religioși din Ierusalim:
căpetenii, judecători, profeți și preoți.

Dar finalul profeției lui Sofonie este unul al făgăduințelor de mântuire, atât pentru Israel cât și
pentru toate popoarele:

Atunci Domnul va fi înfricoşător pentru ei, căci El va distruge pe toţi dumnezeii pământului şi înaintea Lui se
vor închina locuitorii ţinuturilor celor mai de departe, fiecare din locul său. (2,11)

Atunci voi da popoarelor buze curate, ca toate să se roage Domnului şi cu râvnă să-I slujească Lui.
Din ţinuturile de cealaltă parte a fluviilor Etiopiei, închinătorii Mei, risipiţii Mei, Îmi vor aduce prinoase.
(3,9-10)

E o profeţie mesianică despre timpurile când neamurile vor primi Evanghelia și prin Botez li se
vor da buze curate pentru a-L lăuda pe Dumnezeu.

Cartea se încheie cu profeții de izbăvire, despre restaurarea lui Israel şi despre slava
Ierusalimului (3,11-20).

Bibliografie:
Tarnavschi, pp. 467-469.
Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice, EIBMBOR (1955, 1985) sau Ed.
Renaşterea (2003), pp. 295-299 (1985).
 24

Agheu

Numele. În limba ebraică numele profetului, Haggai, poate însemna „sărbătoarea mea” sau
„festiv” (adj.). Septuaginta îl numește Agheu. Despre profet nu ştim aproape nimic. Ni se spune
în primul verset doar că a activitatea sa a început în epoca persană, în cel de al 2-lea an de
domnie al regelui Darius, adică în jurul anului 520 î.H. Agheu făcea probabil parte dintre iudeii
care s-au întors din robia babiloniană în Țara Sfântă în urma decretului lui Cirus (538 î.H.). În
Biserica Ortodoxă Sf. Prooroc Agheu e sărbătorit în 16 decembrie.

Contextul istoric. Activitatea profetului Agheu a fost dedicată reconstruirii templului din
Ierusalim. Împrejurările istorice ne sunt cunoscute și din cartea Ezdra, ale cărei informații vin să
întregească relatarea din cartea profetului Agheu. Evreii întorşi din exil în vremea lui Cirus (538
î.H.) nu au putut rezidi templul din pricina problemelor financiare, dar şi a piedicilor ridicate de
samarineni. Reluarea construcţiei s-a făcut după aproape 18 ani (520 î.H.), odată cu schimbarea
politică din imperiu (Darius devine rege) și în urma propovăduirii înflăcărate a profeţilor Agheu
şi Zahari,a care l-au îndemnat pe Zorobabel, conducătorul iudeilor întorși, să rezidească casa
Domnului. Templul a fost terminat în anul 515 î.H.

Structura cărții (2 capitole).

1,1-11 prima profeție: Îndemnul Domnului de a rezidi templul din Ierusalim

1,12-15 Zorobabel și arhiereul Iosua încep lucrările de rezidire

2,1-9 a 2-a profeție: despre măreția viitoare a templului

2,10-19 a 3-a profeție: îndemn la curăție pentru lucrători

2,20-23 a 4-a profeție: Zorobabel este alesul Domnului

Cuprins. În carte sunt scrise 4 cuvântări profetice pe care Agheu le-a rostit între luna a şasea şi
luna a noua a anului 520 î.H. În popor exista credinţa că încă nu a sosit vremea rezidirii
templului. De aceea, Agheu îi mustră pentru faptul că au pus pe prim-plan construirea caselor
proprii, din cele mai bune materiale, în vreme ce Casa Domnului a fost lăsată în paragină. Dar
neglijarea reconstruirii casei Domnului a atras ca răspuns al Său lipsa sporului, seceta și
nerodirea câmpurilor. Predica lui Agheu a trezit duhul şi entuziasmul religios al celor doi
conducători (prințul Zorobabel și arhiereul Iosua), care au mobilizat poporul la refacerea
Templului.

În vreme ce construiau, bătrânii din popor, care văzuseră templul lui Solomon, au plâns văzând
cât de modestă e construcţia prezentă faţă splendoarea vechiului templu. Evenimentul a creat o
stare de nelinişte în popor.
 25

Agheu a rostit atunci un alt cuvânt profetic, prin care Domnul Dumnezeu mângâia poporul,
făgăduindu-le că, deşi acest templu e mai modest ca aspect, el se va bucura de slavă în vremurile
viitoare, iar acestă slavă va depăşi măreţia templului lui Solomon.

