Sunteți pe pagina 1din 43

Gestiunea tradițională a

stocurilor
Evoluția ideală a stocului
Evoluția elementelor de cost, costul total
și cantitatea optimă de aprovizionat
Costul de achiziție este cheltuiala ocazionată de achiziţia unei
materii prime de o anumită calitate într-o anumită cantitate la un anumit
preţ.
Costul de posesie se exprimă prin taxa de posesie calculată ca raport
procentual dintre cheltuielile totale de posesie şi nivelul mediu al stocului.

Cheltuielile de posesie sunt în general formate din:


dobânda la capitalul imobilizat în stocuri,
cheltuieli de stocaj (chiria şi întreţinerea depozitelor, asigurări aferente,
cheltuieli de personal, cheltuieli de manipulare etc.) şi
pierderile datorate deteriorărilor.

În mod obişnuit taxa de posesie este de 15%-35%.


Costul lansării este rezultatul însumării a două elemente: costul lansării
comenzii către furnizor şi costul lansării comenzii în fabricaţie.

Pentru emiterea şi recepţia unei comenzi către un furnizor firma face o serie
de cheltuieli legate de întocmirea, transmiterea, urmărirea, recepţia, evidenţa
comenzilor şi plata facturilor.

Aceste cheltuieli sunt independente de mărimea comenzii repetându-se la


fiecare comandă nouă.
În mod asemănător, lansarea în fabricaţie antrenează cheltuieli cu emiterea
documentaţiei necesare, cheltuieli cu pregătirea şi încheierea fabricaţiei, cheltuieli
datorate rebuturilor inerente la efectuarea unor noi reglaje etc.

Pentru ca activitatea de gestiune a stocurilor să se desfăşoare cât mai


eficient trebuie ca reaprovizionarea stocului să se facă cu cele mai mici cheltuieli.
Cantitatea optimă de aprovizionat este acea cantitate de materii prime
aprovizionate ce minimizează cheltuielile de aprovizionare sau lansare în
fabricaţie.
Pe un model matematic simplificat în care cererea este stabilă, iar riscul de
ruptură al stocului, evoluţia preţului unitar al produsului şi costul de lansare nu sunt
luate în considerare, se poate determina cantitatea optimă de aprovizionat.

În ipoteza în care costul unitar al achiziţiei nu depinde de cantitatea de


aprovizionat, cheltuielile totale vor depinde numai de costul lansării şi costul
posesiei.
Dat fiind ipotezele simplificatoare ce s-au avut în vedere la demonstrarea
relaţiei, cantitatea optimă astfel determinată va servi pentru a preciza ordinul de
mărime al cantităţii reale de aprovizionat.

Cantitatea reală de aprovizionat trebuie, pe cât posibil, să fie apropiată


ca mărime de cantitatea optimă teoretică.
Deseori, în practica comercială, furnizorii aplică rabaturi (remize) atunci
când cantitatea cumpărată este importantă. Aparent acest fapt ar conduce la o
scădere a costului aprovizionării.
Însă, o cantitate mare aprovizionată atrage după sine o creştere importantă
a costurilor de posesiune, costuri ce ar putea să depăşească câştigul datorat
rabatului.

Se impune deci, în astfel de situaţii, evaluarea cât mai atentă a tuturor


elementelor de cost astfel încât cantitatea achiziţionată să conducă la costuri
totale minime.
Metode de reaprovizionare

În sistemul gestiunii tradiţionale (clasică) a stocurilor decizia de lansare în


fabricaţie (sau de reaprovizionare) a unor produse într-un stadiu de producţie se
bazează pe observarea mărimii stocului de produse din avalul acelui stadiu de
producţie.

Cu alte cuvinte, în fabricaţie se vor lansa acele produse pentru care există
semifabricatele necesare în depozitele intersecţii de producţie.
Gestiunea tradiţională se poate reprezenta ca în figura următoare:
Gestiunea tradițională a stocurilor
Cu toate că la lansarea în fabricaţie a unui produs se consultă şi stocul din
avalul stadiului de producţie respectiv, esenţial în luarea deciziei este existenţa
semifabricatului corespunzător în stocul situat în amonte de acel stadiu.

În fapt, în fabricaţie se vor lansa numai produse pentru care există


semifabricate în depozitul din amonte.
Acest sistem de gestiune este neperformant.

Nu de puţine ori se vor lansa în fabricaţie produse ce nu au o cerere imediată


dar pentru care există semifabricatul necesar în stoc.

Sistemul nu poate evita apariţia rupturilor de stoc. Acest fapt are consecinţe
negative în ceea ce priveşte continuitatea fabricaţiei şi respectarea termenelor de
livrare.
Pentru a atenua aceste consecinţe, în cadrul acestui sistem de gestiune
apare tendinţa firească de constituire a unor stocuri în exces.

Existenţa acestor stocuri imobilizează, însă, importante mijloace financiare


fapt ce afectează rezultatele financiare ale firmei.
O altă carenţă a sistemului este inerţia lui.

Astfel, în cazul modificării sarcinilor de fabricaţie (datorită evoluţiei pieţei)


sau în cazul apariţiei unor perturbaţii în flux (pene la utilaje), sistemul este inert, nu
reacţionează.

Apare astfel supraaglomerarea cu stocuri a unor locuri de muncă în timp ce


la alte locuri de muncă apare ruptura de stoc. Tot inerţia gestiunii tradiţionale este şi
cauza apariţiei stocurilor fără mişcare sau cu mişcare lentă.
Pentru ridicarea performanţelor gestiunii tradiţionale a stocurilor, stocurile
au fost analizate şi grupate, fapt ce a permis o determinare cât mai exactă a
acestora.

