UNIVERSITATEA ROMÂNO-AMERICANĂ

FACULTATEA DE DREPT
GRUPA 704
STUDENT: ALEXANDRU RALUCA ELENA
PROFESORI COORDONATORI: CONSTANTIN DUVAC
NOREL NEAGU

SESIUNEA DE COMUNICĂRI ȘTIINȚIFICE

DECEMBRIE 2020

LEGITIMA APĂRARE
 Abstract

My project follows a complex analysis of one of the supporting

characters of the crime, namely self-defense. The institution of
legitimate defense, as indeed all cases of supporting or non-
accountability, is presented in the form of complex systems of
interdependent conditions, in the presence of which, the act committed,
although provided for by criminal law, does not constitute an offence.
For the existence of legitimate defense it is necessary to meet,
cumulatively, both the main conditions relating to the existence of
attack, danger and defense, and a number of subsequent conditions,
which I will explain at length in my project. I will also focus on certain
cases that in judicial practice raise quite a lot of problems, regarding
self-defense in special situations, and I will try to illustrate the
regulation of this institution in other systems of law.
 CUPRINS

 Capitolul I : Aspecte generale privind legitima apărare

 Capitolul II: Condițiile atacului

 Capitolul III : Condițiile apărarii

 Capitolul IV : Legitima apărare prezumată

 Capitolul V : Efectele legitimei apărări

 Capitolul VI: Legitima apărare în situații speciale

 Capitolul VII : Reglementarea legitimei apărari in alte sisteme de drept

 Capitolul VIII: Spețe

Capitolul I: Aspecte generale privind legitima apărare

Textul articolului 18 din Codul Penal consacră instituția cauzelor justificative, prevăzând că “nu
constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele
justificative prevăzute de lege”. Cauzele justificative pot fi definite ca fiind acele situații
reglementate de legea penală în prezența cărora o faptă conformă unei norme de incriminare,
încetează să fie în contradicție cu ordinea juridică superioară devenind permisă.
In materia cauzelor justificative, fapta nu prezintă pericol social, trăsătură inerentă a incriminării
faptei, astfel că săvârșirea acesteia în anumite condiții nu este considerată ca fiind periculoasă
pentru societate și în consecință licită, permisă, justificată.
Instituția legitimei apărări, reprezintă una dintre cauzele justificative și este strâns legată de
teoria infracțiunii, deoarece incidența ei atrage înlăturarea caracterului penal al faptei și, pe cale
de consecință, înlăturarea răspunderii penale.
Codul penal reglementează legitima apărare în articolul 19 din partea generală. Potrivit acestui
articol:
(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în legitimă apărare.
(2) Este în legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material,
direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un
interes general, dacă apărarea este proporţională cu gravitatea atacului
Conform celor mai importante opinii exprimate în doctrina dreptului penal român, necesitatea
reglementării instituției legitimei apărări a avut la bază realitatea vieții sociale redată de existența
unor situații extreme, când ordinea de drept este tulburată ca urmare a unei agresiuni din partea
unei persoane asupra alteia și când, numai printr-o ripostă imediată este posibilă înlăturarea
atacului și restabilirea ordinii de drept încălcate de agresor.
Obiectul legitimei apărări a fost o problemă abordată în decursul timpului, exprimându-se în
acest sens mai multe puncte de vedere.
Platon de exemplu, spunea că ”oricine va atenta la pudoarea unei femei libere sau a unui fiu de
familie, va fi omorât fără pedeapsă de acela sau aceea pe care a ultragiat-o, de tatăl, de copiii săi,
de frații săi. Bărbatul care prinde pe cineva violentând pe femeia sa este autorizat de lege a-l
omorî”.