Tot pentru impulsionarea şi creşterea moralului în popor sunt rostite şi următoarele cuvântări
profetice. Prima cuvântare (2,10-19) e un îndemn la participarea poporului cu bună credinţă şi cu
dăruire la rezidirea templului. Lipsa acestor sentimente e comparată cu starea de necurăţie
cultică.

A doua cuvântare (2,20-23) nu se referă la templu ci la Zorobabel, pe care Dumnezeu îl prezintă

ca rege mesianic. Zorobabel se trăgea de altfel din familia lui David. Regelui mesianic i se vor
închina toate neamurile şi el va fi pecetea lui Dumnezeu. Această cuvântare este de fapt o
făgăduinţă despre Mesia, al cărui tip e Zorobabel. Agheu lasă deschisă aşteptarea vremurilor
mesianice, când Mesia va veni ca rege şi slava celui de-al doilea templu se va arăta în faţa tuturor
popoarelor.

Putem reține și o lecție actuală din cuvântarea înflăcărată a profetului Agheu: îndemnul de a ne
preocupa cu credință, curăție sufletească și dăruire de ridicarea sau întreținerea în bună stare a
bisericii – casa în care Hristos Domnul își descoperă slava Sa.

Bibliografie:
Tarnavschi, pp. 469-472.
Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice, EIBMBOR (1955, 1985) sau Ed.
Renaşterea (2003), pp. 299-304 (1985).
 26

Zaharia

Numele. În ebraică numele profetului - hy"r>k;z> – însemnă „Dumnezeu şi-a adus aminte”.
Profetul ne este cunoscut şi din cartea Ezdra, unde e amintit printre cei care s-au reîntors din
exilul babilonean alături de Zorobabel. Ca și profetul Iezechiel, Zaharia se trăgea dintr-o familie
preoțească. Bunicul său, Iddo, fusese un preot de vază. Activitatea sa a fost concomitentă cu cea
a profetului Agheu. Și-a început misiunea în 520 î.H. și a fost printre cei care au susținut
rezidirea templului din Ierusalim. În Biserica Ortodoxă Sf. Prooroc Zaharia e sărbătorit în 8
februarie.

Structura cărții (14 capitole). Cartea poate fi împărțită în 3 (sau în 2) părți mai mari.

1-6 Viziunile profetului Zaharia 1-8 Viziunile și predica despre post și

vremurile mesianice
7-8 Despre post și pregătirea pentru vremurile
mesianice 9-14 Mântuirea Ierusalimului și vremurile
mesianice
9-14 Mântuirea Ierusalimului și vremurile
mesianice

Autorul. Între cercetători s-a încetăţenit ideea că cele două părţi ale cărții – 1-8 și 9-14 – provin
din perioade diferite şi de la autori diferiţi. Ca și în cazul cărții Isaia, aceste părți sunt de obicei
numite: proto-Zaharia (1-8) și deutero-Zaharia (9-14). Prima parte îl are ca autor pe profetul
Zaharia, a doua a fost scrisă mai târziu. Aici părerile exegeților diferă, optând pentru datarea în
epoca persană (sec. 5 î.H.) sau elenistică (4-3 î.H.). Dar chestiunea autorului nu are o importanță
semnificativă pentru valoarea teologică a cărții. Profețiile din această carte sunt valoroase pentru
mesajul lor mesianic: sunt aici unele dintre cele mai precise profeții despre Hristos.

Zaharia 1-8 cuprinde viziuni ale profetului, care îi sunt explicate apoi de un înger. Nu vom găsi
îndemnuri directe de a reconstrui templul, cal la Agheu. În câteva locuri profetul o face (1,6; 4,9-
10; 6,12-13). Dar Zaharia vorbește, într-un limbaj simbolic, în toate viziunile despre refacerea pe
care Dumnezeu a hărăzit-o pentru Iuda şi pentru Ierusalim. Viziunile au ca şi numitor comun
făgăduirea vremurilor mesianice

1 Prima viziune este despre un bărbat călare pe un cal roşu urmat de alţi cai. Ei străbat ţara şi
constată că e pace în lume, deci e vremea prielnică pentru reconstruirea Ierusalimului și a
templului.
 27

2 A doua viziune: 4 coarne care sunt şlefuite de 4 făurari. Coarnele sunt semnul puterilor care au
supus poporul lui Dumnezeu, dar care au apus.