Gestiunea tradiţională a stocurilor operează cu noţiuni ca mărime optimă a


stocurilor şi cantitate economică de aprovizionat. Practicarea gestiunii tradiţionale
a stocurilor se poate face adoptând una din următoarele metode de
reaprovizionare:
• reaprovizionarea la dată fixă cu cantitate fixă;
• reaprovizionarea la dată fixă cu cantitate variabilă;
• reaprovizionarea cu cantitate fixă la dată variabilă;
• reaprovizionarea cu cantitate variabilă la dată variabilă.
Metoda reaprovizionării la dată fixă cu cantitate fixă

Această metodă constă în reaprovizionarea la intervale egale a


unei aceleiaşi cantităţi de produse.

Cantitatea de reaprovizionat corespunde cantităţii consumate din


acea perioadă.
Metoda se pretează la gestiunea produselor numeroase, de mică valoare
şi cu consumul constant în fabricaţie.

Neglijând durata aprovizionării (produsele fiind în general în stoc la


furnizor) evoluţia stocului este asemănătoare cu cea ideală.
În figura următoare este reprezentată evoluţia stocului în cazul acestei
metode de reaprovizionare:
Reaprovizionarea la dată fixă cu cantitate fixă
Metoda reaprovizionării la dată fixă cu cantitate variabilă

Această metodă, numită şi recompletarea periodică sau mai simplu


completarea, constă în examinarea periodică, la acelaşi interval de timp, a
nivelului stocului şi reaprovizionarea cu acea cantitate de produse necesară
refacerii stocului la nivelul iniţial (de recompletare).

În acest caz cantitatea de reaprovizionat va fi:


Un nivel de recompletare prea ridicat duce la creşterea stocului mediu şi
deci şi a cheltuielilor, iar un nivel prea scăzut nu poate evita ruptura de stoc.

Metoda se pretează la gestiunea articolelor la care consumul şi durata


onorării comenzii variază în limite reduse, articole ce nu reclamă stocuri medii
importante fiind de consum redus şi nu antrenează cheltuieli mari de posesie.

Evoluţia stocului în acest caz este redată în figura de mai jos:


Reaprovizionarea la dată fixă cu cantitate variabilă
Metoda reaprovizionării cu cantitate fixă la dată variabilă

Această metodă se mai numeşte şi metoda punctului de comandă.


Metoda presupune ca declanşarea unei comenzi (punctul de
comandă) să se facă atunci când stocul existent a atins nivelul stocului de
acoperire.
Nivelul stocului de acoperire Sa se poate calcula cu ajutorul
relaţiei următoare:
unde:
t- perioada medie de onorare a comenzii;
Ss- stocul de siguranţă.
Cantitatea de aprovizionat Q este de mărime constantă şi este apropiată
cantităţii optime (dată de formula lui Wilson).
Evoluţia simplificată a stocului este redată în figura următoare:
EOQ – cantitatea economică (optimală)
a comenzii.

unde: Cc – este costul comenzii; D – cererea anuală; Cs – costul anual al menținerii stocului;
și Cu – costul unitar al produsului.

EOQ = - formula lui Wilson


Reaprovizionarea cu cantitate fixă la dată variabilă
La intersecţia stocului curent cu stocul de acoperire se află punctul de
comandă, Pc.

Acesta indică acel nivel al stocului curent la care trebuie să se


declanşeze ordinul de reaprovizionare. Stocul existent în momentul declanşării
reaprovizionării va asigura continuitatea consumului pe perioada de onorare a
comenzii.
Metoda se pretează la gestiunea articolelor de mare consum şi
importante din punct de vedere financiar sau din punct de vedere al rupturii de
stoc.
Metoda reaprovizionării cu cantitate variabilă la dată variabilă

Această metodă este fondată pe oportunitatea reaprovizionării


comandând, în cel mai bun moment şi la cel mai bun preţ, cantitatea necesară
(eventual optimă).

Metoda presupune o bună cunoaştere a conjuncturii economice pentru


a putea anticipa variaţiile preţului şi necesarului de fabricat. În figura de mai
jos este reprezentată grafic evoluţia stocului pentru acest caz:
Reaprovizionarea cu cantitate variabilă la dată variabilă
Metoda se recomandă la gestiunea articolelor scumpe, în sistemele
J.I.T. şi la gestiunea stocurilor pentru sistemele de producţie ce evoluează pe
o piaţă nesaturată.

În acest ultim caz trebuie îndeplinite condiţiile:


- costurile sunt proporţionale cu numărul de produse;
- inexistenţa penuriei de materie primă (ruptura de stoc);
- cerere constantă pe piaţă;
- costurile de depozitare şi comandă sunt cunoscute şi constante.
Sistemul de gestiune tradiţională presupune crearea de stocuri de
materii prime, semifabricate şi piese finite necesare fabricaţiei unor produse ce
se preconizează că se vor vinde.

Sistemul de gestiune tradiţională consideră stocurile ca pe un rău


necesar. Astfel, pe de o parte stocurile au un rol pozitiv în regularizarea
producţiei iar pe de altă parte conduc la rigidizarea producţiei, creşterea
ciclurilor de fabricaţie, imobilizarea resurselor financiare.
Metode moderne de gestiune a stocurilor

De-a lungul dezvoltării sistemelor de producţie şi conducerea acestora a


evoluat, conturându-se următoarele metode şi sisteme moderne de gestiune a
stocurilor:
- metoda MRP (Materials Requirements Planning) cu varianta MRP 2;
- sistemul JIT (Just In Time) cu metoda Kanban.