La romani era permisă uciderea persoanei care atenta la castitate, riposta fiind asimilată cu
legitima apărare. De asemenea, tot la romani legitima apărare avea loc numai relativ la persoană,
iar nu și relativ la bunuri, însă riposta nu putea avea ca efect omorul și nici chiar leziunea
corporală. Totodată se arăta că uneori riposta se putea îndrepta și pentru atacul care nu a fost
comis împotriva persoanei care ripostează.
În dreptul canonic este restrâns dreptul de apărare legitimă la viața și integritatea corporală.
Patrimoniul era apărat doar în situația în care prin atac era pusă în pericol și persoana (se dădea
ca exemplu furtul pe timpul nopții)
Legitima apărare, indiferent dacă este prezumată sau nu, ori dacă limitele acesteia sunt depășite
sau nu, presupune cu necesitate existența unui atac, urmat de o apărare a unei persoane pentru
înlăturarea atacului.
Capitolul II: Condițiile atacului
a) caracterul material al atacului
Caracterul material al atacului presupune că acesta trebuie să fie exercitat prin mijloace fizice şi
să se îndrepte împotriva existenţei fizice a valorii sociale ocrotite. Atacul este material atunci
când pentru efectuarea lui se recurge la violenţă fizică, cu sau fără folosirea unor mijloace
ofensive (arme, narcotice, animale dresate etc.). Prin urmare, atunci când agresiunea constă
exclusiv în cuvinte, scrieri nu se poate vorbi de un atac material care să legitimeze o apărare în
sensul art. 19 C.penal
b) caracterul direct al atacului
Atacul este direct atunci când se pune în pericol nemijlocit valorarea socială ocrotită. Această
condiţie nu trebuie, însă, înţeleasă în sensul obligativităţii unui contact direct al agresorului cu
obiectul care încorporează valoarea socială ocrotită. Astfel, va exista un atac direct şi atunci când
atacatorul încearcă să scufunde o barcă în care se află o persoană ce nu ştie să înoate. Atacul nu
va fi, însă, direct în măsura în care între agresor şi obiectul care încorporează valoarea ocrotită
există un obstacol pe care acesta nu îl poate depăşi (un zid, o poartă încuiată sau un spaţiu foarte
mare). Desigur, se vor avea în vedere mijloacele de atac de care dispunea în concret agresorul,
pentru a decide dacă obstacolul era într-adevăr o piedică serioasă în calea acestuia.
Doctrina a subliniat că un astfel de obstacol poate fi o uşă închisă în faţa unui atacator care
încearcă să lovească victima. Trebuie însă să precizăm că în cazul în care atacul se realizează
printr-o bombă, ușa nu mai are caracterul unui obstacol imposibil de trecut, aşa încât caracterul
direct al atacului continuă să îşi păstreze caracteristicile.
c) caracterul imediat al atacului
Caracterul imediat al atacului presupune că acesta trebuie să fie iminent sau în curs de
desfăşurare. Pentru ca atacul să fie iminent, trebuie ca declanşarea lui să constituie o certitudine
şi nu o simplă eventualitate. În ceea ce priveşte atacul în curs de desfăşurare, acesta legitimează o
apărare atâta timp cât nu s-a epuizat. Din momentul în care atacul a încetat nu se mai poate vorbi
de o apărare legitimă
În continuare, Instanţa Supremă a stabilit faptul că iminenţa sau actualitatea atacului este dată de
durata de timp aproape imperceptibilă dintre atac şi pericolul grav ce ameninţă persoană sau
interesele ei. Dacă intervalul de timp dintre începerea atacului şi pericolul ce îl prezintă este mai
îndelungat, un astfel de pericol nu mai constituie o realitate prezentă, deoarece este vorba de
eventualitatea survenirii pericolului, deci de o ameninţare care nu justifică legitima apărare.
Totuşi, nu se află în stare de legitimă apărare, în sensul art. 19 C. pen., persoana care săvârşeşte
fapta prevăzută de legea penală după scurgerea unui interval de timp de la consumarea atacului,
în timp ce victima se retrăgea în fugă, întrucât atacul nu era nici iminent şi nici actual