3 A treia viziune: un bărbat cu o aţă de măsurat se pregăteşte să ia măsurile pentru noua cetate.
El e oprit însă de îngeri pentru că Noul Ierusalim nu va mai avea nevoie de ziduri de apărare.
Domnul va apăra cetatea cu cercuri de foc.

4 A patra viziune anunță restaurarea preoției Templului prin reabilitarea şi reconsacrarea

arhiereului Iosua. Ne este prezentat un proces, în care arhiereul Iosua e acuzat, fiind îmbrăcat
într-o haină necurată. Ca acuzator îl întâlnim pe Satan. El stă de-a dreapta şi, deşi nu spune
nimic, e evident că încearcă să-l denigreze pe arhiereului Iosua. Atunci Domnul îl mustră pe
Satan. Dumnezeu nu e numai judecător ci şi avocat a lui Iosua. Dumnezeu porunceşte să i se dea
un veşmânt de prăznuire fiindcă i s-au iertat toate fărădelegile. El mai primeşte mitra pe cap şi
făgăduinţa lui Dumnezeu că dacă va umba în căile Sale va cârmui mereu ca profet. Viziuneai se
încheie cu făgăduinţa trimiterii „slugii Domnului, Odrasla”.

Excurs 1: Satan. Satan apare aici cu o identitate mult mai bine conturată decât în epoca
preexilică. Atunci cuvântul „satana” desemna mai mult o funcţie, anume cea a acuzatorului într-
un proces, sau o persoană care se opune altcuiva. În profeția lui Zaharia devine tot mai clar că
Satan este diavolul: el se opune lui Dumnezeu în mod indirect, prin acuzarea omului lui
Dumnezeu- (Iosua, arhiereul).

Excurs 2: Mesia, preot și rege. De remarcat că aici arhiereul Iosua apare ca tip al lui Mesia. Mai
mult, se afirmă pentru întâia oară o legătură între preoţie şi regalitate în așteptarea venirii lui
Mesia, căci „Odrasla” e un titlu regal al lui Mesia întâlnit la Isaia.

5 În a cincea viziune se conturează şi mai bine dimensiunea regală şi arhierească a lui Mesia.
Viziunea sfeşnicului de aur care e alimentat de doi măslini. Cei doi măslini închipuiau simbolic
pe arhiereul Iosua şi Zorobabel. Plecând de la această viziune, qumraniții așteptau doi Mesia: un
rege și un preot. Pentru creștini, viziunea lui Zaharia anunța demnitatea preoțească și
împărătească a Mântuitorului.

6 În a şasea viziune: a unui sul care zboară (o scriere uriaşă ∕ imensă) e vorba de un simbol pentru
blestemul care acum e făcut să se depărteze.

7 În a şaptea viziune apare un vas în care se află o femeie, simbol al păcatului. Vasul este luat de
alte două femei înaripate (îngeri) şi dus în ţara Şinear (Babilon). Se arată astfel că păcatul e
îndepărtat din ţară.

8 În a opta viziune apar patru care trase de cai, care străbat se îndreaptă înspre cele patru puncte
cardinale ale pământului, descoperind că vremurile sunt prielnice pentru refacerea ţării şi
instaurarea epocii mesianice.
 28

În continuarea viziunii se descrie încoronarea arhiereului Iosua și vestirea reconstruirii

Templului de către „Odraslă”. Cei doi vor sta pe tronuri, în Ierusalim.

Pe lângă vedenii există şi 2 predici ce îndeamnă la pocăinţă (1,1-6 şi 7,1-14). Zaharia afirmă că
nu face decât să reia mesajul transmis de profeții dinaintea sa: îndepărtarea de Dumnezeu și
faptele rele au atras pedeapsa divină asupra poporului. Înainte ca Dumnezeu să restaureze
bunăstarea e obligatorie schimbarea omului: pocăința sinceră, înlăturarea nedreptățirii văduvei,
orfanului, străinului și săracului, înlocuirea urii dintre frați prin sentimente de milă și bunătate
Acestea sunt premisele pentru împlinirea vremurile de mângâiere făgăduite de Dumnezeu.
Vremurile mesianice vor veni nu numai pentru Israel, ci toate popoarele se vor închina atunci
Domnului Savaot (2,15; 8,20-23).