d) caracterul injust al atacului

Caracterul injust al atacului presupune lipsa autorizării acestuia de către ordinea juridică, astfel
că, atunci când actul are loc în baza legii, nu se poate vorbi de un atac injust. Chiar dacă actul în
sine este autorizat de lege, caracterul just se menţine doar atâta timp cât el rămâne în cadrul
limitelor impuse de lege. Spre exemplu, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, în caz
de infracţiune flagrantă orice persoană poate să îl reţină pe infractor şi să-l conducă înaintea
autorităţii. Prin urmare, în acest caz, lipsirea de libertate a autorului faptei flagrante nu are
caracter injust şi nu poate da loc unei legitime apărări. În cazul în care, însă, persoana care l-a
privat de libertate pe infractor nu îl conduce în faţa autorităţilor judiciare şi nici nu anunţă
prinderea acestuia, transformând reţinerea într-o detenţiune privată, privarea de libertate
dobândeşte caracter injust, iar persoana astfel reţinută se poate elibera.
 Dacă atacul vine de la o persoană iresponsabilă sau de la un animal, iar făptuitorul a cunoscut
acest aspect, nu ne mai aflăm pe tărâmul legitimei apărări, ci pe cel al stării de necesitate
e) atacul sa pună în pericol persoana, drepturile celui atacat sau un interes general
În ceea ce priveşte sfera valorilor sociale care fac obiectul atacului şi care pot fi, în consecinţă,
apărate, aceasta nu este limitată la persoana celui ce se apără ori la o altă persoană, ci se extinde
şi la drepturile acestora şi la interesul general. Astfel, pot fi apărate şi valori ca siguranţa statului,
bunurile aparţinând proprietăţii publice sau orice alt interes important al colectivităţii. Valorile
menţionate pot fi apărate de orice persoană prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală

Capitolul III : Condițiile apărării

O dată constatată întrunirea elementelor care caracterizează atacul, cel atacat poate în mod
justificat să se apere prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. Cu toate acestea,
posibilitatea menţionată nu este nelimitată, altfel spus o stare de legitimă apărare nu justifică
săvârşirea oricărei fapte penale. Pentru a beneficia de efectul justificativ, apărarea trebuie să
îndeplinească, la rândul ei, câteva condiţii:
a) apărarea să îmbrace forma unei fapte prevăzute de legea penală
În măsura în care nu există o faptă prevăzută de legea penală, nu se pune problema verificării
caracterului nejustificat şi deci nici problema identificării unei cauze justificative. Sub aspectul
formei de vinovăţie, această faptă se poate comite atât cu intenţie cât şi din culpă, fiind necesar
doar ca persoana care se apără să aibă cunoştinţă de existenţa atacului şi să acţioneze animată de
dorinţa de a se apăra
b) apărarea să fie necesară
Necesitatea apărării este o formulă generică, ce regrupează la rândul ei mai multe condiţii.
Astfel, în primul rând, necesitatea apărării impune cerinţa ca ea să intervină în intervalul de timp
cât atacul este imediat, adică din momentul când acesta a devenit iminent şi până la încheierea
atacului. Dacă riposta intervine după ce atacul a fost încheiat, nu mai vorbim de o apărare, ci de
o răzbunare, care nu poate pretinde o justificare. În acelaşi timp, necesitatea apărării presupune
că ea trebuie să aibă caracter idoneu, cu alte cuvinte, să fie aptă prin natura ei să înlăture atacul.
Caracterul necesar al apărării nu implică însă faptul că ea trebuie să fie singura posibilitate de a
înlătura atacul. În măsura în care persoana atacată are la dispoziţie mai multe posibile mijloace
de respingere a atacului, ea poate în principiu uza de oricare dintre ele, sub rezerva respectării
condiţiei proporţionalităţii.
c) apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului
Fapta săvârşită în apărare trebuie să prezinte o gravitate mai mică sau aproximativ egală cu cea a
atacului. Desigur că nu este vorba aici de un calcul matematic, ci de o apreciere globală, aşa cum
se putea ea realiza în condiţiile atacului. Examenul de proporţionalitate trebuie să pornească de la
urmările celor două acţiuni, adică urmarea pe care cel mai probabil ar fi produs-o atacul şi
urmarea produsă în urma apărării. Trebuie însă avute în vedere şi valorile sociale în conflict,
mijloacele utilizate în atac şi apărare, raportul de forte dintre agresor şi victimă precum şi toate
circumstanţele în care s-a desfăşurat atacul.
Depăşirea proporţionalităţii legitimei apărări poate conduce la reţinerea cauzei de
neimputabilitate a excesului neimputabil (art. 26 C. pen.) sau a circumstanţei atenuante prevăzute
de art. 75 alin. (1) lit. b
d) apărarea să se îndrepte împotriva atacatorului
Pentru a putea avea caracter legitim, apărarea trebuie să se îndrepte împotriva atacatorului sau a
mijloacelor folosite de acesta pentru atac. Se consider că apărarea se îndreaptă împotriva
atacatorului și în condițiile în care acesta acționează indirect ( spre exemplu, prin intermediul
unui animal sau a unui asasin plătit).
În cazul în care apărarea nu se îndreaptă împotriva agresorului, nu mai sunt incidente dispoziţiile
legitimei apărări, deoarece fapta ar putea avea caracterul unei răzbunări, situaţie de natură a duce
la tragerea la răspunderea penală a făptuitorului.

Capitolul IV : Legitima apărare prezumată

În art. 19 alin. (3) din Codul Penal este descrisă legitima apărare prezumată: „se prezumă a fi în
legitimă apărare, în condițiile alin. (2), acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea
unei persoane într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de aceasta, fără
drept, prin violență, viclenie, efracție sau alte asemenea modalități nelegale ori în timpul nopții”
Se observă că nu condițiile apărării se schimbă, acestea rămânând aceleași. Ce se schimbă în
această ipoteză sunt condițiile atacului. Astfel, acesta trebuie să fie realizat prin acțiunea de
pătrundere în unul din spațiile enumerate mai sus. Pătrunderea trebuie la rândul ei să fie realizată
prin modalități nelegale (cum ni se și dau ca exemple violența, viclenia și efracția) sau în timpul
nopții.
Dacă atât condițiile atacului sunt respectate, cât și cele ale apărării, atunci se poate spune că am
acționat în legitimă apărare. Această conjunctură specială pe care o creează legiuitorul este
destinată atât protejării proprietății private, cât și sancționării unei situații extrem de vulnerabile,
anume aceea a celui care doarme, noaptea, în propria casă, neașteptându-se și nefiind capabil să
se apere de un eventual atac. Iată de ce, aici apărarea are rolul de a respinge pătrunderea în casă a
agresorului și nu înlăturarea unui pericol imediat creat prin violență fizică, precum în alin. (2).
Aceasta însă, este o prezumţie relativă, ce are drept consecinţă o răsturnare a sarcinii probei, în
sensul că nu persoana care invocă legitima apărare trebuie să dovedească îndeplinirea condiţiilor
cerute de lege cu privire la atac şi apărare, ci parchetul trebuie să probeze eventuala neîndeplinire
a acestor condiţii. Prin urmare, instituirea prezumţiei de legitimă apărare nu înlătură cerinţa
îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru atac. Astfel, prezumţia de legitimă
apărare este înlăturată atunci când s-a stabilit că inculpatul şi-a dat seama că nu era vorba de un
atac (intrusul a pătruns din eroare în curtea sa, fiind în stare de ebrietate), sau că apărarea era
vădit disproporţionată faţă de atac.
Mai trebuie precizat că apărarea legitimă prezumată de art.19 alin.3 C.penal poate fi exercitată
nu doar de proprietarul locuinţei sau de cel care o foloseşte, ci de orice persoană care sesizează
încercarea de pătrundere sau pătrunderea fără drept în spaţiile arătate.
Cu toate că legea prezumă ca fiind în legitimă apărare fapta de respingere a pătrunderii unei
persoane în domiciliu, fără drept, trebuie precizat că nu orice violare de domiciliu, care are ca
urmare riposta făptuitorului, justifică reţinerea legitimei apărări, deoarece prezumția legală este
una relativă. Doctrina a reţinut că nu poate fi considerată în legitimă apărare persoana care
agresează o altă persoană ce pătrunde paşnic într-un domiciliu sau care, deşi înarmată, nu comite
un gest sau act din care să rezulte intenţia de violenţă fizică.
Trebuie subliniat faptul că că escaladarea unui gard şi pătrunderea victimei pe proprietatea
inculpatului nu este de natură să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 19 alin. (3), dacă victima nu a
desfăşurat un atac de natura celui la care se referă art. 19 alin. (2).