Zaharia 9-14. Şi aici se descriu evenimentele ce premerg era mesianică, venirea Domnului şi
instaurarea erei mesianice. Popoarele dușmane vor fi învinse și judecate de Dumnezeu.
Ierusalimul va fi curățit de idolatrie și profeți mincinoși. Va cunoaște vremuri de strâmtorare din
partea neamurilor. Domnul va izbăvi Ierusalimul, neamurile vor veni să i se închine. În era
mesianică va fi doar zi, din Ierusalim va curge apa vie, iar Domnul va fi împărat peste toate
popoarele.

Partea a doua a cărții Zaharia vorbește de evenimente care sunt greu de urmărit pentru cititor,
datorită suprapunerii de imagini ale strâmtorării și ale păcii mesianice. Trei locuri sunt deosebit
de importante din perspectivă creștină și au fost recunoscute de evangheliști ca profeții ce
prevesteau intrarea lui Iisus în Ierusalim și care s-au împlinit apoi în pătimirea și moartea Lui:

1) În 9,9-10 e înfăţişat un rege mesianic neobișnuit, care nu intră călare pe cal în Ierusalim, ci pe
un asin:

Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine
drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei.
El va nimici carele din Efraim, caii din Ierusalim şi arcul de război va fi frânt. El va vesti pacea popoarelor şi
împărăţia Lui se va întinde de la o mare până la cealaltă mare şi de la Eufrat până la marginile pământului.

În descrierea regelui umil, care va aduce pacea pe pământ, evangheliştii au recunoscut pe

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, intrând în Ierusalim pe mânzul asinei, prefigurând biruința Sa
asupra morții.

2) În 11,4-17 se vorbește despre un păstor care, pentru o vreme, paște oile în locul păstorilor răi.
La sfârșit își cere simbria

Şi le-am zis: "Dacă socotiţi cu cale, daţi-Mi simbria, iar dacă nu, să nu Mi-o plătiţi. Şi Mi-au cântărit simbria
Mea treizeci de arginţi.
Atunci a grăit Domnul către Mine: "Aruncă-l olarului preţul acela scump cu care Eu am fost preţuit de ei". Şi
am luat cei treizeci de arginţi şi i-am aruncat în vistieria templului Domnului, pentru olar. (11,12-13)
 29

Și Iezechiel profețise că :Dumnezeu va primi să fie Păstorul cel Bun al poporului. La Zaharia,
păstorul pare uneori să se confunde cu Dumnezeu; alteori Domnul îi vorbeşte lui, deci e o
persoană care e păstor în locul lui Dumnezeu. Se face mențiune despre 30 de arginți, care vor fi
dați pentru vistieria Templului și despre un olar. Sfinţii evanghelişti îl recunosc iarăşi pe
Mântuitorul Iisus Hristos, vândut pe 30 de arginți, care apoi au fost vărsați în vistieria templului,
pentru cumpărarea țarinii olarului ca loc de îngropare a săracilor.

3) Cap 12,10 ne prezintă un personaj misterios, care se numește pe sine „Străpuns”, și vorbește
în numele lui Dumnezeu la persoana întâi.

Atunci voi vărsa peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului duh de milostivire şi de rugăciune, şi îşi
vor aţinti privirile înspre Mine, pe Care ei L-au străpuns şi vor face plângere asupra Lui, cum se face
pentru un fiu unul născut şi-L vor jeli ca pe cel întâi născut.

Sf. Apostol Ioan, care a asistat la răstignire, recunoaște că s-a împlinit această profeție când
ostașul a împuns cu sulița coasta Mântuitorului (In 19,37.

Bibliografie:
Tarnavschi, pp. 472-477.
Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice, EIBMBOR (1955, 1985) sau Ed.
Renaşterea (2003), pp. 304-311 (1985).
I.V. Georgescu, Demonologia Vechiului Testament – Satan în profeția lui Zaharia (teză de
doctorat), în BOR 9-10 (1938).
 30

Maleahi

Numele Maleahi înseamnă în ebraică „trimisul Meu” sau „îngerul Meu”. Despre persoana
profetului lipsesc alte date biografice aici sau în alte cărți ale Scripturii. E posibil să fie un nume
simbolic pe care autorul profet l-a luat sau alții i l-au dat, fiindcă în 3,1 Domnul anunță că își va
trimite solul (Malachi) pentru a pregăti calea înaintea venirii Sale. În Biserica Ortodoxă Sf.
Prooroc Maleahi e sărbătorit în 3 ianuarie.

Timpul scrierii cărții e în epoca persană și ulterior propovăduirii lui Agheu și Zaharia. Cu
Maleahi se închide cartea celor 12 profeți și se încheie secțiunea cărților profetice din VT. În
iudaism Maleahi e ultimul profet, cu care se sfârșește fenomenul profetic.

Structura cărții (3 capitole):

1-2 Nemulțumirile poporului și răspunsul Domnului

3 Profeție despre venirea Domnului

Cuprinsul. Activitatea profetului s-a desfășurat în perioada postexilică. Deja templul era
construit, dar în popor domnea o stare de spirit de dezamăgire. Domnul întârzia să vină întru
slavă în noul templu, inaugurând vremurile mesianice. Așa înțelegeau ei profeţiile lui Zaharia şi
Agheu, ca anunțând venirea Domnului într-un viitor foarte apropiat De aici şi o oarecare
indiferenţă religioasă în rândul poporului: indiferența față de prescripțiile cultice, luarea în
neserios a slujirii la templu, neîncrederea în dreptatea lui Dumnezeu.

Maleahi expune mai întâi nemulțumirile și reproșurile poporului la adresa Domnului, pentru ca
apoi să descopere şi răspunsul lui Dumnezeu.

Poporul consideră că Dumnezeu nu-i iubeşte. Dar tocmai alegerea lui Israel e dovada iubirii
divine (1,1-5).

Poporul aduce jertfe necorespunzătoare la templu, socotind că Domnului îi e totuna ce fel

dejertfe I se aduc. Era vorba de animale cu meteahnă, bolnave –deci necurate potrivit prescripției
levitice – și de lucruri furate. Toate acestea arătau starea modestă a comunității din punct de
vedere economic dar şi delăsarea religioasă a poporului (1,6-14). Dumnezeu îi mustră pe cei care
aduc astfel de jertfe la altar. El arată că neamurile slăvesc numele Său și Îi aduc jertfe curate.

Vinovaţi pentru acestea sunt (şi) preoţii. Ei nu şi-au împlinit datoria: nu au învăţat poporul şi l-au
îndepărtat de pe drumul cel drept (2,1-9).

Vinovaţi sunt şi cei care şi-au luat soţii dintre neamuri, devenind idolatrii, sau cei care şi-au
alungat soţia fără motiv întemeiat (2,10-16). Maleahi condamnă pe iudeii care își lasă soțiile,
deși Legea mozaică admitea posibilitatea divorțului. Argumentul lui Maleahi este de natură
 31

morală: cel care divorțează păcătuiește atât față de soție (căreia îi făgăduise iubirea lui în
tinerețe) cât și față de Dumnezeu (în fața căruia s-a legat de soție).

Capitolul 3 cuprinde profeția referitoare la venirea Domnului. Înainte venirii Sale va fi trimis
solul sau îngerul (malach) Său, pentru a pregăti calea:

Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele şi va veni îndată în templul Său Domnul pe
Care Îl căutaţi şi Îngerul legământului pe Care voi Îl doriţi. Iată, vine!", zice Domnul Savaot (3,1)

În versetul 23 se identifică acest trimis al Domnului cu profetul Ilie, care va întoarce inima
părinților către fii și inima fiilor către părinți. De fapt, creştinii îl recunosc în această profeție pe
Sfântul Ioan Botezătorul, care a venit pentru a pregăti calea Mântuitorului, în duhul și cu puterea
lui Ilie (Lc 1,17). Venirea Domnului va aduce judecata celor care săvârșesc fărădelegi (Ziua
Domnului) dar va fi primită ca răsărire a Soarelui Dreptăţii pentru cei care se tem de El (v.20).

Bibliografie:
Tarnavschi, pp. .
Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice, EIBMBOR (1955, 1985) sau Ed.
Renaşterea (2003), pp. (1985).