Capitolul V: Efectele legitimei apărări

Întrunirea tuturor condiţiile analizate anterior face ca fapta comisă să fie justificată. Aşa fiind,
pentru o faptă comisă în legitimă apărare nu este posibilă aplicarea unei sancţiuni sau a altei
măsuri cu caracter penal (măsuri de siguranţă). În plus, legitima apărare înlătură şi răspunderea
civilă pentru prejudiciul suferit de atacator. Mai mult decât atât, va fi exclusă răspunderea civilă
şi pentru prejudiciul cauzat prin deteriorarea instrumentelor sau mijloacelor folosite la
desfăşurarea atacului, chiar dacă nu aparţin atacatorului.
Legitima apărare produce efecte in rem , adică față de toți participanții la fapta prevăzută de
legea penală (coautori, instigator, complici), indiferent dacă fapta este săvârșită de cel atacat sau
de către terțul intervenient, dacă acesta acționează singur sau la determinarea sau îndemnul altei
persoane, ori dacă există alte persoane care acționează alături de făptuitor sau îl ajută în vreun fel
pe acesta.
De asemena, legitima apărare are ca efect pe plan procesual, clasarea cauzei în cursul urmăririi
penale, respectiv achitarea inculpatului în timpul judecății.

Capitolul VI: Legitima apărare in situații speciale

 Legitima apărare în cazul încăierărilor
O problemă care s-a pus în teoria şi practica judiciară este aceea a admisibilităţii sau
inadmisibilităţii stării de legitimă apărare în cazul încăierărilor, în care atacurile nu se succed, ci
sunt concomitente, astfel încât nu se poate determina antecedenţa cauzală şi nici să se stabilească
partea care a declanşat atacul, creând starea de pericol care să justifice o apărare legitimă. Într-o
primă opinie, promovată îndeosebi în practica judiciară , se susţine că nu se poate reţine existenţa
stării de legitimă apărare tocmai datorită faptului că persoanele respective se atacă reciproc şi
simultan. O altă opinie, susţinută de doctrina penală , admite că există posibilitatea reţinerii
legitimei apărări din moment ce fiecare atac întruneşte condiţiile cerute de lege pentru o apărare
legitimă. Cu toate acestea, din cauza caracterului simultan şi reciproc al atacurilor iniţiale, fiecare
participant la încăierare va urma să răspundă penal pentru acestea, doar atacurile subsecvente
având caracter de legitimă apărare reciprocă Având în vedere aceste poziţii doctrinare şi
jurisprudenţiale şi pornind şi de la definiţia data încăierării - infracţiune prevăzută şi pedepsită de
art. 198.C.penal - care constă în ciocnirea violentă, de regulă, între două grupuri sau tabere
adverse, şi care se caracterizează printr-un complex de acte de violenţă, de îmbrânceli şi loviri
reciproce, aplicate la întâmplare, încât, este greu, din cauza îmbulzelii, a aglomerării de
persoane, să se determine acţiunile fiecărui participant în parte; considerăm că această chestiune
poate fi relativ uşor de soluţionat din punct de vedere teoretic şi mai anevoios în practică, unde
lucrurile sunt mult mai complicate şi complexe şi, mai ales, mult mai greu de dovedit.
Pentru aceste considerente, cred că soluţia propusă de practica judiciară, în sensul
incompatibilităţii dintre legitima apărare şi încăierare, este mai justificată, mai motivată în raport
de situaţiile de fapt specifice acesteia şi de prevederile legale aplicabile, în special cele privitoare
la însăşi elementele constitutive ale infracţiunii de încăierare. Astfel, elementul material al laturii
obiective a încăierării - denumită şi rix - constă în acţiunea de a participa, a lua parte la o
încăierare între mai multe persoane şi săvârşirea de acte de violenţă de către toţi participanţii.
Caracteristic şi inerent încăierării sunt lovirile, îmbrâncelile, ruperea hainelor fără să poată fi
stabilite acţiunile comise de către fiecare participant
 Admisibilitatea legitimei apărări împotriva unui atac injust al funcționarului public
Lumea juridică s-a preocupat îndelung şi de chestiunea dacă în faţa unui atac injust, din partea
unui organ al autorităţii publice, este posibilă o ripostă în condiţiile stării de legitimă apărare.
Deşi părerile au fost împărţite, opinia dominantă este că un atac injust al unui funcţionar public
dă dreptul celui împotriva căruia este îndreptat să riposteze, urmând a beneficia de efectele
legitimei apărări. Istoricul disputei asupra acestei chestiuni prezintă mai puţină importanţă astăzi,
câtă vreme sistemul legislative promovează un stat de drept, pus în slujba intereselor generale ale
societăţii, dar şi în slujba cetăţeanului, care are libertatea de a se opune oricăror atacuri injuste, şi
cu atât mai mult dacă vin din partea reprezentanţilor autorităţii publice, deoarece principala lor
îndatorire legală este tocmai de a respecta şi a asigura respectarea drepturilor cetăţenilor şi a
persoanelor în general. Dacă în fază incipientă de recunoaştere legală a dreptului la ripostă
împotriva unui act ilegal al funcţionarului public , unica modalitate de realizare a acestuia era
sesizarea instanţelor competente, riposta directă, fizică fiind considerată o rebeliune, o negare a
ordinii sociale , deci ilegală la rândul său; astăzi acest drept la apărare este recunoscut de
majoritatea legislaţiilor contemporane.
Atacul injust al funcţionarului public generează stare de legitimă apărare, iar reacţia celui agresat
nu poate fi considerată infracţiune, nici chiar infracţiunea specială de ultraj - cu sau fără violenţă
- deoarece apărarea nu contestă autoritatea sau legitimitatea acestuia, ci fapta injustă a
funcţionarului abuziv care, încălcând în mod deliberat legea, se situează el însuşi în afara
autorităţii al cărei reprezentant este. Dacă este admisă starea de legitimă apărare împotriva
agresiunilor injuste ale reprezentanţilor autorităţii, în principiu, implicit se află în legitimă
apărare şi cel care intervine pentru apărarea persoanei altuia, a drepturilor acesteia ori pentru
apărarea unui interes general împotriva unui asemenea atac. Cu privire la aprecierea caracterului
just sau injust al actelor autorităţii s-au analizat şi propus diverse variante de soluţionare, inclusiv
variante intermediare; în doctrina penală română fiind acreditată şi însuşită teoria susţinută de
profesorul V. Dongoroz, potrivit căreia „poate să existe legitimă apărare contra unui atac injust,
venit din partea unui organ sau unei autorităţi publice atunci când atacul este vădit ilegal, arbitrar
şi făcut fără paza formelor legale ”.
Capitoul VII : Reglementarea legitimei apărări în alte sisteme de drept
În legislația unor state, în cazul legitimei apărări, printre valorile puse în pericol prin atac sunt
menționate și bunurile persoanei, precizare care la noi lipsește, valorile apărate ținând de
atributele persoanei fizice.
Nu toate țările reglementează legitima apărare prezumată sau săvârșită în timpul nopții, în timp
ce alte țări au o reglementare mult mai consistentă față de cea din legislația noastră în ceea ce
privește ”legitima apărare prezumată”
Statele Unite ale Americii au o reglementare pe cât de distinctă pe atât de asemănătoare cu cea a
altor țări, inclusiv cu a României, legiuitorul american făcând distincția între forța și forța armată
cu care se poate riposta, impunând uneori și obligația de retragere a victimei, de evitare a ripostei
împotriva atacului. De asemenea, într-o reglementare se prevede expres că legitima apărare nu se
aplică dacă atacul este urmarea provocării din partea chiar a victimei ce a ripostat
Cea mai interesantă reglementare este aceea a Codului penal al Marelui Ducat de Luxembourg.
Legiuitorul a prevăzut o inovație care constă în aceea că, legitima apărare nu este aplicabilă dacă
făptuitorul a săvârșit infracțiunea-ripostă împotriva părinților sau altor ascendenți legitimi, ori
împotriva părinților naturali.

Capitolul VIII: Spețe

1. Instanţa a reţinut că, în jurul orei 5 dimineaţa a zilei de 25 septembrie, când încă era
întuneric, inculpatul, care locuia singur în casă, a fot trezit din somn de o izbitură în ușa
camerei în care dormea.
În momentul deschiderii ușii, inculpatul a văzut în faţa acesteia pe consăteanul său H.I., cunoscut
ca o persoană cu purtări violente, având un băţ masiv în mână. La întrebarea inculpatului, cum a 
intrat în curte, H.I. nu a răspuns, ci l-a lovit de mai multe ori cu băţul  în cap. Pentru a se apăra,
inculpatul a luat o securice aflată la îndemână cu latul căreia, în momentul când a fost lovit din
nou peste cap, inculpatul a lovit pe agresor la întâmplare.
În urma schimbului de lovituri H.I. a scăpat băţul din mână și s-a retras câtre poarta de intrare în
curte. Temându-se că agresorul se va înarma cu unul din parii aflaţi lângă gard, inculpatul l-a
urmărit și ajungându-l lângă poartă, l-a lovit repetat cu latul securicii, după care l-a abandonat și
a mers să anunţe la poliţie cele întâmplate.
Internată în spital, victima a decedat în aceeași zi, datorită unui politraumatism cu fracturi costale
și ale antebraţului.
Prin decizia penală nr. 494 din 12 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Galaţi, apelul inculpatului a
fost respins.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis recursul inculpatului prin decizia nr. 2718 din
29 mai 2002 și a dispus achitarea acestuia.
Motivare: Se prezumă că este în legitimă apărare și acela care săvârșește fapta pentru a respinge
pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea
mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea.
Este necontestat că victima a intrat fără drept în curtea casei inculpatului, prin escaladarea
gardului, după care a forţat ușa casei încercând să pătrundă în camera în care acesta dormea.
Trezindu-se, pe întuneric, de zgomotul produs prin forţarea ușii în faţa căreia inculpatul,
persoană în vârstă, a văzut un bărbat în plină putere, despre care știa că este violent, el era pus în
faţa unui atac material, direct, imediat și injust, de natură a-i pune persoana într-un grav pericol,
care nu a încetat în tot cursul altercaţiei.
Faptul că victima a fost lovită și pe când încerca să se retragă și după ce scăpase băţul din mână
este irelevant, de vreme ce pericolul nu a încetat, ea putându-se înarma din nou cu unul din parii
aflaţi la îndemână.
Astfel fiind, se constată că achitarea inculpatului este legală și temeinică, motiv pentru care
recursul în anulare a fost respins.

2. Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, inculpatul F.Gh. a fost
trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de violență în familie prevăzută în art.199
raportat la art. 188 C.pen., cu aplicarea art.75 lit. b) C.pen. S-a reţinut că inculpatul, datorită
invalidităţii de care suferă (are ambele picioare amputate ca urmare a unui accident), a fost ajutat
în efectuarea unor munci în gospodărie de către fratele său. În ziua de 27 dec.2014, acesta din
urmă, aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice consumate, a început să-i reproşeze
inculpatului că este leneş şi nu vrea să muncească, după care a făcut afirmaţia că nu este bun
decât „de lovit în cap”. Apoi a ieşit din casă şi s-a reîntors cu un baros cu care s-a îndreptat spre
inculpat pentru a-l lovi, dar nu a reuşit deoarece acesta l-a împins, reuşind să-l dezechilibreze şi
să-l facă să scape barosul din mână. În loc să se liniştească, agresorul a sărit asupra fratelui său
care, datorită invalidităţii, se afla în pat, şi a început să-l lovească cu pumnii, după care a încercat
să-l strângă de gât. În această situaţie, inculpatul, pentru a se apăra de atacul dezlănţuit împotriva
sa, a lovit pe victimă cu cuţitul pe care-l avea în mână şi cu care curăţa cartofi, ucigând-o. În faţa
instanţei, inculpatul a invocat în apărare săvârşirea faptei în condiţiile legitimei apărări

Bibliografie

1. Drept Penal. Partea generală- Norel Neagu. Editura Universul Juridic, București, 2019

2. https://www.juridice.ro/360350/legitima-aparare-in-optica-noului-cod-penal.html

3. http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery

%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=85570

4. https://www.utgjiu.ro/revista/jur/pdf/2015-04/10_.doc.pdf